Am mai făcut zilele acestea o incursiune prin județ. Nu poți să privești de la fereastră sau pe ecranul laptop-ului spectacolul trist, agitat, ieșit din șabloanele firescului, de afară. Ziariștii sunt un fel de observatori tăcuți ai acestui război cu care nația română nu s-a mai confruntat în timpurile moderne. Acum constat că este la modă online-lui. Toată lumea și-a descoperit vocația de moderator pe internet.

Se folosesc din plin Facebook, Instagram și Zoom. Am văzut acolo, spuse de unii, tot soiul de inepții, unele numite chiar transmisiuni în direct. Pierdere de timp sau poate că nu. Exerciții de comunicare. Un soi de balast al istoriei clipei. Trebuie să existe și din astea, nu? Ce ar fi lumea alcătuită numai din oameni modești care își cunosc lungul nasului? Care știu să se oprească la timp? Evident, mai plictisitoare! Așa că, dacă tot avem timp berechet, ne uităm pe internet, să ne mai amuzăm. Dar, la subiectul ăsta, revin cu altă ocazie, oricum vom intra în prelungiri.

Am mers într-un sat X. Îl numesc așa, fiindcă acum este cam peste tot la fel. Un soi de uniformizare tip Coreea de Nord. O cadență. Amintesc, să nu fiu bănuit de încălcarea legii, cu declarația pe propria răspundere, carte de identitate şi adeverința de la angajator, că prestez legal în branșă. Deocamdată, pe ziariști, oamenii instituțiilor de forță nu i-au tracasat.

Am mers cu trenul. Şi la plecare, și la sosire. Gara goală. Un polițist se plimba pe peron cu mâinile la spate. Călători puțini. Fără mască. Doi bărbați veneau de la muncă. „De unde să iau mască? Nu ne-a dat nimeni. La farmacie nu găsesc. Ar fi trebuit să ne dea statul, gratis. Măcar atâta să facă pentru noi, că doar nu a crescut coronavirusul la mine în grădină”! Celălalt dă din cap afirmativ. Urcă în tren. Trage după el două sacoșe. Într-una am observat că are arbagic. În cealaltă, pâine. Multă. „Cărăm acum ca pe vremea lui Ceaușescu. Ne este frică de ziua de mâine”.

Mă urc după ei. Curios că întotdeauna. Vreau să aud ce spun. Ce vorbesc. Cum analizează ceea ce se întâmplă. De fapt, în presă, am adoptat o metodă bună, cu rezultate, adevărată. Daca vrei să asculți poporul, dacă vrei să afli informații valide, sincere, urci în tren, în autobuz, te așezi lângă oamenii simpli și îi asculți. Ei sunt esența existenței. Adevăr pur și crud. Din păcate, jurnaliștii vorbesc acum mai puțin cu cei de jos. Nu îi mai urmăresc. Nu mai au timp. Internetul e o cauză. Preferăm superficialul. Mai mult titlu decât text. Şi, eventual, senzațional. Viața în limitele normalității conteză mai puțin.

Vagonul de călători curat. Aerisit. Se vede treaba că în ultimele zile de COVID 19 se circulă puțin cu trenul.Mă așez după indicațiile celor de la CFR, la o bancă distanță de cei doi tovarăși. Ei se cunosc. Navetiști. „Nu mai merg oamenii cu trenul de când cu virusul ăsta. Care mai are muncă umblă cu mașina personală, se mai găsesc doi, pun împreună la benzină. Se feresc oamenii. Elevii, săracii, sunt acasă. Cine știe când or începe școala și cum vor face naveta. Tot la înghesuială”.

Dialog continuu. Teme diferite. Filosofie simplă de viață. Se aude un șuier. Trenul pornește. Acum îi aud mai greu pe oameni. Mă concentrez la imaginile văzute pe geam, din mers. Pustiu. Nu se mai lucrează la Mall. Nici pe centură nu am văzut pe nimeni. Cel puțin, din unghiul în care mă aflam eu. Pe partea cealaltă, Combinatul de Oțeluri, înghețat și el. Nu de coronavirus. Este mai demult așa. Răpus de un alt virus. Cel al interesului. Mai aud, printre zgomotele garniturii, ce taifăsesc cei doi. Au dat-o pe politică. Înjură. Românește. Nu au încredere în nimeni. Prea multă gălăgie. Este clar. Nici terenurile nu mai sunt prea bune și nici șinele. Trenul nu este vechi. Pare ceva second-hand, adus din Germania. Asta ne dau fiindcă le culegem sparanghelul…

Prima statie. Nu coboară nimeni. Nici nu avea cine. Nu urcă nimeni. Prea multă liniște. Strada care pornește din spatele gării transformate în locuință se vede până departe. Goală. Tristă…