Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Episodul 11

Despre artele vizuale, poezie și lumea boemă a intelectualității de altădată. Mircia Dumitrescu, mărturii, la Avangarda, despre prietenia cu Nichita Stănescu, soarta manuscriselor lui Eminescu și proiectele artistice nelansate încă.

Publicat

pe

Invitatul episodului XI al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu este artistul Mircia Dumitrescu – pictor, grafician și sculptor, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și membru corespondent al Academiei Române. Numele lui Mircia Dumitrescu este strâns legat de cel al lui Nichita Stănescu. Pe cei doi i-a legat o prietenie profundă și o admirație reciprocă. Nichita Stănescu i-a dedicat un decalog și numeroase poeme, în semn de admirație și prietenie. Despre această legătură atemporală între doi mari artiști, precum și despre viziunea artistului Mircia Dumitrescu cu privire la arta modernă, sincronism cultural și rolul magisterului în viața tinerilor vom afla mai multe în cadrul acestui episod din Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Ora H din viața lui Mircia Dumitrescu

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua, la o nouă ediție a podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Astăzi avem un oaspete special, graficianul, pictorul, sculptorul, membru corespondent al Academiei Române, profesorul Mircia Dumitrescu! Domnule profesor, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea!

Mircia Dumitrescu: – E bucuria mea să mă întâlnesc cu tine, ca întotdeauna de când ne-am cunoscut; totdeauna a fost o mare bucurie să mă întâlnesc cu tine! Nu când ai fost ministrul Culturii, că nu am avut timp, că ai stat foarte puțin…

I.V. – În două rânduri. A fost o boală care a recidivat. Nu știu dacă vă amintiți, dar sunteți autorul unui afiș electoral, pe care l-am făcut în 2008. Am pierdut atunci, dar afișul a fost extraordinar! Din eșecul acela am învățat foarte multe lucruri, să nu repet greșelile făcute iar dățile următoare să câștig. Mulțumesc mult pentru acel an!

M.D. – I-am făcut un afiș și lui Petre Roman, când a vrut să fie președinte. A venit doamna Valeria Sitaru la mine: „– Domnule, ai ceva pentru Roman, că are un afiș și nu știe dacă e bun?” Și am mers atunci, când l-am cunoscut și eu, și i-am făcut afișul pentru președinție. Nici el n-a câștigat, așa că nu vă mirați! Înseamnă că am mână proastă!

I.V. – Nu, aveți mână foarte bună. Candidații nu erau cei mai buni. Cât credeți că reprezintă afișele din viața unui om și cât reprezintă biografia lui adevărată, în carne și oase?

M.D. – Trebuie să vedem ce înseamnă un afiș. Noi am trăit într-o perioadă în care iubeam cartea foarte mult, eram înnebuniți după carte. Astăzi, intri într-o librărie și eu jur că nu mai pot să văd nicio carte. Eu atunci intram într-o librărie și știam ce carte a apărut, pentru că erau mai puține și mi se păreau foarte bine gândite, chiar și așa, în aparenta cenzură care era. Dar nu numai de carte vorbesc. Dacă vă amintiți, era o modă fantastică a afișelor poloneze. Afișele acelea nu erau simplele afișe pe care le avem azi – pune omul poza, si-o aranjează, se machiază, se lucrează pe computer și e o poză de zici că o doamnă de 90 de ani pare una de 16 ani. Ați văzut deja că și la coperți, mai ales doamnele, își pun o poză din tinerețe. Ceea ce nu știu dacă este tocmai corect, când ea a scris cartea la 60-70 de ani. Afișele, la ora actuală, pentru mine, nu au nicio valoare. De altfel, nici nu le mai folosim. Acum se merge mai mult pe televiziune, clipuri și așa mai departe. Cred că sunt mai mult pentru societatea de consum.

I.V. – Înainte de a vorbi despre pictorul, sculptorul, profesorul Mircia Dumitrescu, vreau să evocăm un episod. Ați jucat și într-un film. „Ora H” se cheamă. Cum s-a întâmplat?

M.D. – E un film foarte bun. Îl găsiți pe Youtube. E o poveste întreagă. Eram la școală și, pe vremuri, studenții mergeau să își aleagă actorii. Nu aveau bani, nu ne plăteau, dar era foarte interesant. Regizor era Sinișa Ivetici, un sârb partizan, care fugise din Serbia. Era stalinist. Un coleg al lui, partizan de altfel, un om solid, de mare calitate sufletească, a murit trecând Dunărea iar Sinișa a ieșit la mal, și a ajuns și la Institut. Și cu Blaier! În același an, termina și doamna Silvia Popovici, care e actriță principală în film. A venit la școală. M-au ascultat la tablă. Le-a plăcut mimica mea. Eu am crezut că sunt inspectori în clasă, că au asistat la oră, și când m-au chemat afară, eram cam speriat așa, credeam că nu am răspuns bine, mai ales că știam ceva, dar nu de nota 5 – atunci notele mergeau până la 5. Am luat 4, ceea ce era o notă bună. Dar am crezut că m-au prins cu fofârlica, cine știe ce greșeli făcusem! Așa am jucat în filmul acesta.

I.V. – Și Constantin Vaeni a fost colegul dumneavoastră de platou.

M.D. – Da, și nu numai el. Am mai avut un coleg care este unul dintre cei mai mari savanți din medicină astăzi, în Suedia.

I.V. – N-ați rămas în domeniu, nu ați îmbrățișat o carieră în film.

M.D. – Uite că Vaeni a îmbrățișat. Eu nu tindeam să devin actor. Mi-a plăcut mult că am stat cu oameni mari atunci și cu copii. Am jucat în cartierul de lângă liceul „Petru Maior” și piața Giulești. Filmul a fost preluat și a intrat pe piață în mod obișnuit, a fost acceptat pe piață. E adevărat că unele scene au fost reluate, întrucât în timpul filmului scoteam cravatele de pionier din buzunar și a trebuit să refacem, ca să nu mai avem cravatele mototolite pentru film. Lui Rossellini i-a plăcut foarte mult filmul, pentru că era cu amatori. Și șoferul era amator, altul era frizer. Foarte interesant filmul!

I.V. – Diletanți, în sensul înalt, în sensul îndrăgostirii de cinema.

M.D. – Era atunci moda neorealismului, iar ei chiar lucrau cu actori neprofesioniști. Hoții de biciclete era un film cu actori neprofesioniști.

I.V. – Un film care a făcut carieră. Care e „ora H” din biografia lui Mircia Dumitrescu?

M.D. – Ora H e aceea că am intrat din prima la facultate. Că dacă nu intram din prima la facultate, eram inginer constructor. Nu eram nemaipomenit, dar mă descurcam și la matematică, îmi plăcea să citesc foarte mult. La facultate se intra foarte greu. Cel puțin când am dat eu, erau în toată facultatea 20 de locuri pentru intelectuali. Mama, cu toate că ar fi avut o origine sănătoasă, pentru că bunica mea era văduvă de război – de altfel, am și scos o carte cu morții-eroi înmormântați în cimitire din Alsacia și Lorena. Sunt republican și nu sunt regalist, pentru că, și acum, ca atunci, inegalitățile funcționau, în sensul că și regele, și Averescu au promis celor care mureau în război, că o să le dea cinci hectare de pământ. Bunica mea, când bunicul era deja dispărut și mort în Alsacia și Lorena – după aceea am găsit și actul de deces, târziu de tot, exact la 100 de ani după ce s-a făcut Unirea, când mi l-au trimis francezii – bineînțeles că, fiind un om sărac, având doar un pogon și jumătate de pământ, nu i-au mai dat pământ, fiindcă nu avea boi. Exact ca în proverbul românesc: „La omul sărac nici boii nu trag”.

I.V. – Când ați intrat la facultate?

M.D. – În 1959. Era o perioadă destul de complicată. Unii de dinainte fuseseră nu arestați, ci pur și simplu luați din facultate, unii au și dispărut. Dar în momentul în care am intrat eu, lucrurile se mai liniștiseră.

I.V. – Care este marele profesor, omul căruia și astăzi îi purtați recunoștință?

M.D. – O recunoștință mare de tot am pentru domnul Vasile Kazar și pentru Eugen Schileru. Și unul, și altul au însemnat enorm pentru mine. Pot să spun că îi iubesc și că m-au format. Eugen Schileru, un om special, era unul dintre cei de stânga atunci, la Brăila, și a făcut parte din celulele comuniste, din cei 700 de membri de partid. După venirea la putere și a câștigării titlului de membru, dintr-odată, el a devenit unul dintre oamenii cam nefrecventabili. La facultate, i se dădeau orele sau cursurile care erau de artă sovietică. Ceea ce, la capacitatea lui fantastică intelectuală, nu că nu putea să le rezolve – noi vorbeam cu el cu totul altceva, era o somitate a lumii culturale din acel timp, dar am avut noroc că, la un moment dat, am avut o discuție la un examen, și era și șeful de catedră, care era un necunoscut, dar care era pe linie – Nicolae Moraru, șeful catedrei de estetică. Eu, citind foarte mult în acea vreme, de aceea și filmul m-a preluat ca un actor care făcea pe intelectualul. Eram cel care mergea în Africa, vorbeam de ora H, am organizat întreaga prindere sau neintrarea în păcat a tatălui unui copil, coleg al nostru. De aceea mi-au și dat rolul acesta. Eram un fel de coordonator intelectual al filmului. La examen, mi-a căzut o temă – țin minte lucrul acesta, acea propagandă prin artă, în arta sovietică. Eu tocmai citisem o broșurică mică, pe care nu o citisem din cauza aceea, ci doar pentru că citeam tot ce îmi pica în mână. Eram foarte pasionat de citit. Am citit o carte care se chema Convorbirile lui Lunacearski cu Lenin. Am răspuns prompt, după textul acela, că totul a fost un fiasco. Atunci, șeful de catedră s-a făcut roșu, iar eu, fiind naiv, vă dați seama cum arătam la 18 ani, când am intrat în facultate. Și-a dat seama că a făcut o gafă că a urlat la mine. Domnul profesor, după ce a plecat șeful catedrei, m-a reținut. Eu nu știam ce am greșit. Le-a dat drumul tuturor, iar pe mine m-a luat și de atunci am ajuns foarte apropiat de el, cunoscând toată lumea boemă a Bucureștiului.

I.V. – Cum e bine să fii în viață? Naiv, idealist sau realist și pragmatic?

M.D. – Nu mă pricep. Totul e să fii cum ești tu. Cum ți-o da Dumnezeu, și talentul, și temperamentul. Trebuie să nu faci rău și să fii nebun după obiectul muncii pe care ți-l alegi.

Necesitatea magisterului

I.V. – Ați devenit mai târziu profesor. Sigur, școala pare astăzi că și-a pierdut din prestigiu. Care e rolul profesorului? Putem să devenim de unii singuri ceea ce suntem în sensul a ceea ce spuneați, de a adera la ceea ce e mai bun în noi, în sensul de a adera la pasiunile noastre, la ceea ce ne place? Sau avem nevoie de un magister?

M.D. – Eu cred că magisterul este esențial. Părinții sunt și ei, în primul rând. Dar nu trebuie să dai vina pe părinți pentru reușitele și nereușitele tale. Părinții adevărați nu ți-i alegi, dar profesorii poți să ți-i alegi. Profesorul este esențial și, la rândul lor, prietenii sunt esențiali. Eu am avut noroc, din toate punctele de vedere.

I.V. – E un capitol special al prietenilor dumneavoastră.

M.D. – Dar și de profesori am avut noroc. Domnul Schileru! După ce a fost acea discuție cu șeful de catedră, noi am mers la o cârciumă și am stat de vorbă. Atunci am cunoscut lumea boemă a Bucureștiului, pe care nu am mai părăsit-o. Dar a doua zi dimineață, a venit la mine cu un bilet de intrare la Biblioteca Academiei Române și mi-a zis: „Începe cu Estetica lui Vianu!” La noi preda Nicolae Moraru și habar nu avea de nimic. Vorbind de estetică, ne spunea că curcubeul este sublimul. Era pe dinafară complet.

I.V. – Era o perioadă în care și în alte facultăți umaniste, și nu numai, era o ingerință politică majoră.

M.D. – Da, dar pe noi ne scăpase. Însă rămăseseră profesorii care erau slabi ca pregătire. În perioada aceea, mai bune deveniseră liceele. Fuseseră dați afară profesorii universitari și intrați cei care nu erau arestați în licee. Liceele erau bune. În schimb, facultățile deveneau locuri pentru oameni pregătiți politic și destul de slabi.

I.V. – Profesorul trebuie să fie o autoritate sau un prieten?

M.D. – Aici noi am sărit peste cal. În momentul în care un profesor este o autoritate intelectuală, în momentul acela îți este și prieten, dacă îl alegi. Dacă nu, acum avem un avantaj: nu îți place profesorul, poți să îl schimbi. Adică poți să mergi în altă parte la facultate. Acesta e un lucru bun. Dar se întâmplă și un alt lucru, care e neplăcut. S-a ajuns la o libertate prea mare, în care confundăm drepturile studentului și ieșirea din facultate fără să fii pregătit. Deci libertatea nu stă în faptul că tu poți să treci clasa nepregătit. Dar acum s-a ajuns la situația în care, dacă un profesor e sever, studentul poate să îi facă scandal, să îl dea afară din facultate. Nu faptul că nu știe, ci numai din faptul că nu îi convine lui. Am fost la Aachen și acolo e o facultate de aerodinamică, cea mai bună facultate sau era, cel puțin când am fost eu. Vreau să spun că acolo era un profesor la rezistența materialelor, la care dacă treceai, toți cei care lucrează în industria aeronautică, te primeau fără examen. Dar era așa de sever, că treceau foarte puțini oameni. În schimb, puteai să profesezi fără examenul acela, dar trebuia să dai un test oriunde erai angajat. Nu i-a făcut nimeni scandal, că: „Vai, nu îți faci norma și i-ai lăsat în anul acela!” Era o responsabilitate. Mie nu mi-e frică pentru artă, fiindcă în artă nu e o nenorocire dacă greșești un tablou sau dacă studentul nu învață. Ba din contră. Acum e o încurcătură îngrozitoare. Intrăm într-o artă modernă în care toată lumea crede că poate să facă ce e acolo. Și de multe ori așa e, că orice obiect, dacă tu îl scoți din realitatea în care e, poți să-l faci un mare lucru. Dar cred că e o mare greșeală ce se întâmplă. Se pierde meseria și e de discutat mult aici.

„Modernita”: pierderea omului din spiritul unei epoci

I.V. – Vă pun o întrebare pe care am găsit-o la Dinu Flămând, de fapt, într-o cronică la ultima dumneavoastră mare expoziție, Perspective, de la Muzeul Național de Artă al României. Întrebarea lui era: de ce vă temeți ca artist?

M.D. – Încă nu știu. De fiecare dată când începi un lucru, te așezi într-o înțelegere. Eu am abordat, datorită ilustrației de carte, un fel de legătură concretă cu autorul. Sunt două feluri de a ilustra un lucru. Aceasta se poate vedea și în regie. Există un regizor care îl respectă pe autor și caută să transmită cât mai concret și atmosfera, și stările. Și alți regizori care se realizează pe ei. Poate să fie subiectul numai un pretext. Așa se întâmplă și la ilustrații. Sunt mulți ilustratori care își impuneau stilul sau îl adaptau autorilor și atunci toate cărțile semănau. La mine și câțiva artiști cu care am lucrat, așa cum a fost State, Vasile Socoliuc, Lolea, cartea se schimba, stilul ilustratorului se schimba în funcție de autorul pe care îl ilustrai. Așa se întâmplă și la o compoziție. Nu poți să faci mereu aceleași sisteme compoziționale. Mulți zic că e un stil: e stilul lui Popescu, stilul lui Ciucurencu etc. Dar cred că e bine ca un subiect să se adapteze și de data aceea să schimbi forma, ca un regizor care se primenește mereu și poți să îl recunoști datorită cadențelor interioare. Dar el vrea să-l facă pe autorul respectiv. Aici e mult de vorbit și de comentat. Dar, personal, teamă nu am decât de a nu putea să realizez sau să dau drumul unui lucru de care nu sunt mulțumit. Nici înainte nu s-a întâmplat să dau altceva decât ceea ce am vrut să fac.

I.V. – Aveți multe lucrări neterminate?

M.D. – Nu, nu am. Sunt foarte bucuros că, uite, deja acum am o anumită vârstă. Trebuie să spun că nu mă gândesc deloc că sunt la senectute, ci mă gândesc că sunt un clasic. Și sunt un clasic, pentru că nu mor după cuvântul „modern”. Mi se pare o mare prostie că se împing lucrurile către acest modern prea mult. Deja începe o lume întreagă să se trezească, că poate au fost puțin păcăliți. Chiar și cei care au împins structuralismul: Roland Barthes, Derrida, și-au dat seama că această împingere către gramatica formală și către formalism începe să piardă omul din discuție. De altfel, René Berger, Braque sau Jacques Ellul, filosofi care acum încep să reia în discuție arta modernă. Braque vorbește despre moderni ca despre o „modernita”, ca o boală, ca o infecție. Și aici se întâmplă greșeala fantastică, când noi considerăm că e vorba de modă. Modernul nu pleacă absolut deloc de la ce credem noi. „Modern” pleacă din latină, de la „modus”, care înseamnă „măsură”. Iar modernul pe care îl înțelegem noi numai măsură nu are. E o bulibășeală înspăimântătoare. Mai ales acum, în societatea asta de consum, dar și înainte. De exemplu, vorbim despre Tristan Tzara, ce nemaipomenit! Dar închipuiți-vă că nu mai poți să iei dadaismul ca inițiere și nu poți să iei Manifestul lui Tristan Tzara cu: „Burghezi, spălați-vă creierii!”, când noi am trecut printr-o perioadă în care nu am mai avut de-a face cu burghezii absolut deloc, nicio sămânță nu mai era de ei. Așa că aceste lucruri nu mai au o valabilitate. De altfel, ceea ce împinge spre modernul acesta pe care îl înțelegem noi, e ideea de modă. Avem o artă de consum. Ne plictisim repede. De altfel, și cuvântul „modă” vine tot din latină și înseamna „un lucru terminat acum”. După aceea, s-a transformat în această fugă permanentă după noutate. Se pierde, în fond, esența meditației culturale.

I.V. – Ați folosit cuvântul „senectute” în ceea ce vă privește. Este exact termenul pe care îl folosește Nicolae Breban când vorbește despre dumneavoastră, cu prilejul unei alte expoziții pe care ați avut-o în 2016, la Biblioteca Academiei Române. Și spune: „Mircia Dumitrescu s-a învins pe sine și ne oferă nouă imaginea splendidă a unei mari personalități, de care noi, scriitorii, suntem mândri.” Cum s-a făcut apropierea aceasta de lumea literară, de scriitori? Sigur că o să vorbim despre Nichita Stănescu mai târziu, dar nu este vorba numai despre el. Este vorba de o pleiadă de mari scriitori. Cum s-a făcut această întâlnire între pictorul, sculptorul Mircia Dumitrescu și lumea literară?

M.D. – De citit am citit foarte mult. Îmi plăcea. Dacă astăzi toată lumea stă pe televizoare și pe telefoane, atunci eu căutam cărți și era o emulație să citești ultima carte. Căutai profesorul care putea să-ți fie un mentor și să te îndrume să citești, așa cum era domnul Schileru, care imediat și-a dat seama despre ce e vorba cu mine. Nu se găseau cărțile acestea ale lui Vianu și m-a trimis la bibliotecă. Pentru noi, cartea a fost un lucru esențial. Datorită domnului Schileru, am intrat în lumea această boemă. Mergeam și îi duceam cărțile. După domnul Schileru era și Tudor George. Omul ducea o valiză de cărți în spinare. Venea cu multe cărți, că nu aveam de unde să găsim. Mergeam cu el în fiecare zi, după curs, la o cârciumă. Nu am intrat în domeniul oamenilor care erau profesorali, ci în domeniul celor care erau boemi, de la Stelaru, Tudor George și lumea cârciumii, cum ar fi.

I.V. – Era terasa aceea de lângă Muzeul Literaturii?

M.D. – Nu, nici nu se pune problema. Erau Katanga, Boema. Terasa de la Muzeul Literaturii a apărut după Revoluție. Dar erau cârciumi precum Podgoria, unde veneau majoritatea, iar după se pleca la Boema, unde cânta Johnny Răducanu. Era o lume de care îmi amintesc cu multă plăcere. De vorbit nu vorbeam foarte mult, ci ascultam. Acum mai trăncănesc. Dar atunci nu vorbeam. Problema e alta. Eram dornici de cultură și ne doream să fim în sincron cu cei din Vest, pentru că eram puțini strânși în țară. Dar am avut noroc totuși, pentru că mi-au venit cărțile exact la timp. La început puteam să citesc Gogol și Tolstoi, și Turgheniev. După aceea, i-au dat drumul și lui Dostoievski. Deci lucrurile începeau să se miște firesc. Au apărut și clasicii editurii universale. Am putut să îi citesc, spre deosebire de un tânăr de astăzi, care regăsește dintr-odată informația, și nu știe dacă poate să citească asemenea cărți. Toți doream să fim în sincron cu ceea ce se întâmplă în Occident, pentru că arta sovietică părea că ne înglobează în realismul socialist. Și atunci încercam, așa cum s-a întâmplat și la ʼ48, și mai târziu, și între cele două războaie, să fim în sincron cu literatura occidentală, universală.

Arta – între reproducerea mimetică și trăirea autentică

I.V. – Momentul ʼ48 rămâne emblematic în istoria noastră, pentru că era o generație extraordinară care era în ton cu tot ce se întâmpla în Europa.

M.D. – Lumea nu știe, dar Heliade-Rădulescu făcea un sincron cu Victor Hugo și Lamartine la diferență de șase luni. El traducea în românește, în șase luni, poeziile lui Lamartine, înainte de ʼ48, în ʼ20. Această dorință de sincronizare parcă se face la noi în etape. Tot timpul se întâmplă câte ceva. A fost ʼ48, am avut o perioadă de întrerupere, apoi a avut loc renașterea aceasta fantastică, când au apărut Creangă, Eminescu și Caragiale, după, iar o pauză, după marea abundență de literatură. Această dorință de a ne sincroniza ne-a împins și la mari greșeli pe care le-am făcut în artă. Noi vrem să ne ducem înainte, dar am început să copiem curente care nu au nimic de-a face cu „grund”-ul țării noastre. Și pot să dau un exemplu foarte simplu. A apărut un curent, Pop-Art, de care vorbim toți. În fond, ce înseamnă Pop-Art? Este o reacție la abundența societății de consum. Îi găsești pe toți acolo: Jaspers Johns și restul. Dacă aveai cutii de conserve, el îți făcea tabloul din cutii de conserve puse una lângă alta. La noi, cum puteai să faci, în perioada aceea, acest lucru? Că, dacă aveai o cutie de conservă, o făceai ghiveci. Eu am trăit în perioada în care oamenii aveau puse în vitrine cutii de țigări, sticle goale. Dacă găseai o sticlă de whisky, o puneai frumos acolo și aveai vitrina plină de obiecte de consum. Ceilalți le aruncau, așa cum am ajuns și noi astăzi? Mai păstrează astăzi cineva o cutie de Coca-Cola? Nu. Atunci o aveam în vitrină. Atunci am avut și eu revelația aceasta – mai ales că am și vorbit cu domnul profesor Schileru – că nu trebuie să mimezi ceea ce tu nu simți în realitatea ta. Acest transfer exterior te înfundă. Îți pierzi pământul de sub picioare. Exact așa cum face Anteu, pe care Hercule îl ridică în aer și îl sugrumă în aer, căci dacă stătea cu picioarele pe pământ, mama lui îi dădea forța să poată să lupte cu el. Așa se întâmplă și la noi. Trebuie să stăm legați de această atmosferă. În ultimă instanță, ce este un artist? Un martor al timpului lui. Eu cred că, cu cât te ancorezi mai mult în atmosfera națională, cu cât devii mai înțelegător al locului unde te afli, cu atât poți să atingi valori universale. Sigur că e o bătălie mult mai grea, mai ales că noi avem un mare defect: nu știm să ne apreciem valorile. Suntem încă la nivelul oamenilor unei snobeli false. Și e păcat.

I.V. – Nu avem memorie. De multe ori, amnezia este caracteristica acestui spațiu. E o discuție lungă aici și am multe exemple.

M.D. – E foarte bine ce ai spus. Domnul Schileru, care era comunist, nu a mai avut voie să plece din țară. Și la 50 de ani, ca și Nichita, moare. Dar la 50 de ani i-au dat voie să plece. Era un om slăbuț, îmbrăcat în pulovere mereu. I-au dat voie să plece. A mers la Paris. Noi, bineînțeles, când a venit: „Cum e?” Eram curioși. Asta era în ʼ67, când era încă o perioadă liberă. Atunci ne-a spus și a vorbit despre Occident. Ce se întâmplă cu Occidentul? „Ridică în slăvi pe cineva un timp enorm și, după șase luni, îl uită ca și cum nu ar fi fost.” E o amnezie totală, nu mai rămân cu valorile respective, vine o altă modă.

I.V. – Așa se întâmplă și la noi. Trăim într-un „prezenteism”, nici măcar un prezent.

M.D. – Culmea e că asta era plăcut la Nichita, dar avea un alt sens, că el semna numai cu „azi”, „Nichita azi”.

Decalogul pentru Mircia. Prieten sau magister?

I.V. – Pentru că ați spus de „Nichita azi”, vreau să citesc ceva pentru cei care ne urmăresc. Este un decalog celebru în lumea umanistă, este Decalogul pentru Mircia, de Nichita Stănescu.

M.D. – Pot să îl spun pe dinafară. E prima poezie pe care mi-a dat-o. Eu eram debusolat atunci, așa era viața. Făcusem o expoziție foarte bună în ʼ73, când am ieșit pe piață, și el m-a văzut, mi-a dat-o ca un firman, și spune: „1. Să nu-ți minți ochii cu ochi. 2. Să nu-ți furi realul în real. 3. Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul. 4. Să nu vorbești în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este. 5. Să-ți faci chip cioplit. 6. Să-ți faci chip din linii. 7. Să-ți faci chip din trilul ciocârliei. 8. După ce le-ai făcut pe toate astea, încearcă să le îmbrățișezi dacă poți. 9. Îmbrățișarea chipului cu chip sărut se numește. 10. Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin.” Pentru mine a fost foarte complicat, căci fraza aceea: „Să nu-ți furi realul în real”, îmi părea că se repetă. După un timp am înțeles, că unul dintre „realuri” e realitatea. Un real și o realitate superioară. Deci dintr-odată, săritura este fantastică. Am înțeles cu adevărat în momentul când m-am întâlnit cu Basarab Niculescu și vorbea despre transdisciplinaritate, despre terțul exclus și, dintr-odată, cuvintele acestea au devenit mult mai grele, mult mai serioase. Cu toate că le pipăiai, dar nu înțelegeai în esență. Restul sunt foarte frumoase, și „brațele sunt făcute pentru ararea câmpului”, dar și faptul că sărutul nu este altceva decât fața noastră către Dumnezeu. Deci noi vorbim om cu om, ne uităm unul la altul, ne vedem și acum cred că începe o tragedie, că stăm la televizor atât de mult și în fața unui ecran. Nu știu dacă ne mai vedem ochi cu ochi.

I.V. – Dumneavoastră ați făcut ilustrația multora dintre volumele lui, iar el v-a dedicat 33 de poeme. Ați fost recent la vernisajul unei expoziții, la Muzeul Național Brukenthal, la Sibiu, unde ați mai avut o retrospectivă. Expoziția se cheamă „Nichita azi. Expoziție bibliofilă de Mircia Dumitrescu”. Nichita a murit în 1983. Noi ne-am întâlnit recent la Ploiești, la Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”. Ați primit premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu, dar e un titlu incomplet, pentru că dumneavoastră nu ați promovat numai opera lui Nichita Stănescu, ci ați promovat și viața, omul Nichita Stănescu, care e făcut și din operă. Multă lume v-a întrebat în timp despre Nichita, pentru că e bine cunoscută prietenia dintre dumneavoastră și Nichita Stănescu. Spuneți-ne ceva ce nu v-a întrebat nimeni. Cum era Nichita? Spuneți-ne ceva ce îl particularizează. Iată, s-au împlinit 89 de ani de la naștere. Moare repede, la 50 de ani. În 15-20 de ani, scrie niște volume care îi vor asigura posteritatea, indiscutabil. Ce l-a particularizat? Ce face din Nichita Stănescu cel mai strălucit poet al unei generații ea însăși strălucite, generația ʼ60?

M.D. – Eu nu pot să spun că am fost prieten cu Nichita Stănescu. Eu l-am iubit, dar l-am iubit ca pe un magister. Eu am fost mult mai apropiat de scriitori decât de artiștii plastici. Cu artiștii plastici am fost prieten numai cu cei buni: Mirel Zamfirescu, Apostu, oameni de talie mare în plastică. Dar la literatură, mă interesa foarte mult sistemul lor compozițional. De exemplu, dacă vezi sistemul compozițional al unui roman de Breban, îl vezi cum aruncă fraza, și după continuă într-o altă frază și într-o altă frază, și te duce, așa cum poate face Proust sau Faulkner și așa mai departe. La Nichita, la fel se întâmplă. Eu nu l-am iubit inițial pe Nichita, l-am iubit pe Sorescu, fiindcă eram ahtiat după Kafka, iar el avea parabola aceea. Sorescu intrase în parabole. Nichita m-a fascinat în momentul în care am văzut cum așeza cuvintele și pleca de la un detaliu simplu, și, brusc, finaliza cu o înțelepciune, cu o concluzie aproape metafizică. Așa cum și în Decalog, „numai brațele sunt făcute pentru ararea câmpului”. Îl urmăream pentru că avea o spontaneitate fantastică. Îmi pare rău că pe piață au fost foarte puține lucruri scoase pentru public. Nichita, într-o noapte, la ziua unui prieten, a scris 40 de poezii „– Vin perșii, mamă!” Erau cântate – el știa foarte bine să cânte și la pian, cânta și 40 de poezii, dictate una după alta, pe muzica celui care era la pian. Era de o inventivitate fantastică și de o tragedie, în același timp! Totul pleca jucăuș și se sfârșea în metafizică curată! L-am văzut odată uitându-se la un picioruș – era un desfăcător de bere, un kitsch total, făcut cu email, iar tocul desfăcea sticla de bere. Nu înțelegeam cum se putea uita la o prostie ca aia. La mine a venit și mi-a dedicat una dintre poeziile date. Venise în vizită la mine, cu un rucsac în care erau „ciozvârte de femei, mult retezate/ ținute mult la fum, deci afumate,/ mi le-a adus pentru mâncat”. Aici începe o beție totală după asta.

I.V. – Acolo, în Piața Amzei?

M.D. – Da, și eu aveam atelierul alături la Sf. Iosif, la vechea Robescu. Și sfârșește: „Apoi ne fură răul și vomitarăm ciozvârtele cu poftă mult mâncate, scârbiți de cele multe, de păcate…” Restul am uitat. Dar nu las așa versul, îl am și vedeți că am adus cartea pe care am făcut-o pentru el. Are patru metri. Aceasta este o carte mai mică, pe care o voi scoate acum pentru împlinirea a 90 de ani.

I.V. – La anul se împlinesc 90 de ani de la nașterea lui Nichita.

M.D. – Cartea e în felul acesta. Are patru metri. Când se deschide, stă pe un trepied și tu trebuie să te miști patru metri ca să dai foile. Aici am una care e de numai 50 de centimetri. Am făcut câte 11 cărți, în franceză, în engleză, în germană și acest volum e în sârbă, pe care l-a tradus Adam Puslojić, prietenul nostru. Și vreau să spun că nu s-a lăsat și mi-a zis: „Am tradus, am tradus, lasă-mă să scriu și eu un volum!” Vedeți că a scris aici o poezie și a scris-o și în sârbă, apoi și-a tradus propria poezie, care e scrisă în sârbă – ca semn al prieteniei. Adam Puslojić împreună cu Nichita au celebra carte Belgradul în cinci prieteni.

„Prietenia este o dictatură roză”

I.V. – Am și eu, deloc întâmplător, acest catalog superb, Nichita Stănescu. Atelier de creație, o ediție în facsimil, cu poeme pe care le-a dedicat, multe dintre ele, lui Adam Puslojić, care, la fel ca și dumneavoastră, era un prieten bun al lui Nichita și care a făcut foarte mult pentru promovarea lui Nichita Stănescu în Serbia.

M.D. – Ai spus un lucru pe care nu îl știe nimeni și îl spun acum, pentru că e ceva foarte serios. Eu i-am făcut Respirările, când plecasem din învățământ și eram la Editura Sport-Turism. Atunci i-am publicat desenele. Așa a câștigat un bănuț și el, pe care nu i-l lua Fondul Literar. Atunci, banii îi primea de la artiștii plastici și astfel nu mai avea datorii. Dincolo avea datorii. I-am făcut o fotografie, pe care trebuia să o pun pe spatele cărții. Mie mi-a plăcut foarte mult fotografia. Dar el, în perioada aceea, i se umflaseră picioarele, le avea cam butucănoase, și mergea cu niște teniși cam desfăcuți la șireturi. De ce e amuzant? Că mi-a zis: „Nu, Mircia, scoate picioarele!” Și atunci a rămas numai portretul. Mie îmi plăcea, că era foarte frumos. Atunci, mi-a spus un lucru frumos: „Vezi, ar trebui ca orice scriitor și orice om să-și aleagă o poză care să fie arhetipală.” Așa cum are Eminescu. Îl luăm pe Eminescu cel tânăr, cu pletele în vânt. Dar eu aș opta pentru cea în haină albă, cea de maturitate. Și mie mi-ar plăcea să am poza care era în volumul care a apărut în Anglia, eram cam la 40 de ani. Majoritatea s-a apropiat de Nichita când era spre bătrânețe, când buzele erau crăpate… Sigur, era foarte expresiv. Bătrânețea este expresivă.

I.V. – Erau anii ʼ80 deja, când a apărut volumul la care faceți referire. El moare în ʼ83, iar Respirările cred că apar în ʼ82.

M.D. – În ʼ81 am lucrat la ele. De altfel, toate desenele așa au rămas, pentru că, fiind liniare, pot fi tipărite ușor, că desenele originale s-au pierdut.

I.V. – El spune undeva că „a avea prieteni e mai vital ca a avea un înger”. Ne amintim de Cartea cu prieteni a lui Fănuș Neagu. S-au împlinit 90 de ani de la nașterea marelui scriitor Fănuș Neagu. Ce face prietenia să reziste în timp? Din ce e ea construită ca să reziste?

M.D. – Stai să îți povestesc ceva! E un text pe care e bine să îl luați în vedere, că e foarte frumos. A apărut un CD, se numește Albastru de Prusia, cu vorbele lui Nichita. Acolo are un text în care vorbim despre prietenie, îl întreabă cineva ce e prietenia. Și el spune: „Am reținut cuvintele unui prieten al meu, Vasko Popa, care spune că, dacă dictatura medievală o știm ce înseamnă, prietenia este o dictatură roză.” O dictatură roză, dar tot o dictatură.

I.V. – Deci prietenia înseamnă caracter.

M.D. – Asta spune și el. Pentru că întotdeauna caracterul e același, tu nu te mai schimbi. Tu știi că te poți baza pe el. E foarte frumos spus. Dar faptul că prietenia e o dictatură roză mi-a plăcut nemaipomenit de mult.

Privilegiul de a bea cafea alături de manuscrisele lui Eminescu

I.V. – L-ați invocat mai devreme pe Eminescu și nu putem ocoli unul din lucrurile esențiale atunci când ne gândim la Mircia Dumitrescu, și anume definitivarea unui proiect vital pentru cultura română: Caietele lui Eminescu. E visul a generații de eminescologi. Știm ce au scris Noica despre asta, Petru Creția și alții. Dumneavoastră sunteți cel care a făcut posibil acest lucru. În cultura română, avem foarte multe începuturi, dar foarte puține lucruri duse la capăt. Or aici, iată că se poate. Este un exemplu extraordinar. Profesorul Eugen Simion vorbea despre metoda Mircia Dumitrescu, o metodă mai bună chiar decât ce au folosit francezii – el îl invoca pe Verlaine. Aș vrea să povestiți un pic despre acest lucru. Dumneavoastră sunteți modest. Și săptămâna trecută, la Ploiești, în Laudatio, mai mulți au vorbit despre modestia lui Mircia Dumitrescu.

M.D. – Nu-i chiar așa…

I.V. – Ei, să nu fie chiar așa, și să ne spuneți, să înțeleagă cei care ne ascultă.

M.D. – Nu are niciun rost să explic, pentru că acum lumea a înțeles ce am făcut. Fiind un foarte bun profesionist în grafică și bun constructor de carte – de asta am și făcut cartea asta cu Nichita, de patru metri – nu fac cărți false, așa cum se poartă în ziua de astăzi, carte-obiect, fără să fie legată de cuvânt. Un lucru foarte simplu, dar dacă spun două cuvinte dintr-odată, lucrurile nu se înțeleg. Pe vremea mea, ca și acum, erau două feluri de tipare: tiparul înalt și tiparul plan. Eu le-am combinat. Așa că rămânem tot într-o nebuloasă completă. Doar că a fost un summum de date care s-au unit: o dată, profesiunea mea de grafician și a doua, întâlnirea mea cu Petru Creția, care mi-a explicat și el mi-a spus pentru prima dată că oamenii nu mai pot atinge originalele eminesciene. Datorită lui, am așezat alături de fiecare volum și un CD al stării actuale a manuscriselor eminesciene. Ele sunt depozitate bine și nu se mai umblă, pentru că hârtia a devenit friabilă. Noroc că a fost domnul Eugen Simion, care a avut încredere în mine, și directoarea de la Monitorul Oficial care, după ce m-a beștelit la început, că a mai lucrat o dată pentru Editura Humanitas și, după un an de zile, a renunțat. Când am venit cu propunerile mele, după beșteleala pe care mi-a tras-o că nu crede în ceea ce fac, a doua zi m-a chemat și mi-a zis: „Ai dreptate.” Și a fost câinele cel mai credincios al tipăririi manuscriselor.

I.V. – Cum a fost când ați văzut prima oară manuscrisele? Cum erau?

M.D. – Aici pot să fiu mândru. Am băut cafea cu manuscrisele. Am avut ceașca de cafea alături de manuscrise.

I.V. – Cum e scrisul lui Eminescu?

M.D. – Scrisul lui Eminescu e atât de frumos, ca și al lui Iorga, la început. Era moda scrisului mic de tot. Am rămas uimit că scria până la marginea foii de hârtie. De aia a și fost o parte grea de tipărit, ca să faci fotografie, cum au încercat cei de la Humanitas. Ar fi însemnat, când rotunjești cartea, să tai din litere, dacă mergeai până la margine. Era o încurcătură. De asta, formula pe care am aplicat-o a fost foarte bună. Nu are rost să explicăm, că acum lumea pricepe mai ușor. Atunci a fost o treabă, dar am putut să și retușăm textele, pentru că cerneala, așa cum faci și o pată pe sugativă, ea se împinge în lateral și face țepuși pe hârtie. A fost o pronie. Eu eram pregătit, lumea a fost pregătită. Cine a luat-o rău de tot a fost domnul Eugen Simion. Bineînțeles, cum se întâmplă la literați, la plasticieni, la muzicieni, poate și la cineaști, ba chiar și la medici, nu mai vorbim… Fiecare meserie are problemele ei. A ieșit un scandal fantastic. A mai apărut un dobitoc și îi spun că e dobitoc, care se dădea om de afaceri liberal, de la Timișoara, care l-a dat în judecată pe domnul Simion, că a cheltuit banii poporului pentru manuscrise. După patru ani de cercetări asidue ale procuraturii, domnul profesor a primit o hârtie conform căreia omul acela nu există, cu toate că dăduse două adrese. S-a văzut foarte clar că noi am făcut o economie fantastică.

I.V. – Deci am mers cu Eminescu și la tribunal.

M.D. – Da. Am și scos o carte, Avatarii ale manuscriselor Eminescu.

I.V. – Are Stendhal o vorbă: „Invidia e cel mai puternic sentiment omenesc.”

M.D. – Domnul profesor Schileru mi-a spus altceva, că „invidia subordonează”. Dacă îți amintești un roman, „Laleaua neagră”, țin minte că unul lucra la bulbi ca să facă laleaua neagră și altul s-a gândit că e mai bine să ia un ochean, să vadă ce face ăla acolo. Așa că, dintr-odată, te-a subordonat. Deci e mai bine să nu fi invidios, că începi să-l urmărești pe ăla și începi să te pierzi pe tine.

Bucuria de a trăi a artistului

I.V. – Aveți un ciclu de lucrări care se cheamă „Bucuria de a trăi”. De ce „Bucuria de a trăi”?

M.D. – Aici e o mică joacă. Am preluat cuvintele de la Călinescu, care avea niște cronici ale optimismului. Aici nu vede nimeni că bucuria de a trăi e pentru acela care pierde timpul, joacă cărți, bea, stă în cârciumi. Dar la mine era „bucuria de a trăi”, între ghilimele. Dar domnul Frunzetti, când a văzut compozițiile mele – de altfel, m-a și propus pentru o bursă, bursa smithsoniană, pe care nu am luat-o. Nu că nu m-a propus, dar a fost un an, după s-a făcut de 6 luni, după de 3 și, până la urmă, a plecat altcineva și eu nu am mai aplicat. Este mitul bucuriei de a trăi fals. Pe acele compoziții le-am făcut în momentul în care Ceaușescu dăduse legea avortului. Era falsa bucurie a omului care râde, se bucură, dar prostește. Călinescu de asta și începuse cu „bucuria de a trăi” între ghilimele, așa cum înțelege el lumea simplă. El spunea: „Ce frumos e să mergi pe stradă noaptea și să te gândești că omul acela stă și citește.”

I.V. – Dacă scoatem ghilimelele, ce înseamnă bucuria de a trăi pentru Mircia Dumitrescu? Din ce își recoltează el optimismul și pofta de viață?

M.D. – Nu ține de optimism. Vreau să spun că îi mulțumesc lui Dumnezeu că am terminat expozițiile astea, care nu sunt retrospective. Toată lumea, văzând atâtea lucrări, a crezut că sunt retrospective. Am făcut la Cotroceni, la Academia de Artă, la Brukenthal și la Muzeul Național de Artă, unde se face, de obicei, după ce ești mort. Dar am preferat să îmi fac singur expoziția, măcar să o văd eu. Nu poate să îți facă nimeni expoziție ție, ca individ. Mai ales că acum se poartă antologiile. Și apar și niște critici care cred că știu. Din tine, încep să aranjeze altceva. Aveam pe cineva căruia i-am dat un premiu și, după ce i-am dat premiu, pe scenă la Festivalul „Nichita Stănescu” a spus: „ – A, păi Nichita nu e mare poet. E mai bun Mazilescu.” Și, după i-am spus: „ – Cum ai putut să spui asta? Că ai jignit oamenii aceia din sală.” Și zice: „ – Păi dacă i-aș face eu o antologie…”Așa se întâmplă și cu un artist plastic. Vine câte un critic, îți trântește o expoziție și te duce în altă parte. Mai bine să îți faci tu expozițiile tale.

I.V. – Lucrul care trebuie spus legat de acești ultimi ani, care au fost foarte prolifici în ceea ce înseamnă creația lui Mircia Dumitrescu, este că nu s-au repetat. Nu știu dacă sunt retrospective. Dumneavoastră spuneți că nu sunt, deși se cheamă „Perspective” expoziția de la Muzeul Național.

M.D. – Asta pentru că am făcut o mică comparație între lucrările de început și cele de sfârșit. Am reluat unele teme și am ajuns la alte concluzii.

I.V. – Remarcabil este că nu se repetă. Sunt mereu alte exponente.

M.D. – După ce am strâns expoziția, am lucrat atât de mult și mi-a ieșit. De exemplu, am făcut lucrări despre Brâncoveanu și le-am dat deja la Potlogi. Mi-a vorbit un prieten al meu, profesorul Silviu Angelescu, despre Brâncoveanu și mi-a plăcut. Brâncoveanu, după ce i-au fost omorâți copiii, a mai fost și jupuit de viu. Și stăteau ambasadorii occidentali creștini și se uitau cum e jupuit un creștin. M-a șocat. Am dus acum opt gravuri la Potlogi – va fi o sală a mea, și am mai făcut încă șase, că acum îmi place sala, că am văzut pereții. Și am mai făcut ceva, dar într-un timp foarte scurt. Ar fi, în cazul de față, luna martie. Acum, aproape am terminat 19 ilustrații, fac 20, pentru un Villon, nou tradus, gravuri 30×30. Abia aștept să închei cu lucrările astea, ca să încep niște lucrări noi. Acum vreau să pregătesc o expoziție împreună cu soția mea. Ea cu tapiserie, eu cu lucruri complet noi. Nu mă mai leg de nimic vechi, că, dacă stau să mă gândesc, mai am 20 de ani până la 100.

I.V. – Mulți înainte! Mă bucur că ați spus de Complexul de la Potlogi. Profesorul Silviu Angelescu a făcut o donație importantă pentru Complexul de la Potlogi, care e în administrarea Consiliului Județean Dâmbovița. O spun și în calitate de deputat de Dâmbovița, Consiliul Județean Dâmbovița e cel care administrează Complexul. S-au făcut eforturi deosebite acolo, arată foarte bine și vă așteptăm cu drag acolo la Potlogi!

M.D. – Este fantastic! Mi-a plăcut, cu toate că nu avea verdeață, vreau să spun că este fantastic! E occidental! Îmi place mai mult decât Mogoșoaia.

I.V. – Și în final, un gând, o urare, un îndemn pentru cei care urmăresc acest podcast?

M.D. – Eu mă bucur că te ocupi de lucrurile astea. Ceea ce nu am crezut ca vei vrea să faci, pentru că lumea românească și, mai ales, mijloacele media nu mai funcționează. Televiziunea noastră, care e cum o știi, nu mai vorbește mai deloc despre artă. S-a scos și planul acela cultural care era înainte, cu orele acelea culturale. Te felicit că ai avut curajul să începi o treabă ca asta! Să dea Dumnezeu să te țină până la capăt, până vei îmbătrâni!

I.V. – Să vedem care e capătul…

M.D. – Nu, că oameni o să apară și tu îi prinzi pe toți, îi iei și faci o arhivă. Vei face, după aceea, o mare bibliotecă video, ca să mai vadă oamenii. De altfel, acum și Muzeul Literaturii face lucrul acesta și e foarte interesant. Așa că te felicit că faci munca asta!

I.V. – O ultimă întrebare. De ce credeți că vi se spune „Ariel al artelor plastice”?

M.D. – Pentru că mă mișc repede. Dar să știi că asta pare din cauza membrelor mici. Și par mișcări rapide.

I.V. – Domnule profesor, vă mulțumesc mult pentru această discuție!

M.D. – Și eu îți mulțumesc!

I.V. – Cu mare plăcere!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

ACTUALITATE

Tabără de creație la Centrul Județean de Cultură Dâmbovița. Detalii aici

Publicat

pe

de

Centrul Județean de Cultură Dâmbovița organizează, în perioada 11 – 15 iulie 2022, cea de-a X-a ediție a Taberei de creație „O vară de poveste”.

„Atelierele de creație – olărit, dans, micul artizan, decorațiuni hârtie, cusături, mărgele și pictură icoane pe sticlă – vă vor oferi, ca în fiecare an, experiențe de neuitat.

Programul se desfășoară în intervalul orar 08:00 – 12:00. Taxa de participare pentru întreaga săptămână de activități este de 30 lei / copil.

Copiii, cu vârsta minimă de 6 ani, se pot înscrie până la data de 7 iulie, la nr. de telefon 0726.901.944″, se precizează într-un comunicat remis către mass-media.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

A început construcția primului hotel de 5 stele din Stațiunea montană Peștera-Padina

Publicat

pe

Moment istoric, luni – 27 iunie 2022, în Munții Bucegi. Este ziua când a fost pusă piatra de temelie a primului hotel de 5 stele ce va fi construit în cadrul Stațiunii montane Padina-Peșrera. Este un proiect implementat fe cunoscutul om de afaceri Valentin Calcan.

Evenimentul a debutat cu o slujbă de sfințire, apoi s-a dat citire actului de temelie, pe care investitorul l-a plasat într-o capsulă a timpului ce a fost zidită la temelia viitorului otel Peștera Wellness&SPA, împreună cu două ziare de astăzi și o fotografie de grup.

Valentin Calcan a declarat că își dorește ca hotelul să fie gata până în toamna anului viitor, când se împlinesc 100 de ani de la ridicarea primei cabane turistice în Bucegii dâmbovițeni – Casa Peștera.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT