Zilele acestea au fost negre pentru mine. Tulburi. Cumplite. Sfâşietoare. Am plâns, am plâns şi iar am plâns. Câteva nopţi la rând, am stat pe un scaun, înfundat în întuneric, şi am privit gol spre nimic. Ultimii picuri ai echilibrului sufletesc, ai speranţei că va mai fi bine vreodată în ţara asta mi s-au scurs printre degetele răbdării…

Oamenii buni, trăim clipe de coşmar! O mamă, o bunică, colege, prietene de-o viaţă ale noastre şi ale voastre, şi-au pierdut forţa acestei existenţe, busola, farul lor dătător de bucurii, de mândrie, de echilibru. Puteam fi în această situaţie eu, tu, ei, voi, noi toţi. Cancerul care ne înconjoară şi ne tratează cu dispreţ este acelaşi!

Un copilaş cu chip de înger a părăsit această lume sub ochii înecaţi de durerea sfâşietoare a celei care i-a dat viaţă. Un copilaş nevinovat, sănătos, în care abia înmugurise dorinţa de viaţă, a pierit din cauza unui sistem care nu pune prea mult preţ pe existenţa noastră. Pentru ei am devenit numere, serii, coduri numerice, roboţei plătitori de taxe şi impozite. Ne numim contribuabili şi atât.

Umanitatea, dragostea de semenul tău, respectul, încrederea, iubirea au rămas doar teorii, poveşti într-o societate copleşită de interes, unde totul se mişcă după reguli reci, perfide, automatisme ale unei lumi bolnave.

Un băieţel de un an şi zece luni a murit într-un spital, în braţele mamei sale, în timp ce aceasta îşi ţipa disperarea, simţea matern că micuţul ei se stinge şi nimeni nu i-a ascultat vocea instinctului. Nu a contat în ochii unora în halate albe sau în alte culori, fiindcă albul nu se mai poartă, strigătul de durere al mamei. Pentru ei, noi, semenii lor, suntem precum puii de găină din combinatele avicole, care curg pe bandă ca nişte vietăţi nesemnificative, neimportante…

Mă aşteptam ca politicienii acestei ţări, aşa-zişii factori de decizie, să iasă în faţă, să comenteze, să condamne ceea ce s-a petrecut. Să ceară rapid explicaţii. Să urmărească cazul, să nu slăbească laţul acestei tragedii imense. A apărut, şters, doar ministra Sănătăţii, Sorina Pintea, cu al cărui chip inert şi vorbe comune ne-am cam obişnuit. Nu spune nimic. Nu iese din şabloanele funcţiei, nu se întrezăreşte compasiunea, normalul, durerea.

Credeam că presa mare abandonează, pentru câteva zile măcar, subiectele despre politica oarbă şi ineficientă cu care ne tot intoxică de ani şi ani fără să simţim reversul în viaţa obişnuită. Voiam şi eu, ca românul credul, emisiuni-fluviu, atacuri concertate asupra sistemului care ne omoară unul câte unul, fie pe faţă, fie între oglinzi paralele. De unde! Cazul lui Alexandru Ştefan Duţă, care a murit într-un spital fălos din Bucureşti, în urma unei hemoragii interne pe care medicii nu au fost în stare să o depisteze în acele ore fatidice, a trecut doar ca valoare de ştire dramatică şi atât.

Fraţilor, nu putem îndrepta această ţară, nu putem să-i aducem la ordinul nostru, al poporului, pe cei pe care i-am ales să ne conducă fără luptă, fără campanii acide, de forţă, fără implicare continuă până când se intră în firesc, în normalul simplu al respectului faţă de om!

Moartea subită a acestui copil, durerea care nu mai are capăt din sufletele părinţilor şi ale bunicilor săi, incompetenţa medicilor, modul în care ne privesc şi ne tratează, de multe ori, ca pe nişte obiecte stricate, ar fi trebuit să intereseze forţele media mai mult decât negocierile de la Cotroceni şi manevrele politice din Parlament. Aş fi vrut să aud de la şeful statului, preşedinţii Camerelor Parlamentului, madam Dăncilă, că este femeie şi mamă, un mesaj de susţinere pentru familia greu încercată. Să anunţe ferm că nu vor mai tolera astfel de neglijenţe, că vor urmări cazul până la pedepsirea celor vinovaţi. Că merităm respect! De unde aşa ceva în România? Visez şi eu, ca prostul. Din păcate, absurdul a devenit normă de viaţă.

PS – Preşedintele Colegiului Medicilor Bucureşti a anunţat, sec, că rezultatul anchetei în cazul morţii micuţului Alexandru Ştefan va fi gata abia peste 1 an!