Cu ocazia Zilei Naționale a României, președintele Klaus Iohannis a conferit Ordinul „Meritul pentru învățământ în grad de cavaler” mai multor directori de instituții educaționale din România, în semn de apreciere pentru profesionalismul și dăruirea puse în slujba școlii, pentru contribuția la formarea intelectuală și civică a tinerelor generații.

Printre cei premiați de șeful statului se numără și profesor Elena Alina Gealepu, director al Școlii Gimnaziale Nr 4 „Elena Donici” din Pucioasa, județul Dâmbovița. De asemenea, aceeași înaltă distincție a fost conferită și Liceului „Voievodul Mircea” din Târgoviște. Ordinul a fost primit de directorul unității de învățământ – profesor Carmen Ion.

„Vă felicit şi trebuie să vă spun că mi-a făcut mare plăcere să vă decorez. Proveniţi din mediul educaţional, sanitar şi de cercetare şi, cu ocazia sărbătorii naţionale, am decis să acord aceste distincţii persoanelor, respectiv instituţiilor, dar cum persoanele sunt parte din echipe în instituţii şi instituţiile sunt conduse de echipe şi persoane, cred că vă daţi seama că, în realitate, reprezentaţi astăzi întregul mediu în care vă desfăşuraţi activitatea. În acest sens, felicitări dumneavoastră, colegelor şi colegilor dumneavoastră, elevelor şi elevilor cu care lucraţi! Vă doresc multă sănătate şi un călduros La mulţi ani!”, a fost mesajul transmis, la acest eveniment, de președintele Klaus Iohannis.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

CARE ESTE DRUMUL DE LA „EU SUNT MAIA” LA „NU SUNT EU”? UN PODCAST DESPRE OMUL DE DINCOLO DE ROLURI, AUTORUL DE DINCOLO DE CĂRȚI

Când avea 18 ani, a căzut la prima admitere la Teatru. Se alintă spunând: „Eram o căzătură”. Un an mai târziu, a devenit una dintre cele patru studente de la clasa lui Dem Rădulescu, cu care a avut o relație profesională foarte dificilă. Carte de muncă are de la 18 ani, când a devenit figurantă corp ansamblu la teatrul pe care avea să îl conducă mai târziu, mai întâi, ca director plin, apoi ca „temporară”… De la aceiași 18 ani – pare, până acum, o cifră norocoasă în viața ei – și până la 62 de ani, în prezent, a trăit pe scenă, sub lumina reflectoarelor sau în fața camerelor de filmat. Dintre roluri, cel mai important a fost cel de mamă, pentru trei copii, toți trei alegând lumea artei și călcându-i pe urme. Se recomandă simplu, „Eu sunt Maia”, iar în spectacolul autobiografic puteți afla de ce spune „Nu sunt eu”.

Maia Morgenstern, una dintre cele mai adorate actrițe ale României, vine la microfonul Avangardei. De fapt, primește microfonul podcastului la Teatrul Evreiesc de Stat, pe scena căruia am filmat confesiunile ei ca mamă, femeie, actriță, profesoară, directoare, autoare. Dintre autodenunțările Maiei Morgenstern, câteva vor intriga publicul larg: „Sunt un om cu derapaje. Sunt un om curios. Sunt un om influențabil. Nu îmi plac călătoriile”. Adică, are încredere în oameni, dragoste pentru ei, se întoarce mereu la rădăcinile ei, poartă un deosebit respect pentru studenți și tineri și e animată de dorința altruistă de a duce teatrul în orice oraș, oricât de mic, pentru ca orice comunitate să poată vibra cu o emoție colectivă. Invitată la podcastul Avangarda, Maia Morgenstern îi destăinuie fostului ministru al Culturii din avangarda vieții ei: cum a fost timpul în care a lucrat cu Mel Gibson și ce a însemnat capitalul de critică dar și de notorietate de pe urma rolului Mariei din filmul Patimile lui Hristos; care sunt rolurile pe care le-a prețuit mai mult; câtă simpatie și recunoștință îi poartă lui Andrei Șerban; ce planuri are pentru viitorul apropiat, plecând de la un turneu itinerant, într-un traseu al memoriei orașelor evreiești. Mai mult, îndrăgita actriță explică de ce colaborarea dintre Teatrul Evreiesc de Stat și Teatrul German de Stat, a cărei premieră artistică a avut loc în luna noiembrie, a fost visul mult sperat al Maiei Morgenstern. Un podcast despre cine este și nu este, despre ce și-a dorit să fie și despre preaplinul ființei de artist. Capodopera unei vieți, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=WGbGzkQST9E&t=4s

Visul Maiei Morgenstern, un moment istoric: o coproducție, între Teatrul Evreiesc de Stat din București, și Teatrul German de Stat din Timișoara

Ionuț Vulpescu: Bună ziua! Bun venit la o nouă ediție a podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Astăzi, o mare bucurie, să o am invitată, în același timp să îi fiu oaspete, unei mare actrițe, care e directoarea Teatrului Evreiesc de Stat, doamna Maia Morgenstern! Doamna Maia Morgenstern, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Maia Morgenstern: Vă mulțumesc frumos, vă mulțumesc frumos că ați acceptat invitația noastră, inițiativa noastră de a vă avea oaspete aici, la Teatrul Evreiesc de Stat! Am întârziat, ați avut și răbdare și vă mulțumesc! Cer scuze pentru întârziere, vin direct de la spectacol, de la Teatrul Național la Teatrul Evreiesc! Mulțumesc pentru răbdare, mulțumesc întregii echipe! Teatrul ne aparține. A avut loc chiar în această seară o premieră, eu i-aș spune un moment istoric, dacă nu mi-ar fi frică de vorbe mari, dar nu îmi e frică de vorbe mari, toată viața mi s-a reproșat că fac prea mult, și în mod absolut justificat. Da, cred că e un moment important, un moment istoric, cum au fost multe altele, dar în seara aceasta și ieri, și acum, a avut loc premiera la Teatrul Evreiesc de Stat, coproducție, între Teatrul Evreiesc de Stat din București, și Teatrul German de Stat din Timișoara. E un vis mai vechi, ne tot promitem împreună, discutăm cu domnul director Vărșăndan de un an, un an și ceva. „Asta se poate, asta nu se poate”. Seamănă un pic cu promisiunile pe care ni le facem, domnule Ministru, pentru că vin la podcast, și uite, tot așa, vremea a zburat și a trecut…
I.V.: Suntem pe scena Teatrului Evreiesc de Stat pe care îl conduceți din 2012, dacă nu greșesc.
M.M.: Da!

Monument, istorie, tradiție: Teatrul Evreiesc de Stat, condus de Maia Morgenstern: „Teatrul a fost restaurat și s-a păstrat, vreau să cred, știu că s-a păstrat, spiritul!”

I.V.: Sunteți directoarea Teatrului Evreiesc de Stat din 2012. Ce reprezintă Teatrul Evreiesc nu numai pentru Maia Morgenstern, ci pentru spectrul cultural bucureștean?
M.M.: Mie mi-ar fi frică să dau definiții, pentru că sunt subiectivă, și așa rămân.
I.V.: Păi subiectivă să fiți! Numai definiții subiective!
M.M.: Și predicativă!
I.V.: Nu e niciun păcat să fim subiectivi. Când aud asta: „Domnule, ești subiectiv!” Evident că suntem subiectivi, dar putem fi subiectivi și foarte aproape de adevăr, în același timp.
M.M.: Sper, sunt sub imperiul emoțiilor, și nu ascund lucrul acesta, nici nu încerc să le alung și nici nu încerc să par altfel. În spatele lor, dvs. dacă o să vedeți, dacă or să vadă cei care ne vor primi, sper, ne vor asculta, se află de jur împrejur o arcadă, care începe dintr-un loc și se termină un altul; poate că nu vedeți așa bine, dar se află undeva, mascată, un soi de plasă! Teatrul a fost renovat și a fost restaurat așa cum se cuvine unui monument istoric cum este Teatrul Evreiesc de Stat. Mai de categoria B, dar se află pe lista monumentelor istorice. În cartierul evreiesc al orașului București. Eh, Teatrul a fost restaurat și s-a păstrat, vreau să cred, știu că s-a păstrat, spiritul. Că structura, că ce crăpături erau, că ce complicat era, încurcături și complicături sunt. „Aoleo, mă verificați. Bine, faceți!” Dar în spate…

O viață în Teatrul Evreiesc. Maia Morgenstern: „De la vârsta de 18 ani, până acum, la 62 de ani, exist în Teatrul Evreiesc de Stat.”

I.V.: Pregătesc o întrebare.
M.M.: În spatele dvs. se află arcada asta, frumoasă, cu ornamente, cu stucaturi, cum s-or chema ele… Și se află o plasă. Aia nu a fost schimbată. Eh, mă agățam (nu știu dacă o să mă lăsați, pentru ilustrație), o să vedeți, acolo nu s-a acționat. În rest, și pompe, și alea, și pe sus, și pe jos, și rezistență, și așa… Îmi înfigeam degețelele, unghiuțele, la vârsta de 18 ani. De ce? De emoție, să mă țin. Și să mă așez cumva… Cred că nu e bine așa ceva, dar așa e. De la vârsta de 18 ani, până acum, la 62 de ani, exist în Teatrul Evreiesc de Stat.

Maia Morgenstern, despre faptul că a picat prima admitere la IATC: „Eram o căzătură la 18 ani când am venit”. Și tot de atunci, Maia Morgenstern are carte de muncă

I.V.: De la 18 ani!
M.M.: Da, când am fost o căzătură. Când am venit la 18 ani eram o căzătură.
I.V.: Maturitatea venind cu Teatrul Evreiesc.
M.M.: Da! Și bătrânețea… Căzusem la facultate, la examen.
I.V.: La UNATC.
M.M.: Nu, IATC! Așa era pe vremea mea.
I.V.: Era acolo la Bulandra, la Izvor?
M.M.: Nu, nu mai era, era la Teatrul Național. Unde am căzut, în primul an. Ce să fac? Și cred că și meritam să cad.
I.V.: Ați intrat în al doilea an.
M.M.: În al doilea an, da.
I.V.: Deci Maia Morgenstern în primul an a picat.
M.M.: O căzătură eram…
I.V.: Da….
M.M.: Am fost o căzătură și apoi pe scena asta, restaurată și bine face că e așa și totdeauna trebuie, am dat audiție. Am fost chemată. Am solicitat, în fine, am dat audiție, am dat concurs, pentru post de figurantă corp-ansamblu. Asta scrie pe cartea mea de muncă, am carte de muncă de la 18 ani, că nu mai e așa, cum o știam noi, o cărticică, așa, cu coperți. Dar aveam carte de muncă de la 18 ani. Și am trecut prin toate.
I.V.: Dar de ce spuneți că ați meritat să picați? Vă amintiți ce ați recitat sau ce ați avut?
M.M.: Tot ce trebuia, și poezii, și poezie patriotică…
I.V.: Ce poezii? Vă amintiți ce poezii ați recitat?
M.M.: Îmi amintesc monologul cu care am picat, Anna Christie, de Eugene O’Neill.
I.V.: Când ați picat.
M.M.: La 18 ani, Anna Christie! Ce să facem, avem așa, imagini.

Muștele lui Sartre au băgat-o pe Maia Morgenstern la IATC

I.V.: Și când ați intrat anul următor, ce ați recitat?
M.M.: Sartre, Muștele.
I.V.: Sartre! Era în vogă, Sartre, era jucat.
M.M.: Da! Muștele, Electra.
I.V.: Ați terminat IATC.
M.M.: 4 ani.
I.V.: 4 ani la clasa profesorului Dem Rădulescu.
M.M.: Domnul profesor Dem Rădulescu.

Maia Morgenstern, o relație tensionată cu Dem Rădulescu: „Relația maestru-discipol, profesor-student, a fost complicată. De ce? Din vina mea, fără îndoială.”

I.V.: Înțeleg că avea ceva cu totul ieșit din comun, ceva special. Am avut invitați, mă bucur foarte mult, știți că v-am curtat de la primele episoade ale podcastului meu; mă bucur foarte mult că sunteți invitata mea. Și am avut invitați actori importanți ai scenei noastre, și foarte mulți mi-au vorbit despre profesorul Dem Rădulescu, un om dotat cu un har special. Ce avea Dem Rădulescu numai al lui?
M.M.: După părerea mea, încerc să fiu atât de sinceră cât pot.
I.V.: Subiectivă, desigur.
M.M.: Păstrez și țin la zonele mele de umbră și țin la secretele mele și așa cred că suntem compuși, din lumini și din umbre. Nu țin neapărat să fiu filosoafă, nicidecum, și nici una foarte originală, că nu am cum. Relația maestru-discipol, profesor-student, a fost complicată, cu domnul Dem Rădulescu. Relația mea! De ce? Din vina mea, fără îndoială. Din vina mea, nu aveam destulă minte, nu aveam destulă maturitate să înțeleg. Anii au trecut. S-au lăsat așa, am decantat, amintirile și bine a făcut forța lucrurilor. Rămâne ce e esențial. Ce îmi amintesc: conexiunile pe care le făcea. Făcea conexiuni între idei, între concepte. Exemplele erau paradoxale, neașteptate. Era un profesor foarte sever, extrem de sever. Primul lucru: prezența. Lasă talentul, vedem noi și cu talentul cum e, că talent ai, dacă ai intrat; eram 4 fete și 4-5 băieți, câți eram, din sute, 400-500!

Mofturile și protestul unei generații. Revoluția clasei lui Dem Rădulescu: „Protestați? Vă învăț eu minte!” Maia Morgenstern: „Rădulescu ne asculta cu un fel de frunte așa, cu osul frontal ne asculta, nu ne privea!”

I.V.: Erați 9 în clasă.
M.M.: Da, din sute! Cred că 400 sau 500 de fete, că le și numărau, și era o presiune foarte mare, și căutau tot atâția băieți. În fine. Prezența! Ai fost la balet? Pentru că după două săptămâni de facultate ți se pare… Înainte de facultate ai face orice. Eh, și muști colțul mesei, mergi și târâș. După două săptămâni de facultate, prin asta am trecut; că o fi bine, că o fi rău, că nici nu o fi bine, vă mărturisesc acum, vedem noi, după două săptămâni, deodată, pentru că se și molipsește chestia asta, eram emeriți. Artiști emeriți. Le știam pe toate. La balet! Păi ce balet ne trebuie nouă? Artă! La balet ai fost? La vorbit? Ce vorbire, că vorbim toți. Zbura catalogul: pfuuuu! Era pătrățos catalogul, spre deosebire de cataloagele care erau când eram eu elevă de liceu, care erau un dreptunghi lung și albastru sau verde sau nu știu ce, ăsta era un pătrat. Și zbura așa prin clasă. Nu ați fost la toate? Filosofie! La Istoria Teatrului! Istoria Teatrului Românesc? Ce mofturi făceam. La vorbire… Am făcut așa o delegație, o revoluție. „Protestați? Vă învăț eu ce înseamnă, imediat!” Ne-am dus delegație câțiva dintre studenți, eram 9 cu totul, toți cred că ne-am plâns, ne-am dus să discutăm cu domnul profesor, cu profesorul de clasă, că nu se poate. Nu era la modă. Că abuzați, că sub presiune, că nu știu ce. Ne-a dat la vorbire domnul profesor Gafton, căruia îi sunt profund recunoscătoare, ne-a dat să învățăm 20 de poezii. Pfoai! Țin minte că domnul profesor Rădulescu ne asculta cu un fel de frunte așa, cu osul frontal ne asculta, nu ne privea, și dăi, și dăi, și revoltat, și măcar să spunem ce avem de spus, blablablabla. Vorbim de anii 81.
I.V.: Anii din preajma Revoluției.
M.M.: Complicat. Dar știți care a fost răspunsul domnului profesor?

Maia Morgenstern: „Nu vorbesc cu nostalgie, repet”

I.V.: Care a fost?
M.M.: Ne asculta așa și „ne pune să învățăm două nu știu ce, că sunt poezii de forță, și alea, și noi obosim.” „Da?” și s-a lăsat tăcere, adică am avut câștig de cauză. Că nu ne-a întrebat pe niciunul, până nu ne-am consumat… în fine! Păi nu vă e rușine, să vă fie? V-am pus să învățați anatomie, fizică cuantică, ce v-am pus să învățați? Geometrie analitică? Ce v-am pus să învățați? Când veți spune 40 de poezii, să învățați… Ce, vă e greu să învățați poezii? Vă e greu să mergeți la Istoria Teatrului Universal? Nu intrați în examen!” Habar nu am dacă astea sunt metodele. Nu vorbesc cu nostalgie, repet. Dacă m-ați întrebat, răspund cu sinceritate.

Rigoarea lui Dem Rădulescu. Maia Morgenstern: „Nu te întindeai la glume. Nu te întindeai nicicum”

I.V.: Ați folosit mai devreme cuvântul paradoxal, că avea tehnici paradoxale. El însuși e un paradox. Mare actor de comedie, cunoscut de marele public, era un profesor extrem de exigent.
M.M.: Extrem de exigent. Nu te întindeai la glume. Nu te întindeai nicicum.
I.V.: S-a schimbat ceva, dacă facem o analiză, înainte de 1989, după 1989, inevitabil, ce înseamnă calitatea muncii de actor… S-a schimbat ceva în modul în care se lucrează?
M.M.: După părerea mea… da, e inevitabil, e inerent și e cum vreți, pentru că în primul rând sunt, devin studenți mult mai mulți tineri, prin forța lucrurilor. Sunt mult mai multe locuri, vin și studenți, sunt și absolvenți… e o cantitate mult mai mare. Repet, eram 4 fete, 4-5 băieți care absolveam într-un an, și existau două facultăți, la București și la Târgu Mureș, deci nu erau atâția. Erau mai puțini. Atât.
I.V.: A scăzut exigența.
M.M.: Nu, nu… cred că am fost câți am meritat.

Mai e profitabil să fii actor astăzi? Maia Morgenstern: „V-aș fi întrebat pe dvs. poate știți mai bine, câți sunt dispuși să meargă în teatrele de provincie? Din câți?”

I.V.: Când ai atâția într-o clasă, este o exigență, fără îndoială.
M.M.: Evident, și există și concurență, și e normal să fie așa. Sunt foarte mulți tineri care termină facultatea, apoi urmează masteratul, apoi urmează doctoratul sau nu știu ce. Există competiție. Și trebuie să existe și sunt mult mai mulți. V-aș fi întrebat pe dvs. poate știți mai bine, câți sunt dispuși să meargă în teatrele de provincie? Din câți?
I.V.: Destul de puțini…
M.M.: Asta e o întrebare, asta e întrebarea! Noi eram obligați. Am fost profund nefericită. „Vai de mine, cum poți să spui așa ceva?” Uite așa, pot să spun! Ca orice obligație, ca orice lucru pe care ești silit să îl faci, devine complicat și e o nemulțumire.

Maia Morgenstern: „Nu am doctorat!”

I.V.: După Revoluție ați devenit profesoară de teatru.
M.M.: Nu imediat. Nu imediat…
I.V.: De câțiva ani buni, totuși.
M.M.: Da.
I.V.: La Hyperion, dacă nu mă înșel.
M.M.: Da!
I.V.: De ce nu sunteți profesoară la UNATC?
M.M.: E complicat de spus. Mă siliți la… Nu am doctorat. Adică poți să fii la Hyperion. Studiez, mă înscriu, aș vrea să… dar nu sunt doctor.
I.V.: Acesta era criteriul care v-a împiedicat să fiți la UNATC.
M.M.: Nu mi-a spus nimeni foarte, foarte deschis, cu atâta insistență. M-au rugat, m-au invitat, și am zis „nu, și nu știu, și încă nu sunt doctor, dar nu știu dacă o să fiu vreodată, și când să mă apuc acum, să scriu teza de doctorat…”

Actriță uriașă, născută din doi matematicieni. Maia Morgenstern: „2-1=1.” Bine. De ce între etajul 2 și etajul 1 nu se află niciun alt etaj? Și aici mama a întrebat: „Vrei să te duci afară să te joci? Du-te afară și te joacă.”

I.V.: Cum se face că ați mers spre teatru, părinții dvs. fiind matematicieni amândoi? Dinspre matematică ați mers la teatru.
M.M.: Nu a mers cu matematica.
I.V.: Nu a mers.
M.M.: Nu m-au forțat… nu am înțeles. Eu am mai spus lucrul acesta, și nici nu am pretenția că îmi doresc să fiu originală cu orice preț. Învățam la matematică, socoteli, scăderi, nu știu ce… bun, 2-1=1. Bine. De ce între etajul 2 și etajul 1 nu se află niciun alt etaj? Și aici mama a întrebat: „Vrei să te duci afară să te joci? Du-te afară și te joacă.” La limba română… nu m-au forțat, nu mergea matematica… Și tata mi-a spus: „Matematica stă în vârful creionului”. Ahhh… eu nu înțeleg, nu am cap pentru matematică, mă duc să mă joc. Ok. La limba română vei sta și vei învăța. Se rupea pagina și iarăși. Poate că nu sunt astea metodele de parenting. Poate că nu o fi fost bine. Suferințe… dar am învățat o gramatică a limbii române! Sper să existe și alte metode… Doresc să fie așa, sper să se descopere alte căi, alte modalități, de însușire. A venit vremea și am învățat. Aritmetica e cea mai grea disciplină pentru mine din matematică. Mi s-a părut o nedreptate strigătoare la cer. Când algebra presupune că rezolvi problema cu regula de trei simple: o gospodină cumpără o lădiță de căpșuni… Mamă! Doi bicicliști… Pfu! Probleme care se rezolvă în algebră cu regula de trei simplă, în aritmetică, cu formula segmentelor…
I.V.: Mai complicat…
M.M.: Am mai făcut-o de trei ori cu copiii mei.

Tatăl Maiei Morgenstern: „Tu vrei să te faci actriță și nu ai curajul să spui!”

I.V.: Părinții dvs. au fost mulțumiți cu opțiunea dvs.?
M.M.: Da, absolut! Total! De altfel, tata a fost cel care mi-a spus: „Tu vrei să te faci actriță și nu ai curajul să spui!” „Mmm, da…” Din orgoliu, din spaimă, din 4 locuri și 500 de candidați…
I.V.: Când ați vrut să fiți actriță? Ce ați simțit? A fost o zi? Un moment când v-ați dat seama că asta e menirea dvs.?
M.M.: Nu! Nu. Nu a fost o zi. Exista și bucuria mea cea mai mare să țin și să fac povești din copilărie, dar nu spuneam că vreau să mă fac actriță. Construiam povești, povesteam în mici scenete, dar nu spuneam că vreau să fiu actriță. Nu verbalizam. Conceptualizam, vedeți.

Parenting, după Maia Morgenstern: „Sfaturi dau numai atunci când sunt cerute, dar numai atunci când sunt cerute.”

I.V.: Dacă părinții dvs. au fost amândoi profesori de matematică, copiii dvs. fac teatru. E o împlinire pentru dvs. faptul că toți copiii dvs. fac teatru?
M.M.: Să fie sănătoși, emoțiile sunt mari. Concurența, cum am spus, e mare. Doresc să își urmeze calea, destinul, să facă ceea ce doresc, ceea ce iubesc. Sfaturi dau numai atunci când sunt cerute, dar numai atunci când sunt cerute. Vreau să cred că pot să fiu un umăr, un sprijin, atunci când e nevoie, cât e nevoie. Fiica mea mijlocie mi se pare că e un geniu matematic. Sunt subiectivă.
I.V.: A luat ceva de la bunici.
M.M.: Da, da, olimpică în matematică, și-a dorit să se îndrepte către această existență artistică.

Visul lui Tudor, fiul Maiei Morgenstern: „Voia să se facă albinist, nu alpinist. Iubea albinele”

I.V.: Nu au ales să facă teatru pentru că i-ați influențat, așa cum dvs. ați făcut teatru neinfluențată de părinții dvs.
M.M.: Nu, dimpotrivă, și fiul meu, și fiica mea cea mică, să nu audă când erau copii. Fiul meu, copilul cel mare, fiul meu, Tudor Aaron, zicea că se va face albinist, va crește albine. Nu alpinist, ci albinist. Iubea albinele. Făcea fotografii la găini. Medicină veterinară și medicină a rămas până într-a douăsprezecea.

Ce ar fi fost Maia Morgenstern dacă nu ar fi fost actriță?

I.V.: Ați fi putut face altceva?
M.M.: Eu?
I.V.: Da.
M.M.: Cred că da.
I.V.: Ce v-ați fi dorit să faceți?
M.M.: Pediatrie. Da. Medicină și pediatrie… cred, iarăși cred, și nu cred că dau dovadă de lipsă de modestie, cred că am un simț, un soi de comunicare înțeleaptă și viața mi-a dovedit că pot înțelege nevoile unui copil și ale unui copil foarte mic. Având un copil foarte mic, asta nu înseamnă că nu am făcut, când stau să le mai cântăresc, să le mai strecor pe toate, mi-e limpede că am făcut greșeli ca mamă. Atât am putut să fac, așa am crezut că e bine.

Maia Morgenstern a trecut prin toate metodele de parenting și de creștere a copiilor

I.V.: Ați făcut greșeli.
M.M.: Oh, da! Dar sigur că ești influențat și ai vrea să faci bine din preabinele pe care vrei să îl faci. Țin minte că l-am născut pe Tudor, aveam 21 de ani, de abia 21 de ani, și în maternitate, era 1984; m-au dăscălit, specialiștii, căci cum și cine; așa trebuie făcut, și hrănit copilul, în mod natural, la trei ore, nicicum altfel, nici aia, nici ailaltă. Aha.
I.V.: În 1984? Era rigoarea asta?
M.M.: Asta m-au învățat. Că altfel dai peste cap metabolismul, burtica, stomăcelul, mi s-a explicat științific, ce enzime, ce hrană, la care nu știu ce se întâmplă și nu se digeră… vai de mine. Urla copilul, urlam și eu. O tragedie am avut. Dar dacă așa au spus… Trec anii. După 14 ani se naște Cabiria. Copilul mijlociu. Nu mai erau eu chiar tânără mămică, aveam 38 de ani și nu știu ce…A… copilul ținut în brațe, alimentat, hrănit, cât dorește, cum dorește. Păi regulile pe care le-am învățat?
I.V.: Nu mai sunt valabile… S-au schimbat.
M.M.: Nu mai e așa… Iarăși mi-au explicat: nu cumva să îi produci copilului vreo supărare… Și nu, nu sunt ironică, nici pomeneală, nici măcar ironică nu sunt. Mi-au explicat: suferință, supărare, altfel e alimentația naturală… Mi-au zis că enzimele… Lasă enzimele!
I.V.: Și ultima oară cum a fost?
M.M.: M-am ambiționat să o hrănesc în mod natural, iar ea nu își dorea. La primul biberon cu formulă a fost pace, dar asta era după 7 luni de chin. Mă rog, greșeli…

Maia Morgenstern crede în intuiția maternă: „Oleacă de încredere, un strop de încredere și în instinctele de mamă”

I.V.: Ați văzut cum se transformă pedagogia…
M.M.: Nu ar strica… nu dau niciun fel de sfat, deloc, și fiecare ființă și fiecare etapă și fiecare copil cu nevoile sale și cu cerințele sale. Dar oleacă de, cred eu, mai așa, o poveste, oleacă de încredere… oleacă de încredere, un strop de încredere și în instinctele de mamă.

Timpul care nu se mai întoarce. Maia Morgenstern: „Ce mi-au reproșat copiii, absolut justificat, lucru pe care mi-l reproșez și eu mie, dar altfel, timpul petrecut alături de ei. Eh, pe acesta nu mi-l mai dă nimeni.”

I.V.: Cum vă înțelegeți cu copiii dvs.? Vă puneți în pielea lor? Aveți un dialog de tip modern sau un tip de pedagogie clasică în raport cu ei?
M.M.: E și bine, e și complicat… au fost perioade de tensiuni, de prăpăstii între generații. Vă spun că am făcut greșeli. Nu am să intru în multe detalii, dar credeți-mă că…
I.V.: E vreo greșeală….
M.M.: Dar ce mi-au reproșat copiii, absolut justificat, lucru pe care mi-l reproșez și eu mie, dar altfel, timpul petrecut alături de ei. Eh, pe acesta nu mi-l mai dă nimeni. Ne mai reconciliem, ne mai încercăm să dregem ce avem de dres… dar timpul nu ni-l mai dă nimeni.

Greșeală sau prostie? Maia Morgenstern: „Îmi pare rău de prostiile pe care le-am făcut conștientă, realizând că se întâmplă o greșeală și dintr-un motiv sau altul.”

I.V.: E vreo greșeală pe care o regretați, nu neapărat în ceea ce privește raportul cu copiii dvs.? În viață, e vreun moment când ați ales greșit, când ați făcut o greșeală?
M.M.: Sigur, sunt multe. Multe!
I.V.: E una de care vă pare rău?
M.M.: Păi de toate greșelile îmi pare rău, că doar nu îmi pare bine! Mai rău îmi pare de prostii. Prostiile pe care le-am făcut. Băiatul meu, Tudor, mi-a explicat când avea cinci ani care e diferența dintre greșeală și prostie. Greșeală e o prostie pe care nu știi că o faci. Prostie e o greșeală pe care știi că o faci. Asta e deosebirea. Îmi pare rău de prostiile pe care le-am făcut conștientă, realizând că se întâmplă o greșeală și dintr-un motiv sau altul.

Cum e Maia Morgenstern ca profesoară? „Eu personal nu pornesc de la așa e rău și te învăț eu cum să fie bine!”

I.V.: Ca profesoară cum sunteți, exigentă, ca profesorul dvs., Dem Rădulescu, sau mai blândă?
M.M.: Abordez, eu știu… mă interesează foarte, foarte tare, ceea ce cred studenții, ceea ce simt studenții. Eu personal nu pornesc de la așa e rău și te învăț eu cum să fie bine. Poate că ar fi interesant de descoperit împreună valențele pe care le avem. Avem de șlefuit un diamant, pentru că dacă am trecut de un examen de selecție, cum e orice examen de admitere, probabil; nu probabil, ci sigur au ceva de spus. Și atunci haide să descoperim și să șlefuim fațete ale diamantului ce ești.

Maia Morgenstern nu e îngrijorată de disputa dintre generații. „Între respect și adulație și contestare totală, e doar un pas.”

I.V.: Descoperiți scânteia aia pe care a avut-o promoția dvs. sau generațiile marilor actori?
M.M.: Evident, evident. Tot aud: „Nu o să mai fie ce a fost!” O să fie altfel! Generații după generații își vor construi lumea, viața, expresia artistică, esteticul, și le vor construi după nevoile lor, după modelele lor. Vor strica Jocul cu mărgele de sticlă, și e normal. Îl vor contesta. Și e normal. Generație după generație, între respect și adulație, nu știu ce, și contestare totală, e doar un pas. Dar asta e normal. După care redescoperi… Generație după generație am trecut așa.
I.V.: Care a fost momentul de contestație maximă al generației dvs.? Ce ați pus în discuție cel mai mult? Ce vă irita cel mai tare?
M.M.: Vă spun, între admirație, fascinație, stăteam înghesuiți pe scaune, pe scări, pe lămpi, să privim… acum fiecare recunoștea sau nu: „dar ce, eu nu pot să fac așa? Ba da…” felul de a declama, maniera de interpretare… „e vetust, e prăfuit”. Generație după generație am descoperit apa caldă. Și e normal să fie așa.

Modelele Maiei. Charlie Chaplin, printre ele

I.V.: Aveți un model, cineva care v-a influențat, sau Maia Morgenstern a fost originală tot timpul?
M.M.: Am avut foarte multe modele.
I.V.: La cine vă raportați, cine era modelul dvs.?
M.M.: Dacă spun că sunt multe, sunt multe. Doamna Valeria Seciu, doamna Leopoldina Bălănuță, doamna Olga Tudorache, Ștefan Iordache, Charlie Chaplin, domnul George Constantin.

Maia Morgenstern: „Am învățat să mă apăr de abuzurile emoționale”

I.V.: În regie ați avut privilegiul de a lucra cu mari regizori. Atât în teatru, cât și în film. E cineva care v-a marcat, v-a influențat cariera în mod pregnant?
M.M.: Fiecare regizor cu felul său de a fi. E la modă acum, cum a fost întotdeauna, să contestăm tot. Foarte bine. Am învățat să mă apăr de abuzurile emoționale. Da, da, știu că e și asta la modă.
I.V.: E la modă, asta voiam să vă spun.
M.M.: Da, da, da, spuneți-mi.

Maia Morgenstern despre Dem Rădulescu: „M-a învățat să îmi creez sinapsele, legăturile, motivația, supratema, subtextul”

I.V.: Se vorbește mult despre asta.
M.M.: Se vorbește. Și foarte bine, de ce să nu se vorbească. E mort, tot ce faci… ca să nu fie mort, trebuie să îți explice cineva. Am învățat să mă apăr respectând schela, și am construit etaje, am construit ziduri, pe schelele montate, puse. Fiecare regizor m-a marcat în felul său. Theo Angelopoulos, vorbesc de film acum, era extrem de sever. Extrem de exigent. O fi bine, o fi rău. Acum o suna rău dacă spunem. Care e motivația? Joacă situația. Care e situația? Bună, rea. Astea sunt generalități. Conexiunile, și acum mă întorc la Dem Rădulescu – domnul profesor Dem Rădulescu, maestrul Dem Rădulescu, cu care, repet, relația a fost tensionată de la profesor la student, nu îmi pare bine să recunosc, dar așa a fost; volens nolens, discern bine ceea ce spun și las timpul și amintirile nespuse să se scurgă ca într-o clepsidră, mi-am dat seama, m-a învățat să îmi creez sinapsele, legăturile, motivația, supratema, subtextul. Sigur că vorbim despre modalități și concepte. Sunt uneltele. Sunt, cum se cheamă ăia, în alpinism, pioleții, cum se cheamă?
I.V.: Pilonii aceia pe care îi pui.
M.M.: Da, da. Pe care să pot escalada un perete așa, la 90 de grade. Unde să pun mâna, unde să pun piciorul, care sunt legăturile, pentru a mă cățăra. E un fel de alpinism.

Controversele Patimilor lui Hristos. Maia Morgenstern, despre filmul lui Mel Gibson: „Sunt 21 de ani de când am filmat The Passions of Christ. În timp ce povesteam că filmez sau că am terminat, nu s-a uitat nimeni la mine. Ziariști. După ce a ieșit filmul, cu controversa lui cu tot, mamă! Ce vânătoare!”

I.V.: A fost vreun moment când era să cădeți în urcușul acesta?
M.M.: Foarte multe. Foarte multe! Au trecut 20-21 de ani, știu câți ani are Isadora, și atunci știu exact de la ce moment, câți ani, cât au trecut. Sunt 21 de ani de când am filmat The Passions of Christ. În timp ce povesteam că filmez sau că am terminat, nu s-a uitat nimeni la mine. Ziariști. După ce a ieșit filmul, cu controversa lui cu tot, mamă! Ce vânătoare!
I.V.: Mult sânge, sigur.
M.M.: Voiau să intre, să discute, sigur. Că nu știam. Păi nu v-am spus? Cred că există un anotimp al temelor, al subiectelor. V-am spus că veneam de la filmare, de la Mel Gibson. Jurnaliști. Bun, când a ieșit filmul a fost însoțit de o mare, mare, mare controversă.
I.V.: Polemici enorme.
M.M.: Sigur, timpul a trecut, și s-au vindecat și rănile. Mi-am luat-o rău de tot, dar filmul rămâne. Filmul rămâne!
I.V.: Cum vedeți rolul acela? E totuși special în biografia dvs.
M.M.: Este!

Maia Morgenstern, în rolul Mariei, mama lui Iisus Hristos: „Suferința unei mame ce își pierde copilul. Asistă la torturarea și moartea copilului.”

I.V.: E diferit de orice altceva.
M.M.: Cred că da. Cred că da! Asta am încercat cu regizorul Mel Gibson, pe care așa l-am cunoscut, ca regizor. Evident că îi cunoșteam filmele, opera, rolurile. Dar asta am încercat, repetând, și cu ambiția domniei sale, și pe deplin justificat, am înțeles, să fie și limba aramaică, și limba latină, cine avea de vorbit limba latină. Universalitatea simțămintelor. O mamă care își pierde copilul. Suferința unei mame ce își pierde copilul. Asistă la torturarea și moartea copilului. Apoi eu, cel puțin, nu am avut discuții pe temele religioase, polemici, nici pomeneală. Aici am încercat, de la regizor la actor, despre indiferent, culoarea părului, ochilor, cine, unde ești, în ce epocă, suferința, durerea, simțămintele unei mame ce își pierde copilul.
I.V.: Mai vorbiți cu Mel Gibson?
M.M.: Numai când mă sună el.
I.V.: Ați mai vorbit după aceea?
M.M.: Da.

Maia Morgenstern, recunoscătoare lui Andrei Șerban

I.V.: Dintre regizorii români, ați făcut roluri majore. Cu cine v-ați simțit mai apropiată, în pielea dvs., un rol în care v-ați simțit extraordinar jucându-l.
M.M.: Acum aș fi nedreaptă. Sunt profund, profund recunoscătoare, lui Andrei Șerban, pentru felul în care am lucrat la Medeea, Trilogia antică și apoi Noaptea regilor, A douăsprezecea noapte, și Cine are nevoie de teatru? Sunt profund recunoscătoare. Practic, am dat un concurs. O audiție la Teatrul Național, și iarăși am luat această audiție dintre foarte multe, la vremea aceea.

Deși admisă prima la IATC în generația ei, Maia Morgenstern nu a fost lăsată să țină discursul de la deschiderea anului universitar. „Am durerea asta! De ce m-a durut? Că eram prostuță.”

I.V.: Ca și când ați mai dat o dată examenul la UNATC.
M.M.: Da, da, revenisem la Teatrul Evreiesc de Stat. Cum am spus, în primul an am venit figurantă aici, la Teatrul Evreiesc de Stat, figurantă corp ansamblu, în anul următor am dat examen la IATC, am dat examen, am luat cu brio. Prima am fost pe listă. Dar nu m-au lăsat să țin discurs la începerea anului școlar. Și am durerea asta.
I.V.: De ce?
M.M.: De ce m-a durut? Că eram prostuță.
I.V.: Nu, de ce nu v-au lăsat.
M.M.: Pentru că asta era practica. Cine a intrat primul ține un discurs de început de an, de început de facultate. Nu m-au lăsat.

Ce se păstrează între arta dramatică de demult și cea de acum? „Adevărul unui personaj. Sigur că se confundă și cu adevărul de pe stradă și altfel.”

I.V.: Cât de ușor sau cât de greu e să faci drumul acesta dinspre teatru spre film?
M.M.: După părerea mea nu e așa de complicat. Poate sunt unii care or să mă contrazică. Dar în esență, după mine, pornește de la același sâmbure. Adevărul, povestea, personajul. Ah, mijloacele pot să fie diferite. Sunt diferite. Și e meșteșug, care se învață. Cum să privești, unde să privești. Michael Keaton are un masterclass și făcea odată o demonstrație. Camera e acolo și ce înseamnă? Tot vă privesc și tot ne privim. Dar ce înseamnă să privesc mai ales cu urechea dvs. și cum să simți lumina și ce ai de simțit. Diferă. Și esteticile, și cerințele și mijloacele actoriei de film. Se transformă. Vedem filmele lui Charlie Chaplin, sau vedem filme și astăzi, cu interpretare, din punct de vedere actoricesc, care ni se par vechi sau interpretări, personaje, actori, care sunt perfect valabile și în ziua de astăzi. Ce anume? Oare ce? Adevărul. Adevărul unui personaj. Sigur că se confundă și cu adevărul de pe stradă și altfel. Pe vremea mea, acum aproape 50 de ani, 42 de ani aproape, 50 de ani, cum cultivăm vocea actorului? Făceam comparații, făceam paralele. Vocea actorului din teatru, vocea actorului din film. Care e rostirea. Cum se vorbește. Cum ne comportăm. Cum avem controlul expresiei noastre faciale. Sigur că lucrăm cu microfon în teatru. Eh, ce se întâmplă? Și s-a întâmplat de multe ori și nu demult, de asemenea, să cadă. Un microfon îți va permite să vorbești, să rostești cu voce scăzută. Ce se întâmplă când se taie? Ce se întâmplă? Cade curentul. Nu ai nici lumină, nici microfon.
I.V.: Și aici s-a întâmplat.
M.M.: S-a întâmplat. Rămâne omul cu ce poate, cu ce știe. S-a întâmplat! Și la spectacol în aer liber, când a fost furtună, ploaie și nu știu ce.
I.V.: Teatrul la început nu avea nici lumini, nici microfon, nici lavalieră.
M.M.: Nu-i nimic, evoluăm, nu rămânem ca în Grecia antică.

Arta de a spune adevărul. Maia Morgenstern: „Vorbim, rezonăm. În aceeași sferă. Rimăm, cum ar fi, emoția.”

I.V.: Deci adevărul e cel mai important.
M.M.: Adevărul personal. Pe care îl livrezi și cum îl livrezi spectatorului, publicului tău. Un public care vreo să speri că e pregătit să primească ceea ce ai tu de spus. Iată, jocul, spectacolul, unde, sigur, încercăm și un calambur, și un quid pro quo, și să glumim. E o traducere din limba franceză. Și unde oare să găsesc, într-un dicționar, timpul imperfect al verbului la modul gerunziu. Mă adresez, sper, unui public care știe că modul gerunziu nu poate să aibă, e mod nepredictativ, și nu poate să aibă timpuri ale verbului. Și iar, una, alta, zăpăcitul meu personaj ce să facă, să scrie o scrisoare, să punem un punct, unde să mai pun eu o virgulă, unde? O pun între subiect și predicat, să fie frumos. Mă adresez unui public care știe că nu se pune virgulă între subiect și predicat. Ia să punem un accent ascuțit. Nu, lasă, mai bine circumflex, arată mai bine. E o glumă, desigur, asta spune despre un personaj. Se stabilește, după părerea mea, sau ar trebui să se întâmple, o complicitate. Vorbim, rezonăm. În aceeași sferă. Rimăm, cum ar fi, emoția. Uneori mai mult. Vorbim despre un spectacol de comedie. Dar dacă m-aș adresa unor oameni care nu înțeleg, sau sunt foarte tineri, sau pur și simplu, nu știu, nu înțeleg lucrurile astea. Nu e nici de râs, nici de plâns. E… așa, și?

Ce faci când personajul nu vine la întâlnire?

I.V.: E destul de trist. Cum se descurcă Maia Morgenstern printre atâtea personaje pe care le joacă?
M.M.: Cred foarte tare în meșteșug. În a pune bine, bine, temelia, baza. Când nu suntem inspirați, când personajul nu vine la întâlnire, dar spectacolul trebuie să se desfășoare, cred foarte tare în muncă, în disciplină. Oh, vai de mine, or să ne dea afară cu podcastul nostru, ne aruncă pe geam cineva. În asta cred foarte tare. În muncă, în disciplină, în rigoare.
I.V.: Poate pentru că v-ați născut de Ziua muncii, pe 1 mai?
M.M.: Poate și asta…

Maia Morgenstern, de la directoare temporală… la directoare temporară a Teatrului Evreiesc de Stat

I.V.: Poate asta a influențat vitalitatea aceasta extraordinară pe care o aveți. Maia Morgenstern e un fenomen, și îmi asum ceea ce spun. Jucați, aveți multe roluri pe care le jucați și acum. Conduceți Teatrul Evreiesc…
M.M.: Temporar.
I.V.: Din 2012.
M.M.: Temporar. Sau temporal. Tempo-rar.
I.V.: De 11 ani.
M.M.: Nu am fost întotdeauna temporară. Am fost și director pentru că am luat un concurs.
I.V.: Acum sunteți interimară.
M.M.: Acum sunt temporară…
I.V.: Din ce an?
M.M.: Sunt niște ani.

Maia Morgenstern despre energia ei artistică. „E meseria mea. De asta fac umbră pământului. E meseria mea, datoria mea, și cred că fac bine, cred că fac bine! Nu avem vreme de false modestii.”

I.V.: Cum se explică vitalitatea aceasta? Cum reușiți să faceți atâtea turnee? Mergeți foarte mult în țară, ceea ce e un lucru extraordinar.
M.M.: Ador.
I.V.: E un lucru extraordinar. Aveți multe turnee și în afară. Ce se întâmplă aici? E și un refugiu? Aveți atracția aceasta, miraculoasă, a scenei, viața văzută așa, ca o scenă, e o evadare, o nemulțumire?
M.M.: Nu, nu în ce mă privește, sau nu m-am gândit așa. Nu știu dacă este așa pentru mine. E meseria mea. E datoria mea. Vai de mine, vă spun, că cineva o să ne taie.
I.V.: Nu o să ne taie, nu s-a întâmplat, sper să nu. Edităm noi, dar foarte puțin. Deocamdată nu avem ce.
M.M.: E meseria mea. De asta fac umbră pământului. E meseria mea, datoria mea, și cred că fac bine, cred că fac bine! Nu avem vreme de false modestii. Și avem de adus un strop de bucurie oamenilor, și aici am multă grijă cu ceea ce spun și cred, într-adevăr, încerc, cel puțin, nu totdeauna îmi iese, sau poate nu știu cum să fac să îmi iasă, nu știu eu care sunt pârghiile de acceptat, aș merge în zone, locuri de-a dreptul defavorizate. Vai de mine, ce populistă! Afirmație, mai zic o dată.

De ce Maia Morgenstern preferă turneele și în orașele mici, la țară, acolo unde poți juca pe fosta scenă a Casei de Cultură?

I.V.: Nu, mie asta mi se pare extraordinar. Faptul că mergeți în orice oraș, orașe mai mici, care nu sunt capitalele de județ.
M.M.: Da… Am avut o experiență existențială. Revelatoare. Eram cu prima generație de studenți și eram undeva la sat. Că în vacanță, că nevacanță, că lângă Horezu, case de cultură. Se mai făceau și petreceri, și evenimente de familie, și nu știu ce. Și am propus, nu știu de unde am avut curajul ăsta, cu studenții, că la țară, că așa se face, să facem un spectacol. Dar ce spectacol, că nu aveam nici decoruri. Și să facem și din A douăsprezecea noapte. Ne întrebam: și nu suntem…? Da, pentru că suntem bântuiți de prejudecăți. Fir-ar să fie. Iar eu nu sunt scutită de această tară, de acest viciu. Cine o să vie, cum o să fie? Că să vorbim, că să ne lăsați la cămin o săptămână, că am repetat cu niște poezii, cu scena meșteșugarilor din A douăsprezecea noapte. Au venit oameni din împrejurimi. Atâta interes! Că din dragoste, din nedragoste… Atâta interes! Cu atâta sete au sorbit ce făceam noi acolo! Cred că ar trebui un pic mai multă atenție.
I.V.: Adică să meargă și teatrul spre oameni, nu doar oamenii să vină la teatru.
M.M.: Sigur. Categoric! Am probat nu o dată lucrul acesta. În orașe, orășele mici. Cu atâta nesaț, dacă îmi e îngăduit să folosesc arhaismul acesta, au sorbit oamenii ce aveam noi acolo de făcut, și apoi să discutăm dacă sunt cele mai mari, cele mai mici spectacole, cele mai bune, cele mai…

Maia Morgenstern, sceptică la început că actorii sunt cei mai iubiți

I.V.: Credeți că publicul s-a schimbat în timp?
M.M.: Se schimbă, sigur că se schimbă. Viața noastră se schimbă. Evident, se schimbă. Cum ne schimbăm toți. Nevoia de a împărtăși experiența cu emoția, cu bucuria, în teatru, pe viu, este reală.
I.V.: De ce actorii sunt cei mai iubiți de către public din tot spectrul industriilor culturale?
M.M.: Ei sunt cei mai iubiți, nu sportivii?
I.V.: Nu, nu, din zona culturală, eu cred că actorii sunt.
M.M.: Nu muzicienii?
I.V.: Nu, cred că actorii sunt. E o emoție suplimentară.
M.M.: Da?
I.V.: De ce credeți că se întâmplă așa?
M.M.: Se recunoaște. Se recunoaște! Își recunoaște trăirile, emoțiile, bucuriile, necazurile, în timpul actului artistic. Pe scenă, în teatru, în seriale. La televizor, în cinema, se recunoaște. E oglinda sa. Și atunci îl simte acolo. După părerea mea.

Maia Morgenstern, despre bucuria de a fi recunoscută în metrou. „Îți ia seama omul. M-a recunoscut. Și devin a lui.”

I.V.: A fost o zi în care ați simțit, mergând în turnee, mergând în țară, o emoție puternică, suplimentară, venită dinspre public? Vă amintiți o seară specială undeva?
M.M.: Eu întotdeauna sunt recunoscută. Scena e scenă. Apoi mă demachiez și pun o bentiță în cap și un șal pe umeri, și nu simt nevoia să cotcodăcesc și să trâmbițez că eu sunt aici, pe unde mă duc. Când sunt recunoscută, că circul mult cu metroul… De ce? Pentru că nu am timp. Și economisesc timp. Fie merg pe jos, că îmi face foarte bine, fie merg cu metroul. Când mă recunosc, fiorul, trezirea, mai ales într-o zi de dimineață, sau când e amurg de noiembrie sau februarie, e frigul ăla teribil deodată, și îți ia seama omul. M-a recunoscut. Și devin a lui. Mă ia în stăpânire. Îi devin rudă pentru câteva momente. Fie că mi se adresează sau nu. E o trezire, e o emoție. Sunt conștientă de asta și mă înduioșează foarte tare.

Orgoliile dintre artiști, expresia unei nesiguranțe după Maia Morgenstern

I.V.: Aveți o empatie specială, un altruism față de colegii dvs. din lumea teatrului și a filmului. De fiecare dată, când e ziua cuiva, nu o dată, postați. Nu e un altruism neapărat foarte des întâlnit în lumea artistică. Artiștii au totuși un tip de orgoliu. Cum e rivalitatea asta în lumea artistică?
M.M.: Depinde. Habar nu am. Nu știu. Cred că e expresia unei nesiguranțe, după părerea mea. Numai eu trebuie să exist. Și atunci zgârii și mușc. Dacă sunt suficient de bun…
I.V.: Aveți mulți prieteni între actori?
M.M.: Da, bineînțeles. Se bazează pe respect. Relația mea de prietenie în general. Acordul. Respect. Respectul se câștigă. Sunt absolut gata și imediat, degrabă oferitoare de respect. Respect opinia, felul de a fi. Studenții și copiii – pe ei îi respect din adâncul sufletului.

De la „Nu sunt eu” la „Eu sunt Maia”

I.V.: Și în pandemie ați fost foarte activă și ați dezvoltat pe rețelele sociale o lume alternativă. O parte din postările dvs. se regăsesc în acest volum, Maia Morgenstern, „Eu sunt Maia”, care a apărut la Editura Litera recent.
M.M.: E urmarea lui, „Nu sunt eu”. E volumul I, ca să spun așa, și mulțumesc. Nu aș fi publicat niciodată dacă nu ar fi existat bunii mei prieteni și colegi din teatru, colaboratori, domnișoara Oana Monica Nae și domnul Dan Druță, care au cules cu răbdare poveștile mele.
I.V.: E o adevărată proză scurtă. Unele nu sunt postări, sunt povestiri, de fapt.
M.M.: Da.
I.V.: Povestiri de Facebook.
M.M.: Da.
I.V.: Eu sunt Maia. Dacă ar fi cineva care nu v-a văzut la teatru și nu v-a văzut în film. Cine este Maia?
M.M.: Nu sunt eu. Să vadă spectacolul Nu sunt eu. Un spectacol biografic, autobiografic. Sunt o femeie de 62 de ani, mama a trei copii, în fiecare zi promit că voi lucra mai mult asupra răbdării mele și a capacității de a-mi cultiva răbdarea. De fiecare dată îmi promit. Sunt un om influențabil.
I.V.: Influențabil?
M.M.: Nu e bine.

Maia Morgenstern: „Nu îmi plac călătoriile. Sunt un om cu derapaje. Sunt influențabilă”

I.V.: N-aș zice.
M.M.: Bine, nu zicem. Face bine dacă nu ziceți. Sunt un om cu derapaje. Sunt un om curios. Nu îmi plac călătoriile. „Păi ce faceți?”

Operația dorită de Maia Morgenstern: „Mi-aș face o operație estetică să îmi mai înfig doi ochi sau la spate niște ochi, să pot citi două cărți, trei, dintr-o dată.”

I.V.: Deși călătoriți foarte mult.
M.M.: Da. Mi-aș face o operație estetică să îmi mai înfig doi ochi sau la spate niște ochi, aș mai vrea să mai construiesc, să pot citi două cărți, trei, dintr-o dată.
I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață, care e valoarea dvs. supremă?
M.M.: Bunăvoința.
I.V.: Există vreun rol la care țineți foarte mult sau o replică dintr-un personaj pe care l-ați jucat, favorit?
M.M.: O replică? Da, a lui Don Quijote. „Să aduc lumii un strop, o picătură de frumusețe.” Utopic. Da, sigur.
I.V.: Care e cea mai frumoasă zi din viața dvs.?
M.M.: Care a fost, care este, care va fi? Care, cum e întrebarea?
I.V.: Care a fost?
M.M.: Care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea? Au fost trei. Ziua de naștere, când s-au născut copiii. S-au născut seara. Când s-au născut copiii mei.

Proiectul dorit de Maia Morgenstern. „Turneu itinerant, într-un traseu al memoriei”

I.V.: Un proiect la care vă gândiți și pe care vreți să îl duceți neapărat la capăt?
M.M.: Mi-am dorit foarte tare această colaborare dintre Teatrul Evreiesc de Stat și Teatrul German de Stat. Foarte mult mi-am dorit acest lucru! Doresc un turneu itinerant într-un traseu al memoriei. O memoriei culturală și în Moldova, în sătulețele, orășelele moldovenești, dar și în Maramureș, în egală măsură. În orașele evreiești, în care după știința și cercetarea mea, s-a cristalizat tradiția evreiască. Idiș.

Goldfaden, „visătorul visului firului de aur”, pentru Maia Morgenstern

I.V.: Spuneți aici: „pe 19 august 1876 se năștea Teatrul Evreiesc. Într-o grădină, la pomul verde, la Iași, într-o noapte de vară, prindea contur un vis. Visul unui Teatru. Teatrul Evreiesc. Un fir de Aur, Goldfaden, așa se numea visătorul visului firului de aur.” Acesta ar fi, să zicem, următorul proiect.
M.M.: Oh, da, să citești memoriile lui Goldfaden, mori de râs. Cât de complicat a fost, cât de greu a fost, ce dificultăți au fost, o capră a mâncat decorul, că era din paie, și nu știu ce. Mai alergau că nu aveau cu ce plăti. Acolo, după știința mea, cântecele, muzica klezmer, poate că nu mai sunt centre culturale, din punct de vedere cultural, evreiești, dar poate că ar fi interesant de recuperat această memorie culturală.

Maia Morgenstern despre România anului 2023

I.V.: Vă place România în noiembrie 2023?
M.M.: În egală măsură în care mă plac eu pe mine. E un construct așa, abstract. Este cum suntem noi, cum e lumea asta, dacă îmi place lumea în general, din noiembrie 2023? E foarte greu. Fac parte din acest foarte greu.
I.V.: Mulțumesc mult pentru acest dialog. Mulțumesc mult că m-ați primit la Teatrul Evreiesc de Stat. În final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
M.M.: Privesc către cameră. Să fiți sănătoși, să fiți bucuroși, să aveți încredere în voi, să aveți respect, față de voi înșivă, față de cei din jurul vostru. Încercați să ascultați. E un sfat pentru voi toți, nu e pentru voi, e pentru noi toți, pentru mine în egală măsură. A încerca, a te prinde sau a nu uita, cel puțin, arta dialogului și dacă putem să desfășurăm dialogul armonios, deși notele sunt diferite și intervalele armonice și mai și, vom găsi cumva, o modalitate, ascultându-ne unii pe alții, ascultându-ne pe noi înșine, cunoscându-ne dorințele, nevoile, aspirațiile, exprimându-le. Sunt mode, sunt tendințe. Vin sărbătorile! La mulți ani, cu viață, și cu sănătate!

Urmărește Incomod Media și pe Google News