Alpiniştii dâmboviţeni Geo Badea şi Alexandru Dobra au încheiat cu succes, în aproximativ 7 ore, cu plecare la 03:00 de la refugiul Monte Rosa (2788 m), ascensiunea Vârfului Dufourspitze (4635 m), cel mai înalt munte al Elveţiei şi al doilea după Mont Blanc, pe Creasta Vestică. Proiectul a fost susţinut de Primăria Târgovişte.

„Accesul în zona montană înaltă a masivului se face cu plecare din staţiunea Zermatt, folosind trenul cu cremaliera, care ne duce până la Gornegrat (3100 m). Ideal, pentru cei care vor să urce Dufourspitze pe ruta elveţiană, ar fi să coboare mai jos, la Riffelberg (2585 m) şi să prindă de aici poteca pe curba de nivel ce ne duce la jumătatea gheţarului Gorner. Ajunşi la baza gheţarului, avem două variante. Prima, mai lungă şi mai circulată, dar cu mai puţine urcări, ce traversează gheţarul, iar cea de a doua, prin vale, pe lângă lacurile glaciare Ob dem. Optăm pentru cea de a doua variantă, care este mai rapidă, dar mai puţin umblată şi cu mai multe urcuşuri.

Ajungem la Refugiul Monte Rosa, o cabană în toată regula cu absolut toate utilităţile necesare. De pe terasa şi sala de mese a acestuia, priveliştea spre Matterhorn şi vârfurile din preajmă este superbă. Ne odihnim, după lungul drum şerpuind printre crevase şi grohotişuri imense.

La 02:00 noaptea dăm alarma, dar cât mai silenţios posibil, iar la 03:00 pornim spre vârf, în tandem cu un grup de francezi şi unul de elveţieni. Primele pante sunt lejere, însă ,după ce aproximăm jumătatea traseului, înclinarea începe să se accentueze. Sub prima pantă, grupul de francezi se retrage. Ajungem în sectorul mai tehnic al crestei, unde se retrag şi elveţienii, considerând că este prea lungă şi prea anevoiosă partea finală spre vârf.

Creasta somitala a muntelui Dufourspitze are trei porţiuni mai delicate, prima care este mai scurtă şi nu foarte dificilă, cea de-a doua, o pantă mai abruptă, de aproximativ 200 m, şi partea finală, spre vârf, care este cea mai tehnică şi mai ascendentă. Rămaşi singuri pe această parte finală de creastă, nu ne grăbim, fiindcă avem suficient timp, însă ne displace faptul că trebuie să ne retragem tot pe aici. În jurul orei 10:00, ajungem pe vârf. Poze şi puţine vorbe, ştiind ce ne aşteaptă. Se aşează rapid şi ceaţa, care creşte şi mai tare disconfortul. Uşor-uşor, reuşim să ajungem la pantele mai domoale şi într-un final la refugiu. Nu zăbovim prea mult şi o luăm la vale spre Zermatt”, povesteşte Geo Badea.