Aseară, am avut în Babel, pe scena mare a Teatrului Tony Bulandra din Târgovişte, „Antigona”, o tragedie adaptată după celebrul text în versuri al lui Sofocle. O piesă complexă, care include cam tot ceea ce înseamnă teatru, exprimare scenică, cuvânt, mişcare, gest, armonie, ritm, agitaţie, imagine şi sunet convenţional sau nu.

„Antigona” a reprezentat pentru toţi marii regizori un examen al maturităţii artistice, al concepţiei regizorale depline, al fuziunii complete cu arta dramatică. „Antigona” este nu doar o poveste tragică despre viaţă şi moarte, despre iubire, despre sacrificiu, ideal, mărire şi decădere, este trăirea absolută calculată, aşa cum procedau anticii, aproape matematic.

Improvizaţiile nu îşi găsesc locul într-o astfel de producţie. Totul se întâmplă în cadrul impus de autor. Regizorul, scenograful, şi creatorul muzicii pot interveni cu concepţiile lor în materie de artă, de comunicare a mesajului, dar atent şi bine cizelat, fiindcă tragediile greceşti sunt ca pietrele preţioase, sunt esenţă a artei dramatice şi nu poţi rupe tonul, ritmul şi culoarea.

Mc Ranin, ingenios, sensibil, creativ, atent la detalii, a reuşit în schimb să aducă „Antigona” mai aproape de noi, de trăirile noastre şi sistemul nostru de decodificare a artei antice, prin montarea modernă a piesei clasice. Replicile au fost în proză, dar nu a lipsit poezia completată de gest, sunet cunoscut şi necunoscut, lumini şi dans. Totul a fost compus ca într-un ritual antic…

Antigona, fiica lui Oedip, regele Tebei, născută ca şi fraţii ei, Ismene, Eteocles şi Poynices, dintr-o relaţie incestuoasă între monarhul antic şi mama sa, este curajoasă, devotată unor credinţe, unor idei, unor concepte existenţiale. Şi-a iubit fraţii care au pierit războindu-se între ei, a asistat la această dramă şi a intervenit în forţă atunci când Creon, stăpânul Tebei, transformat între timp într-un despot nemilos, a poruncit ca trupul lui Poynices, cel care a atacat cetatea, să nu fie îngropat, aşa cum spun obiceiurile impuse de zei, ci să fie lăsat pradă păsărilor cerului şi câinilor.

Antigona, cea promisă fiului lui Creon, se revoltă, nu poate răbda o asemenea blasfamie, nu poate să-şi lase fratele să fie pângărit şi sfâşiat de fiare şi, în taină, îi ia trupul şi îl îngroapă, încâlcând ordinele tiranului. Momentul este surprins excepţional printr-un expozeu coregrafic înălţător, aproape christic.

Creon, rănit în orgoliu, lăsat în voia furiei oarbe, caută asiduu să afle cine i-a încălcat porunca. Când i se descoperă că cea care a avut curajul să îi nesocotească ordinul a fost frumoasa Antigona, nu are nicio remuşcare, nicio trăsărire de îmbunare. E imun la sentimentele umane. Vrea să-şi ducă planul la capăt, acela de a o condamna la moarte, în ciuda rugăminţilor înţelepţilor, ba chiar şi a fiului său, care o iubea nespus pe Antigona.

Dialogul scenic dintre Creon şi Antigona, confruntarea dintre ei, trăirile momentului, sunt bine scoase în evidenţă, puse în valoare, descoperite prin sunetele şi murmurele corului, prin instrumentele curioase folosite.

Antigona îşi arată blândeţea, dragostea faţă de cei de acelaşi sânge cu ea, indiferent de greşelile săvârşite, şi principiile morale, umane şi religioase. Creon, un simbol al celui ajuns în vârf care, în afară de rosturile sale, de idealurile sale negre şi confuze, nu vrea să vadă şi să înţeleagă nimic. Orbenia care îi cuprinde pe cei îmbătaţi de puterea absolută, care nesocotesc până şi tradiţiile şi obiceiurile impuse de zei…

De aici, începe o întreagă cavalcadă a tragismului extrem, a pedepsei. Antigona moare demn, ferecată în munte, fiul lui Creon îşi ia, de asemenea, viaţa, răpus de dragostea purtată Antigonei şi de nemernicia părintelui său. Regina Euridice se sinucide. Totul intră în întuneric. Creon simte blestemul zeilor, îşi limpezeşte oarecum mintea, dar este prea târziu. Se întâmplă exact ceea ce au scos în evidenţă, prin tragediile lor, marii autori antici, că pământul este bântuit de cruzime, de războaie, de nedreptate şi trădări. Că acesta ar fi firescul unei lumii care nesocoteşte divinitatea.

Regizorul Mc Ranin, pentru a crea continuitate, pentru a ajuta povestea, publicul, să desluşească bine tragedia, dar şi să se poată face o paralelă între comportamentul şi personalitatea deviantă a unui Creon umil şi a unui Creon despot, crud, a introdus, la început, o bucată din textul „Oedip rege”.

Astfel, naraţiunea scenică porneşte de la zvârcolirile lui Oedip datorate faptei sale incestuoaase. Îl vedem în preajma sa pe Creon, viitorul tiran, umil, supus, fricos, ba chiar cu trăsături uşoare de înţelept. Iertat de rege, care îl bănuia de comploturi împotriva sa, Creon este rugat, în final, de Oedip să aibă grijă de fetele sale…

Scenografia, ca într-un vis antic, a fost realizată de Maria Miu, de la Teatrul Bulandra din Bucureşti. Scena toată a arătat ca o cetate grecească, himerică, aflată parcă între pământ şi cer. Teba, străpunsă de lumini calde, reci, de dansurile ritualice, războinice, cu colbul şi piatra arsă de soarele mediteranean, cu pantele abrupte ale munţilor.

Jocul actorilor de la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti fost impresionant. Au interpretat viu, profund, neezitant, trăind total atmosfera tragediană complexă, ceea ce nu stă la îndemâna oricui.

„Antigona” montată pe scena Teatrului „Tony Bulandra” din Târgovişte, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului „Babel”, a fost, în opinia mea, Gestul suprem.