Poliţiştii argeşeni de la Investigaţii Criminale au reţinut, astăzi – 13 ianuarie 2020, un bărbat de 61 de ani, din comuna Dobreşti, cercetat într-un dosar de tentativă de omor. Ulterior, instanţa a dispus arestarea preventivă.

Cel în cauză şi-a lovit fratele mai mic, în vârstă de 45 de ani, provocându-i mai multe leziuni cu un obiect tăietor-înţepător. Conflictul a izbucnit în seara zilei de 4 ianuarie, pe fondul consumului de alcool.

Peste 100 de persoane, elevi şi profesori de la două licee de prestigiu din Piteşti – „Ion C. Brătianu” şi „Zinca Golescu”, membri şi simpatizanţi ai Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor Regina Maria, Corul Veteranilor „Mihai Viteazul”, profesori universitari, istoricii Teodor Mavrodin şi Elena Zirna, civili şi militari, au participat, marţi – 10 decembrie 2019, la cea de-a X-a conferinţă „Centenar”, organizată, anul acesta, de Centrul de Cercetări Istorice „Preot Cpt. Gheorghe I. Cotenescu”, coordonat de publicistul Radu Petrescu-Muscel.

Evenimentul, găzduit de Cercul Militar Argeş, a fost dedicat eroului din Dobrogea, de la Oituz (1916) şi de la Mărăşeşti (1917), generalul Eremia Grigorescu, de la a cărui moarte s-au împlinit în luna iulie 100 de ani. A realizat o prezentare amplă a carierei militare a generalului Eremia Grigorescu, bazată pe conţinutul documentelor oficiale, colonelul (r) Cornel Carp – fost director al Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti.

La rândul său, publicistul Radu Petrescu-Muscel a surprins asistenţa cu cele 100 de fotografii, cele mai multe inedite, pe care le-a proiectat în cadrul conferinţei. De asemenea, citatele elocvente, în primul rând amintirile savantului Nicolae Iorga şi ale Reginei Maria, au familiarizat pe cei prezenţi în sală şi cu omul Eremia Grigorescu, cu frământările sale şi, de ce nu, cu „norocul” din război, pe care şi-l mărturisea, cu modestie, eroul. „Noroc” pe care, în realitate, îl construise nu singur, ci împreună cu soldaţii şi ofiţerii români, ruşi şi francezi din subordine.

„Conferenţiarul a prezentat strălucita carieră a acestui militar de elită care iniţial şi-a dorit să devină medic, urmând cursurile Universităţii din Iaşi. Doar moartea prematură, în iulie 1919 (avea doar 55 de ani) l-a împiedicat să fie martor al ocupării Budapestei, la 4 august 1919, să devină Mareşal al României, în selecta companie a altor eroi din Războiul de Întregire a Neamului: Regele Ferdinand, generalii Constantin Prezan şi Alexandru Averescu. Plus Ordinul Mihai Viteazul clasa I.

O boală contagioasă nemiloasă l-a făcut să rămână «doar» cu clasa III-a în 1916, pentru bătăliile purtate în fruntea Diviziei de fier 15 Infanterie şi clasa II în 1918, pentru meritele deosebite în victoria în defensivă repurtată la Mărăşeşti, cea mai amplă bătălie din anul 1917, comparabilă ca durată, ca număr de militari participanţi şi număr de atacuri şi contra-atacuri dârze cu cele de pe frontul occidental. Plus cele primite din partea Aliaţilor, începând cu Legiunea de Onoare şi terminând cu intrarea în rândul membrilor Ordinului Bath, britanic.

S-a bucurat de respectul unanim al unei ţări întregi, cu funeralii naţionale care au durat 3 zile, panglicile sicriului fiind purtate de primul-ministru Ion I. C. Brătianu şi de generalul Arthur Văitoianu, ministrul de Război. Pentru că generalul Grigorescu, fiul unui modest învăţător rural, după studii militare strălucite în România şi în Franţa, inclusiv de matematică la Sorbona, este cel care, în fruntea Armatei I-a, dominată majoritar de ţăranii care l-au venerat, a «îngheţat» definitiv în România cariera Generalului Feldmareşal Mackensen, «spărgătorul» altor fronturi în perioada 1914-1916, nu şi pe cel româno-rus.

Grigorescu s-a căsătorit cu Elena Arapu, pe care o medita, ca student, la matematică. Într-o căsnicie reuşită, de 32 de ani, au avut împreună cinci copii: doi militari de excepţie, Romulus şi Traian (artilerist ca şi tatăl, decorat cu Ordinul «Mihai Viteazul», clasa III-a pentru luptele din Dobrogea), Lucreţia (căsătorită cu profesorul universitar Ioan Ursu), Aurel (inginer) şi Margareta. Duritatea luptelor de la Mărăşeşti, soldate cu distrugerea totală, printre altele a castelului Negropontes, are efecte şi asupra căsniciei sale: divorţează şi se recăsătoreşte, în 1918, cu Elena Negropontes (1879-1953). E perioada în care sunt naşii unui subaltern, căpitanul de artilerie Ion Tâmpeanu, cu Elena Lupescu, viitoarea soţie a fostului rege Carol al II-lea. Au împreună un singur «exponent conjugal», pe Dan Er. Grigorescu Negrontes (decembrie 1917, Bârlad – 1990, Paris), artist fotograf, persecutat constant de Securitate. Emigrează târziu, în 1974. Coincidenţă stranie, la 55 de ani, vârsta la care îi murise tatăl.

Deloc surprinzător, a explicat dl. Radu Petrescu-Muscel, regimul comunist «ocupându-se» atât de Elena Grigorescu-Negropontes (i se confiscă întreaga avere prin reformele agrare din 1945 şi 1949, murind într-o crunta sărăcie, în 1953), cât şi de mulţi descendenţi, pe ambele ramuri. Este persecutat constant de Securitate şi autorităţi generalul Traian Grigorescu, fost rezident regal, arestat şi închis o lungă perioadă, fără proces, fără condamnare. Rudă prin alianţă, Sanda Tătărescu-Negropontes, fiica lui Gheorghe Tătărescu, este şi ea închisă. Vărul ei, Theodor Negropontes, ofiţer de legătură cu Misiunea Militară Americană, colaborator apropiat al echipei O.S.S. condusă de comandorul Frank Wisner şi maiorul Robert Bishop, ofiţer de contrainformaţii, este arestat de pe stradă de N.K.V.D., transferat în U.R.S.S. şi închis 8 ani în Siberia. O soartă similară au avut toţi ofiţerii de legătură cu americanii şi englezii. Vieţi distruse, cariere frânte. Comparativ cu soarta altor reprezentanţi străluciţi ai familiei Negropontes: Nicholas, arhitect, unul din părinţii internetului, sau John, diplomat, director al Comunităţii de Informaţii în timpul preşedintelui George W. Bush”, se arată într-un comunicat remis de Centrul de Cercetări Istorice „Preot Cpt. Gheorghe I. Cotenescu”.

La finalul evenimentului, publicistul Radu Petrescu-Muscel le-a reamintit celor prezenţi ceea ce a învăţat de la bunicul său, preotul căpitan Gheorghe I. Cotenescu, unul dintre dascălii elitei Bisericii Ortodoxe Române în nu mai puţin de patru seminarii teologice, printre elevii săi numărându-se şi doi Patriarhi, Teoctist Arăpaşu şi Iustin Moisescu: „Nu suntem morţi dacă rămânem în sufletele voastre, celor ce vin din urmă”.

„Depinde doar de noi, cei de azi şi de mâine, împreună, să-i preţuim pe toţi aceşti eroi, părinţii, moşii şi strămoşii noştri, ofiţeri, soldaţi şi civili, instruiţi sau nu, ai unei Românii al cărei pământ este stropit cu sânge şi plin de oasele celor ştiuţi şi neştiuţi”.

Corul Veteranilor „Mihai Viteazul”, dirigat de experimentatul Col. (r) Nicolae Perniu, a interpretat cu aplomb mai multe piese muzicale, toţi cei prezenţi ridicându-se în picioare şi aplaudând la final compoziţii precum Imnul de Stat al României, Treceţi batalioane române Carpaţii !, Pui de lei.

Redăm în cele ce urmează câteva observaţii ale lui Nicolae Iorga, inclusiv confirmarea rolului major al generalului Eremia Grigorescu în a doua mobilizare, cea din 28 octombrie/10 noiembrie 1918:
– 1 august 1917: Grigorescu a întrecut toate aşteptările.
– 22 august 1917: Generalul Cristescu e lăudat în foile franceze pentru planul de la Mărăşeşti. Deoarece el fusese silit să tragă în ruşii care fugeau, Şcerbacev i-ar fi cerut el înlocuirea (obs: cu Eremia Grigorescu).
– 3 octombrie 1917: După-amiază, generalul Grigorescu vine la mine. Om cu totul tânăr, deşi a trecut de cincizeci de ani, cu o vervă foarte impresionantă, cu o siguranţă de sine neobişnuită, plin de viaţă, de încredere şi de avânt, cu o uşoară aplecare spre teatralism, hrănită de extraordinarele lui succese. Voi fi norocosul, spune el, dar prea se ţine de mine norocul. E pentru lovitura fără zăbavă. […] Pretutindeni unde am fost, spune Grigorescu, am izbutit. Şi în Dobrogea şi la Oituz – de două ori, şi la Mărăşeşti, unde am uzat pe nemţi cu ruşii, care pe mine mă ascultă, şi apoi i-am măturat cu două divizii ale mele (obs: Div. 9 Inf., Gen. Scărişoreanu, şi Div. 13 Inf., Gen. Popescu-Sanitarul). Nu mă tem nici de Mackensen. Viziunea interioară şi o hotărâre repede, aceasta decide.
– 8 decembrie 1917: Merg la Duca. De fapt, profitându-se de prezenţa generalilor Averescu şi Grigorescu, s-a discutat chestia, gravă, a retragerii ruşilor, care pradă totul în cale. Li se va fixa un drum, şi contra celor care vor merge pe alături se vor lua, orice ar fi, cele mai aspre măsuri. S-a creat un front interior, încredinţat lui Prezan.
– 25 decembrie 1917: La Bârlad, generalul Grigorescu, în câteva minute, a rezolvat toate chestiile (obs: anarhizarea şi bolşevizarea trupelor ruse). Mâine se întâlneşte, la Tecuci, cu generalul Berthelot. Îi va cere pentru o colaborare militară garanţii ucrainiene, fără de care se vor lua alte măsuri.
– 7 februarie 1918: Grigorescu ar fi spus acum că situaţia noastră nu e disperată şi că putem rezista.
– 18 februarie 1918: Sunt chemat la Regină la ceasurile 12 şi jumătate. … Generalii Grigorescu şi Văitoianu. Ambii cred rezistenţa posibilă şi datorită (obs: necesară). Grigorescu spune că ei ascultă de Averescu numai pentru că el vorbeşte încă în numele Regelui.
– 1 noiembrie 1918: Generalul Grigorescu vine la mine. I s-a părut şi lui că în Ministerul în care a intrat (obs: timp de o lună ministru de Război în guvernul condus de Gen. Constantin Coandă) sunt anumite tendinţe şi le-a relevat în Consiliu. E decis însă să nu rămână decât atâta timp cât se va ţine în seamă rostul iniţial: reformele şi alegerile libere. […] A înlăturat Marele Cartier, care voia să i se impună şi care va rămâne numai formal. A redus mobilizarea pentru a nu răvăşi iar tot restul ţării. L-a redus la cei din 1912 în sus, şi numai la Corpurile trei şi patru, cărora li se adaugă cinci, care e mobilizat în Basarabia. Va avea nouăzeci de mii de oameni. Va fi şi cu ce să-i hrănească, date fiind proviziile enorme luate de nemţi […] În Ardeal preferă să se trimită ardelenii şi să se înarmeze populaţia. Pe urmă, dacă va fi nevoie faţă de eventualele concentrări ale duşmanului, va trimite trupe de-ale noastre.
– 24 iulie 1919: Grigorescu a murit de un cancer la ficat. Încă din aprilie tuşea cu sânge. De Paşti a leşinat lângă Rege. Credea să scape cu două zile înainte de moarte. L-a plătit cu mâna lui pe medic. O mulţime imensă a defilat înaintea sicriului. Părinţii îl arătau copiilor.