Connect with us

OPINII

DNA, corupţia şi privilegiile (II)

Publicat

pe

Tot vorbind despre corupţie, m-am întrebat care este definiţia exactă a acestei noţiuni complexe. Am găsit-o in dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Printre multe alte sensuri, punctuale, corupţia este unanim considerată a fi „starea de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie”. Ba chiar „venalitate”, in cazul magistraţilor.

Să luăm câteva situaţii cu caracter de exemplu grăitor din domeniul justiţiei.

Vă întreb: ce aţi face dacă un magistrat judecător „i-ar da” altcuiva pământul pe care-l moşteniţi de la părinţii ori bunicii dumneavoastră? Nu este o simplă ipoteză, ci aşa s-a întâmplat în atâtea şi atâtea situaţii concrete – după cum este cazul într-un dosar greu, remarcabil instrumentat de DNA, care a zădărnicit sărăcirea României cu zeci de mii de hectare de pădure in profitul unei caracatiţe de corupători şi corupţi.

În opinia dumneavoastră, un judecător este vinovat de corupţie doar atunci când a primit bani ori alte foloase în schimbul necinstei sale? Ori consideraţi că este corupt şi în cazul in care a favorizat pe cineva la rugămintea cuiva? Ori a ajutat pe altcineva să se răzbune pe un poliţist tenace, pe un procuror competent ori pe un avocat onest care au contribuit decisiv la demascarea altui magistrat, corupt – care a fost ulterior condamnat, permiţând astfel Statului Român să-şi recupereze banii cu care fusese înşelat – dar care-i era prieten ori faţă de care respectivul „răzbunător” avea „obligaţii”.

Trebuie găsit de urgenţă, dar fără precipitare, un antidot. Corupţia îmbracă forme extrem de variate şi consecinţele sale ne pot, într-o zi (nu bună, ci rea) prejudicia grav, direct, personal, pe oricare dintre noi. Oricum, cu toţii suntem victimele ei de zi cu zi.

Există o „justiţie paralelă”, rezervată unor autoproclamaţi ”privilegiaţi”, în care acei „unii” sunt „judecaţi” doar de către semenii lor în profesie, în care aceiaşi „unii” răspund (eventual) doar dacă au încălcat regulile, cumulativ, „cu rea credinţă” (cum se demonstrează?), „in mod grav” (după care grilă de evaluare?), iar mai nou, şi in mod „repetitiv” (începând de la câte terenuri retrocedate abuziv sau infractori notorii scăpaţi de pedeapsă pe motiv ori pretext, spre exemplu, de… „prescripţie”?). Condamnările la CEDO sunt plătite de popor, de noi toţi, nu de autorii abuzurilor! De ce? Până când?

Întrebare: dacă suntem conducători auto ori pietoni şi trecem „pe roşu”, suntem „judecaţi” de către confraţii noştri automobilişti ori pietoni? Ori ne avertizează sau amendează, aplicând aceeaşi lege pentru toţi, poliţistul care constată contravenţia? Iar adeseori o simplă contravenţie este infinit mai puţin gravă decât ceeace comit aceiaşi „unii” intr-o, practic, deplină impunitate de fapt… Este absurd, incorect, imoral şi ilegal.

Sunteţi de acord cu privilegiile şi super-privilegiile unora ori altora? Corupţii în deplinul sens al cuvântului, cei neprinşi încă, ne sfidează, ne dispreţuiesc pe faţă, cu neobrăzare, cu trufie, cu nesimţire, deşi se îmbogăţesc pe spatele nostru. Dar eroii, in decembrie ’89, de ce şi-au dat viata? Ca să desfiinţăm DNA-ul şi toţi corupţii să fure, să spolieze România, fără să mai fie prinşi? Ca să-i (si să ne) judece tot… corupţii?

Românul a fost, dintotdeauna, resemnat. Spune „Ferească Dumnezeu de mai rău” ori „Capul plecat, sabia nu-l taie”, căci doar „Cine-mparte, parte-şi face”, mai ales dacă are „pâinea şi cuţitul”. Până când? CORUPTII să fie DEMASCATI şi PEDEPSITI.

Avocat Vladimir Ţunţi Ştefănescu

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Pantoful de polițist și omul de rând…

Publicat

pe

De ieri, îmi umblă prin cap, căutând parcă un locșor de înțelegere, imaginea pantofului de polițist tânăr împins sub corpul fetiței de 13 ani rămasă fără viață pe asfalt. Caut să aflu de ce se întâmplă toate acestea? Ce schimbări se produc în comportamentul unui om care, printr-un concurs de împrejurări ale existenței sale, ajunge într-o funcție, pe o poziție care, crede el, îl situează deasupra tuturor. Se crede un buric al pământului. Își uită jurământul și menirea.

Polițistul care a produs acel accident, aflându-se la volanul mașinii de serviciu, în timpul activității sale desfășurată sub motto-ul „siguranță și încredere”, reprezintă, de fapt, imaginea actuală a sistemului. Atât însemnăm noi, cetățenii de rând pentru unii! Suntem verificați cu piciorul, nepăsător, dacă mai mișcăm, dacă mai suntem capabili să mergem mai departe, dacă avem cum.

Omul acela în uniformă reprezintă statul. Ar trebui să fie, pentru că de aceea îl plătim, pavăza cetățeanului onest în fața dezechilibrelor și abuzurilor, unda de încredere și speranță că trăim într-un stat în care are cine ne apăra drepturile și libertățile. Rolul lor este acela de a fi mai atenți la ceea ce se întâmplă în jur, mai mult decât oricine. Sunt protectori, scut în fața fărdelegii. O interfață a încrederii.

Când colo, ce vedem? Un polițist tânăr, absorbit probabil până în măduva oaselor de poziția sa, crezând-se un semizeu, cum se cred mulți dintre cei îmbrăcați în uniformă și cu pistolul la brâu, a gonit pe stradă fără să îi pese. A lovit doi copii pe trecerea de pietoni. I-a făcut praf. Scuze, speculații și alte intenții de a găsi o apărare nu există. Nu poate fi concepută. Ar fi injustă și inumană! Fetițele se aflau la jumătatea trecerii de pietoni. Nu s-au aruncat în fața mașinii de poliție! Au traversat ordonat. De unde să bănuiască bieții copii că o să apară un bolid al Poliției care o să le spulbere? Și dacă vedeau autoturismul inscripționat cu mesajul „siguranță și încredere” te gândești imediat că cei din interior ar trebui să fie primii prin care să se reflecte forța exemplului, respectul față de oameni, de lege. Ar fi oprit. Le-ar fi făcut zâmbitor semn să treacă liniștite.

Dimpotrivă, a procedat așa cum face de obicei marele stat. Trece peste noi cu șenilata. Nu are nicio reacție la păsurile și necazurile noastre. Lucrează rece, ca un soft de calculator. Indiferent cum, totul trebuie să bată la zero. Fără resentimente.

Pantoful polițistului tânăr, insist pe această caracteristică, tânăr, împins sub firavul trup al copilei zdrobite de forța impactului o să mă urmărească multă vreme ca un coșmar. Și pe mine, și pe alții! Este cel mai elocvent exemplu al nepăsării față de omul de rând al unora care reprezintă Măria Sa Statul.

Acum, se încearcă, prin orice mijloace, se coc strategii de comunicare, se caută argumente contra, pentru a se ieși din impas. Nu, oameni buni! Nu trebuie să căutăm să acoperim mizeria. Să o ștergem rapid din memoria colectivă. Normal, corect este să ne asumăm greșeala și să căutăm să îndreptăm lucrurile. Să reparăm acest sistem bolnav. Să vedem pe stradă alte tipuri de polițiști. Mai zâmbitori, comunicativi, flexibili, deschiși, atenți, nu roboței cu chipuri reci ascunse sub caschete și care trec pe lângă noi ca și cum nu am exista.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

OPINII

Real story…

Publicat

pe

Suntem în plină pandemie. Valul cinci. Omicron, deltacron și așa mai departe. La Revelion, aveam 100 de cazuri. Astăzi, avem peste 8.000. Tare, nu?

Pe lângă această nenorocire menită să ne aplatizeze sufletele, ritmul existențial, parcă, de mână cu coronavirusul, a venit și explozia de prețuri la energie electrică și la gaze naturale.

Suntem deja amorțiți. Nu știm încotro să ne mai îndreptăm atenția. Totul lucrează împotriva noastră. Nu ne sperie infectarea cu omicron cât ne înspăimântă facturile la utilități. Așteptăm cu inima cât un purece să intre în cutia poștală factura la gaze sau să primim notificarea pe email.

Afară este ger, iar a naibii centrală termică, supărată că în curând va fi și ea în afara legii, ne face parcă în ciudă și înghite gaze în draci.

Ei, lăsă, ne ajută compensarea dată de Guvern. Glumesc! Știți cât mi-a venit pe factură reducerea mult mediatizată și cântată? 3 lei. Doi covrigi. Fără mac. Nici măcar cât o folie de aspirină. O rușine de ajutor!

Și, în tot acest timp al confuzie, pe un tărâm al supraviețuirii, guvernanții, săracii, mai au puterea să ne promită un trai mai bun. Sau au rămas așa, precum placa de vinilin, cu acul blocat într-o incrustație de refren. La, la, la…

Nici ei nu mai știu cum să reacționeze. Par depășiți de situație. Așa se întâmplă când ora exactă nu se mai dă din țară. Nu le-a mai rămas decât să se țină de scaune. Bine și cu orice preț! Și pentru asta apelează din greu la fabrica de promisiuni. Imprimă la ambalaje. Poate, odată și odată, vor avea și conținut. Până atunci, disperarea bântuie prin țară ca un vifor năprasnic…

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT