Iubiții mei fii sufletești,
slujitori ai altarelor străbune
și binecredincioși creștini,

Grandioasa izbucnire de bucurie, de speranță și de lumină pe care o vedem și o auzim în această noapte sfântă, odată cu cântarea „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”, zguduie din temelii orice incertitudine și amărăciune, risipind întunericul și răul ce tind să cuprindă inimile multora, pentru că ne dăruiește siguranța biruinței asupra păcatului și a morții.

Lumina și bucuria Învierii sfâșie noaptea neagră a sufletului, alungă tristețea și mâhnirea, și ne redescoperă pe toți ca fii și fiice, puternic încredințați că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Evenimentul Învierii Domnului, act fondator al Bisericii și dătător de speranță pe drumul vieții, este fundamentul credinței noastre și, totodată, cel care animă speranța creștinilor dintotdeauna.

Lumina sfântă a Învierii care „luminează în întuneric” (Ioan 1, 5) este simbolul chipului Milostiv al lui Dumnezeu care ne poartă de grijă pe drumurile vieții, ne întărește și ne călăuzește, dăruindu-ne mereu puterea de a merge mai departe, indiferent de încercările, provocările și problemele pe care le întâmpinăm.

Pentru întreaga Creștinătate, Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare, eveniment central al credinței noastre, pentru că susține speranța și bucuria noastră, chiar dacă nu îl serbăm mereu la aceeași dată.

Așa cum lumânările pe care le ținem cu toții în mâini, în această „aleasă și sfântă zi, cea dintâi a săptămânii”, luminează și încălzesc, tot la fel Învierea Domnului trebuie să strălucească și să ne dăruiască bucuria întâlnirii cu Mântuitorul în fiecare zi a vieții noastre, făcându-ne pe toți, cei ce credem, purtători și dăruitori de lumină, care să răspândim puterea și frumusețea acestui glorios eveniment în inimile noastre, pe drumurile vieții, în adâncul istoriei umane.

Pentru viața noastră spirituală și pentru misiunea creștină, Învierea Domnului reprezintă evenimentul fondator al credinței, al culturii și al civilizației actuale care a permis făurirea acestora într-un mod fără egal, devenind reper și model pentru întreaga lume.

Civilizația Învierii – prin excelență euro-atlantică, cu toate reflectările ei pe celelalte continente – este bazată pe valorile eterne ale Evangheliei lui Hristos, cea care a născut în lume tot ceea ce este bun, drept, adevărat și frumos.

Creștinismul reprezintă, prin urmare, civilizația Învierii, a binelui, a luminii și a iertării, care se sprijină pe cele mai sigure fundamente – principiile Evangheliei lui Hristos.

Învierea Domnului a fondat, deci, Biserica și apoi cultura și civilizația creștină, aceasta reprezentând biruința Cuvântului Întrupat asupra întunericului și a răului, darul fabulos al Tatălui ceresc pentru lumea Sa.

Noi toți, cei botezați, care credem și ne regăsim în Biserica lui, suntem fii și fiice ale Învierii, purtători de lumină, vestitori ai credinței și dăruitori de speranță, care purtăm în sufletele noastre, pentru a o răspândi tuturor, bucuria comuniunii cu Dumnezeu, Cel ce pururi și necondiționat crede în noi și neîncetat ne dăruiește apreciere, iubire, milostivire și bucurie. Fiindcă, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și niciun mort nu este în mormânt; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut”.

Învierea Domnului reprezintă fundamentul doctrinar și misionar al Bisericii, ceea ce dă sens vieții noastre și speranța că existența aceasta nu se încheie niciodată cu moartea, ci continuă în veșnicie.

Dragii mei credincioși,

Dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, femeile purtătoare de miruri au alergat spre mormântul Celui ce a dat sens vieții lor, cu dorința de a-I aduce un ultim omagiu, îndeplinind toate cele prescrise de tradiția lor strămoșească.

Pline de tristețe și încărcate de mâhnire, abătute și neîmpăcate, au mers pe drumul ce ducea spre mormântul Celui pe care-L iubeau și care era centrul vieții lor.

Într-o clipă, disperarea, neputința, tristețea și durerea s-au risipit, fiindcă s-au încredințat de faptul că El a Înviat din morți, iar tot ceea ce a spus și a învățat, s-a adeverit întocmai.

Învierea Domnului a descoperit tot ceea ce era întunecat și neclar în viețile și în credința lor, transformându-le în „apostole ale apostolilor”, cele care „L-au văzut pe Domnul” (Ioan 20, 18), primele vestitoare ale acestui fapt extraordinar și minunat, cărora îngerul le-a spus „…mergând degrabă, spuneți-le ucenicilor Săi că a înviat din morți” (Matei 28, 5-7).

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 1-2). Așa își începe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan mărturia Evangheliei sale, încredințându-ne de faptul că Domnul Cel Înviat este Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat care risipește întotdeauna orice rău și luminează întunericul ce pare de nepătruns.

Lumea de dinaintea venirii Mântuitorului, dar și cea de azi, care în mare parte nu-L cunoaște, se află sub domnia întunericului. Din acest motiv, rolul nostru de creștini mărturisitori este acela de a face ca biruința Învierii să lumineze în comunitățile, societatea și lumea noastră, prin efortul, mărturia și jertfelnicul nostru angajament de credință.

La fel ca femeile mironosițe, înainte de a se bucura de mărturia mormântului gol, și inimile noastre sunt adesea încercate de neliniști, de nevoi și neputințe, de mâhnire și tristețe, mai ales atunci când ne împovărează greutățile vieții.

Dar, odată ce ne abandonăm iubirii fără sfârșit a Domnului Celui Înviat și ne încredințăm că fiecare în parte suntem cei pentru care El a murit pe Cruce, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8), pentru că suntem iubiți cu „o iubire mai tare decât moartea” (Cântarea Cântărilor 8, 6-7), devenim mărturisitori și misionari ai Evangheliei lui Hristos.

Probabil că luptând cu atâta ardoare contra Lui, ateii și agnosticii zilelor noastre Îl caută fără să știe, și prigonind pe cei ce-L adoră, ar vrea să creadă, deși încă nu pot. Să-i ajutăm! Să le arătăm puterea iubirii creștine! Fiindcă, fără darul Învierii, omul nu este decât o existență eșuată, tragică, absurdă, „o ființă spre moarte”, așa cum spunea un important filozof al spațiului european.

Între lumină și întuneric se așază mereu alegerile vieții noastre, mărturia, trăirea și existența noastră, iar când credința triumfă în viața noastră, lăsăm ca această biruință să se extindă la toți cei cu care intrăm în relație.

Domnul Cel Înviat S-a arătat Apostolilor strânși în Ierusalim, în comunitatea lor de credință, iar acest fapt devine un pururi îndemn ca noi, toți cei botezați, să-L facem prezent pe Domnul lumii și al istoriei noastre, astfel că „ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am primit și mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieții… ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă” (I Ioan 1, 1-3).

Peste veacuri, până la sfârșitul lumii sau, mai bine zis, până la înnoirea lumii, mormântul gol al Domnului este semnul puternic că El este mereu Viu și prezent în lumea Sa, nu o părăsește niciodată, nu este nicicând străin de frământările și provocările ce ne încearcă fundamentele credinței și mai cu seamă nu stă nepăsător, ci intervine, este alături, vindecă, întărește și ne împărtășește cu mare generozitate iubirea, milostivirea și bunăvoința Sa.

Iubiții mei fii sufletești,

Învierea este evenimentul biruitor și luminos care întraripează speranța noastră și de care ne bucurăm în fiecare zi de Duminică – Ziua Învierii sau Paștele săptămânii, cum mai este cunoscută, și care ne reînnoiește angajamentul de a-L vesti lumii pe Cel care susține comuniunea și credința noastră.

Ca fii ai Învierii, avem datoria de a mărturisi și de a fundamenta cotidian civilizația creștină, prin ajutorarea aproapelui, prin solidaritate și prin comuniune.

Învierea Domnului este cea care animă opera socială creștină, faptele bune și grija pentru aproapele și pentru lumea înconjurătoare. Pentru că, deși știm că vom muri, noi toți avem certitudinea că vom învia spre viață veșnică. Atunci aproapele, lumea și faptele noastre cotidiene vor căpăta un alt sens, o altă profunzime și nebănuite reverberații.

Actuala pandemie, cu toate limitările și neajunsurile pe care le generează, efortul comun de limitare și eradicare a ei, reprezintă o deosebită ocazie de a promova cultura Învierii, bunăvoința față de aproapele și filantropia ca expresie a iubirii jertfelnice.

Din acest motiv, Biserica s-a angajat în sprijinirea celor afectați de această teribilă încercare a vremurilor noastre, mai cu seamă a copiilor, bătrânilor, bolnavilor și a celor singuri.

În aceste momente, doresc să-mi manifest aprecierea și recunoștința, binecuvântând în mod special pe toți cei angajați pe frontul luptei cu această boală, în special personalul medical și cel din educație, adică pe medici și pe profesori, dar și pe preoții noștri care sunt deosebit de activi, cel mai adesea cu discreție demnă și binefăcătoare, în lupta cu pandemia, împărtășind pe Hristos tuturor celor ce sunt „în latura și în umbra morții” (Matei 4, 16).

De asemenea, doresc să încurajez pe tinerii noștri afectați de multe neajunsuri, ca privind la aceste eforturi extraordinare de astăzi să învețe lecția generației noastre – aceea de a face totul pentru mai binele celor ce vor veni după noi, de a fi gata de sacrificiu, de a dărui, de a crede, de a ierta și de a iubi.

Un gând special de încurajare se îndreaptă către familiile noastre, către toți cei rămași fără un loc de muncă și care au nevoie de sprijinul, încurajarea, ajutorul și aprecierea noastră.

„Ființe pascale” și făpturile cele mai iubite de Domnul, noi oamenii ne ducem viața între Cruce și Înviere, între nenumărate alegeri și oportunități ce trebuie făcute în lumina Învierii și care trebuie să aibă întotdeauna în centrul lor iubirea de aproapele, ca manifestare concretă a iubirii de Dumnezeu, așa cum El Însuși ne-a cerut: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35).

Ca fii ai Luminii, biruitori ai răului și ai întunericului, avem datoria să ne urmăm vocația de a oferi lumii motive de a crede, de a îndruma pe cât mai mulți spre Hristos și de a fi instrumente ale milei, ale păcii și ale iubirii Tatălui ceresc, spunând generațiilor de astăzi: „A înviat cu adevărat Domnul!” (Luca 24, 34).

Împărtășindu-vă aceste gânduri, cu părintească dragoste, vă îmbrățișez și vă binecuvintez pe toți, preoți și credincioși, întărindu-vă întru speranța și credința în Domnul Cel Înviat! HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru arhipăstor și părinte,
totdeauna rugător către Atotmilostivul Dumnezeu,
pentru bucuria, sănătatea și pacea voastră,
a tuturor,

† N I F O N
Arhiepiscop și Mitropolit