Vremurile sunt tulburi. Parcă mai mult ca niciodată. Trăim într-o totală incertitudine. Nimic nu mai este ca ieri, iar mâine nu știm ce ne mai așteaptă. Este greu de înfruntat greutățile existențiale pentru un om așezat, cu rost, cu o preocupare și putere de muncă, darmite pentru cineva lovit de soartă, prins în vârtejul deznădejdii, lovit din toate părțile de valurile neputinței și nepăsării manifestate de societatea în care trăim!

Cele afirmate mai sus reprezentă totuși o introducere firavă a vieții pe care au dus-o, în ultimii doi ani, Coca și Lavinia Răgălie, mamă și fiică. Un adevărat calvar, parcă un blestem s-a revărsat peste bruma lor de tihnă. Două târgoviștence pe care le-am găsit exilate de soartă în satul Bolovani, comuna Cornățelu. Să nu credeți că își plângeau nevoile într-o locuință, lângă o fereastră plină cu mușcate înflorite. Nu! Ăsta este deja un vis frumos. Cele două femei se aflau în stradă, ca să nu zic în ulița acum asfaltată. Orbecăiau printre o grămadă de saci încărcați cu agoniseala lor, cu amintiri, cu tot ceea ce le mai întărește un pic identitatea, cu elementele prin care, în simplitatea și disperarea lor, arată lumii că au avut odată un rost, o valoare, un nume…

Au ajuns în drum, la mila și desconsiderarea semenilor, din cauza unui joc al vieții în care au intrat fără să calculeze atent consecințele. Iată, pe scurt, care le este epopeea dramatică a ultimilor ani. Coca Răgălie a fost asistentă medicală la fostul spital de la Mănăstirea Dealu. Ne-a spus, de asemenea, că a predat gimnastica, pe bază e voluntariat, la Școala Paul Bănică din Târgoviște. Își amintește cu emoție de elevele sale, de diplomele obținute.

Ne-a povestit, cu lacrimi în ochi, că tatăl ei a fost colonel în Ministerul de Interne iar mama, Lucia Răgălie, secretară la Primăria Târgoviște. Asta înainte de 1989. Fiica femeii, este asistentă de farmacie, dar și absolventă de Limbi Străine. A lucrat o vreme la o unitate din Târgoviște, aparținând unui lanț farmaceutic cunoscut. Cele două târgoviștence au avut un apartament într-un bloc din micro 6. Din cauza unui credit bancar pe care nu au reușit să-l ramburseze, l-au pierdut. La fel, și mașina. Au ajuns în stradă.

În urmă cu aproape doi ani, locuiau cu chirie într-o garsonieră din blocul 54 din micro 9. Proprietarul le-a evacuat, fiindcă nu au reușit să își mai plătească chiria. Au ajuns din nou pe caldarâm cu puținele lucruri care le-au mai rămas și cu cei câțiva câini pe care îi îngrijeau. Cele două femei sunt iubitoare de animale. Poate că și acest fapt le-a creat greutăți, desconsiderare în fața unor semeni care nu înțeleg aceste aspecte de suflet…

Au stat atunci câteva zile cu lucrurile pe stradă, apoi cineva le-a ajutat să ajungă pe undeva pe la Cornățelu. Într-o casă părăsită lângă o fostă fermă. De aici, au nimerit la Bolovani. Un cetățean le-a oferit o căsuța bătrânească. Erau condiții vitrege, dar măcar aveau un acoperiș deasupra capului…

„Am stat la Cornățelu, într-o clădire în câmp, fără apă, fără curent electric. Am plecat, fiindcă proprietarul vroia să vândă. La Bolovani, am ajuns printr-o cunoștință de la dispensarul comunal. Am stat cu chirie. Niște oameni credincioși ne-au turnat șapa, ne-au construit o toaletă, o sobă de teracotă în casă. Noi am aranjat cât de cât. Am stat oarecum în liniște, cu problemele noastre, până acum, când proprietarul ne-a evacuat. Stăm în drum, dormim pe marginea șanțului de o săptămână. Suntem vai de capul nostru și nimeni nu se uita la noi, parcă nu am fi români, parcă nu am fi oameni. Nu am nimic cu ucrainenii, dar lor li se dă ajutoare, locuințe, bani, iar noi, românii, nu suntem ajutați cu nimic. Este corect să fim uitați, lăsați să ne pierdem în disperare?”, se întreabă Coca Răgălie.

Ne-a mărturisit bătrâna de 75 de ani că autoritățile de la Cornățelu nu le-a oferit niciun fel de sprijin. Primarul le-a spus să se ducă de unde au venit, că nu au buletin de Cornățelu, iar vicele le-a adus un bax de apă și unul de suc. Reprezentanții unei asociații pentru protecția animalelor le-a dat câțiva saci cu mâncare pentru câini.

Ne-a mai spus Coca Răgălie că a protestat în fața Prefecturii o zi întreagă. Nimeni nu a băgat-o în seamă. În noaptea de după protest, a dormit în scara unui bloc. Anterior, a fost primită în audiență de cei doi subprefecți ai județului Dâmbovița. De rezolvat, nu s-a rezolvat mare lucru. Doar că au fost îndrumați cei de la Primărie să le întocmească dosar pentru acordarea unui ajutor social.

„Am ajuns într-o situație umilitoare și nimeni nu face nimic pentru noi. Suntem tratați mai rău decât câinii. Să stai mai rău ca vitele, că și ele au un grajd, pe marginea șanțului, în căldura asta și nimeni să nu facă nimic pentru tine este de-a dreptul înfiorător. Gătim la un aragaz, aici în șanț. Chestii ușoare. Ne spălăm cu apa încălzită în sticle de plastic. Nu avem acces la nicio toaletă „, ne-a mai spus bătrânica.

Lavinia estet tăcută. Se vede suferința pe chipul ei. Neputința, lipsurile și viața de coșmar pe care o duce parcă au sedat-o. Nu mai are reacții. Nu mai are așteptări. Să vezi o fostă farmacistă, o licențiată în limbi străine în asemenea condiții, mai rele decât în război, este înfiorător.

„Am fost foarte bolnavă câțiva ani. După ce m-am făcut bine, am fost plecata o vreme în străinătate, în Anglia. Apoi, au început celelalte probleme, ne-au luat casa, mașina. Ne-au luat totul. Ne-a cuprins neputința și asta a fost totul”, ne-a spus Lavinia Răgălie.

Două femei, o familie care la vremea ei a făcut și ea destule pentru țara asta. Oameni care, înainte de a fi loviți de destin, de greșeli, au fost respectați. Să îți spună cineva aruncat de viață pe marginea unui șanț într-o fundătura de sat, că tatăl a fost colonel în Ministerul de Interne, că fiica a studiat Limbile Străine și că a lucrat ca asistent medical într-o farmacie și acum nu știe încotro să o apuce este disperant. Te întrebi pentru ce avem stat? Ce fac instituțiile unde colcăie funcționari cu atribuții tocmai pe acest tip de problematică a situațiilor de criză?

Și, pe bună dreptate. Cele două femei rămase mai mult la mila lui Dumnezeu au ridicat corect o problemă. Am înțeles. Este război în Ucraina. Îi ajutăm pe oamenii de acolo. Le oferim case, indemnizații, hrană, transport gratuit, asistență medicală etc. Dar să nu uităm de românii noștri, să nu lăsăm niște cetățeni, care au făcut un calcul greșit la un moment dat în viață și băncile i-au aruncat afară din casă, să se transforme în oameni ai străzi. Cred că rostul principal al unor autorități, înainte de a sta drepți în fața drapelului, înainte de a urmări un pas de defilare, înainte de a ține discursuri pompoase, înainte de, de, de…, este să îi vadă pe cei necăjiți, să le aline suferința, să le ungă rănile sufletului, să le hrănească speranța că nu sunt uitați, marginalizați. Mă gândeam că, de cum se aude despre situația lor de neimaginat, văd concentrare de forțe, campanii de sprijin, să fie ajutate rapid să iasă din această mocirlă. Să se găsească o soluție de a fi scoase din întunericul în care au căzut cu voie sau fără de voie. Nimic. Încă așteptăm…

Adriana Răceanu, Ion Obăgilă

Urmărește Incomod Media și pe Google News