Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: Academicianul Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române

Un podcast despre una dintre cele mai vechi familii de intelectuali ai României moderne, neamul Noica, și secretele ei; despre un altfel de Constantin Noica, necunoscut publicului larg și îndelung mitizat; despre lucrările (ne)reușite de modernizare a infrastructurii României post-decembriste, într-un București idilic, seismic și retrograd și despre tezaurul de cca. 3 miliarde de euro al Bibliotecii Academiei Române

Publicat

pe

Invitatul celui de-al treilea episod al sezonului II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, este profesorul Nicolae Noica. Directorul Bibliotecii Academiei Române vorbește despre operațiunile de evaluare a tezaurului acestei instituții, care se ridică la aproape 3 miliarde de euro, o formă de patrimoniu ignorată de autoritățile statului român, dar și de opinia publică. Vom afla de la Academicianul Nicolae Noica dezamăgirile față de neglijarea așezămintelor Brătianu, chiar de către PNL, dar și bucuria de a fi documentat îndeaproape istoria acestor construcții.

Nicolae Noica, fostul ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, dialoghează cu Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, pe teme îndelung mitizate despre evoluția și moștenirea neamului Noica, una dintre cele mai vechi și puternice familii ale României moderne, față de care publicul a avut curiozități inegale, preferând figura lui Constantin Noica. Vom afla cât de consolat a fost Constantin Noica de alegerea monahală a fiului său, Rafael, cât datorează intelectualul Constantin Noica familiei sale, dar și ce rol au avut în dezvoltarea României moderne ceilalți „Noica”: agricultori, medici, profesori sau scriitori. La microfonul Avangardei, Nicolae Noica mărturisește de ce clădirea Guvernului României nu a primit celebra bulină roșie în ciuda riscurilor seismice, și care este viitorul capitalei în timpuri în care piața imobiliară traversează un boom, iar proiectele ANL au rămas o chestiune istorică în sprijinirea tinerilor pentru achiziționarea unei locuințe.

Interviul poate fi urmărit integral accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=QVCziFpbPmU

(Ne)Îndreptățirea unui neam: Ceilalți Noica, (ne)cunoscuți publicului larg.

Nicolae Noica: „Toată lumea vorbește despre Constantin Noica. Ei bine, Constantin Noica nu a apărut așa, din neant! Ci dintr-o familie deosebită!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua! O nouă ediție a podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Am bucuria să îl am oaspete pe profesorul, fostul ministru al Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, directorul Bibliotecii Academiei Române, domnul Nicolae Noica! Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Nicolae Noica: Și eu vă mulțumesc pentru că, sper eu, sper să aducem la cunoștință o serie de lucruri interesante și mai ales de aici, din Biblioteca Academiei Române, unde avem un tezaur.

I.V.: Așa este! Mi-am petrecut ultimele zile citind acest volum impresionant, Neamul Noica, unde ați realizat o adevărată anchetă genealogică de la jumătatea secolului al XIX-lea și până acum, pentru a explica mai bine patrimoniul moral și legitim al descendenților. Ce a presupus documentarea întreprinsă pentru volum? Am găsit foarte multe lucruri: acte testamentare, de la 1825, foi de zestre, mărturii! E o mărturie cum că Nicolae Romanov a trebuit să doarmă la hotelul lui Iacovache Noica, neacceptând tratații de la el, mergând să se ospețească de la bulgari.
N.N.: Vedeți, preocupându-mă problemele acestea de istoria construcțiilor, am spus la un moment dat că e păcat să nu încerc să strâng documente și despre înaintași, că până la urmă activitatea lor este cea care ne-a influențat și ne influențează. Un alt argument a fost acela că toată lumea vorbea de Constantin Noica. Totuși, Constantin Noica nu a apărut așa, din neant, ci dintr-o familie deosebită, unde mulți dintre cei care au făcut parte din ea au fost diverse personalități. Amintesc așa, în câteva cuvinte: străbunicul, Iacovache Noica, era un mare agricultor. A fost pe la niște expoziții de agricultură la Paris și, auziți, a avut 17 copii din 2 căsătorii. Unii s-au prăpădit. Au rămas 13-14, dar ce m-a impresionat era faptul că se povestea că luau masa cu regularitate la o anumită oră. Auziți! 13-14 copii! Și a înțeles să îi educe atât de bine, încât câțiva dintre ei au devenit mari personalități ale culturii și tehnicii românești. A fost, din ce am reținut eu, un doctor, Dumitru Noica. Un mare specialist, coleg cu Gheorghe Marinescu. Era un mare clinician. Apoi însuși tatăl lui Constantin Noica era cu studii de agricultură absolvite în Germania. Și cei care scriau biografia lui Constantin Noica ziceau „ce, un oarecare administrator!” Era un om cu o pregătire! Toți acești oameni au înțeles să facă un efort pentru a sprijini societatea românească din care proveneau.

Familiile-fenomen ale României moderne, expresia clasei de mijloc, dispărută astăzi

I.V.: Nicolae Titulescu spune undeva: „socotesc că forța României stă în familii de tipul Otescu și Noica, adică o familie de învățători și una de agricultori”. Clasa de mijloc, cum am spune. De ce credeți că societatea noastră de azi nu mai are astfel de nuclee de familii de clasă de mijloc?
N.N.: Am găsit acest document, al lui Titulescu, care m-a impresionat, și era vorba despre exact ce spuneți dvs., clasa de mijloc. Din păcate, după 1948, în regimul pe care l-am trăit cu toții, s-a căutat o egalizare. Agricultorii – pentru că noi avem în România niște posibilități excepționale pentru a rezolva problemele acestui domeniu – ei bine, au dispărut agricultorii, au dispărut meseriașii, a dispărut în totalitate, cum spuneți dvs., clasa de mijloc. Și după părerea mea, singura cale de a redresa lucrurile ar fi să ne reîntoarcem la școlile profesionale. Nu toată lumea trebuie să aibă diplomă. Cu diploma trebuie să fii un meseriaș bun. Eu, cel puțin, în domeniul acesta, al constructorilor, constat cu părere de rău că adevărații meseriași au dispărut. Pe urmă, forța de muncă de aici, de la noi, pleacă, fie în Germania, fie în Italia. Vreau să vă spun că muncitorii români în străinătate sunt foarte bine apreciați. Pentru conștiinciozitate, pentru seriozitate, și ar trebui să facem aici un efort pentru a rezolva acest lucru.

Efectele regimului totalitar: egalizarea indivizilor. De ce a trebuit să dispară Constantin Noica? Neamul Noica a trebuit să își șteargă total trecutul

I.V.: E o istorie întreagă în această carte, Neamul Noica. Spuneți undeva că ați învățat reziliența de la Alexandrina Vlădescu, din ramura Vlădescu a familiei. Ce a însemnat reziliența pentru familia Noica? Sau altfel spus care a fost momentul cel mai greu din această istorie pentru familia dvs.?

N.N.: Sigur că a fost perioada dintre cele două războaie, dar problema cea mai dificilă a fost la schimbarea regimului. Așa cum știm cu toții, regimul care a venit, cel totalitar – pentru că nu prea îmi place mie să spun regimul comunist – nu a făcut decât să egalizeze pe toată lumea, iar oamenii care aveau o anumită educație și cultură trebuiau să dispară. Așa a dispărut Constantin Noica. Țin minte, am trăit un lucru care pe mine m-a impresionat. La vârsta de vreo zece ani, prin 1952, tatăl meu a fost arestat. El era medic. Și două lucruri m-au impresionat atunci. A doua zi, mama a scos din bibliotecă Enciclopedia lui Gusti. Din 1938, care ne tot străduim să mai scoatem și noi și nu suntem în stare. Și a tăiat portretele din față. Noi, copiii, am întrebat: „de ce tăiem portretele ăstora cu barbă?” Ne-a explicat că era vorba de Regele Carol I, de Carol al II-lea, și că tatăl ei, care se numea Costescu, a fost general și a fost aghiotantul lui Carol I, și noi nu trebuie să știm acest lucru, fiind copii, și să nu spunem niciodată. Mi s-a părut extraordinar de important acest lucru, de a șterge total trecutul.

I.V.: Deci momentul din 1952, când tatăl dvs. a fost arestat ar fi momentul cel mai dificil.
N.N.: Pentru familia mea.

Comunismul a omorât cultura

I.V.: Dar de ce spuneți „regim totalitar” și nu „regim comunist”?
N.N.: Știți, „comunist” spune toată lumea. Regimul acesta care impunea să se facă numai ce vor șefii. Asta e gândirea mea.

I.V.: După aceea nu mai e așa? S-a schimbat ceva?
N.N.: Ei, nu, nu, nu s-a schimbat, din contră. Autoritar a fost în continuare. Chiar astăzi am fost la o întâlnire în Amfiteatru, aici, la Academie, și se spunea, vorbindu-se despre Constituție, că în perioada 1938 a fost o Constituție totalitară, a lui Carol al II-lea. A fost și atunci, a fost și în sistemul comunist. Din păcate, comuniștii omorâseră și omorau și cultura, pe când, în timpul lui Carol s-au făcut niște lucruri extraordinare din punctul de vedere al educației și culturii.

I.V.: Fundațiile Regale.
N.N.: Celebrele fundații făcute la vremea respectivă!

Bucureștiul uitat, capitala europeană cu cel mai mare risc seismic: pericolul a 18000 de clădiri

I.V.: Ați absolvit construcții civile și industriale, în 1972, ați predat la Catedra de Statică și Inginerie Seismică, și ați promovat prima lege a calității în domeniul Construcțiilor, după 1990. Știm cu toții că Bucureștiul este o capitală cu un risc seismic enorm. Vorbiți, de multe ori, despre Bucureștiul uitat. Dacă ar fi după dvs., dacă ați putea decide astăzi în privința planului urbanistic al Bucureștiului, care ar fi primele lucruri pe care le-ați face?
N.N.: Aici sunt două aspecte pe care trebuie să le discutăm. Chestiunea aceasta a protecției seismice a clădirilor… Bucureștiul, așa cum s-a spus și în 1977, de marii specialiști care au venit aici, în țară – și a fost și Richter, eu am trăit perioada cu celebrele grade Richter – Richter a venit aici în țară și a spus: Bucureștiul e capitala cu cel mai mare risc seismic, și trebuie luate niște măsuri. Într-adevăr, s-au făcut atunci o serie de lucruri. Institutul de Cercetări în Construcții au realizat niște cercetări și au spus: 18000 de clădiri! Toate aceste documente se găsesc în arhiva INCERC-ului, astăzi INCERC Urban Project. Dar nu se mai uită nimeni la ele pentru că nu suntem învățați să învățăm din experiența trecută. Acum, în legătură cu această problemă, considerând-o extrem de gravă, în perioada când am fost la Minister, am promovat o hotărâre de Guvern în care, după ce am cercetat 100 de clădiri, am pus celebra bulină roșie.

Nicolae Noica, autorul celebrei buline roșii

I.V.: Sunteți autorul celebrei buline roșii. Vă aparține.
N.N.: Am pus-o la 100 de clădiri după ce s-a făcut expertiză de către specialiști. Nu am lăsat lucrurile numai așa, pe baza unor documente, ci am scos o hotărâre de Guvern. Am obligat Guvernul să se ocupe de această treabă, și creasem o lege pentru promovarea unui fond pentru protecția seismică, lege care a fost trecută în anul 2000 de Senat. A ajuns în Camera Deputaților și din diverse considerente, după 2002-2003 a fost retrasă și nu s-a făcut nimic. Pentru că problema se pune așa: oamenii care stau în aceste clădiri, nu ei sunt vinovați. Și nu au posibilitatea să plătească să le consolideze. Știți că a fost o perioadă când erau chiriași, apoi, în 1991, a apărut legea prin care chiriașul poate să își cumpere apartamentul. Au cumpărat și apoi statul a zis: „acum sunteți proprietari!” Total cinic și incorect!

Adevărul în cazul unui cutremur la Guvern. Cum a scăpat clădirea Guvernului din Piața Victoriei de bulina roșie?

I.V.: Ați promovat această idee, sunteți autorul bulinei roșii. Există însă un București cu risc seismic neomologat astfel – sunt foarte mulți oameni care trăiesc cu teamă în blocuri mai vechi, dar nu ați pus bulina roșie pe clădirea Guvernului. De ce nu ați pus bulina roșie pe clădirea Guvernului?
N.N.: Uitați ce s-a întâmplat: am dorit să luăm în faza întâi numai clădirile de locuit. Și am luat clădirile de locuit mai mari de parter și de patru nivele, construite înainte de anul 1940, când a fost primul cutremur mare, pentru că atunci se proiecta fără să existe norme seismice. Vă dau un exemplu. Tocmai în perioada aceea se construia Palatul nou al Băncii Naționale. Erau la fundații. Constructorul era un mare inginer, Liviu Ciulei.

I.V.: Tatăl marelui regizor.
N.N.: În momentul în care a avut loc cutremurul a oprit imediat lucrările și unul din consilierii buni, Prof. Ing. Bruckner, unchiul profesorului Bruckner, doctorul…

I.V.: Cu care ați fost și coleg în Guvern, dacă nu mă înșel, 1996-2000.
N.N.: S-a adresat imediat italienilor care aveau norme, și s-a reproiectat clădirea, care astăzi, după cutremurul din 1977, n-a avut nimic de suferit.

I.V.: Dar tehnic vorbind, pe clădirea Guvernului, în Piața Victoriei, ar trebui pusă bulină roșie?
N.N.: Uitați ce se întâmplă: nu am vrut să pun la instituții, pentru că dacă era vorba să punem bulină instituțiilor, trebuia, în primul rând, la școli. Acolo mi se pare mie marea problemă: trebuiau puse la școli. Într-adevăr, și la Guvern trebuia pusă, dar nu era prioritatea zero. pentru că noi nu am înțeles un lucru: în vremea respectivă, când nu existau norme și s-a proiectat, se făceau clădirile cu ziduri mari. La Guvern, lățime 1m, 1.20m, or zidăria care se punea la aceste clădiri era de foarte bună calitate. Un singur exemplu: cineva care locuiește într-o casă de prin anii 1936-37, veți vedea că are dificultăți să bată un cui cu ciocanul. Cărămida era foarte bine făcută, foarte arsă. Acum, ca să facem mai repede, facem blocuri din BCA și am schimbat gândirea.

„Ia să îți construiesc un teatru!” Povestea neștiută a Teatrului Nottara, construit de inginerul Ciulei-tatăl pentru regizorul Ciulei-fiul

I.V.: Teatrul Nottara, pe Bulevardul Magheru, are bulină roșie.
N.N.: Ei, vedeți, și Teatrul Nottara, care a avut, a primit bulina roșie mai târziu. Și acolo s-a spus că e o clădire peste care au trecut două cutremure. Neadevărat. Eu am explicat: această clădire, și o să povestim și istoria, care e foarte interesantă, a fost construită după 1940. Dar lumea nu știe și face afirmații gratuite. E interesant cum s-a construit această clădire. Citisem, dar am avut și șansa să îmi povestească domnul Liviu Ciulei tânărul, când am scris cartea despre tatăl său, și când am lansat-o la Bancă – dânsul mai trăia, a fost plăcut impresionat. Mi-a spus următorul lucru: dânsul, tânărul Liviu Ciulei, era pasionat de teatru. Sigur, taică-su, ca orice meseriaș, zice: „băiatul o să mă urmeze”, fie inginer, fie doctor. Lui nu îi plăcea inginer. Și până la urmă au convenit să se facă arhitect. El s-a înscris la Arhitectură și a terminat Arhitectura. Între timp, domnul Ciulei însă, urma Conservatorul. Teatrul. Și în ultimul an de Teatru, la un moment dat, când să dea examenul, dădea examen cu câțiva profesori deosebiți, printre care și Mărioara Voiculescu, celebra actriță, care îl cunoștea pe bătrânul Liviu Ciulei. Îl invită și îi spune: „vezi că mâine la ora 11 dă examen feciorul tău!” A rămas blocat.

I.V.: Nu știa nimic.
N.N.: Nu știa nimic, sau aflase el ceva. Și vine la examen, mi-a povestit domnul Ciulei: „Am fost blocat. Pe urmă mi-am revenit. Mi-am spus monologul. Am ajuns acasă.” Aici, au dânșii o locuință, în spatele Teatrului Național de astăzi, și m-a invitat de câteva ori, am fost; aveau o sufragerie frumoasă, cum era pe vremuri, cu o masă mare, de vreo patru metri cu un metru jumate, și la masă, la ora respectivă, 13.30-14.00, s-au așezat domnul Ciulei, doamna Ciulei, Liviu Ciulei tânărul și sora lui. A avut o soră, care a făcut tot așa, Teatru, dar a murit mai tânără. Și la un moment dat, în timpul mesei, că el povestește, zice: „când s-a dat compotul de mere, taică-meu zice: se pare că e serioasă treaba asta cu Teatru! Pasiunea ta. Ia să îți construiesc un teatru.” Și i-a construit Teatrul Nottara. Făcut pentru feciorul lui.

I.V.: Teatrul de pe Magheru.
N.N.: Teatrul Nottara, da! Sigur, ca un adevărat investitor, a înțeles că nu putea să facă numai teatru, trebuia să scoată niște bani din ăla. Și a făcut restul, parter plus încă cinci nivele, locuințe. Le-a vândut sau le-a închiriat.

Nicolae Noica: „Normal era să se numească Teatrul Ciulei, nu Teatrul Nottara!” De ce tocmai lumea culturală e refractară la schimbările din domeniul Culturii?

I.V.: O istorie foarte interesantă!
N.N.: Și mi se pare extraordinar de interesant că acest teatru – normal ar fi fost să se numească Teatrul Ciulei, în amintirea regizorului, bătrânului – după evenimentele din 1948 a devenit Teatrul Armatei, apoi Teatrul Nottara. Eu am încercat să discut la vremea respectivă, cu niște ani în urmă, când încă mai trăia domnul Ciulei tânărul – hai să îi schimbăm numele. Știți că lumea a fost refractară? Lumea culturală, artistică. „Da, domle, dar Teatrul Nottara s-a împământenit și nu știu ce…”

I.V.: Noi nu suntem partizanii schimbării. E o inerție atât de mare, sunt niște prejudecăți. Știu că Liviu Ciulei e una dintre sensibilitățile dvs. și mă bucur că ați făcut această istorie. L-am avut recent invitat pe domnul Victor Rebengiuc, la podcastul meu. A fost actorul preferat al lui Liviu Ciulei; a jucat în Pădurea spânzuraților, plus la Teatrul Bulandra, ulterior, unde, e adevărat, Liviu Ciulei s-a impus și ca director al Teatrului, cu niște piese extraordinare. Teatrul Bulandra era în avangarda teatrelor din București și din țară.
N.N.: La Bulandra a fost dânsul, unde a marcat o epocă. Apoi a fost obligat să plece în străinătate, recunoscut fiind ca director și conducător al unor teatre din străinătate.

400 mil.$ pentru alimentarea satelor cu apă: reușita ministrului Nicolae Noica, pe timpuri când nu existau „bani europeni”

I.V.: Care credeți că este realizarea politică cea mai importantă din exercițiul public pe care l-ați îndeplinit? Și care e cea mai mare dezamăgire?
N.N.: Vreau să vă spun ceva. Eu am înțeles – am avut șansa să îl cunosc pe domnul ing. Emil Prager. Domnul Emil Prager a fost unul dintre marii noștri constructori și prin anii 1983 l-am cunoscut – și o să povestesc cu ce prilej. El, căsătorit cu Elvira Godeanu, marea actriță, și dumnealui spunea: „Domnule, vorbele sunt vorbe, dar trebuie fapte!” Și când am ajuns la minister, eu fiind un admirator al satului românesc, pentru că, în fond, noi dacă am ști să prețuim satul românesc și ce avem acolo, și agricultura, am face niște lucruri extraordinare! Atunci, primele proiecte pe care le-am făcut au fost să împrumut – că atunci nu erau bani europeni – prin Guvern, o sumă de 400 milioane $ pentru alimentarea cu apă la sate. Acesta a fost unul dintre proiectele pe care le-am făcut, și am realizat atunci – sigur că nu s-au terminat lucrările în 2000, ele au durat până în 2005, 2006 – și s-au făcut peste o mie de sate. Eu mi-am pus întrebarea mereu: după intrarea în UE, venind banii aceștia mulți din exterior, ar trebui să avem alimentate cu apă toate satele. Acesta era un proiect. Al doilea, la care eu am ținut foarte mult, am înființat Agenția Națională de Locuințe pentru Tineret. Eu am considerat că poate cel mai important lucru pentru generația tânără, ca să o stabilizeze, e să îi creez niște condiții, facilități să își construiască niște locuințe. Ce se întâmpla prin această Agenție? Primăria era obligată să pună la dispoziție terenul, era obligată să facă întâi utilitățile, și pe urmă, tânărul care dorea să își facă un apartament, dădea 10%, nu mai mult, ca să își facă un apartament. Ideea mi-a venit și de la nemți. Vreau să vă spun că în Germania, după cel de-al Doilea Război Mondial, situația lor a fost dramatică. Și aveau nevoie de construcții de locuințe. Atunci au făcut Banca pentru economii pentru construcții de locuințe. Am creat și noi aici o astfel de bancă, astăzi lăsată de o parte. Ca și ANL-ul, rămas deoparte.

„O casă pentru fiecare”: ANL, un proiect de stânga. Ce poate statul pentru achiziția locuințelor de către tineri într-o piață imobiliară în care prețurile au explodat?

I.V.: Agenția Națională pentru Locuințe, ANL-ul, avea și un program, o deviză: „o casă pentru fiecare!”
N.N.: Exact!

I.V.: Un program social, un program de stânga, aș zice, de susținere a tinerilor. Credeți că mai e posibil astăzi, dacă ne gândim cât de mult a explodat prețul imobiliarelor?
N.N.: Păi nu, vedeți, aici e problema! Că Agenția Națională de Locuințe se ocupa de construcția de locuințe și valoarea pe m2 a construcției de locuințe era plafonată! O spun cu toată fermitatea: era atunci 450-500 de $/m2, sigur că nu cu marmură, era un finisaj mediu, dacă voiai mai mult, când aveai bani, puteai să îți faci, dar problema e următoarea: faptul că îți dădeau terenul și utilitățile era mare lucru. Ulterior, sistemul de ANL a fost puțin dat deoparte, ca să vină actualii investitori.

I.V.: Statul e tot mai puțin prezent, de fapt.
N.N.: Statul e prezent, dar aceasta e o problemă socială. E obligatoriu ca statul să se implice în a sprijini tineretul. Or, venind acești domni, ei ce fac? Nu fac decât să ridice prețurile și să își pună niște cheltuieli directe și indirecte, câștigul lor să fie foarte mare.

Negocieri între premieri: condiția impusă de Tony Blair lui Mugur Isărescu pentru împrumuturile engleze în vederea construcției locuințelor sociale: „45% din materialele de construcție din materialele pentru aceste lucrări să le luați de la mine, din Anglia!”

I.V.: Privilegiază piața.
N.N.: Dar nu sub forma aceasta trebuie înțeleasă piața. Vă dau un exemplu: tot atunci, din banii împrumutați, am mai adus 100 de milioane pentru locuințe sociale. A câștigat o firmă englezească, Maven Kier, și legat de aceasta, vreau să vă explic două probleme. Noi făcusem o licitație internațională, și am zis că poate să vină orice enterpriser, din străinătate, din România, nu contează, dar cu o condiție: să aibă credibilitate la o bancă, așa încât banca respectivă să împrumute statului român la o dobândă cât mai joasă. Cei de la Maven Kier, în 1999, sfârșit, început de 2000, dobânzile explodaseră la noi – erau 14-15%; veniseră cei de la Maven Kier și mi-au spus: „Da, noi putem să împrumutăm printr-o bancă din Anglia, la o dobândă de 8%”. „Gata, luăm!” „Da, dar e o condiție! Primul ministru al dvs. să vorbească cu Tony Blar”, care era prim-ministru. Primul ministru al nostru era Isărescu. Cunoscându-l bine, având în vedere acest program, împreună cu domnul Remeș, Dumnezeu să îl odihnească, a fost un mare ministru de Finanțe, ne-am dus; a pus mâna pe telefon, l-a sunat pe Tony Blair: „a, da, știu de firma respectivă; hotărâm să împrumutăm statul român cu o condiție”. Fiți atenți: „45% din materialele de construcție din materialele pentru aceste lucrări să le luați de la mine, din Anglia!” Deci el își proteja țara. Noi nu înțelegem aceste lucruri. Tot vindem terenuri, păduri…

Veșnicia s-a născut pentru ca românii să construiască autostrăzi

I.V.: Că vorbim de infrastructură, e aici, pe biroul dvs, o vorbă, între două zaruri care subliniază și ele hazardul: „Dumnezeu a lăsat veșnicia pentru ca românii să construiască o autostradă.”
N.N.: Excepțional cine a scris acest lucru, pentru că nu se poate, uitați-vă la bulgari, la unguri. De ce ei pot să facă mai repede, de ce noi nu facem? Am făcut o mare greșeală, și am reproșat acest lucru celor care au fost prim miniștrii, în perioada 1991-1998, și chiar pe vremea Convenției. Am distrus adevăratele firme românești. Noi aveam firmele care făcuseră hidrocentralele. Apoi, noi aveam o firmă celebră: Centrala de Căi Ferate! Noi am distrus aceste firme. De ce? Ca să ridicăm apoi niște licitații: se puneau niște condiții să vină niște firme care făcuseră lucrări de nu știu câte milioane, or noi nu făcusem! Că nu am avut această posibilitate. Au venit firmele străine, și firmele străine credeți că au adus muncitori? Nu, și-au adus board-ul lor, au luat banii și au luat firme românești. Or nu este în regulă acest lucru. Și din cauza aceasta nu s-au făcut autostrăzile. Este inadmisibil ca celebra autostradă Transilvania astăzi să nu fie finalizată.

„Filosofia investițiilor”: Noica vs. Pleșu.

Nicolae Noica: „Cel care ți-a fost mentor, Constantin Noica, și neam mie, mi-a spus următorul lucru: să nu construiți mai înalt decât pomii!” Andrei Pleșu: „Haideți, domnule Noica, asta e filosofie!” Nicolae Noica: „Nu e filosofie, e realitate, mai ales într-o țară seismică!”

I.V.: L-ați pomenit mai devreme pe Constantin Noica, unchiul dvs. Ce bucurii și ce regrete aveți din întâlnirea cu el?
N.N.: Vreau să vă spun că am reținut câteva lucruri. În primul rând, avea talentul de a vorbi cu fiecare pe limba lui. Cu mine nu vorbea Filosofie, nu aș fi înțeles. În schimb, vorbeam de construcții. Ca să descopăr că el făcuse o celebră comunicare la Paris despre problemele urbanismului și dezvoltarea statului. Deci era preocupat de treburile acestea. În plus, chiar la un moment dat, a fost o ironie: eu m-am opus cândva să dăm avizul pentru construcția unui turn de 100 m lângă Guvern. Se dorea să facă această investiție un grup din Viena. Austriecii au trimis la mine ambasadorul și discutând, am ascultat, și am spus „nu se poate, urbanistic nu merge, mai ales că țara noastră e supusă la seisme”. S-au dus și m-au reclamat la ministrul de Externe, la Pleșu. Mă sună Pleșu și îmi spune: „Domnul Noica, bine, dar de ce nu acceptați să vină investitorii?” „Domnule Pleșu, uite, dumneata ești filosof, eu sunt constructor. Dar cel care ți-a fost mentor, Constantin Noica, și neam mie, mi-a spus următorul lucru: să nu construiți mai înalt decât pomii!” „Haideți, domnule Noica, asta e filosofie!” „Nu e filosofie, e realitate, mai ales într-o țară seismică!” Știind că lucrurile nu se vor opri aici, l-am informat și pe Președintele Constantinescu, cu care eram într-o relație mai bună. I-am făcut și o machetă, arătându-i despre ce e vorba. Și, cum sunt perseverenți domnii aceștia, antreprenori, a venit o vizită a Președintelui Austriei în România. S-au dus și la domnul Președinte, acolo, și i-au ciocănit la ușă. Și Președintele îi spune lui Constantinescu: „avem niște investitori care vor să facă un turn, dar avem și un ministru care e încăpățânat, și nu vrea… dar chiar așa?” Punându-l în temă pe Constantinescu, i-am spus: „Domnule Constantinescu, spuneți-i așa, în momentul în care el va construi un turn din acesta la Viena, lângă Operă, a doua zi dau și eu avizul!” I-a spus, a văzut că îl ia peste picior și atunci a tăcut din gură!

Constantin Noica, un om al dialogului

I.V.: Credeți că imaginea care s-a transmis despre Constantin Noica, datorită discipolilor lui, este aceea corectă: așa era Constantin Noica, scrupulos, extrem serios? În același timp era și un om cu un extraordinar simț al umorului. Credeți că imaginea este aceasta, exactă, sau mai degrabă nu? Cum era Constantin Noica, așa cum l-ați văzut dvs.?
N.N.: Nu, era un om foarte deschis! Sigur, erau părțile riguroase pe care le făcea în meserie… avea un principiu: dacă vrei să faci filosofie și nu știi greacă și germană, mai bine te lași și nu te mai ocupi de așa ceva. Dar era un om foarte deschis, foarte plăcut, apropiat, și știa să vorbească cu fiecare pe limba lui.

Neconsolările tatălui unui monah. Nicolae Noica: Constantin Noica s-a întrebat, văzându-l pe Rafael călugărit, dacă nu cumva există și alte forme de a ajunge la fericire în afara comentării dialogurilor lui Platon

I.V.: Spuneți undeva că în momentul în care fiul său, Rafael Noica s-a călugărit, a fost zdruncinat, punându-și problema dacă nu există și alte forme de a ajunge la fericire în afara comentării dialogurilor lui Platon. S-a împăcat până la urmă cu această decizie a lui Rafael Noica?
N.N.: Eu am mai publicat și aici o fotografie a lor… într-o oarecare măsură, da. Pentru că el a înțeles să respecte voința fiului lui, care avea această chemare. Ceea ce m-a impresionat pe mine foarte mult a fost faptul că în 1995 Rafael Noica a venit în țară imediat după Revoluție, în 1991, rămânând în județul Alba, lângă o mănăstire, Lupșa. Și-a făcut un schit și stă acolo, nu vrea să coboare. Dar am avut șansa să îl văd la această mănăstire, datorită Înaltului Andrei, care era Arhiepiscop la Cluj, și care a vorbit la un moment dat cu el să coboare. A coborât, am stat de vorbă. Eram cu soția mea, cu niște prieteni. Soția mea are specialitatea în probleme de limbă română, și vreau să vă spun că a rămas surprinsă ce limbă română frumoasă vorbea acest Rafael Noica. El plecase din 1952-53. Și a spus următorul lucru: de câte ori a venit tata în Anglia – i s-a dat voie de câteva ori, după 1970, și înainte ne scria, ne obliga: trebuie să vă cunoașteți limba țării, și pentru aceasta aveți obligația să citiți tare cărțile. Vă spun, o limbă extraordinar de frumoasă. Mă uit acum la generațiile tinere: pleacă și după un an nu mai știu să vorbească limba română.

Un Noica necunoscut: pasiunea pentru educație și experiență înseamnă atașamentul față de trecut

I.V.: Ce credeți că ar trebui să știe Constantin Noica despre generațiile tinere și nu știu? Dincolo de ce s-a publicat și ce s-a spus?
N.N.: Chiar zilele trecute am avut posibilitatea să mai răsfoiesc și eu o carte – e un domn, Marin Diaconu…

I.V.: Editor…
N.N.: Care scoate un ciclu: „Modelul cultural Noica”. În ultimul volum apare o conferință pe care a ținut-o Constantin Noica tinerilor. Am citit-o și eu rămânând impresionat. Spune că astăzi, tânărul trebuie să înțeleagă că lui i se cere o educație, o cultură! Să învețe niște lucruri, iar asta se învață din experiență, din trecut. Toată lumea spune așa: da, avem nevoie de experiență! Dar experiența de unde e? Din ce ai făcut în trecut, nu? Dacă nu ai experiența faptelor împlinite, atunci nu există. Nici să exagerezi, dar măcar să citești niște lucruri, să cunoști niște lucruri. Și vreau să vă spun că rămân impresionat că generația tânără nu este sprijinită – repet, nu este sprijinită! – să citească, să aibă pasiune pentru carte. Eu am un curs de Istoria construcțiilor la facultate. Cursul este opțional. Și din 140-150 de studenți de an – e cursul acesta, un curs de calculatoare, unul de structuri – auziți, vin cca 100 la mine. Au fost niște discuții la un moment dat: de ce se duc ăștia la Noica? Și până la urmă s-a explicat: eu la cursul acesta le vorbesc de istorie, de ceea ce a făcut meseria respectivă – nu? Știți, 7X8 fac la toate cursurile – și devin extrem de interesați și de pasionați. În plus, le cer la lucrări – e bine să îi atragi pe copii – le dau niște teme pe care trebuie să le facă, iar la mine, nota cea mai mică e 8. Ori nu îi dau, ori îi dau 8. Majoritatea 9-10, dar cu7 o condiție. Să își facă o lucrare, o temă, dar nu după calculator. Să se ducă să cerceteze, să caute, și rămân surprins că am dus la un moment dat niște grupe de studenți chiar la așezămintele Brătianu. Era, acum 10-15 ani, Biblioteca Națională, care avea un fond de colecții special. Ne-am dus, am cercetat documentele și la un moment dat unul îmi spune: „Domnule Noica, în 1910, trenul de la București la Constanța făcea două ore, auziți!” „Cum, măi, nici eu nu știam!” „Uitați, așa scrie aici!” În plus, studenții aveau niște permise de liberă circulație. Din contextele acestea înveți niște lucruri. Altul mă întreabă – și asta mi-a făcut plăcere, dar într-un fel m-a și blocat – le-am spus că statuia lui Carol I din fața Bibliotecii Centrale Universitare a fost imediat după război topită. Ca să dispară. Zice: „Bun, dar statuia lui Brătianu?” La așezământul Brătianu este grădina, statuia lui Brătianu dă în Dacia. El stă pe un scaun, picior peste picior, gândind. Zice: „Pe aceasta de ce nu au topit-o?” „Voi sunteți constructori, urmașii lui Brătianu – și el a fost constructor, la Școala de Poduri, Șosele. A fost așa de deștept încât de acolo, de sus, i-a transmis lui nevastă-mea ca marele sculptor Mestrovici, care a făcut-o, să nu o facă din bronz sau altceva, ci din granit! Granitul nu se poate topi!”.

Vila Florica, salvată de social-democrați în ciuda indiferenței liberalilor. Ce se va alege însă de Biblioteca lui Brătianu?

I.V.: Ați pomenit de așezămintele Brătianu! Eu am exercitat dreptul de preemțiune al statului român pentru achiziția Vilei Florica din Ștefănești, Argeș, pentru că era riscul să se transforme vila în salon de nunți și de petreceri. Din păcate, așezămintele Brătianu nu sunt în cea mai bună stare. Ați și făcut recent – de mai multe ori ați sugerat și ați spus-o răspicat – ca Academia să fie împuternicită, cumva, de Guvern, să poată face ceva. E o istorie complicată. În 2017, am gândit acest lucru: venea Centenarul Marii Uniri și consideram că trebuie făcut ceva să arate că statul român este prezent și atunci când sunt chestiuni de patrimoniu nu lasă lucrurile la mâna pieței. Cum vedeți chestiunea pentru așezăminte?
N.N.: În primul rând, trebuie să ne amintim ce ați făcut în 2017, și eu spun mereu acest lucru. Vila Florica fusese retrocedată unor domni care ziceau că sunt urmași. La vremea respectivă, cunoscându-l pe Președintele Consiliului Județean – dvs. erați ministru – să intervină la dvs., apoi am venit și eu, și să o cumpărați. Eu am rămas surprins că în condițiile în care în cultură nu se dau bani, s-a găsit o soluție pentru ca această vilă să poată fi cumpărată atunci. Eu povestesc acest lucru la toată lumea și spun așa: nu are importanță că cineva este într-un partid cutare, cutare, cutare. Brătianu a fost un simbol, și mai ales Ion C. Brătianu și Ionel Brătianu. Un om de stat al țării românești, iar Vila Florica e un bun al țării acesteia. Ați dat acești bani și s-a cumpărat! Aici, în schimb, așezămintele Brătianu… de aproape 8 sau 9 ani, Biblioteca Națională a părăsit-o, și înăuntru se găsesc – eu am făcut chiar niște emisiuni, dacă se dorește, am înregistrat vreo zece minute, candelabre de Murano, încă sunt! În sala de lectură e o frescă din mozaic aurit! Mesele, scaunele sunt așa cum erau ele pe vremuri. Și mă tot întreb, lacătul acela de la ușă, dacă or afla ce se găsește înăuntru, nu e un pericol să se intre să se ia de acolo? Nu se poate, această clădire, așezământul Brătianu, a fost creat după moartea lui Brătianu, de soția sa, Eliza Brătianu, și de cei din neam, pentru ca să facă o bibliotecă. Să aducă toată biblioteca lui de la Florica. Eu am acolo, și asta merită filmat, actul de fondare din 1929 al acestui așezământ, Brătianu. Eliza Brătianu, în 1945, când au venit prietenii noștri, a donat Academiei această clădire. Ei bine, sigur că au venit băieții, nu s-a mai ținut cont de nimic, dar după 1991, după Revoluție, Academia dă în judecată și solicită să i se restituie această clădire care e în proprietatea ei, și auziți, justiția română care e democrată, și spun asta cu toată tăria, a fost foarte bună hotărârea de Guvern din 1952 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Și rămâne această clădire, o parte la Biblioteca Națională, o parte la Primărie – și acum vedeți, a venit primar Nicușor ăsta, habar nu are despre ce este vorba – încă tot așa. Nu se poate să nu găsești o soluție!

Nicolae Noica: „E nevoie de o sumă insignifiantă” pentru restaurarea așezămintelor Brătianu. Guvernul ar putea da Academiei imobilul în timpuri în care „nu mai sunt liberalii de altă dată”

I.V.: E obligatoriu, e urgent!
N.N.: Și eu mă tot străduiesc în stânga, în dreapta, să vină și spun: „Domnule, ești Partidul Național Liberal! Că nu mai sunt oamenii, liberalii de atunci, dar măcar străduiește-te, domnule, și găsește, că e vorba de o sumă insignifiantă, să o iei, să restaurezi, printr-un act corect printr-o hotărâre de Guvern, poți să o dai Academiei!”

I.V.: Pe teme importante, majore, nu contează culoarea politică. Iată că Partidul Social-Democrat a cumpărat vila în 2017, dar am făcut-o din respect pentru istoria națională!
N.N.: Exact! Bine, vedeți, nu că sunteți dvs. și discutăm, e o chestiune de educație. Dacă ai o educație și știi niște treburi, știi cum să le apreciezi! Or băieții aceștia am impresia că sunt complet pe dinafară, nu știu, a fost acum câteva luni o sărbătorire a Partidului Național Liberal!

I.V.: Pe care au făcut-o acolo!
N.N.: Da, și au invitat la Biblioteca Centrală Universitară, făcută de Carol I, în Amfiteatrul acela frumos, și m-au invitat și pe mine, și le-am spus – era de față și Primul Ministru – domnilor, e obligația dvs. morală să luați această atitudine. „Da, da, vom discuta, vă vom căuta!” Au trecut luni de zile: eu am un teanc aici de documente, și…

I.V.: Nu v-a mai căutat nimeni!
N.N.: Nu au avut timpul necesar!

Bilanțul contraperformanței: Din 1850 până azi, au fost 10 directori ai Bibliotecii Academiei Române. La Ministerul Culturii, după Revoluție și până astăzi, au fost 30 de miniștri

I.V.: Conduceți de ceva vreme Biblioteca Academiei Române, și din 1850 până astăzi, Biblioteca Academiei a avut vreo zece directori. La Ministerul Culturii, după Revoluție, au fost peste 30 de miniștri. Spuneți undeva: cum să faci cultură când te joci cu aceste funcții? Deci instabilitatea cronică este un motiv pentru care lucrurile arată cum arată și nu în sensul corect. Cum poți să faci management performant, de calitate, într-o instituție de Cultură în 2022?
N.N.: Eu când am venit aici, am spus că trebuie să deschidem porțile pentru generația tânără. Pentru asistenți, pentru studenți, chiar elevi, care să vină să vadă ce lucruri deosebite avem. Cu prilejul unei astfel de vizite am arătat că eu, așa cum am făcut când am fost ministru, o galerie cu portretele miniștrilor lucrărilor publice, am făcut și aici o galerie cu portretele directorilor. Erau zece, cum spuneați dvs. Și de față cu ei, zic: „Uitați, domnule, aici au fost zece! Știți cât au fost la Cultură? Treizeci!” Cum să meargă treburile? Iar unii din marii directori ai acestei biblioteci, a fost Ioan Bianu, un om care a fost academician, profesor, Președinte al Academiei, dar când se prezenta, spunea: „Bibliotecar, directorul Bibliotecii!” Asta era pentru el funcția supremă, și vreau să vă spun că așa este. Funcția de ministru e trecătoare. Eu am mai fost și inspector de stat în construcții. Funcția aceasta e o funcție onorantă, asta mi se pare foarte important. Iar acest domn, Ioan Bianu – a fost director între 1885-1935! – cincizeci de ani! Unde mai vedem noi pe cineva așa? Tot ce are Biblioteca are datorită acestui om. Aici veneau donații, tot felul de cărți. Vreau să vă spun doar câteva lucruri. La Cabinetul de Numismatică se găsesc monede din secolul I, era noastră. Avem colecții de monede de argint donate de un mare inginer Orghidan, zece mii, din aur – în total sunt 150000 de monede. Avem sigiliile semnate de Ștefan cel Mare, iar sigiliul era marcat din ceară roșie și aici se punea sigiliul lui: Ștefan cel Mare! Alexandru cel Bun! Avem sus vreo 600 astfel de sigilii. Avem imagini, fotografii, gravuri. Rămâi uluit că unele sunt unicat, iar la Cabinetul de Manuscrise și de Stampe există și niște albume care pe mine, ca inginer constructor, m-au impresionat. Anghel Saligny era foarte apreciat de Regele Carol I, cum astăzi constructorii nu prea sunt apreciați de diverșii conducători. Și ca respect pentru Carol I, i-au făcut, la un moment dat, niște albume în care marile lucrări făcute în perioada respectivă, docurile de la Brăila, podurile de peste Dunăre, unicate în 1895, podul cu cea mai mare deschidere din Europa – acest album e bătut în piatră, aurit și donat acestui Rege, Carol I. Toate acestea sunt lucruri de o valoare inestimabilă. Și când am venit la bibliotecă, eu știind ordinul de mărime din construcții, am întrebat: la bibliotecă, cam cât e înscrisă această valoare?

Evaluarea tezaurului Bibliotecii Academiei Române. Nicolae Noica: „Mi-au zis de la contabilitate că 14 milioane de documente, cărți și monede fac 14 milioane de lei. Vă bateți joc de mine?”

I.V.: Asta voiam să vă întreb: este un tezaur, sigur, dar cum se face o evaluare?
N.N.: Avem 14 milioane de documente, cărți, monede. 14 milioane! Și îmi arată documentul de la contabilitate, fac 14 milioane de lei. Zic: măi, voi vă bateți joc de mine?

I.V.: Adică un leu fiecare?
N.N.: Că așa e în contabilitate. Cu ceva vreme în urmă, în 2020, am avut șansa și, repet, așa cum am remarcat ce ați făcut dvs., am remarcat un gest deosebit al lui Ludovic Orban, când era prim-ministru, care, să știți, a fost printre singurii prim-miniștri care a venit în Bibliotecă! Și în Academie! După părerea mea, în Bibliotecă, singurul, și a înțeles și mi-a dat, printr-un proiect multianual, pe trei ani, 70 de milioane de lei, pentru Bibliotecă! Să fac sistemul de stingere-incendii, reparații ici-colo, pe lângă celelalte și evaluarea! Și am început anul trecut evaluarea. Sigur că nu puteai să o faci pe 14 milioane, că e imposibil. Și am luat și noi o bucățică: 14000. Cu monede, cu manuscrise, la 14.000 s-a ridicat la 80 de milioane de euro! Da? 80 de milioane, din 14000. Caietele lui Eminescu: „nu se pot, domnule, evalua caietele lui Eminescu!” Și cineva, un băiat deștept, că mai avem și din ăștia, mi-a zis: „Ia întreabă, domnule, la Paris, cât sunt caietele lui Victor Hugo?” Biblioteca de la Paris are toate aceste caiete. Pagina e 1000 de euro. Am făcut și noi socoteala la caietele noastre: Caietele lui Eminescu fac 20 milioane de euro!

I.V.: Un proiect gândit tocmai de Constantin Noica, trebuie să o spunem!
N.N.: Exact, el s-a preocupat de treburile acestea!
I.V.: Și dus la capăt și prin eforturile lui Mircia Dumitrescu, un proiect extraordinar!

Au fost evaluate 14000 de obiecte din tezaurul Bibliotecii Academiei Române dintr-un total de 14 milioane, la cca 900 de milioane de euro. Nicolae Noica: „Inventarierea și evaluarea continuă. După părerea mea, tot ce are Biblioteca Academiei Române atinge 3 miliarde de euro”

N.N.: Și vreau să vă spun că terminând anul trecut această bucățică de 14000, am întrebat: „Fiți drăguți, totuși, la experiența pe care o aveți, cam cât estimați că ar fi 14 milioane?” Și mi-au spus că vreo 900 milioane de euro. Părerea mea e că să fie acoperiți 900 de milioane, dar cred că ce avem aici e peste 2-3 miliarde de euro, bunuri de o valoare inestimabilă!

I.V.: Deci cca. 2-3 miliarde de euro, cu un proces de inventariere continuă.
N.N.: E un proces care continuă. Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost următorul. La pază era o firmă particulară, niște domni care dormeau și mai luau și 500 de mii de lei pe an.

Cultura tehnică trebuie apreciată în mod egal față de cultura umanistă

I.V.: Biblioteca are și un fond extraordinar constituit dintr-o donație a domnului profesor Virgil Cândea, care o vreme a avut responsabilități în Bibliotecă. E o Bibliotecă extraordinară, am vizitat-o, aveam o relație foarte bună cu domnul profesor. Și e un fond extrem, extrem de valoros.
N.N.: Profesorul Cândea și-a oferit fondul aici. Sunt două camere, cu tot fondul dânsului, e deschis. Mai e un fond foarte interesant, dar din păcate nu prea se știe, nu prea vine lumea, al Academicianului Mihai Drăgănescu!

I.V.: Președintele Academiei, Primul Președinte de după Revoluție!
N.N.: Care a fost unul dintre marii oameni de Cultură. Dânsul este cel care a fost numit la un moment dat vice-premier.

I.V: După Revoluție, în primul guvern.
N.N.: După care a spus: „Nu, domnule, eu vreau să mă duc Președinte al Academiei!” Și a devenit Președinte al Academiei și a făcut niște lucruri extraordinare.

I.V.: Am găsit un text al doamnei Nora Rebreanu, soția domnului profesor, în volumul aniversar, când ați împlinit 70 de ani, extrem de personal și de frumos.
N.N.: Ar merita să i se spună nu numai din partea mea, din partea multora: și textul dânsei, și aprecierea… eu l-am considerat un om de mare valoare. Dânsul a făcut niște lucruri, fiind specialist în problemele tehnice, și a spus: „Domnule, cultura tehnică vine lângă cultura aceasta, mare.” Sunt unii care spun: cultura e numai cultura umanistă.

Amintiri din timpul documentărilor de la Spitalul Brâncovenesc: „Ia-ți grinda de aici și lasă-mă în pace!”. Cum l-a ajutat actrița Elvira Glodeanu pe Nicolae Noica?

I.V.: A fost într-adevăr în Guvern. În 2001, la deschiderea noului sediu al Bibliotecii Academiei au fost și Președintele Iliescu, și premierul Năstase. A fost un moment important în 2001. Știu că pregătiți un volum, o monografie. Ați făcut mai multe, cu Banca Națională, cu Ateneul Român, Palatul Patriarhiei, Așezămintele Brătianu. Știu că se va lansa un volum dedicat Bibliotecii.
N.N.: Eu am această preocupare de a scrie istoria domeniului Construcțiilor, începând cu 1983, și ar merita, cândva, o jumătate de oră de emisiune pe acest subiect. În 1983 au început demolările de către Ceaușescu. Atunci s-a demolat și Spitalul Brâncovenesc. Am niște fotografii impresionante. Știam că Spitalul Brâncovenesc fusese una dintre primele construcții făcute cu beton armat în 1904. Trăia domnul inginer Emil Prager, și prin cineva am rugat să mă primească. Avea 95 de ani și era așa, verde. M-a primit la ușă, m-a invitat, am vorbit, și își cere scuze. Zice: „Dragă, știu că ai făcut cutare, cutare, cutare, nu am putut în două zile să iau toate datele.” Auziți! Și după ce m-a invitat, a venit doamna Elvira Godeanu, o mare artistă și o mare doamnă, care, sigur, ne-a servit cu o cafea și cu celebra dulceață de cireșe amare, și de atunci, săptămânal, în fiecare miercuri, mă duceam la dânsul. M-am dus și l-am întrebat: „Domnul Prager, uitați, la Spitalul Brâncovenesc, așa este?” „Da, dragă!” A fost un mare inginer, Ilie Radu, și a făcut treaba asta. În momentul acela m-am hotărât să scot două grinzi, de doi metri lungime – nu era ușor – cu placă cu tot, și să le cercetăm la Institutul de Cercetări. Nu a fost o problemă să le tai de acolo, pentru că era zidurile, în rest, se demola, nu era nimeni atent… Marea problemă a fost în momentul în care a trebuit să le ridic. Eu luasem acordul Inspecției de Stat în Construcții, în 1983, era un organism serios! Era un mare inginer, Slădescu, Dumnezeu să îl odihnească, și mi-a spus: „Lasă, dragă, ăsta e un lucru cultural, te ajutăm, e pentru educație. Vorbesc cu Directorul General de la Metrou! În momentul în care ai terminat grinzile, îmi spui și rezolvăm!” La ora 12 fără 20, îi spun, „Fiți atent, că am cam terminat grinzile, și dacă s-ar putea la 12.05-12.10, când e pauza…!” Domnule, la 12.05 a venit o macara de la metrou, trimisă de acest domn Director General, și ridicam grinda. Soarta, cum e, venea când nu munceau oamenii, primarul. Unul, Pană, la vremea respectivă. „Dar ce se întâmplă? E un tovarăș care scoate o grindă dar are aviz de la Inspecții… ia să vină încoace!” M-am dus. Eu nu prea îmi făceam probleme. Eram atent, dar am inspirația și îi spun: „Domnule primar, eu apreciez activitatea dvs., dar nu vreți să facem împreună o fotografie să rămână în istorie?” „Ia-ți grinda de aici și lasă-mă în pace!” Era așa de speriat să fi apărut! Din momentul acela, eu m-am ocupat foarte mult de aceste probleme de istoria construcțiilor. Ajungând aici, la Bibliotecă, am spus: „Domnule, există o istorie a Bibliotecii Academiei, din 1966, o istorie, o poveste, foarte bună! Dar cred că aici ar merita să facem o istorie în mai multe volume, nu știu, 7, 8, 10 volume, câte or ieși, în care să vorbim, în primul rând, despre donatori!” Jos, dacă mergeți, la sala de expoziții, am expus 50 de donatori, oameni de mare valoare, care din averile lor tot dădeau. Trebuie să spunem că în felul acesta se mai trezesc și unii dintre noii miliardari și milionari pe care îi avem. Unii dintre colegi zic că: „nu, domnule, am mai scris noi” „Stai, domnule, puțin, nu să descrii cartea sau documentul, ci să arătăm, pe bază de documente, cum au intrat în Bibliotecă aceste lucruri: cărțile, monedele…” „Eh, să încercăm…” N-ai ce să faci, când îți zice șeful. Și am zis: 1867-1880. „Ah, păi în perioada asta, credeți că găsim?!” Ei bine, după ce au muncit vreo trei-patru luni, când acum vreo două luni am ajuns pe final, mă întreabă: „Scoatem două volume? Că avem aproape 700 de pagini.” Deci enorm de multe documente. O carte lansată pe 6 octombrie, joi, la ora 12.00, în Aula Academiei. Cel mai impresionat, pe lângă Președintele Pop, care știe ce înseamnă istorie, ca și Răzvan Theodorescu, mi-a făcut mare plăcere, să îl văd pe Patriarhul Daniel. S-a aplecat, a citit-o și mi-a spus: „Vin la lansarea acestei cărți și vorbesc!”. Avem atât de multe lucruri! Primul lucru pe care tot îl subliniez și o să îl spun: primul donator a fost un Episcop, Dionisie Romano! Care și-a dat toate cărțile!

I.V.: Episcopul de la Buzău!
N.N.: Și toată lumea zice: „Au dispărut! Au dispărut!” Când colo, în prima ședință a Societății Academice, în 1863, zice: „Nu, nu au dispărut, le-am cumpărat eu cu o mie de galbeni!” Vă închipuiți ce sume erau. Iar documentele semnate de el, scrise de mână, oferta, și cu prezentarea cărților, un inventar al lor, s-au găsit și le publicăm în această lucrare.

Nicolae Noica despre proiectele Bibliotecii Academiei Române: „Absența unei biblioteci digitale, o rușine!”

I.V.: Ne apropiem de final. Care ar fi un lucru de care are nevoie Biblioteca Academiei? Cel mai important?
N.N.: După părerea mea, două lucruri ar trebui. O protecție a bunurilor de aici, pentru că, spre rușinea noastră, avem sistem de stingere a incendiului cu apă – auziți, ce scapă de foc, nu scapă de apă – și acum mă lupt să facem un sistem de stingere la incendiu cu gaz, nu cu apă, iar al doilea lucru foarte important, domnule, să digitizăm totul, să scanăm, pentru că nu există o bibliotecă digitală în Academia Română și în Biblioteca Academiei Române. E o rușine. Au la BCU din Cluj, au făcut la Biblioteca Metropolitană de aici, dar să nu ai tu așa ceva… toate aceste lucruri trebuie scanate, digitalizate și introduse în această Bibliotecă. Am promisiuni, am vorbit cu noul ministru al Cercetării, pe care eu îl apreciez foarte mult, domnul Sebastian Burduja, care vine de vreo doi-trei ani pe la mine, pe aici, și mai vorbim, și de când a ajuns aici i-am spus: „Faceți și voi o hotărâre de Guvern, pentru Bibliotecă, dați 15 milioane de lei să scanăm 10 sau 15 milioane de cărți!” Anul trecut am scanat, am digitizat vreun milion de documente și a costat cam un milion. Dacă aș mai primi pe trei ani 15 milioane, aș mai face, pentru că aici sunt aproape 40-50 de mii de documente care așteaptă digitalizarea.

Visul lui Nicolae Noica: Tineri îmbolnăviți de pasiunea lecturii

I.V.: Și în final un gând, o urare, un îndemn pentru cei care ne privesc și urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?
N.N.: În primul rând, vă felicit că faceți această emisiune și în felul acesta arătați ce lucruri deosebite avem. Aș mai spune un lucru: domnule, toată lumea spune că dacă școala ar învăța elevul să învețe să citească, ar fi un mare lucru, și la ce mă refer? Noi învățăm în școală. După ce am terminat școala, vrem să învățăm în continuare. De unde învățăm? Din Bibliotecă! În felul acesta, dacă vor veni în bibliotecă oamenii, vom putea să schimbăm lucrurile și în felul acesta, dacă din 5-6 elevi care vin aici, unul devine pasionat și se îmbolnăvește de această treabă, e un mare câștig.

I.V.: Domnule profesor, mulțumesc mult pentru această emisiune!
N.N.: Eu mulțumesc foarte mult!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Vizită de încurajare în Secția de Oncologie a Spitalului Județean din Târgoviște

Publicat

pe

Doamnele din conducerea OFSD Dâmbovița s-au aflat astăzi printre pacienții internați în Secția de Oncologie a Spitalului Județean de Urgență din Târgoviște, scopul vizitei fiind unul de încurajare, în contextul în care în data de 4 februarie se marchează Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului.

Este esențial de reținut faptul că vorbim despre o afecțiune care poate fi ținută sub control și chiar vindecată, dacă este depistată la timp! Sunt așadar esențiale în investigațiile preventive.

În acest context, reamintim că în județul Dâmbovița se implementează, în această perioadă, un proiect de screening gratuit pentru cancerul de col uterin, care are în România o incidență de peste 32,3 la suta de mii de femei, mult peste media în statele Uniunii Europene, de 12,8 la suta de mii de femei – spune deputata Carmen Holban, președinta OFSD Dâmbovița.

„Este o situație mai mult decât îngrijorătoare, care necesită un efort comun pentru scăderea cât mai rapidă a numărului de cazuri de cancer de acest tip. Programele de screening sunt mai mult decât importante, fapt dovedit de scăderea drastică a cazurilor de mortalitate prin cancer de col uterin.

Este îmbucurător și faptul că, prin intermediul Unității Mobile a Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului, peste 1.200 de dâmbovițence din 18 localități ale județului nostru au efectuat, în mod gratuit, testul Papanicolau și HPV.

Așadar, în perioada următoare, încurajez doamnele și domnișoarele din Dâmbovița să se îndrepte către Spitalul Județean de Urgență Târgoviște, Spitalul Orășenesc Găești și Spitalul Municipal Moreni – instituții medicale afiliate acestui program, implementat de Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului. Parteneri ai acestui proiect sunt: Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA, Fundația Renașterea și Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate”, este mesajul transmis de deputata Carmen Holban.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Peste 5.000 de euro la hectar, ajutor de stat pentru cultivatorii de tutun!

Publicat

pe

FOTO ARHIVĂ (Sursa: publika.md)

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a început procesul de autorizare la plată a ajutoarelor naţionale tranzitorii în sectoarele vegetal şi zootehnic, pentru anul de cerere 2022. Plățile se efectuează în lei, la cursul valutar de 4,9490 lei pentru un euro, stabilit de Banca Centrală Europeană la data de 30 septembrie 2022.

În județul Dâmbovița, au aplicat pentru ANT 1 – culturi în teren arabil – 17.826 de fermieri, ANT 4 – tutun – 1 fermier, ANTZ 7 – sector lapte bovine – 336 fermieri, ANTZ 8 – sector carne bovine – 1.194 fermieri, ANTZ 9 – ovine / caprine – 361 fermieri, ne informează Centrul APIA.

Valoarea plafonului la nivel național este de 223.998.200 euro, se asigură de la bugetul de stat, prin Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, și a fost repartizată astfel:

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats