Connect with us

ACTUALITATE

Mitropolitul Nifon, 22 de ani de arhipăstorire la Târgoviște

Publicat

pe

Credincioși și preoți au venit, duminică, 26 decembrie 2021, la Catedrala din Târgoviște, pentru a-și felicita Ierarhul, cu prilejul celor 22 de ani de slujire pe istoricul tron vlădicesc muntean și pentru a lua parte la Sfânta Liturghie și la slujba de Te Deum.

Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Nifon a fost însoțit de: Părintele Vicar Eparhial, Părinții Consilieri de la Centrul Eparhial, Decanul Facultății de Teologie și Științele Educației a Universității „Valahia” din Târgoviște, Prodecanul aceleași instituții, Directorul Seminarului Teologic” Sf. Ioan Gură de Aur” din Târgoviște, profesori de la aceste școli teologice din Eparhie, monahii de la mânăstirile din Eparhie, precum și de Părinții Protopopi, împreună cu secretarii de protoierii.

Cuvântul festiv a fost rostit de Pc. Pr. prof. univ. dr. Marian Vîlciu, Decanul Facultății de Teologie și Științele Educației și a cuprins cele mai elocvente momente ale slujirii pastoral-misionare a Ierarhului nostru, de-a lungul celor peste două decenii, la Târgoviște.

Înaltpreasfinția Sa a fost felicitat de toți cei prezenți, precum și de domnul Corneliu Ștefan, Președintele Consiliului Județean Dâmbovița și de domnul Daniel Cristian Stan, Primarul Municipiului Târgoviște, care au oferit flori, în semn de prețuire și de recunoștință.

În cuvântul rostit cu acest prilej, Mitropolitul Nifon a evocat însemnătatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru viața și civilizația umană, dar și importanța deosebită a Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, evidențiind rolul și locul ei în istoria mântuirii, dar și în cadrul vieții liturgice și duhovnicești a credincioșilor noștri. De asemenea, a apreciat că perioada de slujire pe tronul arhieresc al Sfântului Ierarh Nifon, primul sfânt canonizat pe pământul românesc, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, reprezintă un timp de slujire a credinței noastre străbune, de misiune spirituală, de ofrandă și de laudă aduse lui Dumnezeu.

Înaltpreasfinția Sa a sintetizat mesajul celor peste două decenii de slujire pe tronul arhieresc de la Târgoviște, arătând că aceasta a avut în vedere, întotdeauna, promovarea valorilor creștine și românești, dreapta propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, precum și slujirea neamului, a țării și a culturii noastre naționale.

În încheierea evenimentului, în semn de prețuire și cu recunoștință pentru Ierarhul nostru, Corala Catedralei Mitropolitane a oferit un frumos concert de colinde.

BIROUL DE PRESĂ AL ARHIEPISCOPIEI TÂRGOVIȘTEI

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Preotul Gheorghe Dinu de la Adânca a trecut în veșnicie

Publicat

pe

Întreaga comunitate a satului Adânca și reprezentanții Primăriei Gura Ocniței deplâng trecerea la cele veșnice a preotului Gheorghe Dinu, care a slujit în Parohia Adânca între anii 1975-2008.

Preotul Gheorghe Dinu s-a născut la 16 mai 1940 în Voinești, Dâmbovița. A absolvit Seminarul Teologic la Curtea de Argeș și Facultatea de Teologie București, obținând licența în 1971. A fost contabil la Spitalul Județean Târgoviște între 1964-1965. A slujit ca preot la Parohia Mânjina – Izvoare între 1972-1975 apoi a fost numit la Parohia Adânca.

S-a preocupat îndeaproape de biserica parohială, a fost tot timpul alături de enoriași. După cutremurul devastator din 4 martie, 1977, s-a implicat în efectuarea lucrărilor de reconsolidare a bisericii cu ajutorul Trustului Carpați. Așezământul de închinăciune suferise numeroase avarii. Între anii 1981-1985 biserica a fost repictată de pictorul Petre Județ.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: Dinu Săraru

Un podcast la aniversarea a 91 de ani, despre cele mai ludice și mai cutremurătoare întâmplări, din lagărul de concentrare până la avangarda Teatrului Mic. Dinu Săraru, despre rețeta lucidității, teama de moarte, secretele nemărturisite vreodată, planul secret avut cu Gabriel Garcia Marquez și ultima nuvelă, „Am onoarea, domnule colonel”, aflată în curs de publicare.

Publicat

pe

de

La împlinirea a 91 de ani, Dinu Săraru a ales să își aniverseze ziua alături de publicul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. În exclusivitate, scriitorul Dinu Săraru i-a destăinuit fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, povestea de viață din spatele ultimei sale nuvele, aflată în curs de publicare, „Am onoarea, domnule colonel!”, despre durerea de a nu fi fost lăsat să îi spună părintelui său „tată”, doar pentru că îi era învățător, despre amintirile din „lagărul păcii, democrației și socialismului” și despre planul pe care nu a reușit să îl ducă la bun sfârșit, alături de Gabriel Garcia Marquez, anume înființarea unei societăți internaționale a scriitorilor dedicați lumii rurale. Veți afla de ce funeraliile de stat ale dramaturgului Aurel Baranga au fost o farsă și de ce Dinu Săraru era poreclit de soția acestuia, actrița Marcela Rusu, „Ariciul”. Un podcast despre puterea, regretele și provocările unui titan al literaturii române, la ceas de mare sărbătoare.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=yznldmOzKqc

Dinu Săraru, la aniversarea a 91 de ani, mărturie către Ionuț Vulpescu: „Viața a învins toate speranțele mele că voi muri la timp”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu!
Dinu Săraru: Bună ziua și bine ați venit!
I.V.: O mare bucurie astăzi! Ne revedem, după un an, cu scriitorul Dinu Săraru! Mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea! Discuția noastră anterioară a avut ecouri serioase și, așa cum am promis, iată că ne revedem și e o bucurie pentru cei care urmăresc podcastul!
D.S.: Și mie îmi faceți o bucurie că ne revedem, pentru că nu bănuiam că o să trăiesc atât de mult! Până la urmă, viața a învins toate speranțele mele că voi muri la timp, și trebuie să vă recunosc că există în Marquez, într-o povestire celebră, Povestea târfelor mele, un giuvaer al literaturii magicianului care a fost Marquez, o formulă aparte: „Toți muritorii care trebuiau să moară au murit. Am rămas singur.”
I.V.: Povestea târfelor mele triste, într-adevăr.
D.S.: Așa am ajuns eu acum. Toți muritorii pe care i-am iubit eu și cu care am fost eu pe lume, aproape toți, aproape toți au încetat din viață, iar pe ultimul l-ați intervievat dvs., și la câteva zile distanță, a murit și el, eroul principal al romanului meu, Niște țărani, și eroul principal al trilogiei mele țărănești, și al Clipei, al romanului Clipa și al filmelor care s-au făcut cu el, Năiță Lucean, eroul, și Mitică Popescu, actorul.

Ultima convorbire dintre Dinu Săraru și Mitică Popescu

I.V.: Vorbiți de marele actor, Mitică Popescu, cel care, din nefericire, s-a stins recent din viață, unul dintre ultimii mohicani ai unei generații extraordinare de actori!
D.S.: Am avut nefericirea și poate și fericirea să vorbesc cu el cu două zile înainte de a muri, după ce a făcut pareza cunoscută la urgență, am vorbit cu profesorul Beuran, prietenul meu, din copilăria lui, să se ducă să îl vadă, și zice: „Maestre, l-am văzut, i-am dus și eu flori și i-am dus cozonac pentru Crăciun, dar trebuie mutat la Elias, la recuperarea celor care au paralizia aceasta și sper să se dea jos din pat.” Și zic: „Când crezi că se întâmplă?” „Suntem la început, maestre!” Și în două-trei zile, am vorbit cu el de două trei ori pe zi, ajunsese la recuperare, unde era un profesor tânăr de recuperare, doctor mare de tot, și tânăr, și i-am transmis salutări, să aibă grijă de el… Și pe urmă, două zile Mitică nu mi-a mai răspuns la telefon. Și am rămas îngrijorat, gândindu-mă ce s-a întâmplat. Și după ultimul telefon, la care n-a răspuns, m-a sunat Generalul Olimpiodor Antonescu, președintele Fundației „Niște Țărani” astăzi, și mi-a spus: „Acum un sfert de ceas a murit Mitică Popescu”.

Amintirile lui Dinu Săraru de la aniversarea a 90 de ani: „Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum!”

I.V.: Am avut, într-adevăr, șansa să port ultimul dialog, interviu, pe care l-a avut Mitică Popescu. Citez din dvs, într-un interviu, care este în această carte, Secunda care ne desparte de identitate, și spuneți, este vorba de un interviu acordat Mariei Țoghină, dar anul trecut: „Am primit un telefon de curând, de la unul din eroii mei, erou mare de tot al romanului Niște țărani, un actor, Mitică Popescu, care a devenit și celebru interpretând personajul principal din roman, și m-a sunat să îmi spună: „Domnule Dinu Săraru, veșnicul Năiță Lucean”, a zis el, și am avut o tresărire extraordinară! Și acum s-a interesat când împlinesc eu ziua de 90 de ani, și i-am zis: „Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum! Și mi-a curs o lacrimă pe obraz!”
D.S.: Așa este!

De ce credea D.R. Popescu că va fi arestat și de ce s-a ascuns acasă la Dinu Săraru? Scandalul uriaș al Leului albastru

I.V.: Iată că a trecut un an și, din păcate, nu mai este printre noi. Anul trecut vorbeam și vă întrebam care a fost cel mai bun prieten al dvs. și mi-ați răspuns: Adrian Păunescu! V-am mai întrebat și dacă din lumea literară este un prieten cu care în ultima vreme nu ați mai avut aceleași raporturi de prietenie ca înainte de Revoluție. Și acela este, mi-ați spus, Dumitru Radu Popescu. Un scriitor de asemenea uriaș, care de asemenea, s-a prăpădit la începutul acestui an. Știu că ați vorbit cu el în ultima vreme, adică ați reluat raporturile de prietenie de dinainte de Revoluție.
D.S.: Da, ne-a legat o prietenie foarte strânsă, și de familie! Și de neveste, și de copii! Și de susținere literară! Am scris despre el pagini când făceam cronica literară la televiziune și în presă, am scris pagini memorabile, de ținut minte, și l-am sprijinit. Mi-am dat seama că este un mare talent și că e un scriitor cu perspectivă extraordinară. Era tânăr, era la Tribuna, redactor, și începuse să scrie, și eu eram secretar general de redacție, țin minte, la Luceafărul lui Eugen Barbu, pe care l-am făcut Barbu și cu mine. Barbu era plecat în străinătate, la Veneția, mi se pare, și el mi-a adus Leul albastru, o nuvelă pe care i-am publicat-o eu, că eram singurul din conducerea revistei pe care l-a lăsat Barbu cu încredere. Și a ieșit un scandal extraordinar, de pomină, cu nopți de iunie extraordinare, când s-au strâns toți scriitorii, cu ministrul Culturii, care era atunci omul de cultură Pompiliu Macovei, bărbatul Ligiei Macovei, celebra graficiană și pictoriță, și care l-au criticat zdrobitor pe D.R. Popescu pentru această nuvelă pe care au considerat-o suprarealistă, și magiciană, și derutantă, și periculoasă pentru tânăra generație!

Un sac de scrisori contestatare venite pe adresa redacției. Gestul naționalist considerat „penal” săvârșit de Dinu Săraru și Eugen Barbu

I.V.: În timpul realismului socialist nu prea era bine să fii cu suprarealismul!
D.S.: Da, și au fost trei zile de ședință la Uniunea Scriitorilor, zdrobitoare, și el atunci a plecat cu mine de la ședințe și a stat la mine acasă, că îi era frică să nu-l aresteze. Și a stat la noi acasă, cu Viviana și cu Ruxandra, care abia se născuse, și i se născuse și lui al doilea copil, mi se pare. Și zice: „Îmi pare rău numai de copii!” Rămăseseră cu Angela la Cluj! Și trei zile a stat la noi acasă, și pe urmă s-a dus la Cluj. Și când am ajuns eu la Scânteia Tineretului, că ne-au dat afară, pe Barbu și pe mine, de la Luceafărul, pentru că am făcut o revistă naționalistă, când nu era voie să spui poporul român, ci poporul nostru, și nu era voie să spui România literară, ci Gazeta literară, și eu cu Barbu am publicat într-un 24 ianuarie, că iată, suntem aproape de 24 ianuarie, un exemplar al revistei, sub titlul Luceafărul, cu drapelul României, ca o banderolă cu culorile drapelului României și în mijloc poza lui Cuza cu decorațiile pe piept și a fost considerat un gest naționalist „penal”. Și ne-a dat afară de la Luceafărul! Și am ajuns la Scânteia tineretului și am găsit acolo un sac cu scrisori care veneau de la toate liceele și școlile din țară de la profesori, care condamnau Leul albastru al lui D. R. Popescu. Între timp i-a apărut Leul albastru în carte și eu i-am dat scrisorile ca să le țină. Cred că sunt și acum, la el, un sac de scrisori cu proteste, sigur, comandate special.

Mărturie exclusivă cutremurătoare: „D.R. a murit cu diagnostic de demență senilă.” Dinu Săraru: „Am primit un telefon de la el și mi-a zis: Dinule, scoate-mă de aici!”

I.V.: Execuție!
D.S.: Execuție publică la nivel național! Sigur că m-a legat o prietenie foarte mare de el; în ultimii ani nu a mai fost atât de vita și îmi pare rău că a murit cu diagnostic de demență senilă. Eu m-am îngrijit ultimii trei ani de zile ai vieții lui de toți doctorii pe care îi cunoșteam, și îi cunoșteam pe toți doctorii mari de la toate spitalele din țară, să îl interneze, să îl aducă, până când am primit un telefon de la el. Și mi-a zis: „Dinule, scoate-mă de aici!” Și eu voiam să îi dau telefon, ziceam că e ziua lui, 86 de ani mi se pare că a făcut atunci, și zic: „Măi D.R.-ule, te scot, dar unde ești tu acuma?” „La un spital!” „Și cum se numește spitalul?” Și el a întrebat o asistentă, că auzeam discuția: „Cum se numește spitalul nostru?” „Domnule Popescu, nu e spital, e o clinică particulară de refacere a celor care trebuie recondiționați, sunteți la Otopeni, nu sunteți la un spital.” Zic: „Mă, nu e ziua ta astăzi?” Zice: „E ziua mea astăzi?” „Da, domnule Popescu, aveți 86 de ani!” „Uite, să îți spun la mulți ani!” A întrebat-o pe asistentă câți ani are și să îi confirme că e ziua lui. Și am fost îndurerat extraordinar de mult și mi-am explicat în clipa aceea și faptul că el nu a mai fost vertical alături de mine în aventura mea cu Academia Română, care a amânat primirea în Academie, după ce de trei ori am fost votat majoritar în secție. Secția e hotărâtoare! Dar cineva a spus că „peste cadavrul meu va intra Dinu Săraru în Academie!” Atunci am vrut să mă retrag, el nu a intervenit cu prietenia, și am fost îndurerat. După care, să știți, iar m-am interesat de soarta lui, și fiul lui, Cristi, m-a rugat: „Nene Dinule, nu mai interveni pentru doctori, că el are demență senilă, și l-am internat noi la Elias. Nu mai suna, că nu ai cu cine vorbi!” Și atunci l-am iertat pentru că nu m-a apărat în fața nedreptății Academiei Române, deși actualul Președinte mi-a făcut un portret extraordinar de elogios și de încrezător în vocația mea, care a apărut și la lansarea Jurnalului, în sala de la Hotelul Francez de pe Calea Victoriei, în care, la intrare, am făcut eu portalul când eram director general al Teatrului Național.

Dinu Săraru, medaliat de patru ori cu medalia de aur a Academiei Oamenilor de Știință: „Nu sunt supărat că nu sunt membru al Academiei Române!”

I.V.: Actualul Novotel! Aveți această supărare că nu sunteți membru al Academiei Române?
D.S.: Nu! Nu! Sunt membru al Academiei Oamenilor de Știință, fondator și membru permanent al Academiei Oamenilor de Știință, și sunt mândru că sunt între oameni de știință remarcabili. Acolo a fost și Ioan Aurel Pop membru, la propunerea mea. De altfel, în istoria Academiei Oamenilor de Știință, făcută de profesorul Scurtu, e cu poza color între membrii care au fost plini la propunerea mea, că aveam dreptul să propun. Eram în comisia care făcea propuneri pentru noii membri, și generalul Cândea, marele cardiolog, l-a acceptat pe Ioan Aurel Pop, și el a venit să mă salute, la 85 de ani, când s-a lansat Jurnalul unui personaj controversat, biografia mea!
I.V.: Dialogurile dvs. cu Vartan Arachelian.
D.S.: Da! Nu am nicio supărare pe Academia Română. Sunt mândru că sunt membru al Academiei Oamenilor de Știință, și uitați-vă, și acum am insigna de aur a Academiei Oamenilor de Știință, pentru care am fost de patru ori medaliat cu medalia de aur, caz unic în istoria Academiei Oamenilor de Știință.

Despre lipsa de solidaritate a lumii literare postrevoluționare. Dinu Săraru: „Poporul nostru seamănă tot mai mult cu o populație de nevertebrate!”

I.V.: Am vorbit despre Dumitru Radu Popescu, un bun Președinte al Uniunii Scriitorilor în anii ’80, o perioadă foarte grea pentru cultura română în general, când părea că lumea literară era unită, era solidară. Uniunea Scriitorilor era printre ultimele bastioane de libertate în România. De ce a intrat dihonia în lumea literară după Revoluție?
D.S.: Pentru că dihonia a intrat între români. Tot vorbim în 25 ianuarie, după Ziua Unirii, 24 ianuarie. Nu mai există sentiment de prietenie, cum a fost înainte, nu mai există relații de sinceritate între oameni, și nici între scriitori. Fiecare își cunoaște interesul personal și luptă pentru el; este o înstrăinare în societatea noastră care mă îngrijorează pentru ideea de continuitate a acestui popor, pentru că el devine din ce în ce mai mult o populație nevertebrată, și nu cred că vom avea foarte curând coloana vertebrală verticală, care să ne readucă prestigiul pe care l-am avut ca români în istorie. De altfel dvs. știți câtă zbatere ați avut dvs. ca ministru al Culturii, de două ori, și când v-ați apropiat de cultură dinăuntrul ei, pentru că sunteți și un mare teolog, ați absolvit Facultatea de Teologie, strălucit, și acolo s-au învățat carte și istorie, și latină și greacă veche, și Biblia ca o carte fundamentală a conștiinței noastre de creștini ortodocși. Și știți bine că e foarte greu astăzi să ne recăpătăm identitatea națională care este cea mai primejduită. De asta spun, suntem în fața secundei care ne poate apăra identitatea. Dacă o pierdem, această secundă, multă vreme va trece până când România va deveni popor, și nu populație, și până când va fi unită, pentru ca să serbeze cu adevărat Ziua Unirii cu o conducere înțeleaptă și verticală și identitară. Dvs. ați înțeles acest lucru și v-am felicitat pentru că am fost în pericol să pierdem și Florica, celebra casă a Brătienilor, a întemeietorilor statului național modern, în care au trăit Ion Brătianu, Ion I.C. Brătianu și Pia Brătianu, care era din Râmnicu Vâlcea, fata boierului Pleșoianu, cel dintâi boier din Țara Românească, care a acordat fetelor de măritat de pe moșia lor o bucată de pământ, și o pereche de boi, a intrat în istorie, cu o zestre, că țăranii erau foarte săraci; și el, acest Pleșoianu, era socrul lui Ion C. Brătianu. De altfel, Carol I a venit la Florica, cum știți foarte bine dvs., să îi sărute mâna lui Brătianu mort, pentru că l-a ajutat să facă și el statul modern român în continuarea operei lui Cuza, pentru că cel mai mare reformator al statului român și întemeietor care a structurat unitatea statului român, unitatea de limbă a celor două provincii la început, a fost Cuza. Cuza a fost cel mai mare reformator!
I.V.: În doar 7 ani a deschis un proces de reformă de neegalat în istoria națională!
D.S.: De neegalat! Niciun conducător nu a reușit să facă ce a făcut Cuza, și într-adevăr, elita culturii românești din Moldova și din Regat s-a solidarizat să facă statul național al lui Cuza.

Politica, palier al culturii, un adevăr uitat. Dinu Săraru, dezamăgit de clasa politică: „Nu sunt oameni politici și nici oameni de stat”

I.V.: Generația pașoptistă, care a mers sincron cu Europa, și este momentul când elita politică se confunda cu elita culturală. Multă lucruri noi nu înțelegem; politica este un palier al culturii și e parte din cultură! Și nu invers!
D.S.: Așa este! Și bine faceți că subliniați acest lucru, pentru că politicienii noștri nu sunt oameni politici și nu sunt nici oameni de stat, care să aibă conștiința verticalității unei reprezentări necesare unui popor în Europa, care a fost respectat și care a fost sincron cu Europa întotdeauna și astăzi are nevoie să nu piardă această secundă care ne desparte de identitate.

Despre neputința de a mai face Hora Unirii cu dragoste și colapsul statului român. Dinu Săraru: „Cine a spus că România e stat eșuat, a făcut bine. Deși are cele mai mari răspunderi în fața acestui eșec!”

I.V.: Ce vă nemulțumește cel mai mult în România de astăzi?
D.S.: Mă nemulțumește înstrăinarea care domnește în țară, înstrăinarea, neputința de a mai fi, de a mai face hora Unirii cu dragoste. Ați văzut și acum, nu s-a mai putut face hora Unirii nici la Iași, nici la Focșani, nici nicăieri, pe câmp, pe câmp… Mă îngrijorează faptul că nu voi avea parte să trăiesc, pentru că nădăjduiesc în trezirea românilor la realitatea înconjurătoare și la apărarea identității naționale. Fără această identitate națională vom fi pierduți în neantul statelor eșuate. Cine a spus că România e un stat eșuat a făcut bine, când a spus. Deși are cele mai mari răspunderi față de eșuarea statului. Și dacă nici noi nu reparăm această eșuare, nu are cine să o mai repare după noi.
I.V.: Deci criza identitară vi se pare cea mai gravă!
D.S.: Da, e cea mai gravă! Nefericirea mea este că viața nu poate să fie la nesfârșit, să îmi bată inima la nesfârșit, să apuc clipa, dar vor trece, după părerea mea, decenii, până când ne vom recăpăta identitatea și vom avea lideri care să reprezinte ideea de România!

Dinu Săraru despre identitate națională, cultură și spiritualitate. Cum se face că „uzina Eminescu” merge singură și astăzi?

I.V.: Noi am avut în timp multe discuții și am făcut, într-un fel, multe episoade de podcast. Dar le-am făcut așa, natural, discutând de-a lungul anilor. Nu am făcut interviuri. Erau întâlniri prietenești, așa le-am considerat întotdeauna!
D.S.: Vă cunosc din tinerețea dvs. universitară și vă cunosc și familia. Avem extracție comună! Și eu sunt fiu de învățător de țară, și dvs. sunteți fiu de profesoară de țară și fiu de preot de țară, și ne leagă o viziune unitară față de ideea de identitate națională și față de rolul culturii, hotărâtor! Vedeți dvs., cine a spus că „uzina Eminescu” merge și astăzi, singură, fără ajutorul statului, așa, nu poate statul să meargă înainte fără o cultură identitară, pentru că, aveți dreptate când spuneți că această cultură este sufletul unei națiuni, este știința unei națiuni, este înțelepciunea unei națiuni, este spiritualitatea unei națiuni.

Planul necunoscut al lui Dinu Săraru și Gabriel Garcia Marquez: o societate internațională a scriitorilor din America. De ce Dinu Săraru nu a reușit niciodată să îi trimită prin poștă lui Marquez schița societății?

I.V.: Sunteți foarte activ! Aveți un blog, dați interviuri, și ăsta e un lucru foarte bun. Așa, dacă ați face retrospectiva, e vreun interviu pe care l-ați dat și care vă revine în memorie, o întâlnire specială pe care ați avut-o? Și invers, pentru că ați făcut și presă, un interviu pe care l-ați luat? Deci un interviu memorabil pe care l-ați acordat și un interviu aparte pe care l-ați luat unei personalități.
D.S.: Am avut o discuție la un moment dat, în Golful Finic, l-am cunoscut pe acest mare scriitor, Gabriel Garcia Marquez, și traducătoarea mea, în discuția cu el, Munet Cernat, Munet Gheorghiu…
I.S.: Profesoara Manuela Cernat!
D.S.: I-a spus că sunt autorul unui roman, Niște țărani, și sunt îndrăgostit de literatura lui, cu lumea Columbiei țărănești și a ethosului lumii columbiene, eposul popular, și el mi-a spus că se bucură că mă întâlnește și eu l-am întrebat: „Cine v-a ajutat să formulați în Veacul de singurătate, să exploatați atâta fantezie magică?” Și a zis: „Niciodată nu am egalat fantezia țăranilor din Columbia și a bunicii mele, care m-a crescut, și niciodată nu voi uita că este, poate, datoria cea mai mare a mea, să recunosc că am învățat de la această lume columbiană, țărănească, așa, să scriu”. Și de altfel a și scris o carte, A-ți povesti viața.
I.V.: A trăi pentru a-ți povesti viața! Amintirile lui!
D.S.: Și i-am spus: „Nu credeți că ar fi bine să facem o societate internațională a scriitorilor din America Latină, din America, că și Faulkner e un mare scriitor al acestei lumi, și din Europa sunt scriitori mari ai lumii rurale.” Și el a spus: „Uite, e o idee interesantă, când te întorci acasă trimite-mi schița acestei societăți.” Și am zis: „Neapărat v-o trimit!” Și când am ajuns acasă, deși se tradusese cartea Un veac de singurătate, în lunile care au urmat apariției ei în România, pentru că am fost a patra țară din lume, din Europa, care traducea tot ce apărea modern, mi-am dat seama că totuși l-am cunoscut pe Marquez, dar sunt niște granițe pe care poșta nu îmi permitea să le depășesc. Și nu am putut să trimit, pentru că nu puteam să trimit o scrisoare unui străin. Era un paradox al acestei societăți, traduceam în acele lumi prin Mihnea Gheorghiu Veacul de singurătate care a apărut, și eu nu puteam să îi trimit. Am rămas cu propunerea asta, care a fost îmbrățișată de el. Și vă mărturisesc dvs. că o aveți martoră pe Munet Cernat…
I.V.: Am avut-o invitată la mine la podcast cu niște povești extraordinare și o să o mai chem. Din lumea filmului, mai cu seamă. Deci întâlnirea cu Marquez v-a impresionat.
D.S.: Da, m-a impresionat extraordinar de tare! Și am avut noroc să cunosc oameni importanți din domeniul literaturii și laureați ai Premiului Nobel. Pe unii dintre ei i-am și jucat la Teatrul Mic. Am dat multe interviuri. Interviul dat de dvs. când am împlinit 90 de ani!

Dinu Săraru către Ionuț Vulpescu: „Interviul cu dumneavoastră m-a răcorit!”

I.V.: Cel de anul trecut!
D.S.: Acel interviu m-a răcorit pe mine! Să știți! M-a răcorit! Am putut să îmi exprim în interviul acela toate ofurile mele. Să știți că e foarte greu să fii bătrân și să dormi puțin. Nu îmi ajung orele…

Anunț exclusiv al lui Dinu Săraru în podcastul lui Ionuț Vulpescu: ultima nuvelă, scrisă în ajunul a 91 de ani, „Am onoarea, domnule colonel!” Când va fi publicată?

I.V.: Noi avem acum ocazia, în acest episod, să vă răcoriți din nou! Câte ore dormiți?
D.S.: 4-5 ore, niciodată nu am dormit mai mult. Când cădeam, cădeam zdrobit de oboseală! Acum mă foiesc gândurile! Și vă mărturisesc ceva, în primă instanță, dvs., pentru că vă simt atât de aproape, ca și când aparținem aceleiași familii, dar de fapt, aparținem aceleiași familii de intelectuali de țară, învățător și preot, pe care s-a fundat statul român, ăsta pe care îl regretăm noi, ca identitate națională! M-am gândit, că tot aveam blogul de vinerea, din presă, și am zis: „Domnule, să încerc să scriu la 91 de ani o povestire, să mai vad dacă mai pot să scriu Un fluture alb cu sânge pe aripi, de pildă”. Care s-a tradus și la Milano, acum, și am fost, cum să zic, nu mă laud, le-a sugerat editorilor ideea unui scriitor ca Marquez. Și să scriu din viața mea, pentru că toate cărțile mele au fost trăite de mine, de la prima literă, la ultima literă. A fost zbuciumul meu, a fost expresia lozincii fundamentale, că gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul. Și am zis să încerc să scriu la 91 de ani o povestire care se leagă de o parte din biografia mea! Și am început să scriu, și a apărut această povestire. Se numește: Am onoarea, domnule colonel!

De ce Dinu Săraru nu a fost lăsat să îi spună „tată” părintelui său? „I-am spus în schimb tată cuiva care era rudă cu mine prin mezalianță”

I.V.: Ați scris-o zilele astea!
D.S.: Da, zilele astea! Scrisă de o lună de zile. Am scris la ea, am scris la ea, și primul cititor editorial a fost Andi Barcan, de la editura Hoffman, care mi-a tipărit aproape toate cărțile care au apărut și la alte edituri. Am întrebat: „Ce părere ai?” Și zice: „Domnule, când puneți punct, să spuneți, că public nuvela și v-o aduc tipărită în ajunul zilei dvs.” Și astăzi vă pot spune că nuvela a intrat la tipar. Am scris la 91 de ani o nuvelă intitulată „Am onoarea, domnule colonel!”, plătită cu viața mea, care e și un purgatoriu al meu și care este și, cum să spun, răscumpărarea conștiinței mele și a datoriei mele față de omul căruia i-am zis „Tată!” pentru prima dată. Că eu nu am avut posibilitatea să îi fi spus tatălui meu care m-a crescut și m-a născut, Costică Săraru, învățătorul de la Slătioara, tatăl meu, care mi-a fost învățător, din clasa I. Și ca să nu se spună că greșesc vreodată sau eu îmi închipui că dacă sunt copilul învățătorului voi fi premiant, voi trece prin școală cum ar trece copiii învățătorilor, că ceilalți copii din sat nu au pe tac-su învățător. Și nu mi-a mai dat voie să îi spun nici acasă. M-a dat la școală la șase ani jumate, și de la șase ani jumate, până a murit el, la reîntregirea patriei, ca erou național, așa, la Tiraspol, nu i-am zis „Tată!” niciodată! Decât „Domnule învățător!” Nu i-am spus niciodată „Tată!” acasă. Dar i-am spus bunicului meu dinspre mamă, care nici măcar nu era rudă cu mine, decât prin mezalianță, așa, colonelul acesta, care dă titlul nuvelei mele, „Am onoarea, domnule colonel!”
I.V.: Deci o recunoștință, o reverență peste timp!
D.S.: Da, o reverență! Să citiți nuvela asta și vă rog să o citiți să vedeți dacă îmi răscumpăr greșeala față de acest colonel căruia i-am zis, pentru prima dată în viața mea, „Tată!” A fost pentru mine tată. A iubit-o pe maică-mea, care nu era fiica lui, dar el a avut patru băieți, și soția lui, a doua soție, a venit în casa lui cu fata ei, mama mea, și el a iubit-o pe fata asta, care nu era fiica lui, mai mult decât pe copiii lui. Și atunci eu i-am zis: „Tată!”

Dinu Săraru despre faptul de a fi primul care a descris în literatura română lagărele de concentrare. „Dumnezeu poate fi aliatul nostru unic!”

I.V.: Spuneți mereu această vorbă, vă întoarceți mereu la ea: „Gloria aparține mai mult celor care iubesc mai mult lupta decât succesul!” Care este cea mai mare luptă a lui Dinu Săraru? Care a fost cea mai mare luptă?
D.S.: A fost lupta cu dedublarea! Și cu incapacitatea de a trece de pe un trotuar pe altul. Am fost infirm, aș zice eu, cu mândrie, că nu am putut să trec de pe un trotuar pe altul. Am îmbrățișat idei de stânga și am rămas de stânga pentru că cred în ele, în stânga, în numele identității naționale, al dragostei pentru pământul românesc și al venerației pentru strămoși și al credinței creștine, într-un moment în care numai Dumnezeu poate fi, după părerea mea, în momentul de față, aliatul nostru unic! Ce vreau să vă spun… Neputința de a trece de pe un trotuar pe altul și lupta cu dedublarea… a trebuit să înfrunt faptul că am traversat de trei ori formele de viață, societatea capitalistă, și m-am întors la ea, și societatea socialistă, și m-am întors la globalizare, cu orice preț, și plătită cu orice preț. Și a trebuit să fac față acestor împrejurări nefericite din biografia mea, pentru că eu fiind fiul unui boiernaș de țară, din Oltenia, de sub munte, erou al războiului de neatârnare, decorat și de Carol I, cu steaua României, cum m-a decorat pe mine un Președinte al României (n.m. Ion Iliescu, în 2002), cu steaua României, și de țar, cu Sfântul Gheorghe! Bunicul meu, Constantin Săraru, a fost cel care m-a obligat să îi uit, la un moment dat, aventura faptului că am fost nepot de boiernaș de țară și am ajuns și deținut politic la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Am săpat pe albia Canalului și era să fiu unul dintre cei care s-ar fi înecat pe albia canalului dacă nu mă ajuta Dumnezeu în Canal, săpând la el. Am descris primul, în literatura română, lagărele de concentrare, în care am fost și eu deținut, la Mila 21, Medgidia, și la celebra colonie, Columbia, de la Cernavodă, unde am trăit și un paradox extraordinar, pe care îl descriu în Clipa. Pentru că atunci când s-au încheiat lucrările pe canal, după moartea lui Stalin, și ne-am mutat din lagărul de la Medgidia la lagărul Colonia Columbia, așa se numea, cea mai vestită colonie de muncă forțată, când ne-am dat jos din tren, trenul care fusese mutat de la Medgidia la Cernavodă, trebuia să facem un sfert de ceas, am făcut o zi întreagă, și în vagonul acela în care eram tasați toți fusese cărat ciment, și ne-am sufocat…

Singurele lucruri ale lui Dinu Săraru din lagăr: un creion și o carte scrisă de Bălcescu

I.V.: Cât ați stat acolo?
D.S.: Trei luni!
I.V.: Trei luni ați fost închis!
D.S.: Închis, și când m-am dat jos din tren cu o lădiță în care nu vă spun că aveam un creion și o carte care m-a urmărit tot lagărul, că am fost ridicat…
I.V.: Ce an era?
D.S.: ’53!
I.V.: Deci în 1953!
D.S.: Și Bălcescu…
I.V.: Când moare Stalin!
D.S.: Când moare Stalin. Dar cartea era a lui Bălcescu! Prima ediție. Românii supt Mihai Voievod Viteazul! Și când m-am dat jos din tren și m-am uitat, lagărul era sus de tot, trebuia să urcăm așa, abrupt, cu lădițele în mână, și schilozi, și nemâncați, și vai de capul nostru, și sufocați de cimentul pe care îl înghițisem în vagoanele care cărau ciment. Am văzut scris pe lagăr, deasupra, mare, „Trăiască lagărul păcii, democrației și socialismului”. Și acolo era chiar lagăr. Vedeți, paradoxul…
I.V.: Păi de aia suprarealismul s-a născut aici!
D.S.: Da!

Dinu Săraru, fără regrete, ajuns la 91 de ani. „Mă simt dator să fac ceva, să o iau de la capăt!”

I.V.: Vorbeați de trotuarele istoriei! E ceva ce își reproșează Dinu Săraru, că a traversat vreun trotuar greșit în biografia lui? E ceva ce regretați?
D.S.: Nu, nu, nu! Aș putea să o iau de la început! Mi-ar face o bucurie mare să mai fiu tânăr și viguros! Și să o iau de la capăt! Mereu de la capăt! Să știți că și în timpul socialismului am fost de trei-patru ori dat afară, și șomer, am reluat și activitatea, și am uitat toate durerile și nefericirile. Și am luat-o de la început. Și azi mă scol dimineața la 91 de ani, vă mărturisesc, stimate domnule ministru și prieten, mă scol cu grija „ce scriu pentru mâine?” Deci nu aș putea, fără să încep, să am grija începutului, tot timpul mă gândesc cât mai poate bătea această inimă în pieptul meu, pentru că dacă se uzează inima, și eu capotez. Dar până atunci, mă simt tot timpul dator să fac ceva, să o iau de la început.

Dinu Săraru, născut în aceeași zi și la aceeași oră cu Caragiale

I.V.: Și eu am o formulă pe care o zic mereu: „la stânga, unde e inima!” Apar în cărțile dvs. imagini cu toate anotimpurile. Dar spuneți undeva că mai ales vă e dor iarna, să ațipiți în biserică, în strană, ca să nu îl supărați pe Dumnezeu. Este iarna anotimpul dvs. favorit, faptul că v-ați născut iarna a influențat biografia, sau aveți alt anotimp care vă place?
D.S.: Să vă fac și o digresiune cu ocazia asta. M-am născut în aceeași zi și în aceeași noapte, 30 ianuarie, 1 și jumătate noaptea, cu Caragiale, care este mentorul meu fundamental, cel mai mare scriitor al Țării Românești. Nu a fost un scriitor mai mare ca el. Și ca prozator, și ca dramaturg, și ca literatură. Fondator al literaturii fantastice. Și ca autor al celei mai curate limbi românești cu putință, rostită în literatura română. Și s-a întâmplat așa: acum am aflat că în 30 ianuarie a murit Despina Elena Neagoe Basarab. În noaptea de 30 ianuarie, tot așa. Și aici am lângă dvs. o icoană, vedeți, în dreapta dvs., sub cărți, e o icoană, aș vrea să o fotografieze colegul dvs.!

Icoana de preț a lui Dinu Săraru: a aparținut Despinei Elena Neagoe Basarab. „Cu această icoană aș vrea să mă despart de lumea asta!”

I.V.: Da!
D.S.: Face parte din zestrea Despinei. Era sârboaică, și a fost măritată la 18 ani cu Neagoe Basarab, și au zidit amândoi celebra biserică pe care a stricat-o francezul lui Carol I (n.m. André Lecomte du Noüy). Era Biserica Meșterului Manole. Și acum e necropola regală. Și știți bine, mai bine ca mine. Și ea a întemeiat și cu soțul ei, Neagoe Basarab, biserica de la Călimănești, din Ostrovul Călimăneștilor, o insulă pe Olt, la Călimănești. A lăsat acolo amintire icoana asta, care e icoana de influență venețiană, cu care a venit din Serbia și care e de o frumusețe rară. Se vede influența picturii venețiene, pentru că este o Maica Domnului de o frumusețe rară, feminină, nu obosită și chinuită de bizantinism. De pictura bizantină. O femeie frumoasă cu degete frumoase, și cu un copil frumos în brațele ei, frumusețe rară. E o pictură din epoca lui Michelangelo, și asta e icoana mea preferată, cu care aș vrea să mă și despart de lumea asta. Și aș vrea să o fotografiați dvs. că tot m-ați întrebat de anotimpuri.
I.V.: De anotimpuri și de iarnă.
D.S.: Iarna la Slătioara este, cum să vă spun, este un anotimp pe care eu l-am trăit cu o fervoare extraordinară, un anotimp al purității, după cum, de pildă, pentru mine, Buna Vestire, când începe primăvara și începe să cânte cucul, și își pierd mirosul tămâioarele, florile acelea albastre, ca de nu-mă-uita, este sărbătoarea purificării mele sufletești. Mai există o sărbătoare mare pentru mine, Vinerea Patimilor. Eu consider că Prohodul, și am scris un roman întreg, Crimă pentru pământ, structurat pe baza acelor stări, ale Prohodului, că Prohodul este o rugăciune care exprimă zbuciumul în istorie al poporului român.

Dinu Săraru, mărturie exclusivă: „M-a obsedat prezența mea în ziua de mâine. Am greșit, am plătit!”

I.V.: Vorbiți mereu de Slătioara. În Măgura Slătioarei și povestirile ei spuneți așa, ca un imperativ de viață: „Să nu lași ziua de mâine pe mâinile altcuiva.” De câte ori ați lăsat ziua de mâine pe mâna altuia? S-a întâmplat?
D.S.: Nu știu dacă am lăsat-o pe mâinile altcuiva, dar m-a obsedat prezența mea în ziua de mâine. Am zis să nu greșesc, și tot ce am făcut am făcut convins, chiar dacă am greșit, dar nu am greșit lipsit de convingere, poate că am greșit că așa am văzut eu lucrurile, dar nu am fost farsor cu mine. Nu am fost ipocrit cu mine, nu am fost iezuit cu mine, nu am fost să mă apăr de mine cu mine. Nu, dacă am greșit, am plătit. Și am plătit de multe ori, deși nu meritam să plătesc, că nu meritam să se considere aceste participări ale mele la viață greșeli. Că eu nu am greșit, nu am fost împotriva credinței mele în nicio împrejurare. Nu sunt îngâmfat, dar îmi asum cu prilejul acesta greșelile mele.

Greșeala vieții lui Dinu Săraru: „Despărțirea de Domnul Colonel!”

I.V.: Care ar fi, retrospectiv, o greșeală?
D.S.: O greșeală?
I.V.: Ce considerați astăzi, pentru că în momentul respectiv gândeați poate altfel.
D.S.: O greșeală o consider despărțirea – am plătit-o și o plătesc în lumea asta – despărțirea de domnul colonel. Am greșit atunci, mi-am dat seama în secunda în care greșeam, că am greșit fundamental. Și finalul de la nuvela asta e răscumpărarea greșelii uriașe.

„Oamenii nevinovați mor mai ales pe timp frumos”: amintirea lui Dinu Săraru cu țăranul care a știut când moare

I.V.: Unul dintre personajele din Clipa, Daurică Portocală, spune că „oamenii nevinovați mor mai ales pe timp frumos”. Câți oameni nevinovați ați cunoscut în viață?
D.S.: Nu, am cunoscut un personaj extraordinar în biografia mea. Un țăran care m-a și inspirat, un țăran de la Slătioara, care a ajuns la o anumită vârstă, 70 de ani, sau după 70 de ani, și într-o dimineață, era timp frumos, cum spuneți dvs., și era timp de cosit, când ziua este luminoasă și caldă și calmă, la începutul toamnei, și când el s-a sculat și s-a dus și a cosit până în prânzul mic. Și la prânzul ăl mic a venit acasă, și după aia s-a odihnit, cum fac țăranii, ca și dvs, țăranii de Dâmbovița, și s-a sculat și și-a chemat copiii și nepoții și a zis: „Mă, copii, eu am de gând astăzi să mor, și v-am chemat să vă spun.” Cosise, toată dimineața, mâncase, toată dimineața, la cosit, se odihnise toată dimineața, și când s-a trezit și-a strâns toată familia și a împărțit boii, pământul, tot, și a zis: „Acum mor”. Și s-a lăsat pe pernă și a murit.
I.V.: Timp frumos…
D.S.: E adevărul adevărat, e vestit în Slătioara.

De ce nu mai are România „Golani” adevărați? Dinu Săraru: „Ăștia nu au personalitate!”

I.V.: Apar în scrierile dvs. imagini de „golani”, cum s-ar zice, care au marcat istoria. Îl continuați cumva, și îl citați, pe Rebreanu, cu celebra lui carte. Mai are România astăzi golani adevărați?
D.S.: Nu, nu. Nu sunt golani… golanii aveau personalitate. Ăștia nu! Nu sunt, nu! Este o lume eșuată, aparținând unei civilizații care naufragiază. Naufragiază pe lume! E un scriitor francez, prin adopție și prin stabilirea lui în Franța, care a scris o carte, chiar așa intitulată, Naufragiul civilizației. Amin Maalouf. V-o recomand și dvs. că a apărut și în România. Noi suntem văduvi de identitate. Văduvi! Cel mai rău pe lume este să nu mai ai prieteni, nu din cauza noastră, că nu mai avem încredere decât în Dumnezeu. Eu nu sunt bigot, dar sunt credincios. Nu pot să spun că știu că există Dumnezeu, dar cred că există. Și asta mă liniștește pe mine sufletește. Această credință că există un Dumnezeu. Până la urmă nu cred că Dumnezeu se va despărți de noi.

De ce politicianistul nu e om politic?

I.V.: O altă temă care apare în romanele dvs. e tema conștiinței publice. În romanul Clipa, e un dialog între Dumitru și Cernat, și e o frază antologică: „Ce ipocrit sunt, am început să repet lozincile celor care m-au făcut să îi disprețuiesc! Ce dracu se întâmplă cu mine?” Asta e problema României în examenul ei de conștiință?
D.S.: Da! Uite, dar ați citit serios cărțile mele…
I.V.: Chiar aseară am revăzut Clipa!
D.S.: Pe cuvântul meu că ați citit serios cărțile mele. Așa este, așa este! Nu vedeți dvs. că omul politic de astăzi, politicianistul, că nu e om politic, nu are curajul să iasă în stradă și să nu roșească? Pai nu vedeți că se feresc de întâlnirea cu țara? Nu vedeți câți ocolesc țara să nu se întâlnească cu ea? E vestit un personaj care ocolește țara cu gărzi, cu bodyguarzi, ca să nu apară țara în jurul lui să întrebe: „Ce cauți acolo, domnule?” Nu, nu au curajul să nu roșească, și atunci nu dau ochii cu țara.

Cine rămâne în istorie? Dinu Săraru: „Eternitatea nu aparține celor nevertebrați, amibelor”

I.V.: Tot în Clipa e o idee: „Domnilor, am pierdut Clipa! Am ratat clipa, am ratat clipa în favoarea eternității iar eternitatea nu ne aparține!”
D.S.: Așa este, pentru că eternitatea aparține celor care au verticalitate. Care au avut verticalitate în viață. Eternitatea nu aparține celor nevertebrați, amibelor.
I.V.: În 1988, când încheiați Clipa, în epilog, spuneți că adevărurile literaturii nu mai pot fi despărțite de adevărurile politicii. De ce scriați asta? Nu mai poate fi despărțită literatura de politică?
D.S.: Ba da, dar politica a intrat în subconștientul ultimului om, încât întrebarea fundamentală, satirizată de Caragiale, este „eu cu cine votez?” Și atunci și scriitorii simt nevoia să voteze cu cineva.
I.V.: Pasiunea aceasta a politicului!
D.S.: Este o slăbiciune universală în momentul de față.

Talent dumnezeiesc, fără școală de teatru: actrița Marcela Rusu. De ce îl alinta pe Dinu Săraru „Ariciule”?

I.V.: De ce vă spunea Marcela Rusu „Ariciul”?
D.S.: Pentru că eram tuns scurt și părul era ca un arici. M-am tuns scurt și îmi spunea „Ariciule”. Am iubit-o foarte mult pe această actriță care a fost, deși nu avea școală, școală de teatru, mulți actori mari nu au avut școli de teatru, dar au avut talent dumnezeiesc. Ca un har, așa. Această femeie avea un parfum extraordinar, un farmec feminin devastator. Ca și Elvira Godeanu, de altfel. Femeile mari, la care se împiedica lumea pe stradă, când treceau pe lângă ea, ele treceau pe lângă oameni și se împiedica lumea! Lăsau pe urma lor un parfum și un farmec extraordinar.

De ce Dinu Săraru nu a mai trecut pe Sărindar în ultimii ani? „M-au dat afară din teatrul pe care l-am creat!”

I.V.: Spuneți undeva că nu ați mai putut să mai treceți, în ultimii ani, pe strada Constantin Mille, pe Sărindar! Ați condus Teatrul Mic într-o epocă extraordinară, în ’77, după cutremur. Când Teatrul Mic era mare, ca să zic așa. De ce nu ați mai putut să mergeți acolo?
D.S.: Eu am investit în Teatrul Mic, în spectacolele Teatrului Mic și în repertoriul teatrului, în aventura regizorală, scenografică și actoricească a Teatrului Mic toată credința mea în artă și în rostul culturii, cum spuneați dvs., de a îndrepta societatea. Am jucat la rând, cu toate teatrele mari ale lumii, repertoriul marilor scriitori ai lumii, din momentul ăla! Și Sartre, și Giraudoux, și am jucat înaintea rușilor și Maestrul și Margareta, cu zece ani înaintea Teatrului Taganka, prin dramatizarea Cătălinei Buzoianu și a Mihaelei Tonitza, după Maestrul și Margareta cu Valeria Seciu, fenomenala vedetă, și cu Ștefan Iordache, inegalabili amândoi, până în ziua de astăzi. Deci, când am fost dat afară de la Teatrul Mic, pe care l-am iubit și pe care l-am slujit, și căruia i-am dăruit ultima mea credință în virtuțile educative și schimbătoare ale vieții și atitudinii omului față de viață, am fost dat afară. Actorii care m-au dus la glorie sub imperiul răsturnării, care a fost în 1989, m-au dat afară din teatrul pe care l-am creat. M-am ridicat din scenă, din prezidiul în care eram, când mi s-a spus să ies afară. M-am urcat pe scenă și țin minte că un actor a spus, când și-a amintit și a cerut să își ceară iertare față de mine, că s-a urcat pe scenă și prima dată când cortina instalată de el nu s-a ridicat în fața lui și l-a învăluit ca și când nu l-ar fi lăsat să plece. Așa a fost.

Ștefan Iordache, epuizat, preluat de salvare cu furtun de oxigen în urma efortului de cinci ore depus pentru spectacolul Richard al III-lea

I.V.: Dacă ați zice ceva în premieră, inedită, pentru marele public, din acea perioadă, legată de un mare actor, sau de un mare regizor, ce ar fi? Pentru că ați fost foarte apropiat de numele mari ale teatrului și filmului românesc, mulți dintre ei făcând și film în perioada aceea.
D.S.: A fost un moment când am jucat Richard al III-lea, când dura cinci ore spectacolul, cu o pauza de sfert de ceas, când publicul nu se ridica din sală și când Ștefan Iordache, care îl interpreta pe Richard al III-lea, slăbea trei kilograme, am adus o salvare de la prietenul meu, Firică, directorul Spitalului de Urgență, care să stea în fața teatrului, cu furtun de oxigen pentru Ștefan Iordache și actorii care se epuizau jucând Richard al III-lea. Așa am jucat Richard al III-lea! Cu salvarea în fața teatrului!

Dramaturgul Aurel Baranga, răpus de cancer, părăsit de prieteni pe patul de moarte. Dinu Săraru, printre ultimii vizitatori: „Nu te mai primesc! Plângea în hohote și striga Nu te mai primesc!”

I.V.: Care e povestea farsei tragice a lui Aurel Baranga?
D.S.: Eu am fost foarte legat de Aurel Baranga, mare dramaturg și astăzi. Dacă cineva ar juca Interesul general, ar avea curaj, se potrivește extraordinar cu ziua de azi. Și Mielul turbat, și alte piese, comedii ale lui. E un mare dramaturg și patriot. El a știut că va muri. Cumnatul lui, chirurgul Burlui, inutil să vă spun că Baranga făcuse medicina ca facultate, dar a renunțat la ea, făcându-se scriitor. A scris extraordinar! Am o corespondență cu el, extraordinară! Și i-a spus: „Aurele, dragă, vei trebui să mori, să accepți să mori, cancerul nu te-a iertat. În două sau trei zile vei muri.” Și atunci el a simțit și a chemat-o pe Marcela la capul lui și i-a dictat. Inutil să vă spun, mă repet, dar inutil să vă spun că l-au părăsit în momentul acela toți prietenii lui, mari de tot, care fuseseră în viață și participaseră la atâtea întâmplări ale vieții, și mari, și mici…. Și el fusese membru al Comitetului Central, cu liderii politici ai vremii și cu Ceaușescu însuși a fost în relații, dar toți când au aflat că va muri l-au părăsit. Eu am rămas lângă el și acest om care era expresia vitalității fără margini, când întârziam să mă duc la el, că nu mai puteam să îl văd plângând, că stătea acasă, așteptând să fie chemat la spital, să moară la spital, plângea cu hohote și zicea: „Nu te mai primesc, nu te mai primesc, să nu mai vii pe la mine!” Deschidea ușa și plângea în hohote. Așa a chemat-o pe Marcela și i-a spus așa, citez din memorie, dar nu cred că greșesc: „Marcela Rusu, soție, anunță pe această cale, că soțul ei, dramaturgul Aurel Baranga, a încetat din viață ieri la ora 12.30, iar astăzi la 11, cum a fost voia lui, a fost incinerat la Cimitirul Cenușa, în prezența exclusivă a familiei. Marcela Rusu.” Octavian Paler, prietenul meu de o viață, era redactor-șef la „România liberă”. Ea în birou, scria la cărțile lui. Și pe la 11 noaptea a venit corectorul lui de la pagina de publicitate și a zis: „Tovarășul Paler, am primit un anunț că a murit Baranga și l-au și înmormântat astăzi!” „Cum să moară Baranga?” „Uite, Marcela Rusu, soție”. Și a citit de a înnebunit. „Doamna Marcela la telefon?” „Da, Tavi, dragă”, așa îi zicea. „Se poate?” „Da, azi l-am înmormântat!” „Aolică! Păi cum?” „Dacă așa este…” Și atunci Paler a înnebunit, l-a sunat pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, care era șeful propagandei și culturii și i-a spus: „Tovarășe Popescu, uite, am primit mesajul ăsta!” „Nu se poate!” „Am vorbit cu Marcela Rusu!” „Și l-au înmormântat!” „Da!” „Păi cum să îi spun eu Tovarășului?” „Să îi spuneți!” Și a zis: „Cum a murit Aurică, nu se poate!” a zis Ceaușescu, că așa îi zicea, Aurică. „Nu se poate!” „L-au și înmormântat!” „Nu mă privește! Nu se poate Aurică să moară fără funeralii naționale! Mâine dimineața la 11 îi faceți funeralii naționale!” „Păi, Tovarășe Ceaușescu, a murit, domnule, l-au ars, nu mai e nimic, decât un fum.” „Nu mă interesează!” Și atunci s-a comandat așa, funeralii naționale la Cimitirul Cenușa. Popescu-Dumnezeu i-a telefonat Marcelei Rusu și i-a spus: „Mâine, funeralii naționale!” Zice: „Tovarășe Popescu, nu mai există Aurel, e un fum!” „Nu există, la Cimitirul Cenușa, se ocupă Macovescu!” Macovescu (n.m. George Macovescu, Președintele Uniunii Scriitorilor) i-a telefonat: „Doamna Marcela, dați-ne un tablou al lui, dacă nu e el, măcar să avem un tablou!” „Ce faceți acolo?!” „Păi a ordonat Tovarășul să facem funeralii naționale!” „Ați înnebunit!” „Nu, nu am înnebunit!” Și zice: „Am un tablou, dar râde cu hohote în tablou!” „Nu contează, dar să fie dânsul!” Și au dus un tablou mare în care Baranga râdea cu hohote, și l-au pus pe masă la crematoriu. Și ea mi-a telefonat mie, că eram prietenul lor, și a zis: „Spune-i și lui Valerică, să veniți mâine, dar să nu vă îmbrăcați în doliu, că Aurică a zis să ne îmbrăcăm de primăvară, și toți suntem așa, și soră-mea, și Burlui, și eu vin în rochie de primăvară, cu fișiu roșu, și cu pălărie, și ochelari de soare, și Burlui în alb, și soră-mea tot așa. Deci cu Valerică, să nu vă îmbrăcați în negru!” Și nu ne-am îmbrăcat în negru și ne-am dus acolo. Începuseră să vină membrii ai Comitetului Central, ai Sindicatului, ai conducerii instituțiilor, uzinelor, fabricilor, Crucii Roșii…

Falsa înmormântare a lui Aurel Baranga. Dinu Săraru: „Cea mai mare farsă tragică jucată regimului socialist în timpul dictaturii! Marcela Rusu, îmbrăcată în rochie verde!”

I.V.: Să aducă un omagiu marelui dispărut…
D.S.: Îmbrăcați în negru, așa, ca pinguinii ajungeau, și când ajungeau sus era portretul lui Baranga care râdea de ei. Și a venit o mașină albă, o Lada, și s-a dat jos Marcela, cu roșu, așa, cu fișiu, cu rochie verde, și soră-sa așa, și în alb Burlui, care conducea mașina. Și s-au dat jos, și a zis: „Ariciule, stai în spatele meu că nu pot să rezist la ăștia aici!” Și Macovescu a zis: „Întristată adunare!” Și Baranga râdea, și Marcela râdea. „Ține-mă, Ariciule, că nu mai pot să rezist”. Și am ținut-o de spate, așa, și s-au urcat în mașină și au plecat, și noi am rămas cu discursurile: „Întristată adunare și familie…”
I.V.: „Pierdem astăzi… conducem pe ultimul drum pământesc…”
D.S.: A fost cea mai mare farsă tragică pe care a jucat-o regimului socialist, în timpul dictaturii, Baranga. Mare scriitor!
I.V.: Uite că viața bate literatura, și film, și tot.
D.S.: Nu am crezut că voi vedea așa ceva.

Patriarhului Teoctist despre rugăciunea „Tatăl nostru” rostită de Costel Constantin în rolul lui Ștefan cel Mare: „A fost cea mai frumoasă liturghie la care am participat în viața mea!”

I.V.: V-am întrebat de un episod din lumea teatrală, că ați fost prieten cu atâția mari actori, ați condus Teatrul Mic, Teatrul Național, după aceea, după Revoluție. Sigur, am vorbit de Baranga. Mai aveți un episod din lumea literară de data aceasta, neștiut publicului tânăr de astăzi?
D.S.: Nu, se leagă de un personaj pe care l-am iubit foarte mult. Și el pe mine m-a iubit foarte mult. Patriarhul Teoctist, care a fost cu adevărat un Patriarh al României! A avut peste 90 de ani!
I.V.: Peste 90!
D.S.: Și era în plină glorie! Și s-a făcut Apus de soare la Teatrul Național, și l-am invitat pe Patriarh, pe șeful statului…
I.V.: Pe Președintele Iliescu.
D.S.: Pe Președintele Iliescu! Și mitropoliții, și toți episcopii. În loja oficială era Președintele țării, și Patriarhul, și cu mine, între ei, că eram directorul general al Teatrului Național, și pe scenă murea Costel Constantin, al treilea mare interpret al lui Ștefan cel Mare, după Nottara și Calboreanu, și am văzut o sală de 1300 de locuri în picioare, plângând, la moartea lui Ștefan cel Mare. Când își spune rugăciunea… Ștefan cel Mare rostește „Tatăl nostru”, ca să suporte durerile morții. Când s-a terminat spectacolul acela, l-am chemat pe Costel Constantin, să îl felicite șeful statului și Patriarhul. Iar Patriarhul mi-a spus, bătându-l pe umăr pe Costel Constantin: „Domnule Săraru, am participat la cea mai frumoasă liturghie din viața mea!” Nu am primit o felicitare mai cutremurătoare decât a Patriarhului Teoctist, în toate direcțiile mele de teatru.

Dinu Săraru, lecție de viață: „E un mare curaj să îți iei rămas bun de la cineva!”

I.V.: O să îl am invitat pe Costel Constantin la podcast săptămâna viitoare, și uite cum se leagă ce ați spus. Ziceați, vorbind de Baranga, că l-au părăsit prietenii. De ce și când te părăsesc prietenii?
D.S.: Când nu mai au curajul să te vadă. Simt și eu, dar nu mai prea are cine să mă vadă, că viața mi-a redus prieteniile. Dvs. știți că mai sunt Costel Constantin și Adela Mărculescu, în viață, dintre marii actori ai țării, dar și obosiți rău de tot de viață și de nefericirile vieții de astăzi. Te părăsesc când nu au curajul să își ia la revedere de la tine. Și eu am vorbit cu cineva acum câteva zile care mi-a spus că „nu mai am curajul să mă duc să văd o prietenă, că este pe moarte și nu mai am puterea să o văd.” Atunci e un mare curaj să te duci să îți iei rămas bun de la cineva.

Secretele păstrate ale lui Dinu Săraru: „Nu se poate să pleci spunând totul despre tine”

I.V.: Nu știi niciodată când se întâmplă. Asta e misterul, o parte din misterul vieții și al lumii. Am discutat mult, și cu alte ocazii, și specia asta, a podcastului, care e o prelungire a interviului, a dialogului, sigur că aduce în fața opiniei publice lucruri noi, interesante. Există o curiozitate și ea e firească. Care e granița, cât se poate spune din biografia ta, a unui om. Și cât trebuie să rămână secret, cum spunea Matei Caragiale, sub pecetea tainei?
D.S.: Da, este… Și Marquez zicea undeva că există ceva care nu poate fi exprimat niciodată. Care ține de esența ființei tale. Sunt lucrurile publice care merită să rămână, care merită să fie uitate, și cer un crâmpei de viață care te exprimă pe tine și numai pe tine și numai tu știi. Asta este, există și așa e.
I.V.: Deci trebuie să rămână ceva intim și ascuns, care să fie numai al nostru!
D.S.: Numai al nostru! Nu se poate să pleci spunând totul despre tine.

Dinu Săraru despre frica de moarte și luciditate: „Voi fi sigur că mă ține mintea ca să fiu viu până în ultima secundă.”

I.V.: Noi o să difuzăm discuția noastră cu o zi înainte ca dvs. să împliniți 91 de ani, duminică la prânz! O să sărbătoriți alături de soția dvs., de Alexandra și de Ruxandra cei 91 de ani. E un secret, nu aș zice al longevității, ci al lucidității? Cum poți să îți ții mintea teafără, întreagă, la 91 de ani, să ai atâta luciditate? Care e rețeta?
D.S.: Nu știu, rețeta asta e foarte dureroasă, pentru că ești conștient de tot, până în ultima secundă. Și asta e rău. Mie îmi e frică de ultima secundă. Mi-e frică că voi ști că urmează odihna definitivă. Voi fi sigur că mă ține mintea ca să fiu viu până în ultima secundă.
I.V.: Vă e teamă de acest moment?
D.S.: Da, îmi e teamă, de ce să nu recunosc?! Mi-ar plăcea să încheiem interviul nostru, discuția noastră, că nu e un interviu, că m-ați provocat…
I.V.: Noi o să continuăm oricum. Și va urma și episodul III, aici ne angajăm amândoi.
D.S.: Eu nu mă angajez, dar… Nu vă părăsesc, să știți, niciodată. Să încheiați discuția dvs. cu mine cu părerea dvs. despre povestirea mea ultimă, „Am onoarea, domnule colonel!”
I.V.: Nuvela aceasta să fie…
D.S.: Părerea dvs, da!

Dinu Săraru, despre Generalul Stănculescu: „În viața mea nu am văzut un cinism mai mare ca al lui!”

I.V.: Ați făcut un dialog cu Generalul Stănculescu și îl întrebați, într-o carte de convorbiri făcută în urmă cu mai mulți ani, cred că erați la Teatrul Național, și vă întrebați, și vă pun și eu această întrebare adresată de dvs. Generalului Stănculescu, ce ar fi de adăugat, de spus, la sfârșit, din punctul dvs. de vedere?
D.S.: Auziți, eu așa am întrebat. Eu eram acolo și el era aici. Și l-am întrebat: „De ce a căzut Ceaușescu așa, pe spate?” Și el s-a ridicat așa, îmbrăcat – se îmbrăcase Generalul ca să facem coperta, pe care am făcut-o fotografiindu-l pe el la ușa pe care ați intrat dvs., de lemn și de cristal. Și el, îmbrăcat General, așa, mi-a repetat în fața editorului Enculescu: „A căzut în genunchi și a căzut pe spate, gloanțele au intrat în piept, lui Ceaușescu, și în loc să îl dea pe spate, s-a prăbușit pe față, deși ar fi trebuit, când s-au tras gloanțele, să îl dea pe spate. S-a produs procesul acesta al inversării și a căzut în față.” Și nu mai spun că a regretat că au tras parașutiștii înainte de a ordona el foc. Că el venise să ordone foc. Și ăia i-au luat-o înainte, și nu a mai putut. Și zic: „tu cum erai îmbrăcat?” „Îmbrăcat general, cu o scurtă pe mine și cu mâinile în buzunare. Nu aveam mănuși.” „Și ce ați simțit când a căzut Ceaușescu?” „Mi-am spus că sunt ca Dumnezeu. Am putut lua (viața)…” Dar nu a luat el viața lui Ceaușescu, pentru că ăia au tras înainte de „Eu sunt ca Dumnezeu”. Și la sfârșitul cărții a zis: „Domnule, ai spus tot, ce rămâne după tine, să mai adaugi?” Și el a spus: „Cenușa!” Și eu am scris pe ultima copertă așa. De un cinism… Nu am văzut în viața mea un cinism mai mare ca al lui Stănculescu. Da! Și am scris: „Domnule General”, că în carte așa îi ziceam, și a zis: „Cenușa!” Și mi-am dat seama peste o lună de zile că nu îmi spusese tocmai, exact, că nu cenușa era ultimul lucru, ci că îmi ascunsese că a fost și agentul englezilor, și agentul rușilor. În ultima dată.
I.V.: Deci întotdeauna trebuie să fim atenți. Și ultimul cuvânt nu e niciodată ultimul.
D.S.: Nu e niciodată cenușa…
I.V.: A fost un privilegiu să discutăm astăzi. Invitația mea este deschisă și abia aștept să vă citesc nuvela…

Dinu Săraru, mesaj pentru publicul podcastului Avangarda cu Ionuț Vulpescu: „O secundă ne desparte de identitate!”

I.V.: În finalul dialogului nostru aș vrea să vă urez dvs. „La mulți ani!” și să vă rog să adresați celor care urmăresc podcastul meu un ultim cuvânt, un gând, o urare, un îndemn, pentru publicul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!
D.S.: Să țină seama de faptul că o secundă ne desparte de identitate. Și să nu pierdem această identitate.
I.V.: Mulțumesc mult, și vă spun încă de astăzi la mulți ani și multă sănătate!
D.S.: Vă mulțumesc, domnule ministru și prieten!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats