Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, care, sincer, nu prea îmi prezintă încredere, chipul său conţine destule elemente care te fac să crezi că nu este tocmai corectă, că poate disimula şi nici nu arată că ar fi chiar pricepută în funcţia care i-a fost acordată (Dar, asta e, mergem mai departe, politica nu selectează valorile, ci vechimea şi relaţile din partid!), joacă tare.

A fost trimisă în Germania nu să rezolve o problemă, să ia la cunoştinţă despre situaţia românilor care lucrează pe plantaţiile nemţeşti, ci să pună batista pe ţambal. Nici nu avea cum să procedeze altfel! Doar nu mama a permis miilor de români, în plină stare de urgenţă, să plece la muncă în Germania, într-o zonă roşie, cu aeronave cursă specială, ca la nuntă. Nu au mai contat restricţiile, carantina…

Ministrul Violeta Alexandru ne-a rănit grav inteligenţa şi orgoliul de cetăţeni români, ba chiar ne crede pe toţi proşti şi răspândaci de zvonuri false. I-am auzit şi văzut cu toţii pe românii aflaţi la muncă în diferite ferme de sparanghel, căpşuni sau de cine mai ştie ce, cum se văitau de condiţiile de muncă, de cazare, de faptul că primesc bani mai puţini, că sunt trataţi respingător. Unii, prin diferite oraşe germane, chiar au organizat proteste. Strigătul lor a răbufnit pe reţelele de socializare.

Şi acum, se întoarce Violeta noastră din Germania, victorioasă, şi ne spune că s-a exagerat, că românii noştri o duc foarte bine acolo, că nu este adevărat că sunt exploataţi de fermierii germani. Ce mai! Ne-a dat pe spate, susţinându-şi declaraţia cu masca pe figură. Bun camuflaj! Deşi nu ar fi fost nevoie, fiindcă ştie foarte bine să peroreze la rece, fără nicio grimasă, nimic nu iese din contextul stabilit. A ajuns acolo unde îi place lui Iohannis. La PSD! Ei sunt de vină pentru că au făcut scandal.

Acum, nu iau apărarea social-democraţilor, dar ei, ca şi noi, au preluat o problemă ridicată de români, de cei care au păţit-o pe pielea lor. Că doamna ministru s-a întors în ţară cu altă placă nu este tocmai de mirat, fiindcă nici nu avea cum să revină altfel acasă. Ce aţi fi vrut, să spună ce nenorocire a găsit acolo? Cum se chinuie bieţii români, munciţi precum sclavii?

Nu putem să-l supărăm pe marele prieten din Vest cu tânguielile noastre, aşa că s-a făcut ciocu’ mic. Pe sub mască! Iar ministra Muncii pare să fie specialistă în astfel de chestiuni ce ţin de politica fină, iubitoare de relaţii, nu de adevăr şi dreptate.

Guvernanţii PNL au mai tras o păcăleală presei în perioada de pandemie. Şi când vorbim de presă nu mă refer la marile trusturi din Capitală sau de prin marile centre economice ale ţării, unde se descarcă sacii cu publicitate, iar salariile ştabilor jurnalişti depăşesc 10.000 de euro lunar. Nu mă doare de ei! Eu mă gândesc la gazetarul de jos, la truditorul din provincie, la pălmaşul media care scormoneşte aproape sărac după informaţii, şade în tranşee, înfruntă pericolul şi susţine cu munca lui, sub formă de corespondenţe sau sprijin dezinteresat, de breaslă, puternicile companii media bucureştene.

El ce ajutor are? Pasă cuiva de ziaristul care lucrează în domeniu din pasiune, din spirit cetăţenesc, din dragoste de adevăr şi dreptate? Nu. Ştim cu toţii că jurnaliştii locali, cei mai mulţi, din lipsă de finanţe, din lipsa unui suport şi sprijin al tătucului stat, şi-au dechis câte un portal de ştiri sau blog, unde desfăşoară activităţi de documentare şi informare a publicului singuri. Trudesc acolo în numele unui ideal şi nimeni nu le cunoaşte necazurile, păsurile, problemele. Muncesc zi şi noapte pentru a obţine un salariu minim pe economie şi acela mereu aflat în pericol.

Şi vine acum Ludovic Orban, în mărinimia sa, să cumpere presa! Nu pe cei mici, fiindcă pentru el şi compania liberală, aceştia nu contează, dar se înşeală, ci marile trusturi spre care se va îndrepta puzderia de bani. Jurnalistul de portal din provincie, cel care abia mai reuşeşte să tipărească 300 sau 500 de ziare, nu ia nimic sau, cum se spune, ia praful de pe tobă.

Condiţiile puse în „ordonanţa pomană” sunt de-a dreptul stupide şi discriminatorii. Talpa presei din România nu are cum să le îndeplinească niciodată. Se cer tiraje, un anumit număr de afişări, dovezi că jurnaliştii sunt angajaţi cu carte de muncă. Ba mai mult, fiecare publicaţie trebuie să fie înscrisă la o uniune sau organism care măsoară audienţa. Şi asta trebuia făcut cu cel puţin 6 luni înainte de apariţia pomenii guvernamentale cu rânjet de coronavirus!

Păi, domnule Orban, de unde crezi că are proprietarul de portal de ştiri local, care nu reuşeşte să-şi asigure nici măcar un salariu decent lunar, care nu are cu ce-şi angaja nici măcar doi colaboratori, să dea 3-4 mii de lei anual la instituţiile care măsoara audienţa? Cine îşi permite să piardă atâţia bani pentru a obţine de la Guvern, cel puţin teoretic, că nu se ştie dacă iese bine din test, câteva sute de lei pentru 4 luni? Ăsta nu este sprijin! Este o sfidare pe faţă a ziariştilor din România, fiindcă nu există reguli, reglementări, suport financiar din partea statului, ca în Vest.

Nu avem de gând să primim pomana Guvernului Orban! Nu ne vindem sufletul pentru doi lei! Am trecut noi prin perioade la fel de dure şi am mers mai departe, cu capul sus, în slujba libertăţii şi plăpândei noastre democraţii. Daţi banii celor care vă perie imaginea la centru! Până la urmă, pe ei aţi vrut să-i cumpăraţi. Noi, cei din provincie, talpa jurnalismului din România, suntem încadraţi la diverse, doar aşa, să dea bine la ordonanţă. Rămânem demni, domnule Orban! Rămânem supravieţuitori!