Piața agroalimentară. Un loc în care, teoretic, tradițional, nimerit, normal, ar trebui să se găsească producătorii agricoli. Cei care trudesc în grădinile legumicole, în fermele zootehnice sau pomicole. Într-un cuvânt, țăranii. Oamenii care sunt obișnuiți cu mirosul pământului și care știu foarte bine care sunt obiceiurile negoțului, de la discuțiile libere, calde, purtate cu clientul și până la nuanța sublimă a negocierii pământene „mai dai mata, mai las eu, să fie mulțumită toată lumea”. De unde!

Spațiul pieței este acum un loc unde prețurile sunt standard, nu se face nicio concesie cumpărătorului. Ba se folosesc și alte chichițe, șmecherii tip pseudo-marketing. Te apropii de taraba precupețului, vezi un preț la roșii, cumperi și când ajungi acasă și, așa, de curiozitate, cântărești legumele să vezi dacă ai fost tras în piept, observi, speriat, că nu iese cantitatea… Rănit în orgoliu, dai fuga înapoi în piață și îi spui vânzătoarei robuste care învârte la ață pe o legătură de pătrunjel că ai fost păcălit. Femeia rânjește în colțul gurii, arătându-și doi dinții auriți, și apoi îți șuieră în ureche pe un ton de satisfacție: „Nu te-am păcălit, nene. Nu fac eu din astea. Nu te-ai uitat bine la preț. Mi-ai zis să îți pun roșii de 5 lei. Așa ți-am pus. Dar nu un kil. Nu ai văzut cifrele alea mici. Roșiile sunt 5.95, adică aproape șase lei. Facem și noi ca la supermarket. Am intrat în rândul lumii”. Ce să mai zici? Într-adevăr, era lângă acel 5 mare, să se vadă de la distanță, și un 95 de citit cu lupa, într-un colț.

Altă zi. Alte roșii. Alți comercianți, aceleași abilități anti-client. Mă apuc să îmi aleg câteva tomate dintr-o grămăjoară ce dădea mai mult spre bulion. Așa-zisa producătoare mă vede și sâsâie nemulțumită la mine. „Hei, domnu’, ce faci, vrei să dau faliment? I-a nu le mai alege așa. Lasă că îți pun eu cum știu”. Mă uit la ea tâmp și îi întorc vorba. „Bine, pune mata, dar să nu le aduni numai pe alea scofâlcite. Nu le iau pentru ciorbă”. Replica mea o nemulțumește. I se vede pe față. I-a mai apărut un snop de cute. Patru pe la gură și vreo cinci în frunte, plus ochii mari cât două cepe roșii. „Păi, ce, vrei să rămân eu cu ele? Îți dau cum știu eu. Dacă vrei mai bune, uite, am și mai scumpe. Dacă nu, nu”. Mă las păgubaș. Renunț. Plec din piață cu un gust amar…

Totuși, nu mă astâmpăr. Revin în „Regatul precupeților”. Îmi place mirosul de legume, amestecat cu arome dulci de mere și pere. Vreau tot roșii. Trec printre tarabe sub refrenul care răzbatea stereotip și rece din toate părțile: „Hai, domnu’ avem roșii românești. Ecologice. Ca la mama acasă”. Mă opresc lângă o masă cu roșii mari, frumoase, cu o culoare mai atipică. Surpriză. Simit că mă apucă nădușelile! Printre legume trona un anunț scris mare pe-o bucată de ambalaj: „Nu atinge” și trei semne de exclamare. M-am uitat dacă este și vreun câine prin preajmă sau dacă nu cumva vânzătoarea are pușcă. Un asemenea mesaj nu poate decât să te țină departe de tarabă, de piață. Este un nonsens.

Azi, am luat cartofi. Am mers pe economie. În loc să cumpăr barabule de 3 lei kilul, m-am repezit la cei de 2 lei. Precupeața pune în galantar și mă întreabă: „lăsăm de 5?” Îi spun nu. Nu pare să îi convină, dar se conformează. Îmi mai ia trei cartofi din cântar. Plec. Acasă, constat problema. Mai mult de jumătate din cartofii curățați de coajă erau negri. Buni de pus la coșul de gunoi. Mi-am zis! De mâine fac cumpărăturile doar la supermarket. Piața a rămas numai un loc al amintirilor de odinioară…

Urmărește Incomod Media și pe Google News