În mod normal, termenul de „justiţie” ar trebui să fie sinonim cu acela de „dreptate”, să aibă acelaşi înţeles pentru oricine şi în toate situaţiile. Din păcate, realitatea nu confirmă întotdeauna acest principiu: nu degeaba românul spune că „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”… Să luăm câteva exemple reale.

Nici Dreptul nu este o ştiinţă exactă, după cum şi matematicile au diferite grade de înţelegere şi interpretare, culminând cu filozofia matematică, cu teoria relativităţii extinse ori cu regulile după care este de fapt organizat haosul, cel aparent aleatoriu.

Se spune că judecătorul fondului are o putere „suverană” de apreciere a materialului probator administrat într-o cauză. De pildă, atunci când se audiază mai mulţi martori, unii i se pot părea mai mult, iar alţii mai puţin credibili. De ce nu?

Însă, deşi aprecierile sale au un caracter personal şi sunt inerent subiective, magistratul nefiind vreun extraterestru, ci o fiinţă umană, cu calităţile şi defectele sale, acesta trebuie să pronunţe o hotărâre care să răspundă în cel mai înalt grad posibil aşteptărilor societăţii, criteriilor cerute, de obiectivitate, neutralitate şi nu in ultimul rând, de profesionalism, pentru care este onorat şi corect plătit, ştiind că ceeace dispune poate modifica ori distruge destine, uneori cu efecte tragice, definitive şi ireparabile.

Greşeala este omenească, nimeni nu poate să conteste vreodată acest adevăr. Aşi fi ultimul care ar face-o. Însă eroarea nu are nicio scuză – în opinia mea personală, nici iertare – atunci când nu este nimic altceva decât consecinţa directă a nesocotirii, a încălcării vădite şi incontestabile a unor reguli obligatorii de procedură, civilă ori penală, a unor principii universal recunoscute şi pretins garantate (…) de către oricare dintre participanţii la Actul de Justiţie, după caz – poliţişti, experţi, procurori, judecători – şi de ce nu, de înşişi avocaţii care nu îşi îndeplinesc îndatorirea sacră de a apăra!

Ce se întâmplă atunci când cineva este acuzat, apoi condamnat pe nedrept şi după ani grei de temniţă – în care a fost obiectul oprobiului public, iar familia sa a fost umilită, pusă la stâlpul infamiei, ba unii au şi murit de jale, de ruşine, de neputinţă – şi se dovedeşte într-un târziu că a fost şi este nevinovat? Nu vorbesc despre o simplă ipoteză, ci ştim bine că exact aşa s-a întâmplat în cazul atâtor şi atâtor erori judiciare…

Invers, când un om, o familie, o comunitate, generaţii întregi au fost chinuite ani şi ani în dorinţa lor legală şi legitimă de a li se face, în sfârşit, dreptate, dar din felurite motive, banale ori absurde, teoretic inadmisibile, dar în realitate, ticălos de prezente, cu consecinţe dramatice – superficialitate, delăsare, incompetenţă, tembelism, idei preconcepute, lene, servilism, interese ori relaţii tentaculare oculte… – au trăit (iar mulţi s-au stins!) cu sufletul rănit, veşnic neîmpăcat, torturaţi de nedreptăţile îndurate?

CINE le mai dă înapoi timpul irosit? NIMENI, nici măcar Bunul Dumnezeu. CAND şi CUM mai poate fi oare reparat răul făcut? De multe ori, NICICAND şi NICIDECUM. Aceasta este trista şi cruda realitate! Morala este clară: NU vă bateţi joc de oameni, de viaţa lor, de destinele lor. NU le încălcaţi drepturile. PREVENITI ireparabilul. Înfăptuiţi JUSTITIA, nu generaţi şi nu permiteţi să se instaureze NEDREPTATEA: ar fi sfârşitul civilizaţiei spre care tindem. NU peste tot în lume, ci în această biată, dragă ţărişoară…

Avocat Vladimir Ţunţi Ştefănescu