Am citit romanul „Cealaltă patrie, cealaltă femeie”, scris de Sorin Diaconescu, într-o noapte de veghe. De obicei, după o zi dură de muncă, când somnul nu îți dă târcoale și te năpădesc neliniștile lumești, cel mai bun tratament este lectura. După câteva pagini, „Moș Ene” sigur îți zbârnâie pe lângă gene. Uite că, în cazul cărții lui Sorin, nu mi s-a întâmplat, oricât m-am chinuit să o abandonez sub pernă, așa cum procedează copiii cu jucăriile adorate. Am citit-o din scoarță în scoarță. M-a captivat. Mi-a creat sentimentul că nu sunt singur pe aici, că sunt destui oameni revoltați, chinuiți de vremuri, de rosturile perfide și abjecte ale societății în care trăim. M-a încântat faptul că poate numai ficționar, deși nu vreau să cred acest lucru, există oameni care luptă, acolo unde le este locul, pentru primenirea nației, pentru păstrarea unor valori morale, sociale, culturale, patrimoniale. Sincer? Sunt sceptic, i-am văzut pe mulți dintre cei cu structura morală asemănătoare celor prinși între filele cărții lui Sorin Diaconescu cum au abandonat lupta, cum s-au stricat și ei la burtă și la conștiință. Dar, or mai fi și rămas…

Citind romanul lui Diaconescu, realizezi că ceva fir sincer de documentare a avut. Sunt acolo, în carte, multe lucruri, scene, dialoguri, întâmplări, dezvăluiri, cu care muritorul de rând nu prea se întâlnește. Sunt de acolo, din lumea aceea a tenebrelor, a căutării unui sens existențial, a datoriei față de patrie și, de ce nu, față de o femeie pe care o iubești. Cum să le împărți? Sau nu pot fi despărțite? Misiuni diferite, dar unite de același sentiment: dragostea. Să fie doar imaginație și creație scriitoricească, mă îndoiesc. Și așa este bine. Din îndoială, s-au născut adevărul și credința.

Să fac pe criticul, nu am asemenea calități. Eu nu disec o carte folosind trusa gramaticii analitice sau cine știe ce sofisticate instrumente ale criticii literare îmbârligate. Nu. Mă pronunț simplu, căutând povestea, ce se ascunde acolo. Afirm că Sorin Diaconescu oscilează între stilul lui Marin Preda și cel al lui Octavian Paler. De fapt, și-a format o scriitură personală. Concisă. Fără prea multe efecte. Limpede și dură. Nu am vrut să zic crudă. Sorin Diaconescu nu se dă în bărci. Nu se învârte după păpușoi. Spune curajos lucrurilor pe nume. Filosofie tradiționalistă, amestecată cu ceva finețuri în ale gândirii. Dar nu prea mult, să nu te depărtezi de esența cărții, de subiectul abordat, de zbaterile personajelor sale.

Diaconescu este un caracterolog perfect. Un peisagist al naturii umane. Un sensibil, un poetic, dar fără să lase biciul din mână. Trosnește. Cu tact. Nu chiar pe cine se nimerește. Țintele sunt selectate. După funcții, vicii, posibilități, sfera în care se mișcă și influența pe care o au asupra diferitelor sisteme.

Cartea „Cealaltă patrie, cealaltă femeie” poate fi asemuită cu un eseu romantico-filosofic despre condiția umană, despre decăderea unei societăți infectate de interese, de corupție, de clanuri și grupuri preocupate doar să aibă putere. Țara, mai la coadă. Politicieni, oameni de afaceri, înalți prelați, birocrați uitați la butoane de secole, vorba vine, sunt acolo, despuiați de scriitor. Adică, așa cum gândesc, cu faptele lor nocive, dar nu la vedere. Și mai sunt ei, cei care ar dori să salveze ceea ce se mai poate din ființa acestui neam. Soldații din umbră care vor să mai pună deoparte pentru viitorul țării ceea ce se mai pot scoate din mâna hulpavilor. Cartea abundă de aforisme bine direcționate, vii, cu textură proaspătă.

„Când lucrezi pentru România, trebuie să accepți că vei deschide cu grijă ușa istoriei pentru alții, conștient că tu vei rămâne afară”. Patriotismul și iubirea pentru o femeie, un aluat interesant din care autorul a frământat și copt o poveste existențială admirabilă. Este vorba despre o luptă pentru un bine teoretic. O luptă pe care personajele centrale nu știu dacă o vor câștiga, dar care se merită din plin să o ducă. Patriotism. Intenția de a schimba ceva într-o lume acaparată de nulități. O poveste despre oameni pregătiți, culți, analiști fini ai naturii umane, versați. Nu numesc aici personajele și nici nu vreau să le portretizez. Ele trebuie descoperite, urmărite și aprofundate. Sunt interesante. Nu cumva oamenii ăștia au existat sau există? Ar fi o mare bucurie. Un semn că nu suntem chiar pierduți în încrengătura binoamelor și a alegerilor trucate.

Dictatura proștilor este mai împlinită ca niciodată și este greu să o urnești din loc. Culmea, se bizuie pe ceea ce se cheamă democrație. Alegeri libere.

Finalul cărții este ușor încărcat de dramatism, de candoare, revoltă, lacrimi și regăsire. Este loc pentru continuitate. Cu siguranță, povestea nu se încheie aici…

Urmărește Incomod Media și pe Google News