Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: regizorul Laurențiu Damian

Publicat

pe

Un podcast despre viață, film și miracolele dintre ele, în biografia unui profesor, regizor și student actor.

Președintele Uniunii Cineaștilor din România, profesor și, de curând, student la Actorie, deși e un regizor cunoscut. Folosește studenția ca remediu pentru o îmbătrânire frumoasă, deși se alintă, având un spirit avangardist, perfect pentru galeria umană a podcastului Avangarda. Și-a dorit sa facă teatru în tinerețe, iar admiterea la facultate a fost o improvizație remarcabilă. După cum spunea Sanda Manu, e „tipul de om care nu poate fi marți Pampon și miercuri Hamlet, e ori una ori alta, pentru toată viața”. Adică, un personaj, o fibră artistică înnăscută, cu o personalitate aparte.

Regia l-a ales, în tinerețe; acum el a ales teatrul: Laurențiu Damian vine la microfonul Avangardei pentru un dialog despre carieră, umor, dragoste și familie. Experiența anilor petrecuți la Sahia și șocul provocat de Ion Traian Ștefănescu pentru cariera lui reprezintă mărturii exclusive, care explică teama lui Laurențiu Damian atât de zidurile cenzurii, cât și de oamenii cu două-fețe. A învățat însă că lumea aceasta trebuie iubită pentru tot ce e mai bun în ea: familie, nepoți, studenți, creație.

Veți afla de ce Anghel Damian, fiul lui, poartă numele bunicului lui Laurențiu Damian; ce planuri are pentru educarea nepoțelului  în cinematografie, teatru și muzică și ce înseamnă relația cu viața și arta, într-un timp în care postneorealismul pare că a confiscat rețeta filmului ideal. Laurențiu Damian îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce teatrul și cinematografia presupun „puțină aristocrație”, cum se face că rolul doicii din Romeo și Julieta a fost unul dintre cele mai ludice și provocatoare și motivul pentru care regretă să-și vadă studenții și colegii jucând în stradă, în aeroport și în toate spațiile care deși par că democratizează accesul la cultură, duc teatrul într-o zonă departe de a fi ceea ce este, anume happening-ul.

Despre Avangarda vieții lui Laurențiu Damian și teama de singurătate, într-un episod special, din care înțelegem de ce viața bate filmul.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=l6VYvH4te0c

Regizor, scenarist, actor, profesor. Care dintre aceste experiențe e cea mai confortabilă pentru Laurențiu Damian? „Acum mă simt confortabil ca profesor. Și m-am simțit întotdeauna, deși prețul e mare.”

I.V.: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu! Astăzi am bucuria să îl am invitat pe regizorul, scenaristul, profesorul și actorul Laurențiu Damian. Domnule Damian, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
L.D.: Eu, eu îți mulțumesc, și în compania ta mă simt foarte bine. M-am simțit foarte bine și când erai ministru, pentru mine rămâi un ministru, și un ministru deosebit și un om deosebit, și atunci, participarea s-a făcut foarte ușor și mă onorează invitația ta.
I.V.: Mulțumesc mult! Ar fi trebuit să spun, așa cum se începe la noi de obicei, spunând că invitatul este Președintele Uniunii Cineaștilor din România.
L.D.: Funcții trecătoare…
I.V.: Funcții trecătoare, cum sunt toate funcțiile. De aceea am apelat la artistul Laurențiu Damian. În care din ipostazele acelea vă simțiți cel mai confortabil?
L.D.: Acum mă simt confortabil ca profesor. Și m-am simțit întotdeauna, deși prețul e mare. există, de exemplu, în străinătate, un mare respect pentru un profesor care nu are neapărat operă. Adică un om care predă, să spunem, regie de film e un om foarte instruit în mecanisme, dar nimeni nu îl întreabă: „Dumneata ai făcut filme, de vii să îmi povestești mie cum se fac filmele?” La noi, tradiția a fost că profesorul din fața ta are operă. Adică, în zona actoriei, nu-i așa, veneau Marin Moraru, Cotescu, Sanda Manu, la regie de film veneau Elisabeta Bostan, Drăgan, Vitanidis…

Prețul corect? Laurențiu Damian: „Dacă iei în serios profesoratul, nu prea mai faci filme, sau faci destul de puține.”

I.V.: Aveți și un film despre Elisabeta Bostan.
L.D.: Adică erau totuși oameni cu operă, cu greutate, și atunci îi priveai altfel. Melanjul ăsta, dacă iei în serios profesoratul, nu prea mai faci filme, sau faci destul de puține. Sau dacă nu prea mai faci filme, dai filmele tale lor. Adică, vine cu un scenariu. Participi la scenariu. Discuți cu el, îi dai din ideile tale. Și atunci se creează acest sacrificiu, nu-i așa, asumat, pentru că e asumat, după care te uiți la medaliile pe care le ai. Și când medaliile mele înseamnă Hanno Hofer, înseamnă Mungiu, înseamnă Călin Peter Netzer, înseamnă Mitulescu, înseamnă Nemescu, regretatul Nemescu.

Laurențiu Damian, critic față de cei care își expun premiile „ca generalul la paradă”: , „Singurul care nu mi-a trecut prin mână a fost Cristi Puiu, care a făcut o facultate în străinătate”

I.V.: Cristian Nemescu.
L.D.: Unul dintre cei mai interesanți și speciali. Deci când te uiți în urmă și vezi că 8 promoții au trecut prin mâna ta, nu le-ai dat talent, poate nici instrucția necesară, dar i-ai ajutat să fie liberi, ai acceptat să și greșească și să o ia de la capăt, pentru că școala e o încercare permanentă, i-ai învățat să fie moderni, să riște, să anuleze tipul de decupaj clasic și să vină cu o nebunie, le-ai acceptat și nebuniile, și până la urmă ești așa, ca un general la paradă, când îți pui aceste medalii. Unii dintre ei sunt recunoscători, alții au uitat. Eu am considerat profesoratul pentru unii dintre ei o treaptă. Cristian Mungiu este pe o altă treaptă, singurul care nu mi-a trecut prin mână a fost Cristi Puiu, care a făcut o facultate în străinătate. În rest, chit că au fost studenții mei sau chit că am decis la un moment dat un film al lor sau o prezență a lor în școală, tot înseamnă…

Frac, rochii scumpe și covor roșu: iluzia cinemaului. Laurențiu Damian, despre motivul exigenței față de studenți: „În lume se fac sute de mii de filme. Așa, cum făceam noi altă dată frigidere pe stoc. Nu le cumpăra nimeni”

I.V.: Sunteți exigent ca profesor?
L.D.: Da. Da, pentru că în lume se fac sute de mii de filme. Așa, cum făceam noi altă dată frigidere pe stoc. Nu le cumpăra nimeni. E foarte greu la această oră să convingi un producător, să convingi un distribuitor, să faci filmul, să ai un casting foarte bun și pentru asta, dacă în școală se admit greșelile și trebuie să o luăm de la capăt, în lumea cinematografică și teatrală nu se admit. Deci practic e o meserie dură, nu un covor roșu, nu proiectoarele, nu toaletele mirobolante sau fracul obligatoriu la Cannes, nu asta e cinemaul. Cinemaul e cu totul altceva, e foarte dur, și ca să poți să însemni ceva, să lași niște urme, niște semne, un profesor trebuie să fie cu tine nu dur, dar precis, exact, chiar dacă notele nu erau… notele erau mari, dar dincolo de note eu spuneam nota adevărată.

Colocvialitate sau lipsă de protocol academic? „Eu sunt unic, așa că îmi spui domnul Damian”. Când iese Laurențiu Damian la bere cu studenții? „Acela dintre ei care va lua un premiu internațional, cu acela vin la o bere.”

I.V.: Nu sunteți pentru prieteniile acestea dintre profesor și studenți, apropierea prea mare.
L.D.: Eu la această oră sunt așa, o persoană destul de matusalemică în școală, pentru că am o anumită vârstă și ideea ca eu să dau la actorie, și vom vorbi despre asta, pentru că e o poveste care are dramatismul ei, eu văd acum că profesorilor li se spune pe numele mic. Mergem la clasă la Doru. Doru este un excelent profesor, Doru Nițescu. Mergem la clasă la Ovidiu. Ovidiu este un fost student de-ai mei, foarte bun, care este profesor. Nu, nu am acceptat niciodată să mi se spună Laur sau Dami și nici domn profesor. Pentru că făceam o glumă și să o iei ca o glumă. Dacă îmi spuneți domn profesor, e una, dar eu sunt unic, așa că îmi spui domnul Damian. Profesori sunt mulți. Deci era așa, o glumă. Când m-au invitat la o bere niște studenți și erau în anul II, le-am explicat că acela dintre ei care va lua un premiu internațional, cu acela vin la o bere.

Ce monolog a improvizat Laurențiu Damian la prima admitere la actorie în fața comisiei condusă de Marin Moraru? „Haideți, domnilor, uitați-vă bine la mine, sunt un actor, adică sunt o marfă.”

I.V.: Domnule Damian, care a fost scânteia care a aprins pasiunea pentru cinema, Cinema Paradiso?
L.D.: Cinema Paradiso… s-a numit un loc foarte special, care acum am înțeles că se numește Teatrul Infinit. Era vorba de un cinematograf pe Eminescu, un cinematograf unde mirosea a petrosin, dar era condus de un poet. Iuga! Iar poetul avea o relație la cinematecă și aducea filme extraordinare. Era așa, un fel de pandant cu cercul de creație de la Cinema Studio, unde veneau toți regizorii. Toți intelectualii din București veneau la acest Cinema, care se numea Viitorul. Unde scaunele trosneau când te așezai pe ele și când te ridicai pocneau. Dar acolo am văzut un film care s-a numit Pădurea de Mesteceni, al lui Wajda. L-am văzut o dată, l-am văzut de două ori, l-am văzut de trei ori, și ceva s-a întâmplat atunci. Ceva s-a întâmplat, mai ales că primul meu contact cu IATC-ul era pe domeniul de actorie. Eu am dat inițial la actorie. La actorie m-am prezentat, fusesem la Română olimpic, făcusem liceul de limba franceză, deci jumătate din promoția mea s-a dus la filologie…
I.V.: Umanism!
L.D.: S-au dus la filologie, strigai catalogul acolo. Iar eu care mai cochetam cu actoria, m-am dus și m-am prezentat, era o sală întunecoasă, o lumină care îi lumina chipul lui Marin Moraru, și în momentul acela eu am uitat tot repertoriul. Și uitând tot repertoriul, m-am uitat la lumina aceea și la chipul lui, iar el mi-a spus: „Vă ascultăm!” Și primele vorbe au fost: „Haideți, domnilor, uitați-vă bine la mine, sunt un actor, adică sunt o marfă.” După care nu mai știu. Dar știu că zece minute am perorat versuri albe, după care el…
I.V.: Deci o improvizație.
L.D.: Da, după care el a rămas așa, ușor năuc, și mi-a spus: „Acum puteți să îmi spuneți o poezie?”
I.V.: Marin Moraru era șeful comisiei, nu?
L.D.: Era șeful comisiei eliminatorii. Acum îți fac o confesiune, care e destul de delicată…
I.V.: E locul potrivit!
L.D.: Dar o fac unor oameni care pot să înțeleagă și pot să accepte. Marin Moraru mi-a spus: „Sunteți liber.” Am dansat, în fine. „Și rămâneți un timp și spuneți următorului să mai întârziem.”

Drama lui Laurențiu Damian: „Ce facem cu băiatul ăsta care are o cicatrice?” Sanda Manu, după susținerea probei lui de admitere la teatru: „Ăsta nu poate să fie luni Pampon și marți Hamlet. Ori e Hamlet pe viață, ori e Pampon pe viață! Ce facem cu el?”

I.V.: Să își repete poezia…
L.D.: Eu atunci am înțeles că acolo se va discuta ceva. Și s-a discutat. Ce facem cu băiatul ăsta care are o cicatrice? Unde îl aruncăm? Unde îl trimitem? În cinema? În teatru? La care Marin Moraru a spus: „Pe mine nu mă interesează.” „Păi da, dar…, e și puțin peltic așa…” „Nu mă interesează!” „Îi mai fug ochii din când în când de emoție…” „Nu mă interesează! Omul acesta are ceva iar eu vreau să văd până la capăt ce are”. Până la capăt, a urmat proba a doua, cu toată comisia. Nume… nume! Unde mi-a picat o improvizație cu femeie de serviciu, am făcut femeia de serviciu, certându-i că sunt neglijenți, că masa e plină de pahare, că ei sunt niște profesori, totuși, și că îi rog să se dea mai încolo să fac curat. Eugenia Popovici era rector și era așa o rubicondă și o mare actriță. „Tinere, chiar trebuie să…?” „Hai, cucoană… Dă-te mai încolo, că după ce mă umiliți, că eu sunt bărbat și mă puneți să fiu femeie de serviciu…” Deci în direcția asta. Probabil că ei, oarecum vrăjiți, oarecum vrăjiți sau șocați, nu știu exact, mi-au dat o notă mare. Iar la discuție, Sanda Manu, care avea o inteligență năucitoare, a spus o vorbă extraordinară. „Măi, oameni buni, ăsta nu e actor, el e un personaj care se joacă foarte bine. Ăsta nu poate să fie luni Pampon și marți Hamlet. Ori e Hamlet pe viață, ori e Pampon pe viață! Ce facem cu el?” Și m-au virat la Regie.
I.V.: Gândul pe care l-ați avut recent, de a vă înscrie la actorie…
L.D.: A fost închiderea cercului.

Admiterea la Teatru a regizorului și Președintelui Uniunii Cineaștilor, Laurențiu Damian: „Toată facultatea a venit. Nu era voie în sală. Dar cu cine să te înțelegi”

I.V.: Să răzbunați cicatricea?
L.D.: A fost închiderea cercului și am vrut să văd dacă oamenii vor accepta. Bine, aveam alt statut, totuși fusesem Președintele Senatului și Prorectorul universității, ei au refuzat să creadă. Vreau să spun, Ionuț, că toată facultatea a venit. Nu era voie în sală. Dar cu cine să te înțelegi, că au năvălit contabilitatea, serviciile, femeile de serviciu, tot ce vrei.
I.V.: Ca la teatru…
L.D.: În sală, să vadă ce-i cu el.
I.V.: Spuneți undeva: „Când am intrat la prima probă, când am avut recitare și dans, m-au pus să dansez Michael Jackson”… „Și am făcut față. Un membru al comisiei m-a întrebat delicat, a fost o întrebare elegantă: Ce v-a determinat să veniți la actorie? Și atunci le-am spus: Nu vreau să îmbătrânesc trist.”

Student la actorie la 68 de ani, Laurențiu Damian folosește actoria ca remediu: „Nu vreau să îmbătrânesc trist”

L.D.: Da. A fost pentru ei așa, un moment de foarte mulți au reluat acest lucru și au fost surprinși de maniera mea… de sinceritate, până la urmă. M-am simțit foarte bine. Mai am foarte puțin și termin și pot să spun că m-am simțit foarte bine. În primul rând că l-am avut și îl am în continuare pe Puiu Șerban, care întotdeauna a avut față de mine un raport de știu eu, profesor la profesor, i-am ajutat pe copii, le-am povestit spectacole pe care ei nu le-au văzut, le-am vorbit despre actori pe care ei nu i-au cunoscut.

Laurențiu Damian despre experiența rolului Svetlovidov, bătrânul pensionat de care teatrul nu prea mai are nevoie: „Eu spuneam asta, Ionuț, și lacrimile curgeau. Lumea râdea în hohote.”

I.V.: Cum e să fii profesor și actor în același timp în școală?
L.D.: E așa, cu calendarul. Luni sunt profesor, marți sunt actor, miercuri profesor, joi-vineri actor. Am avut iarăși istoria asta cu personajul, vezi, eu mi-am ales Svetlovidov, deci Cântecul lebedei, de Cehov, bătrânul de 68 de ani care iese la pensie, de care teatrul nu prea mai are nevoie, pe care l-au sărbătorit, și el s-a îmbătat și e vai de capul lui, stă de vorbă cu sufleurul teatrului, care doarme în teatru pentru că nu are unde să doarmă. Deci rolul mi se potrivea în zona asta de interior, de gând, și eu sunt totuși un pensionar, și eu sunt așa… Tinerii și publicul reacționează însă altfel la actul teatral. Și am să spun de ce. M-am gândit eu la un moment dat și am făcut niște afișe. Și vorbeam cu sufleurul, și spuneam așa: „Tu știi cine am fost eu? Tu știi ce roluri am făcut eu? Păi eu am fost Romeo, și arătam afișul cu mine la 25 de ani, eu am fost Hamlet, și arătam afișul cu mine la 30 de ani, am fost Richard!” Eu spuneam asta, Ionuț, și lacrimile curgeau. Lumea râdea în hohote. Evident că nu m-am speriat, că am totuși forța…
I.V.: De ce credeți că râdeau?
L.D.: Mi-au spus ei. Când emoția uneori e prea mare, râzi.

Teama de singurătate a lui Laurențiu Damian și speranța găsită prin teatru: „Dramaturgia universală are atâtea roluri de bătrâni, are și roluri de handicapați, are și roluri de bolnavi”

I.V.: Spuneți undeva că a fi actor – nu e vorba doar despre dorința asta mare a dvs. de a fi actor – nu înseamnă o dorință de fericire, ci o frică de singurătate. De ce vă e frică de singurătate?
L.D.: Îmi e frică de singurătate pentru că ea, această singurătate are multe componente. Eu am un băiat și un nepot. Ei vor avea viața lor. Eu sunt un om care a divorțat și care cu foarte mare greutate mai fac un atașament. Văd cum se moare în jurul meu. Și mai ales în nefericita asta de postură de Președinte al Uniunii Cineaștilor, văd oameni în vârstă, care au contat, care au fost vedete. Dacă tu o să vezi cum arată Ioana Bulcă, femeia aia superbă la această oră…
I.V.: La Moara cu noroc, nu?
L.D.: O să fii siderat, oameni care sunt la pat. Mă duc, îi văd. Și mă gândesc până la urmă la mine. Și mă gândesc ce am să fac? Și atunci spun că dramaturgia universală are atâtea roluri de bătrâni, are și roluri de handicapați, are și roluri de bolnavi și probabil că datorită faptului că nu or să mă scoată pe ușă afară voi prinde un Firs stând în Livada de Vișini, poate cu un noroc Regele Lear, dement, după ce a pierdut tot, adică până la urmă îmbătrânirea tristă am văzut-o. Și am văzut-o pentru că în momentele acelea, oamenii aceia nu puteau să aibă altă poveste decât povestea din spate. Adică exact, „uite cine am fost eu, am fost Hamlet”.

Durerea insuportabilă din inima unui om. Laurențiu Damian: „Cred că cel mai trist lucru este să nu te mai caute nimeni. Să nu mai aibă nimeni nevoie de tine, nici măcar de un sfat de-al tău”

I.V.: Ce e cel mai trist pentru un om?
L.D.: Nu știu dacă cel mai trist lucru e singurătatea, pentru că unii se pot simți foarte bine în singurătate. Vin tabieturile. Sau dacă nu vrei să fii chiar singur, îți iei un animal de companie. Ai văzut câți oameni merg cu animalul de companie. Cred că cel mai trist lucru este să nu te mai caute nimeni. Să nu mai aibă nimeni nevoie de tine, nici măcar de un sfat de-al tău. Și asta din momentul în care te-au căutat foarte mulți, iar tu ai reușit, nu naiv, ai reușit să pici în capcana că te caută pentru tine.

Al optulea admis, pe 50 de locuri, din 400 de candidați, profesorul Laurențiu Damian începe viața de student a doua oară

I.V.: Cum se face trecerea aceasta, fără să fie durere în această trecere, de la ce spuneați, „am fost Hamlet”, de la timpul trecut, la timpul prezent anonim, când nu te mai întreabă nimeni nimic, dar există acest risc, pentru om, să nu fie întrebat, să nu fie căutat? Cum se fac trecerile acestea fără să doară? Se întâmplă așa.
L.D.: Fără să doară? Doare! Doare! Doare, mai pui un pansament. Te mai gândești și mai pleci cu gândul ce erai odată și cât de mult succes ai avut în povestea aceea. Doare, dar nu trebuie să abdici. M-am dus și am dat examenul de actorie într-o nebunie, pur și simplu. Oamenii care m-au văzut au spus că eram de nerecunoscut. Cu toată înverșunarea, și cu toată forța, și cu toată puterea, să îi conving dincolo de profesorul Laurențiu Damian. M-am dus și cele mai mari emoții le-am avut nu când recitam, dansam și cântam, le-am avut la lucrarea scrisă, care era admis-respins. Evident, că fiind atâtea, 400 de candidați, ne-am dus la un liceu, la liceul Mihai Viteazul. Și unii nu m-au lăsat să intru. Au zis că părinții nu intră cu candidații. M-a salvat o studentă: „Nu, dânsul e pentru verificări, adică să corecteze, e profesor”. Și am scris acolo în nebunie, după care am primit un telefon că lucrarea mea nu știu, a fost cumva respinsă, pentru că e dată la altă comisie, să o citească. Deci cineva nu a fost de acord cu lucrarea și a dat-o la încă o comisie, ca să o verifice. „Măi, ce s-a întâmplat?” După care m-a sunat doamna care a dat lucrarea și a zis: „Stați liniștit, domnule profesor, le-am dat-o și lor să citească, să vadă cum e o lucrare”. Am intrat al optulea. Pe 50 de locuri, al optulea, cu o medie spre 9. Am avut un monolog dintr-o piesă de Lia Bugnar, dar showul general a fost cu Rică Venturiano. Pentru că eu am improvizat un Rică Venturiano care vorbește cu Zița pe Facebook. Și și-a pus o poză, cu un tânăr.

Rică Venturiano, la „agățat”, pe Facebook, către Zița, în varianta lui Laurențiu Damian: „Uite cum îți spun eu acum, angel radios, într-o epocă în care se spune ești beton.”

I.V.: Deci ați improvizat așa cum ați făcut și pe vremuri în fața lui Marin Moraru.
L.D.: Cu textul știut, „angel radios”, „uite cum îți spun eu acum, angel radios, într-o epocă în care se spune ești beton”. Eu spun că ești un „angel radios”. Ea avea o pisică, nu chipul ei. Deci un joc din acesta care i-a distrat, i-a amuzat și care avea o componentă de regie, până la urmă, nu era de actorie.

Laurențiu Damian despre nevoia de a folosi capitalul emoțional al fiecăruia în experiența unui rol: „Dacă în mine e o durere, o folosesc”

I.V.: Doamna profesoară Manuela Cernat a și scris după ce a văzut examenul de licență susținut în luna ianuarie. Spuneți că ați făcut ceva între teatru și film. Ce ați făcut? Pirandello?
L.D.: Da, o nuvelă a lui Pirandello, Colloquio con la madre, o „de vorbă cu mama”, care a făcut și un episod din Caos, la frații Traviani, și am făcut un fel de hai să spunem o instalație, că așa se spune acum, o instalație, teatral-cinematografică-dans. Adică Liliana Iorgulescu e mama, care și dansează, eu sunt Luigi Pirandello, care vin acasă de fapt să mor, lângă mama moartă de mult. E un text foarte interesant și care mă încarcă cu amintirea părinților mei. Adică nu aș putea fără să știu ce e în mine. Dacă știu ce e în mine, folosesc ce e în mine. Dacă în mine e o durere, o folosesc. Dacă în mine e o bucurie, cam rar, dar o folosesc. Eu cred că stăteam odată de vorbă cu Albulescu, care a jucat într-un lung metraj, în „Rămânerea”, și care era foarte îndrăgostit de personajul Anghel, bunicul meu, eu povestindu-i despre bunicul meu și lucrând cu el pe tipologie, el mi-a spus: „Actorul e ca o sticlă, torni în ea lichidul, care înseamnă rol, l-a jucat, arunci lichidul, pui alt lichid”. „Nu-i adevărat”, îi spuneam eu.
I.V.: Deci Anghel era numele bunicului dvs.? Numele pe care l-ați dat și fiului dvs.
L.D.: Pe care l-am dat, da, dar nu pe sistemul, dacă îți aduci aminte Darie al lui Darie al lui Darie, ci am spus la un moment dat, am scris ceva, probabil o să găsești în aceste cărțulii…
I.V.: Avem și două cărți aici…
L.D.: Da, elegante.

Laurențiu Damian despre frica de cenzură, din timpuri întunecate: „Când m-am dus prima oară în biroul lui Caramitru în 1997, mi-a fost frică nu că era acolo Caramitru, ci că biroul acela era al Suzanei Gâdea.”

I.V.: Mărul de sticlă și Îngerul meu cu aripă smulsă.
L.D.: Da, deci iată niște titluri foarte, care te îndeamnă la altceva. Scriam la un moment dat, de timpul când am fost tânăr și mi-am apărat filmele, de cenzură sau de oameni care poate nu le-au înțeles, mi-a fost frică. Și am trăit cu această frică. Când m-am dus prima oară în biroul lui Caramitru în 1997, mi-a fost frică nu că era acolo Caramitru, ci că biroul acela era al Suzanei Gâdea.

Anghel, nume pentru neînfricați. Povestea numelui regizorului Anghel Damian

I.V.: La Casa Scânteii.
L.D.: Da! Îmi era frică de ziduri. Și scriu la un moment dat, după ce desfășor această frică, „bunicului meu nu i-a fost frică de nimic. Îl chema Anghel.” Și atunci am dat fiului meu numele de Anghel ca să nu îi fie frică.
I.V.: Și a reușit transferul acesta de lipsă de frică?
L.D.: Da, e curajos!

Laurențiu Damian, proaspăt bunic. Ce pregătește nepoțelului său, copilul lui Anghel Damian și Theo Rose?

I.V.: Cum e să fiți – vorbeați de bucurii – proaspăt bunic, și în același timp absolvent de UNATC?
L.D.: Cum e să fiu tată am înțeles. La PRO TV, de ziua mea, a apărut pe scroll „Felicitări, Anghel, pentru ziua tatălui tău!” Tatăl nu avea nume. Eu cred că voi termina, bineînțeles, și nu știu dacă voi avea vreun rol, nu are importanță, dar cred că nepotul pe la 15, 10, 11 ani va ști tot ce înseamnă teatru și cinema și muzică de la bunicul.

Laurențiu Damian, ministru de Interne în Clanul

I.V.: Dar acum că sunteți actor de ce nu primiți un rol în Clanul, în filmul pe care îl realizează Anghel Damian?
L.D.: Am primit o apariție în Clanul. Imaginează-ți că Anghel m-a văzut ministru de Interne. Era tot ce îmi doream, îți dai seama?
I.V.: Am fi colegi…
L.D.: Da… am avut o întrevedere cu Pavlu, care e un băiat extraordinar și un actor foarte bun.

Laurențiu Damian, rol de cerșetor, la două săptămâni după operația la coloană: „Arătam taman, nici nu mai îmi trebuia machiaj. Eram terminat.”

I.V.: Actor la Bulandra, foarte bun.
L.D.: Foarte bun pe cinema, foarte expresiv, și eu aveam misiunea să îl calc în picioare, să îi cer demisia, să îl fac terci, ăsta tremura în fața mea… era așa, o… Dar am avut un alt rol interesant, la Iosif Demian, care a venit și mi-a propus un rol de cerșetor care doarme prin vagoane, pe saci de plastic, sticle, și care se întâlnește, în vagon, cu o divă. O divă care fugea de publicitate, fugea de niște nebuni care o agasau, o agresau, și se refugiază în tren. Și în tren dă peste mine. Și e foarte interesant că între cei doi începe o poveste din asta pe replici de iubire, de prietenie, de a ști fiecare ce e cu fiecare. Și atunci, acest personaj, că de aia mi-a și plăcut, devine altceva. Nu mai e cerșetorul – bine, arăta înfiorător, m-au machiat, mi-au pus o căciulă amărâtă, fusesem și operat pe coloană, înainte, cu vreo două săptămâni, deci arătam taman, nici nu mai îmi trebuia machiaj. Eram terminat. Și era momentul acesta în care înfloreai și aveai tot felul de bucurii să vezi că femeia asta se uită și spune: „Domnule, dar dumneata nu ești cerșetor, nu ești omul străzii… dar dumneata cine ești?”

Laurențiu Damian, altfel: „Am făcut doica din Romeo și Julieta, a fost nu un râs general, așa, cu urale! … Și-ar fi dorit și doica un Romeo. Era într-o zonă din asta foarte alunecoasă în care te și distrai, ‘uite, ah, Romeo, Romeo, să am și eu… nu numai tu, tâmpito, că uite…’.”

I.V.: Prinț și cerșetor, nu?
L.D.: Da, și de fapt eram altceva. Nu spun niciodată cine sunt, dar m-am gândit că un băiat la care țin foarte mult, care nu a fost studentul meu, ci al lui Ovidiu, a făcut un film absolut impresionant despre Andrei Cătălin Băleanu, un regizor cu o carieră la început fulminantă, și care umblă pe străzi și care este… M-am gândit la el când am făcut. Tot timpul mă gândesc la ceva când fac un lucru… Au sunat de la TIFF că sunt bun, că vai, vai, vai. Nu asta e important. Important e ce se întâmplă între motor și stop. Aia e viața. Acolo e viața, când cineva dă motor și zice „acțiune”, acolo începe viața unui actor. Când a spus stop, e stop. Și iarăși motor. La teatru nu e așa, e mai larg, ai timp, mai schimbi de la un spectacol la altul, personajul e mult mai clar, îl duci cu tine. Rolul care mi-a plăcut foarte mult la teatru a fost doica, am făcut doica din Romeo și Julieta, a fost nu un râs general, așa, cu urale! Îți dai seama, că aveam, nu știu dacă ar trebui să îți și arăt, dar aveam așa, un pampon, și mi-am făcut rochia și am dat următoarea definiție a acestei doici, care se duce să se întâlnească cu Romeo și spune cum e Romeo, dar de fapt era regretul ei că odată ce Julieta se va întâlni cu Romeo, doica o pierde pe Julieta, și Julieta este fata ei. Și era așa, între… și-ar fi dorit și doica un Romeo. Era într-o zonă din asta foarte alunecoasă în care te și distrai, „uite, ah, Romeo, Romeo, să am și eu… nu numai tu, tâmpito, că uite…” și momentul de tristețe, când îi cântă Julietei: „Îți aduci aminte când erai mică și îți cântam?” Adică, până la urmă, nu mama Julietei, ci doica Julietei știe tot despre ea și a crescut-o și a îngrijit-o și o să o piardă! Iarăși intervine componentă de regie. Aici nu am ce face. Trebuie să găsesc de ce joc personajul ăla. Unde îl duc pe personajul acela? Adică are o trimitere, e un semn mai mult decât un personaj? Înseamnă ceva, semnifică ceva? Cred că melanjul ăsta este posibil.

Laurențiu Damian, departe de a se fi simțit un regizor împlinit. „Unii au spus că sunt niște filme interesante, eu le-am spus că le-am socotit fundături”

I.V.: Regizorul Laurențiu Damian se consideră împlinit?
L.D.: Nu, nu! Eu am avut două lung-metraje după care m-am oprit, nu din vina mea, dar nu are importanță, aceste două lungi metraje, și Rămânerea, și Drumul Câinilor, le-am socotit tot timpul… unii au spus că sunt niște filme interesante, eu le-am spus că le-am socotit fundături. Intrat, după 1990, iarăși, în povești de tipul metafore și parabole cinematografice, când de fapt, oamenii tineri și chiar studenți de ai mei, veneau cu tipul acesta de postneorealism, adevăr de viață, adevărul personajelor, replici ca în viață, și totul mustea așa, de autenticitate. Eu veneam cu balade. Bun, nu! Sunt mulțumit, din cele 100 de documentare de vreo 15, au însemnat și niște premii, dar și niște rezolvări, din punctul meu de vedere. Dar totuși două lung metraje e puțin.

De ce a fost interzis filmul lui Laurențiu Damian despre Maria Tănase?

I.V.: De ce a fost interzis filmul despre Maria Tănase?
L.D.: Filmul a fost interzis pentru că Dulea, un tovarăș foarte interesant, care mi-a marcat maturitatea regizorală, a văzut filmul și a spus că e plin de bătrâni decrepiți, oameni care… dar de ce a trebuit să mă duc să iau interviu doamnei Șotropa, actriță care are ciorapul rupt și stă într-o garsonieră, cu Gică Petrescu, uite cum arată casa ei, care s-a și demolat, pe un câmp, Casa Poporului e acolo… Adică el mi-a și spus, și voi reține multă vreme: „Dragă, dumneata crezi că ești un regizor interesant dacă îmi arăți mizeria și bătrânețea? Nu! Tu trebuie să te duci acum să filmezi un lan de grâu. Și grâul galben…”
I.V.: Era și regizor, asistent regizor…
L.D.: Da, da, da. Tovarășul Dulea făcea distribuții și foarte greu și cu multe rafinamente un regizor îl convingea că el a venit cu distribuția și parcă distribuția lui… greu, că avea fixații. Nu are importanță, Dumnezeu să îl odihnească acolo sau să îl ierte, dacă poate…
I.V.: Filmul Constantin Brâncuși a avut însă succes.
L.D.: Da… „și un lan de grâu, și din lanul acela țâșnește o privighetoare, dragă băiatule… Și când țâșnește privighetoare, tu pui muzică. Aia e Maria Tănase! Nu să povestească despre ea tot felul…” „Domnul, tovarășe Dulea, dar oamenii aceștia au cunoscut-o, dacă au 80 de ani, 90 de ani, 75 de ani, asta e, dar sunt niște repere, oameni care au lucrat cu ea, au cunoscut-o!” „Nu ne interesează!” Oricum, bine că s-a salvat filmul pentru că Moldovan, care era director, a zis: „Îl punem deoparte și tu faci un filmuleț din resturi, de 10 minute, ca să îl decontăm”. Și am făcut un filmuleț din resturi, cu înmormântarea ei, cu încă două-trei cântece, cu niște coperți, așa, și ca tacâmul să fie perfect și durerea să fie ca lumea, fără anestezie, vorba unui film de Andrei Wajda, „fără anestezie”, filmul a fost luat la Costinești. Resturile alea au plăcut atât de mult la Costinești, iar eu stăteam în Forum, cu capul plecat și mă gândeam dacă ar veni acum un elicopter să îmi aducă rolele, alea… După 1990, sigur, am luat premii…
I.V.: Ați luat premiu la Montreal cu Constantin Brâncuși și coloana sa, lecția infinitului.
L.D.: Da.

Mărgelele de pe un ax, lecția Coloanei infinitului, spusă prin filmul lui Laurențiu Damian

I.V.: Care e lecția infinitului? A fost ziua națională Constantin Brâncuși săptămâna asta, am dacă nu alergie, oricum prudență, atunci când aud și vorbim de zile naționale și sărbători naționale, pentru că știu că în restul zilelor nu vine nimic. Avem și cultivăm un fel de festivism, care de multe ori e marginal față de personalitatea la care ne raportăm. Totuși e un film care a avut un destin bun. Inclusiv zilele acestea a fost din nou difuzat. Care e lecția?
L.D.: Filmul are o componentă unicat, adică e vorba de restaurare și e vorba de tot ce s-a întâmplat, ați văzut în ce hal putea să arate miezul acestei coloane, și doar la intervenția lui Caramitru și la zbaterea lui s-a făcut, și atunci el a și spus: „Haideți, filmați, ca mărturie!” Și din mărturie a apărut un film, cu Lecțiile lui Nichita Stănescu, cu lecțiile de zbor, cu lecția despre cerc și cu această coloană care ai sentimentul că nu se mai termină. Eu am făcut-o de așa manieră încât prin supraimpresiune să devină mai mult, și mai mult și mai mult. Asta e lecția despre infinit, ceva care se duce și nu se mai termină și nu se va termina niciodată prin această multiplicare de mărgele. Că așa le spunea Brâncuși. Punem mărgelele pe un ax.
I.V.: Sau o scară între pământ și cer.
L.D.: Și când te gândești cum au venit cu tractorul să o dărâme, fără să știe de fapt că o șină de cale ferată era jos, care nu se vedea, deci baza coloanei nu era cum și-au imaginat ei, o mărgea. Ci jos, la bază, era o șină de cale ferată care susținea…

Filmele anilor ’60, o componentă estetică remarcabilă

I.V.: Ați prezentat o vreme la TVR cultural o serie de filme românești.
L.D.: Și am avut și documentarele. Despre documentare, ceva în plus… Eu m-am simțit foarte bine la TV cu emisiunea aceea, pentru că, de fapt, vorba unui mare regizor, Boiangiu, ne-ai înviat. Pentru că oamenii nu cunoșteau și nu văzuseră filme din anii ’60, început de ’70, ’80, dar filmele din anii ’60, vreau să vă spun, și acum, când studenții văd aceste filme, componenta estetică e remarcabilă. Noi putem, când facem o analiză de film, să dăm deoparte componenta socială, unde a intervenit cenzura, unde, dar cum era filmat, cum era cadrat, cum se montau… deci cinemaul românesc de anii ’60 era la paritate cu cinemaul din Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia…

Experiența Sahia. Laurențiu Damian: „Filme ciopârțite, cu asta m-am ales!”

I.V.: În anii ’80 se difuzau filme documentare de bună calitate la Sahia. Mergeați la Sahia?
L.D.: Da, eram angajat la Sahia.
I.V.: Lucrați la Sahia.
L.D.: Din ’80 până în ’90, și m-am ales cu câteva filme, toate ciopârțite, cel mai ciopârțit a fost Cota 0, despre un șantier care se inaugurează, evident, când se inaugurează se fac barăci, oamenii stau în barăci, sunt cu copii, cu probleme.
I.V.: Atunci l-ați cunoscut pe Radu Cosașu?
L.D.: Nu, pe Radu Cosașu l-am cunoscut în 1983 și am rămas foarte buni prieteni, și el venea la Sahia să vadă…

Moartea domnului Lăzărescu, filmul-șoc care a instaurat postneorealismul. Adrian Sârbu, peliculă postneorealistă la Sahia, Aflați despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă

I.V.: Eu de la el știu povești din anii ’80. Și Adrian Sârbu, de pildă, era unul din tinerii care atunci făcea regie de film.
L.D.: Da, da, da… Vreau să spun următorul lucru. Știi, întotdeauna există un factor care duce un val de cineaști. Din punctul meu de vedere, Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu a declanșat valul, pentru că să nu uităm că Mungiu cu Occident, era puțin în plasa lui Nae Caranfil, cu E pericoloso, deci când au văzut Moartea domnului Lăzărescu au avut șocul și au declanșat acest tip de postneorealism. Promotorul valului din Sahia a fost Adrian Sârbu, cu un film foarte interesant și foarte bun, și care se numea „Aflați despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă”. Era vorba despre căminul de nefamiliști.
I.V.: În ce an era filmul acesta al lui Sârbu?
L.D.: Filmul cred că l-a făcut în 1981 sau 1982, și a fost destul de chinuit și el.

Laurențiu Damian despre timpurile cenzurii: „Ioana Radu mi-a promis că se duce la tovarășa pentru acest film; nu a ajuns la tovarășa”

I.V.: Erau niște întâlniri aproape clandestine, la limita clandestinității așa, la un moment dat.
L.D.: Da, dar să știi, la o adică, vreau să spun că numele proiecționistului era predestinat. Se numea Aflat. Dacă numele proiecționistului era Aflat, se afla, dar ne îngăduiau. Adică ne îngăduiau pentru că nu ieșeam de acolo. Degeaba. Radu Cosașu nu mă putea ajuta cu nimic, decât să îmi spună că i-a plăcut, că l-a emoționat. Am chemat-o pe Ioana Radu. Care îmi dă o declarație în filmul Maria Tănase și îmi spune că nici nu am ajuns, măcar, tot timpul am fost în război cu ea, și Ioana Radu mi-a promis că se duce la tovarășa pentru acest film; nu a ajuns la tovarășa, eu tot timpul încercam să aduc niște oameni care să ajute și să mă ajute, să ajute filmul.
I.V.: V-am văzut la înmormântarea lui Radu Cosașu, e o pierdere enormă pentru cultura noastră.
L.D.: Da!
I.V.: Am vorbit despre scriitorii pasionați de film, dar nu numai.
L.D.: Nu numai, un scriitor cu totul special, și un om de spirit, și un om atât de echilibrat și de… așa, ca un rabin, așa, spunea câte un diagnostic, dar cu blândețe.
I.V.: Un stilist extraordinar al limbii noastre, un meloman, pasionat de sport… un mare scriitor.
L.D.: Iar mătușile lui sunt extraordinare! Mătușile din Tel Aviv. E o carte extraordinară.

Best film ever, după Revoluție, topul lui Laurențiu Damian: Reconstituirea și Meandrele lui Săucan

I.V.: Care e cel mai bun film românesc din toate timpurile?
L.D.: Din toate timpurile? Zicem noi că este Reconstituirea. Din multe puncte de vedere. E greu să spui care e cel mai bun. Dar în orice caz, un alt film care abia acum a intrat în atenție este Meandrele lui Săucan. L-am cunoscut la Sahia, vorbeam foarte mult cu el și mi se transmitea așa: „nu mai vorbi cu el, că e nebun, și o să te facă și pe tine destul de nebun, că și tu le ai cu filmul, cu tot felul, nu mai..” Era izolat, trist, însingurat. Făcând totuși două capodopere. Deci niște filme care au anticipat noul val francez. Au anticipat! Sunt înaintea noului val francez ca tendință, ca formulă cinematografică și mai ales ca formulă de dramaturgie. Nu a înțeles nimeni. Acum sunt în cinematecile din lume.
I.V.: În ce an este acesta?
L.D.: Cred că Meandre l-a făcut spre ’68-’69, Sub suta de lei, tot așa, la un an doi, după care nu a mai… l-au adus în Sahia, unde a făcut niște filme de comandă sau nu a mai făcut nimic, fiind ținut pe devize, adică protejat și îmbătrânind. Iar cinematecile când au descoperit filmele astea două, le-au dus de colo-colo. El nu mai era.
I.V.: Ați povestit mai devreme întâlnirea cu cenzura. Cu Dulea.
L.D.: Da.

Laurențiu Damian despre cel mai absurd dialog avut în viață cu Ion Traian Ștefănescu, „omul care l-a păcălit îngrozitor”. „Șocul a fost atât de mare încât nu coordonam, nu îmi coordonam mișcările.”

I.V.: Care e cel mai absurd dialog avut ca regizor sau ca Președinte al Uniunii Cineaștilor din România, cu un oficial din România, din domeniul Culturii?
L.D.: Cel mai absurd dialog a fost cu un om care m-a păcălit îngrozitor, crezând că este altceva. El se numea Ion Traian Ștefănescu. Cu primul meu film, pe unde am fost și am colindat, care aproape zece minute s-au scurs din el, m-am dus la Ion Traian Ștefănescu și am spus: „Am venit la dvs., cei din Sahia nu mi-au dat voie, dar am venit pentru că eu cred foarte mult că dvs. veți putea să vedeți acest film și să îmi spuneți dacă e bun, unde trebuie să tai, nu să tai tot timpul, pun la loc, tai, pun la loc, tai.” El era foarte drăguț, m-a întrebat așa, pișicher, „nu vrei un cognac, înainte să mergem la etajul 8?” A văzut filmul și a zis, întinzându-mi mâna – am crezut că mă felicită – „Mergeți la Sahia, și o să vă transmit care e concluzia.” Când am ajuns la Sahia toată lumea îmi întorcea spatele sau se uita în altă parte, directorul m-a chemat și mi-a zis: „Am primit telefon de la tovarășul Dulea să te dăm afară. Dar i-am explicat să nu te dăm afară, ci să te sancționăm drastic.” „Cum?” „Șase luni electrician”. Adică cărător de lumină. Lumina nu e ce vedem noi aici. Lumina era câte un raft de bibliotecă. Grubere/Rupere. Mi-am făcut și coloana praf. Și facem tăietura. Și merg pe Lahovari prin ’98, ’99, și îmi apare în față un domn, grizonat, îl recunosc, Ion Traian Ștefănescu, mă fixează foarte bine de stâlpul unde mă mai rezemam și eu, și îmi spune: „Ce mai faceți, domnule Damian?” „Bine!” „Am știut eu că o să fiți un regizor. De atunci, de când ne-am cunoscut, am știut și v-am apreciat, și să îmi faceți o vizită, că acum sunt la ministerul Sportului, consilier și nu mai știu ce.” Ionuț, eu vreau să îți spun acum o poveste pe care nici măcar nu o înțeleg pentru că este o poveste medicală. Nu m-am putut mișca. Șocul a fost atât de mare încât nu coordonam, nu îmi coordonam mișcările. Ăsta mi s-a părut cel mai absurd dialog, pentru că totuși eu aveam atunci 20 și ceva de ani și îmi pusesem cele două cutii în mâna lui. Ca să nu mai spun cum s-au purtat anumiți regizori la care eu mă ofeream să notez, să fac un decupaj pentru ei. Toate astea într-un fel te ajută. Toate aceste experiențe te ajută.

Laurențiu Damian și doza de tragism: „E mult mai simplu să fac roluri tragice acum, decât să fiu Pampon, oricum aș fi un Pampon tragic”

I.V.: Pentru ce te ajută?
L.D.: Te ajută pentru că, o dată, dacă știi să te uiți la chipul meu, vei vedea cât l-a ajutat, de la privire, la cearcăne, la riduri, și asta dă expresivitate, și asta dă o anumită dorință de a-l privi pe omul acela… dacă nu se observă asta pe chip, se observă în vorbe, și dacă nu se observă în vorbe, se observă în roluri. E mult mai simplu să fac roluri tragice acum, decât să fiu Pampon, oricum aș fi un Pampon tragic, pentru că tragismul lui Caragiale tot Pintilie l-a adus.
I.V.: Nu toți oamenii se uită în ochii celor cu care vorbesc.
L.D.: Atunci e evident. Când nu se uită în ochi, se cam înțelege…

Laurențiu Damian, monolog despre povestea vieții lui: „Un om care ar fi putut foarte bine după naștere să moară, dar a fost salvat”

I.V.: Dacă ați avea o comisie, dar nu alcătuită din Marin Moraru și celelalte nume mari din teatrul românesc, și ați ține un monolog, un minut-două, în care ați spune cine este Laurențiu Damian, cum ar arăta acel monolog?
L.D.: Un fel de monolog de încheiere…
I.V.: Ne apropiem…
L.D.: Așa… Monologul ar fi așa, pornind de la „sunt un actor, sunt o mască”, aș spune: „ceea ce vedeți voi acum în fața voastră, e un om încercat de viață, dar și ocrotit de viață, apărat de Dumnezeu de nenumărate ori, un om care ar fi putut foarte bine după naștere să moară, dar a fost salvat; un om care ar fi putut să nu împărtășească niciodată bucuria de a fi regizor sau actor, dar muzele l-au ajutat, și pentru că l-au ajutat, menirea lui și sarcina lui este să ajute pe alții atât cât poate.” Cam așa, nu foarte inspirat…

Laurențiu Damian către Ionuț Vulpescu: „Dacă tu nu erai, scriitorii nu ar fi scris o tipăritură, iar noi nu am fi avut acest lucru. Îți mulțumesc în numele cineaștilor, care au și ei satisfacția unei reviste.”

I.V.: Laurențiu Damian, mulțumesc mult și pentru acest monolog, și pentru acest dialog, și pentru revista Filmul, pe care Uniunea Cineaștilor din România o editează… am primit aici ultimele numere.
L.D.: Această revistă îți aparține în egală măsură, pentru că, dacă tu nu erai, scriitorii nu ar fi scris o tipăritură, iar noi nu am fi avut acest lucru. Îți mulțumesc în numele cineaștilor, care au și ei satisfacția unei reviste. Din păcate, nu știu cât se mai cumpără astăzi.
I.V.: Era important. Faceți referire la legea pe care am deblocat-o ca ministru, în 2015, de susținere a publicațiilor culturale, pentru că altfel, dacă lăsam piața doar să regleze lucrurile, cu siguranță multe dintre ele ar fi dispărut astăzi.
L.D.: Da, da.

Laurențiu Damian: „M-aș bucura să mai am parte și să vin la domnul ministru Vulpescu, dar asta depinde de muze, de muze politice”

I.V.: Acum este finalul, dar nici după final nu este finalul cu adevărat; în final, un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
L.D.: Îmi pare bine că se cheamă Avangarda, îmi pare bine că în fața mea se află un om care chiar a reprezentat ceva pentru mine, în acele câteva întâlniri pe care noi le-am avut; nu am avut niciodată sentimentul de frică… am avut, adică sentimentul de frică nu era doar cu pereții, era și cu niște oameni. Nu am avut sentimentul de frică sau să fiu foarte atent ce spune, să fiu foarte atent ce spune, să văd cum îmi reglez vorbele. Nu, au fost întotdeauna niște întâlniri mai mult decât colocviale, niște întâlniri prietenești. M-aș bucura să mai am parte și să vin la domnul ministru Vulpescu, dar asta depinde de muze, de muze politice. Felul în care m-ai primit și delicatețea cu are tu m-ai întrebat niște lucruri, cred că aici am răspuns cu franchețe, cu sentimentul că ceea ce spun e și verificabil, dar și autentic. Când o să fac o comedie, o să te invit. Va fi tragic-comic.

Cultura înaltă vs. arta de masă, teatru vs. film. Laurențiu Damian: „Și cinemaul, și teatrul înseamnă aristocrație. Puțină aristocrație.”

I.V.: E ceva ce ați fi vrut să spuneți și nu v-am întrebat eu?
L.D.: Aș fi vrut să mai văd o dată acele mari spectacole de teatru pe care uneori le vedeam de cinci, șase ori; aș vrea ca oamenii care sunt colegii mei să nu facă actoria în mansardă, în subsol, pe stradă, sau am aflat că și pe aeroport. Probabil că s-au speriat cei care așteptau cu bagaje, pe formula happening. Dar teatrul nu este happeningul. Sunt într-o facultate și o universitate care are un rector foarte ambițios, e vorba de Lucaci, un manager ambițios, dar nimeni nu trebuie să uite că și cinemaul, și teatrul, înseamnă aristocrație. Puțină aristocrație. Oamenii când se duc la teatru se îmbracă altfel decât la cinema. Oamenii se duc mult mai mult la teatru decât la cinema, cinemaul a devenit mai mult de consum. Nu știu dacă filmele mele sau documentarele mele dau izul acesta de aristocrație, dar mi-ar fi plăcut ca lumea teatrală și cea cinematografică să fie lumea unor oameni aleși, care își împărtășesc tot ce au, tocmai pentru că au fost aleși să fie reprezentanți. Cam asta aș fi vrut să spun în încheiere și îți mulțumesc foarte mult.
I.V.: Eu vă mulțumesc foarte mult, Laurențiu Damian!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult
Reclamă
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Au început „Zilele Municipiului Giurgiu”. Concerte seară de seară până pe 23 aprilie

Publicat

pe

Astăzi – 19 aprilie 2024, au debutat „Zilele Municipiul Giurgiu” – cinci la număr, adică până la Sf. Gheorghe – patronul spiritual al orașului. Activitățile pregătite de autoritățile includ evenimente cultural-artistice și de recreere, precum și concerte în aer liber, susținute de artiști consacrați începând cu ora 19:30. Locul de desfășurare: Parcul Tineretului, adiacent Steaua Dunării.

  • În această seară, vor urca pe scenă soliștii de muzică populară Constantin Bahrin, Elena Mândrescu și Ștefan Enășel.
  • Sâmbătă – 20 aprilie 2024, va fi un concert susținut de Adriana Gavrilă, Emilian și Bibi.
  • Duminică – 21 aprilie 2024, urmează Cristina Ene, Cabron și Lora.
  • Luni – 22 aprilie 2024: Dan Cernăvodeanu, Iuliana Zlatov, Shondy și Jean de la Craiova.
  • Marți – 23 aprilie 2024, concertul va fi susținut de Daniel Sima, Selena Mărgean, Iulian Urlea, Mihaela Băbaru, Ioana Lărgeanu, Reta Baltag, Georgeta Vasile Măsură, Mariana Simion, Adelina Găujdeanu, Adina Roșca și Cătălin Doinaș.

Pentru desfășurarea acestor evenimente în condiții de siguranță, jandarmii le recomandă participanților să respecte indicațiile organizatorilor și forțelor de ordine, să nu se implice în acțiuni ce ar putea conduce la tulburarea ordinii publice, să evite consumul de alcool, iar în situații care presupun intervenția forțelor de ordine să solicite sprijin în mod direct sau prin 112.

De asemenea, este strict interzisă folosirea aeronavelor fără pilot la bord (drone) deasupra zonelor dens populate sau a adunărilor de oameni organizate în aer liber la o înălțime mai mică de 300 de metri față de orice obstacol fix situat pe o rază de 600 de metri de la aeronavă, sancțiunea fiind cuprinsă între 25.000 și 50.000 lei.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

ACTUALITATE

Atenție! Casele de marcat devin obligatorii și la automatele comerciale

Publicat

pe

Foto cu caracter ilustrativ

Operatorii economici care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii prin intermediul automatelor comerciale care funcționează pe bază de plăți cu cardul, precum și de acceptatoare de bancnote sau monede au obligația de a le dota cu aparate de marcat electronice fiscale – informează ANAF.

Toți cei care nu se conformează, vor fi sancționați cu amendă de la 8.000 la 10.000 de lei, începând cu data de 1 octombrie 2024. De asemenea, se va dispune confiscarea sumelor nejustificate și suspendarea activității operatorului economic la unitatea de vânzare a bunurilor sau de prestare a serviciilor, până la dotarea cu aparate de marcat electronice fiscale și prezentarea dovezii de plată a amenzii sau a jumătate din cuantumul acesteia, după caz.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite