Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda. Podcastul lui Ionuț Vulpescu. Invitat: actorul Victor Rebengiuc

90 DE ANI DE VIAȚĂ, 65 DE ANI DE CARIERĂ: UN DIALOG EXCLUSIV DESPRE DRAGOSTE, PRIETENII, GENIALITATE ÎN ARTĂ, COLAPS ÎN EDUCAȚIE ȘI SECRETE DE DINCOLO DE CORTINĂ

Publicat

pe

Episodul I al celui de-al doilea sezon al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, se deschide cu o ediție memorabilă, un dialog cu intimități dezvăluite și povești din culisele teatrului și filmului românesc din ultimii 65 de ani. Victor Rebengiuc, actor-iconic, iubit de spectatori din toate generațiile, povestește, la microfonul Avangardei, despre prima ieșire în Occident, la festivalul de la Cannes, despre prieteniile cu Liviu Ciulei și Lucian Pintilie, despre universul Teatrului Bulandra și despre marile roluri jucate, de la Apostol Bologa și Tănase Scatiu la Ilie Moromete. Victor Rebengiuc îi mărturisește în premieră fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce în viața unui om cumsecade nu încap mai mult de două iubiri, cum Tatăl, piesa jucată acum la Bulandra, a fost de fapt adusă de la Paris de Ion Caramitru pentru a fi montată la Național, și de ce Regele moare, însă teatrul nu va muri niciodată. Un dialog cu umor, regrete și destăinuiri dintr-o viață aproape de aniversarea celor 90 de ani de rol omenesc.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=-T6LMphBPmU

Victor Rebengiuc: „Sentimentele mele sunt destul de amestecate…”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua! Deschidem un nou sezon, al doilea, al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Continuăm seria de dialoguri cu mari personalități ale țării, iar astăzi am emoția și bucuria de a-l avea invitat pe actorul Victor Rebengiuc! Domnule Rebengiuc, mulțumesc mult că ați acceptat invitația de a veni la podcastul meu!
Victor Rebengiuc: Mulțumesc mult pentru invitație și chiar sunt bucuros că ne reîntâlnim, și sper să fie interesantă această întâlnire și pentru ceilalți care ne privesc la podcast! Podcast… Îmi place cum sună…

I.V.: E un termen din 2006, care la noi a venit mai târziu. Se întâmplă, e un decalaj.
V.R.: Suntem decalați bine, în multe lucruri…

I.V.: Două treimi din viață ați consacrat-o teatrului și filmului românesc. Și cum e viața rotundă, așa, ca în romanele lui Rebreanu, ați terminat în 1956, IATC-ul, cum se spunea atunci, UNATC-ul, cum e acum, iar în 1957, după ce ați fost câteva luni la Teatrul Național din Craiova, care ulterior avea să se bucure de un mare succes – în timpul mandatului lui Emil Boroghină, cu piesele regizate de Silviu Purcărete – v-ați angajat la Teatrul Bulandra. Unde jucați și astăzi! Cum se vede viața, după ce două treimi ați consacrat-o artei, plină de lumini, filmări pe platourile de televiziune… cum vedeți viața după două treimi dedicate artei?
V.R.: Sentimentele mele sunt destul de ambigue. Mie mi-a plăcut și îmi place în continuare faptul că sunt actor, că pot să joc, că pot să creez – dacă nu e prea pretențios cuvântul, un personaj, sau mai multe, nu dintr-o dată, ci unul câte unul. Vorbeați de anii mei de profesionalism, după ce am terminat Institutul, și eram licențiat. Dar eu am avut înainte, ca amator, în mai multe cămine culturale din București, activitate ca actor. Unul dintre ele era într-o fostă cârciumă, undeva pe Grivița. Era un cămin cultural, un atelier popular, Constantin David, erou al clasei muncitoare. Nu l-am cunoscut, nu știam cine era, dar era titlul acestui cămin cultural. Aceste cămine culturale – cred că Regele Carol făcuse asta – erau de fapt Atenee populare, cum erau denumite atunci. Tradiția s-a continuat, pentru că partidul avea nevoie de propagandă.

I.V.: Mai ales în mediul rural, erau cămine culturale.

„Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru!” De la „vedeta raionului” în Ateneele populare, la actorul-iconic al teatrului și filmului românesc din ultimul secol

V.R.: Și cred că mai sunt, ar fi bine să fie peste tot; acum văd că în licee e o mișcare de teatru care exista și înainte – Pittiș și mulți alții, jucau în liceu, și abia apoi au dat la Institut. Eu mergeam acolo fără nicio idee. Nu voiam să mă fac actor. Eram la o școală tehnică, învățam pentru transformator electric, eram la clasa de transformatori. Eu pentru asta mă pregăteam. Părinții mei, mama și bunicii, care aveau grijă de noi, spuneau: „Lasă, nu ai aceleași avantaje ca la Liceul Teoretic…” Așa se spunea. „Poți să termini școala și să te angajezi, să câștigi bani, nu stai să umbli cu o diplomă pe frunte, cu care nu poți să faci nimic”. Acolo mă ocupam de treaba aia. Dar jucam teatru! Eram vedeta raionului, veneau în fiecare duminică oamenii aceia să mă vadă, cei care nu aveau niciun teatru prea apropiat, și care veneau aici pentru că era alături. Și în fiecare duminică dimineață jucam câte o piesă. Umpleam sala, erau cel puțin o sută de oameni care voiau să ne vadă. Pe timp de vară! Asta până la un moment dat, când în ultimul an de școală, am făcut o piesă pe care o jucam la ateneul popular la școală, cu colegii mei de clasă. Și era o chestiune simplă, eu aveam un rol central, și aveam mici sketchuri cu diverse grupuri. Era o comedie, o chestie de haz, așa. Sigur că a avut succes. Iar directorul școlii, domnul Șandru – o să îi fiu profund recunoscător toată viața – mi-a spus la urmă: „Măi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru”. Și de aici am plecat, pentru că nu aveam ideea deloc să dau la teatru, la Institutul Politehnic nu m-au primit, pentru că nu aveam origine socială sănătoasă.

Primii ani de studenție. Victor Rebengiuc: „Aveam deprinderi cabotine!”

I.V.: Deci înainte de Teatru, ați vrut să mergeți la Politehnică. Puteți să îmi spuneți un singur nume căruia îi datorați ceva din ce a devenit actorul Victor Rebengiuc? Poate un mare profesor, cine ar fi acela?
V.R.: Aura Buzescu, o mare actriță. Țin minte că după activitatea mea în căminul cultural, unde am avut de a face cu niște instructori de teatru, care nu erau mari specialiști, mari regizori de teatru sau mari actori, erau niște regizori de teatru care trecuseră prin teatru, actorași mai de mâna a doua, a treia, dar se ocupau de chestia aceasta și animau într-un fel activitatea culturală. Probabil că am căpătat, fără să îmi dau seama, fără să știu, niște deprinderi cabotine. Iar în primele zile de școală, țin minte, cu doamna Buzescu în clasă, ne lua pe fiecare după examenul de admitere, să facem cunoștință, să vadă pe fiecare, ce poate, cum poate, și m-a suit sus, pe podiumul acela, acolo, și am început să spun ce știam. „Nuuuuu, cine te-a învățat să faci așa? La circ să te duci, la estradă!” „Doamne, ce caut eu aici, că îmi era bine unde eram, mi-am zis!” Și atunci, a țipat la mine un semestru, până când înțelesesem ce voia ea. Eu eram ca un cabotin, cum se zice. Jucam pe din afară. Și textele te duceau către chestia aceasta, erau texte din autori deja mai slăbuți, care voiau și ei să câștige un ban, și dădeau texte din acestea, care se cereau. Scriau repede. Ea cerea ca totul să vină dinăuntru. Și spunea „Nu te strâmba!” „Mă mir!” „Nu te miri. Trebuie să vină dinăuntru. Dacă tu te miri cu adevărat, atunci pe chipul tău se va vedea că te miri. Nu trebuie să te miri”. Până am înțeles eu ce vrea ea, pentru mine era ca la fotbal, era o minge, trebuia să dau cu piciorul. La teatru, la fel, înveți textul ăsta și îl spui. Și îl învățam și îl spuneam…

I.V.: E bine ca profesorul să fie mai dur cu studentul la început, să îl admonesteze, sau nu e bine pentru că îi rănește personalitatea, îi atinge sensibilitatea?
V.R.: Personalitatea mea a fost foarte rănită. Și în război învingi după ce ești rănit, și te bucuri de victorie, până la urmă. S-a întâmplat așa: prin anul II, începuserăm să lucrăm o scenetă, deja nu mai țipa la mine, colaboram într-un fel. Îmi dădea indicații. Lucram la sceneta aceasta până s-a îmbolnăvit și vreo lună nu a venit la școală. Între timp fusese o vizită, ceva, o delegație de străini, și s-au prezentat niște scene din activitatea noastră în fața ălora, nu și sceneta aceasta în care jucam eu, și când s-a întors ea a reluat tot repertoriul pe care îl aveam la clasă de o lună de zile și după ce a văzut sceneta noastră a întrebat: „Dar de ce nu ați prezentat-o?” Am simțit că e un armistițiu perfect între noi. Că ea își dă seama că am înțeles ce vrea de la mine și că eu, în primul rând, am înțeles ce vrea ea de la mine.

Mama lui Victor Rebengiuc nu și-a văzut fiul jucând: îi era frică să îl vadă murind pe scenă

I.V.: O coabitare. Ați vorbit de război. Mama dvs. era o femeie foarte frumoasă. Nu a venit niciodată să vă vadă jucând, pentru că îi era teamă să nu vă vadă murind într-un rol pe scenă. E adevărat?
V.R.: Așa este. Eu am întrebat: „Dar de ce nu vii și tu? Am premieră, acolo…” „Nu vin, că tu mori pe scenă, nu vreau să văd așa ceva!”

I.V.: Nu a vrut să vă vadă într-un rol dramatic.

„Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!”

V.R.: Era o femeie frumoasă, cu vreo douăzeci de ani mai mare decât mine. M-a născut când avea douăzeci de ani. Eram actor, aveam douăzeci și ceva de ani. Era vară, ca acum, cald, plăcut, și îmi spunea: „Hai să mergem la o grădină, să mâncăm o friptură, să auzim o muzică, să bem un pahar!” Eu nu voiam să merg că îmi era teamă să nu zică lumea „Uite, ăsta umblă cu femei în vârstă!” Ea era frumoasă, o femeie frumoasă!

I.V.: Și tânără!
V.R.: Încă tânără, la vreo patruzeci și ceva de ani… frumoasă! Și spuneam: „Stăm acasă, iau eu o friptură, facem grătar, punem o muzică, și un pahar de vin, și gata, ce să mergem la restaurant!”

Un bucătar excepțional în timpul liber. Care este meniul ideal pentru Victor Rebengiuc?

I.V.: Ați avut o copilărie și tinerețe destul de grele, marcate de griji, de constrângeri. Asta ar fi o explicație, așa, peste timp, a faptului că sunteți un foarte bun bucătar, că vă place mult să gătiți?
V.R.: Am fost un foarte bun bucătar, din păcate, în ultima vreme, nu mai pot să stau în picioare mult și nu mai pot să gătesc. Și nici nu mai am pentru cine să gătesc, suntem doi, ciugulim și noi câte ceva acolo și gata, se termină masa. Era copilul, găteam pentru el; mă zbăteam să caut, să găsesc… Îmi aduc aminte că a fost tot timpul asistat de medici, în primul lui an, când îi dădeam fel de fel de ceaiuri, lapte praf, unul special, pe care trebuia să îl procur și să i-l dau, dar când a împlinit un an, doctorița mi-a spus: „Domnule, trece-l la masa familiei!” „Adică ce?” „Dă-i de mâncare, adică ce mâncați și voi.” „Și ce să îi dau?” „O cană de lapte cu cacao, un sandviș cu șuncă”. Asta era în anul 1976.

I.V.: Atunci m-am născut eu, în 1976.
V.R.: El este născut în 1975. Și am alergat tot Bucureștiul, în toate magazinele, să caut niște șuncă, să îi dau copilului să mănânce. Nu am găsit. M-am dus la restaurante, la hoteluri. Târziu, la un hotel, cred că la Ambasador, am găsit și am putut să îi dau copilului șuncă să mănânce. Dar grea a fost perioada aceea.

I.V.: Care ar fi meniul ideal al lui Victor Rebengiuc?
V.R.: Meniul ideal? O saramură bună de crap, și un crap la cuptor, cu ceapă.

I.V.: Deci pește!
V.R.: Peștele îmi place în mod special. Da! Și din astea, caracatița, cambula, îmi plac toți peștii de mare și de ocean, dar și carnea de vită, în mod special, îmi place. Grătarul… eu am gătit multe și de toate. Mâncare de mâncat am gătit. Nu concurez la televiziune cu ce gătesc. Gătesc mâncare, să mănânc! Dar găteam, nu mai gătesc acum.

Rebengiuc, actorul-fetiș al lui Liviu Ciulei

I.V.: L-ați invocat mai devreme pe Liviu Ciulei. A fost o întâlnire destinală pentru cariera dvs. Ați jucat aproape în toate piesele lui. Sunteți actorul-fetiș, cumva, al lui Liviu Ciulei, și v-ați îngemănat cariera cu el. Cum a fost întâlnirea cu Liviu Ciulei?
V.R.: Eu îl văzusem pe el în niște filme. Ceva cu țărani, nu mai știu ce film era ăla de juca un fiu de chiabur rău de tot, care sabota toată munca…

I.V.: Sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60.
V.R.: Uite că nu mai țin minte cum se numea și de cine era făcut. Dar când am venit la Teatrul Bulandra de la Craiova, în urma unui concurs pe care l-am câștigat… A fost așa: seria noastră a fost o serie foarte bună, cu mulți actori de talent, care erau ceruți în teatrele din București. Era bătaie, a fost bătaie pe ei.

I.V.: O promoție foarte bună!
V.R.: A fost bătaie pe ea. Și știu că pe mine m-a luat de mână Moni Ghelerter, m-a dus la Național în fața directorului, domnul Moldovan cred că îl chema, și a spus: „Angajează-l!”. Dumnealui a spus: „Nu pot, legea nu îmi dă voie. Trebuie să facă un an de provincie și după aia se poate înscrie la concursul de ocupare a locurilor vacante din București”. „Lasă, domle!” Era și Beligan acolo: „Lasă domle, acuma nu stăm de de-astea!” Dar nu se putea. A rămas că merg în provincie un an și după un an o să pot să dau concurs la Național. Cine o fi lucrat nu știu, poate directorii de teatre, n-am idee cine a putut să facă chestia asta, dar s-a făcut un compromis și ni s-a spus așa: „Domle, voi puteți să vă înscrieți la concursul pentru ocuparea de locuri libere în București dacă acceptați repartiția. Nu trebuie să faceți anul acela. În momentul în care o accepți te duci acolo, în momentul în care se anunță un concurs te înscrii, îl iei, bine, nu, te întorci înapoi în provincie.” Și eu așa am făcut. Am zis că eu accept, deși se făcuse un grup, foarte bun, împreună cu Vlad Mugur, care au mers la Craiova, cu Cozorici, Rauțchi, cu Sanda Toma, cu Rucăreanu, cu Amza, actori foarte buni, excelenți. Apoi au venit în București și au fost pe toate afișele, în toate piesele au jucat. Dar eu nu voiam să rămân acolo, la Craiova, puteam să intru în București, am zis rămân în București, de ce să plec în provincie? M-am născut, am fost crescut în București, nu prea îmi place mie să plec de acasă… Și m-am dus la Craiova, mă rog, a fost bine, am făcut un spectacol, spectacolul de promoție pe care l-am avut, de licență, Bărbierul din Sevilla, de Beaumarchais, cu Titi Rucăreanu, cu Rauțchi, cu Cozorici, cu mine, Sanda Toma. Am avut succes, jucam bine, eram buni! Și începuserăm o altă piesă în repetiții, un Oscar Wilde, Ce înseamnă să fii onest? Bunbury. Și jucam și acolo, un rol principal, cu Rucăreanu, cu Rauțchi, cu Sanda Toma și Silvia Popovici, toată echipa juca, pusă de Vlad Mugur în scenă. Și în momentul acesta, când abia începuserăm repetițiile, îmi dă maică-mea telefon la teatru: „Măi, vii mâine că ai concurs la Bulandra – la Municipal, așa era atunci, condus de doamna Bulandra”. „Bine!” Mi-am făcut bagajul, aveam o mică chestie, și am plecat acasă.

Doamna Bulandra către absolventul Victor Rebengiuc: „Nu ți-e rușine, mucosule, dai tu telefon directoarei teatrului, nu ți-e rușine? Cum îți permiți?”

V.R.: După mine au venit toți colegii mei ca să nu plec, să mă întorc, să stau la Craiova, să rămân. Eu nu voiam, mă rog. A rămas așa: am reușit la concurs, că am avut și cu doamna Bulandra o aventură. Ce s-a întâmplat? Stăteam și așteptam rezultatele de la concurs, ăștia în frunte cu Vlad Mugur s-au dus la Minister: „Domle, dacă e, a putut să vină la concurs, lăsați-l în pace…” a fost o nebunie întreagă! Au vorbit cu doamna Bulandra, dar eu așteptam să văd rezultatele de la concurs. Albulescu, care era și vecin cu mine și buni prieteni, a trecut pe la mine și mă întreabă: „Măi, ce ai făcut, ai reușit sau nu?” Și el dăduse concurs. Și zic: „Nu știu, aștept răspunsul”. „Păi eu i-am dat telefon doamnei Bulandra și am întrebat-o și mi-a zis că am reușit. Dă-i și tu un telefon!” „Ei, cum să îi dau un telefon?” „Dă-i, domle, telefon!”. Îi dau telefon: „Bună ziua!” „Sărutmâna! Doamnă, uitați…” „Da, dragă, ce vrei?” „Păi, uitați, aș vrea să știu și eu dacă am reușit la concurs.” „Nu ți-e rușine, mucosule, dai tu telefon directoarei teatrului, nu ți-e rușine? Cum îți permiți?” Am înnebunit în momentul ăla, nu știam ce să mai fac… Zic: „Doamnă, vreau să știu că trebuie să plec înapoi la Craiova, să știu ce fac…” „A, că trebuie să pleci înapoi la Craiova… Uite ce faci: te duci înapoi la Craiova, stai, dai premiera cu piesa aia, și vii înapoi aici!” Și așa am făcut. Am dat premiera, am mai jucat câtva timp acolo, și am venit în ianuarie. A fost un turneu cu teatrul și am jucat Bunbury la Sindicate, pe Lipscani, acolo, la sala lor, și am avut succes! Era un spectacol excelent, noi eram toți tineri și dornici să jucăm, a fost foarte frumos spectacolul acela! Și cu decoruri foarte frumoase, și cu o regie a lui Vlad, care era excepțională… costumele erau frumoase, noi tineri toți, era altceva! Era frumos! Și nu am mai plecat înapoi, am rămas acolo, m-am dus la Bulandra. Când am intrat în teatru erau două afișe puse pe avizier, cu două distribuții cu piesele care vor intra în producție imediată. Una era la doamna Bulandra, cu Nebuna din Chailot, și eram și eu în piesa aia, cu un rol bun, și dincolo era Omul care aduce ploaia, în regia lui Liviu Ciulei, care debuta și el, la Teatrul Municipal, cum debutam și eu. Aveam un rol, într-o familie, iar eu eram fiul cel mic. Un rol foarte bun a fost ăla! Și spectacolul a fost excelent!

De la înfruntare, la prietenie: despre exigențele lui Liviu Ciulei și relația cu actorii

I.V.: Începutul unei frumoase prietenii.
V.R.: Da. La început Liviu avea pretenția să joc cum îmi arată el. Liviu îmi arăta cum să joc eu. Și eu nu pot să fac asta. Și îi spuneam: „Nu pot așa, domle!” Și atunci a mai distribuit pe încă cineva pe rol, care era mai mare decât mine, dar am devenit apoi colegi la teatru, Petrică Vasilescu, și el îl imita la perfecție. Era foarte bine. Eu am intrat mai târziu, după ce a făcut premiera. Eu nu pot, nu pot să joc așa, când cineva îți arată fă așa, fă așa! Dacă nu simt – pe asta am luat-o eu de la doamna Bulandra – dacă nu simt, dacă sentimentele mele comandă altă expresie a feței sau altceva, atunci nu pot să fac rolul. Întâi ne-am înfruntat, apoi ne-am împrietenit foarte bine. Și apoi am lucrat foarte mult, dacă stau să mă gândesc, cu Liviu. Și la film a fost tot așa: când a făcut Pădurea spânzuraților – când a făcut filmul, a început cu altcineva în rolul lui Bologa, cu Șerban Cantacuzino. I-am văzut probele lui Șerban Cantacuzino și arăta perfect pentru personaj. Era un blond ingenuu, pur, naivitatea întruchipată, așa, era foarte bun! Dar încă era crud, era prea tânăr, abia terminase Institutul. Nu avea experiență. Și Liviu a filmat cu el, dar la un moment dat și-a dat seama că nu se leagă lucrurile.

Victor Rebengiuc: „Ciulei avea cultură. A fost una dintre universitățile mele!”

I.V.: Ați spus undeva că Liviu Ciulei a fost una dintre „universitățile mele”.
V.R.: A fost!

I.V.: Ce avea special Liviu Ciulei față de alți regizori?
V.R.: Domnule, în primul rând, avea cultură. Era formidabil. Știa muzică, arhitectură, teatru, film. Poți să ai încredere în el. Și în afară de asta, îți cerea părerea. Domnule, cum crezi că e mai bine să facem asta? Hai să încercăm. Nu venea cu niște idei fixe. Hai să încercăm! Și totul se petrecea într-o atmosferă teribil de plăcută, de caldă și de calmă, nu se enerva. De două-trei ori l-am văzut enervat, și nu pe actori, ci pe tehnicieni, care nu făcuseră lumina cum trebuie, Q-uri peste Q-uri, lumina, cum să funcționeze… de ce se aprinde, când să se aprindă…. ăia șterseseră tot. Și l-a apucat disperarea și pe el, odată țipând și strigând: „Nu se poateeee!”

Povestea unui film premiat: Pădurea spânzuraților nu a avut afiș la Cannes

I.V.: L-ați jucat pe Apostol Bologa în 1965, în Pădurea spânzuraților, într-un film care a făcut carieră. A mers la Cannes. Liviu Ciulei și primește Premiul special pentru regie, la Cannes, un premiu foarte interesant, pentru că avea validare europeană, într-un context politic și istoric destul de dificil pentru România, Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu fiind și primul roman european românesc, iar rolul dumneavoastră v-a consacrat cumva, v-a impus! După aceea, ce juca Victor Rebengiuc era cap de afiș!
V.R.: Da, ce jucasem până atunci, vreo câteva filme, erau filme mai subțirele.

I.V.: Aveați 32 de ani și spuneați undeva că nici nu a fost afiș, filmul nu avea afiș!
V.R.: Acolo, da!

I.V.: Cum era posibil?
V.R.: Eram străini, eram nebăgați în seamă. Acolo nimeni nu știa că existăm. Am avut acolo casă și masă, din fericire, și cu asta gata, s-a terminat. O conferință de presă cu câțiva ziariști, că n-au venit să vadă… Nu era presă pentru film! Filmul nu avea lansare! Nu avea suport!

I.V. Marketing, cum am zice acum!
V.R.: Marketing, da! Și niciun afiș. Toți aveau afiș. Și bulgarii, și alții… Noi nu aveam afiș. Nu aveam nimic, în ’65. Da… asta a fost!

Victor Rebengiuc, la 32 de ani, la Cannes: „Atunci nu știai dacă iei vreun premiu”

I.V.: Cum a fost seara de după vizionare? Vă amintiți ce ați făcut în seara de după ce filmul a fost prezentat la Cannes?
V.R.: Era și Mihnea Gheorghiu, șeful CNC-ului atunci, cu noi… cine mai era? Mai era încă unul. Nu îmi aduc aminte cum îl cheamă, era și scriitor, ceva șef, dar nu mai țin minte la ce era șef… poate o fi fost șeful Casei de Filme… dar nu mai țin minte… au fost și de la minister… Și ministrul a fost la un moment dat… al Culturii, dar nu mai țin minte cine. A fost bine, pentru că s-a aplaudat. Atunci nu știai dacă iei vreun premiu sau ceva. Și noi nici nu participam. Era tot timpul atmosfera în festivalurile astea competitive, foarte rea, așa, toți se uită cu suspiciune, unul la altul. A, ce film avea ăla, care poate ia premiu și eu nu iau sau îmi ia el premiul. Or nu ne știa nimeni și nu ne bănuia nimeni. Nu ne suspiciona nimeni. Eram de capul nostru. Ne-am plimbat, seara mergeam la proiecții; am văzut filme bune. Premiile au fost neașteptate, nu mai țin minte cine a luat Marele Premiu, dar au fost și Premiile de interpretare masculină și feminină, neașteptate. Văzusem filmele, nu fusesem impresionat de interpretare, dar mă rog, nu știu cum a judecat juriul.

I.V.: Ciulei a luat pentru regie.
V.R.: Da, am fost surprinși, pentru că, totuși, fără niciun fel de suport, din nicio parte, Liviu a putut să convingă. I s-a acordat Premiul pentru regie, ceea ce era un mare lucru, a fost un succes! A fost apoi un banchet pentru premianți și participanți, dar mai ales premianții erau acolo. Și să stai acolo cu toți marii regizori, oameni de film, actori importanți, a fost o experiență frumoasă pentru mine, la 32 de ani. Era pentru prima oară când ieșeam în Occident. A fost o chestie serioasă. Și cu fetele, cu Gina și Anikó Széles. Ne uitam așa….

I.V.: Ca la Cannes!
V.R.: Ca atunci când îți dă drumul din țarc, de undeva, și iei cunoștință cu lumea și vezi pentru prima oară ce se întâmplă pe acolo. Era cu totul altă lume și altă viață. Cu totul altă viață! Și îmi aduc aminte că în același an, în ’65, în noiembrie, cred, sfârșit de an, așa, era un Festival la Acapulco.

La Festivalul din Mexic, de la Acapulco, cel mai bun premiu au fost aplauzele

I.V.: Mexic!
V.R.: Un festival necompetitiv, de trecere în revistă a unora dintre filmele premiate în cursul anului la diverse festivaluri din lume, invitate acolo. Și noi având un premiu, am fost invitați de mexicani acolo, pe care îi cunoscusem la Cannes. Lor le-a plăcut filmul, le plăcuse și Anikó – era blondă și minionă, nu era o mexicancă brunetă, era altfel… – și a fost foarte frumos acolo. Veneau comuniștii mexicani la noi, pe plajă… făceam plajă! Era îngrozitor de cald acolo, nu puteai să stai ziua afară, decât pe plajă, și asta numai dacă te duceai din timp, pentru că altminteri, nu mai puteai să calci pe nisip. Era atât de fierbinte, încât îți ardea tălpile!

I.V.: Asta înseamnă filmul! Ieșirea în lume, spațiu al libertății!
V.R.: Eu asta am considerat cel mai mare premiu acolo! Când am avut prezentarea filmului acolo, la Acapulco, seara se mânca în grădină. Și noi cu Liviu am întârziat, că Liviu se mai moșmondea, întotdeauna mai întârzia. Bine, a stat să vadă dacă se împachetează bine filmul, dacă îl bagă ăia în cutii ca lumea. Dar am ajuns mai târziu la masă, la restaurant. Știam că aveam masa asigurată. Și când am intrat – toți participanții de la festival erau la acel hotel și la acea masă, în acea seară – Anikó, Liviu și mine, toți s-au ridicat în picioare și ne-au aplaudat! Acesta a fost premiul pentru mine!

I.V.: Aplauzele!
V.R.: Da! Venite de la ăștia toți care nu erau jurii, erau spectatori. Niște spectatori avizați, niște spectatori competenți, pentru că toți erau scenariști, regizori, actori, ei ne-au aplaudat pe noi.

Victor Rebengiuc, împotriva aplauzelor la scenă deschisă: „Când începi să aplauzi mi-ai luat lumea mea din cap și nu mai știu unde sunt!”

I.V.: Pe de altă parte știu că nu agreați aplauzele furtunoase, frenetice, din timpul pieselor. Știu că dvs. considerați, ca și la filarmonică, unde nu se aplaudă între acte, că nici la teatru nu trebuie să se întâmple lucrul acesta, pentru că ritmul piesei este alterat.
V.R.: Se întâmpla pe vremuri, când se jucau piese în mai multe acte și se trăgea cortina între acte, se schimba decorul… mă rog. Se aplauda. Și asta era corect. Dar eu nu sunt de acord cu aplauzele la scenă deschisă și fac tot ce pot să le opresc. Pentru că mie îmi strică. Eu trăiesc în lumea personajului atunci. Îmi închipui că sunt el: personajul. Și consider că înspre sală este un perete. Când începi să aplauzi mi-ai luat lumea mea din cap și nu mai știu unde sunt! De obicei se aplaudă la strâmbături, nu la un text spus extraordinar de bine, care te-a impresionat, care ți-a creat o emoție deosebită. Nu se aplaudă la astea, în general. Urmăriți treburile acestea dacă mergeți la teatru. O să vedeți. La ce se aplaudă? La o strâmbătură, la o înjurătură, la chestii de genul ăsta. Or nu e cazul.

O prietenie crescută din libertate. Victor Rebengiuc: „Lucian Pintilie era genial. Și știa și el că e un geniu!”

I.V.: După Liviu Ciulei, o altă mare întâlnire în cariera dvs. este Lucian Pintilie. Cum a fost întâlnirea cu Lucian Pintilie?
V.R.: Cu Lucian am fost colegi, eram prieteni. Acolo eram mai liberi, în relație: eram prieteni, colegi, ne băteam pe burtă, cum s-ar spune. Îl admiram pentru talentul lui încă din Institut. Se știa că este un geniu. Și el știa că este un geniu. Ce om, Lucian, Dumnezeu să îl odihnească! Și am lucrat cu el, foarte bine, până când l-am și refuzat de vreo două ori la Teatru. Chiar și în Revizorul, aveam un rol. Repetam, repetam, dar mergea greu, pentru că el a făcut un spectacol teribil de profund și bine făcut. Am muncit mult la el și spectacolul era extraordinar, într-adevăr. Numai că eu am plecat la un moment dat. Mi s-a părut că durează prea mult. Primisem o invitație la Teatrul Național, pentru un spectacol scris de Paul Everac, un spectacol care se numea Un fluture pe lampă. Când am citit textul, era vorba de un român care pleca din țară: fugea din țară, în Franța. Motivațiile lui erau niște motivații serioase, de importanță, de viață, de nevoia de libertate, de studiu, de informație, de civilizație, astea erau motivele care îl determinau. Ei, când am început să repetăm textul am constatat că se schimbase între timp: era un nenorocit, care voia să trăiască și el mai bine undeva. Asta a fost. Am zis: „Mă duc acolo!” Am fost și flatat de faptul că mă duc la Teatrul Național. Mă invitase Horia Popescu. Am făcut o greșeală. Făcusem o greșeală. Și am jucat în piesă. Nu mai era rolul… eu de fiecare dată duceam rolul de la început la sfârșit și treceam prin diverse etape, tablouri. Piesa avea mai multe tablouri în care diverse pături ale societății, unde se aflau, aveau români – și erau, săracii, românii ăia care se aflau la Paris, niște nenorociți, niște groaznici, în piesă. Nenorocirea era că erau și pe scenă, și nu prea jucau cu atenție, mă rog. Nu vreau să vorbesc despre asta.

De ce scenariile lui Mazilu nu i-au plăcut lui Victor Rebengiuc?

I.V.: Spuneți că ați făcut o greșeală atunci când v-ați dus la Teatrul Național. E vreo greșeală majoră? Regretați ceva din cariera dvs.? Vreo alegere pripită?
V.R.: Nu! Nu! Nu! Nu… am greșit, mi-am asumat greșeala. Pintilie s-a supărat pe mine, că de două ori l-am refuzat. Cu Proștii sub clar de lună l-am refuzat, cu piesa lui Mazilu, încă de la primele lecturi am zis „Nu, domle, eu nu joc în piesa asta, mie nu îmi place, nu mă interesează…”, și el s-a supărat, până când ne-am împăcat. După Revizorul ne-am împăcat, când toată lumea – nu chiar toată lumea, ci toată lumea oficială – oficialitățile erau împotriva lui. Și după ne-am împăcat! Am fost alături de el și l-am sprijinit.

Publicul aplaudă la strâmbături, nu la execuții teatrale formidabile

I.V.: Ați jucat și după Revoluție…
V.R.: Am jucat în filme, după Revoluție, pentru că el nu a vrut să mai facă teatru, fiind frustrat de faptul că în teatru se întâmplă des ceva: indicația regizorală se pierde și actorii sunt cuceriți de aplauze, de laude de la public. Și atunci, trag pentru aplauze. Li se pare că asta arată – ceea ce e greșit – calitatea jocului, faptul că se apreciază. Aplauzele acelea nu înseamnă nimic, o spun cu toată sinceritatea, și fără regrete.

I.V.: Și după o carieră…
V.R.: Nu înseamnă nimic aplauzele din timpul spectacolului, decât dacă ar fi pentru ceva serios, dar n-am trăit momentul în care să se aplaude la scenă deschisă un monolog spus extraordinar. Se aplaudă strâmbături, chestii… Citeam ce făceau actorii vechi, pe vremuri, ca să saboteze partenerii care erau mai în față. Unu avea o scrumbie, pe care o avea în buzunar, și începea să o lingă, și sigur că publicul începea să râdă și îl aplauda pe ăla care lingea scrumbia, și ăla care se căznea acolo să își facă un moment, ceva, era sabotat.

Pentru teatru, ca pentru orice artă premeditată, se muncește

I.V.: Ignorat… Teatrul e mai mult seducție sau e o artă premeditată?
V.R.: O artă premeditată…

I.V.: Asta spuneți!
V.R.: Se muncește… am muncit pentru ultimul rol, din Tatăl…

I.V.: O să vorbim separat despre el.
V.R.: Am muncit mult și greu, pentru că în momentul de față condițiile mele de sănătate sunt precare, dar mă lupt și cu ele.

Marea retragere sau mica neînțelegere? Este rolul din Tatăl ultimul rol al lui Rebengiuc? „Alt rol nu vreau să mai iau!”

I.V.: Sunteți pe scenă, jucați și în Regele moare, la Teatrul Național, de cinci ani, din 2017, și într-o premieră care se bucură de un succes formidabil, Florian Zeller, la Teatrul Bulandra, teatrul unde v-ați început cariera, în Tatăl. Ați și făcut recent o declarație care a fost scoasă din context, cumva, și aș vrea să deslușim sensul ei corect. Ați spus, din ce am înțeles eu, că este ultimul rol, sau că este ultimul rol pe care îl veți juca, nu că vă retrageți așa cum s-a înțeles în spațiul public.
V.R.: Da, pentru că este ultimul rol pe care o să îl joc până când s-o consuma și s-o termina viața lui și nu o să mai vină public la el, sau eu nu o să mai exist, dar nu mai vreau să mai iau alt rol. Alt rol nu vreau să mai iau. Mi-a fost foarte greu ăsta. Nu îmi dădeam seama că o să fie atât de greu. Mi se părea că e o chestie ușoară, de conversație, dar nu a fost așa. Când am început să lucrez mi-am dat seama că e vorba de altceva, și a fost dificil.

I.V.: Cum v-ați apropiat de acest personaj, de acest rol, care este tulburător, care este un om care, dincolo de vârstă, pierde tot, își pierde identitatea. Spune undeva, citez aproximativ: „Îmi este teamă. Îmi pierd toate frunzele, una după alta. Crengile, vântul… nu mai înțeleg ce se întâmplă. Tu mai înțelegi ce se întâmplă?” E o întrebare către public.
V.R.: Nu, către soră…

I.V.: Către soră, dar e o întrebare deschisă.
V.R.: Da!

I.V.: Cum v-ați apropiat de acest rol extrem de complicat, extrem de complex?
V.R.: Cu greutate, descoperind de fiecare dată câte ceva, și încă nu am terminat de descoperit. Eu sper să mai încă lucruri de descoperit în personajul acesta. Sper să pot să le găsesc, să le aflu și să le rezolv. Nu a fost ușor! Mi s-a părut că o să fie simplu, ce mare problemă? Eh, nu e așa, când te izbești, și îți dai seama ce se întâmplă, de faptul că ți se vorbește și nu înțelegi ce ți se spune, nu recunoști, nu îți mai recunoști copilul…. te uiți la el și te întrebi „cine e ăsta?” Te uiți la el și întrebi: „Tu ești copilul meu? Tu ești? Măi să fie, ce se întâmplă? Vreți să mă trageți pe sfoară…?” Și începi să cauți. Sunt lucruri care îți vin spontan și altele pe care trebuie să le cauți. Trebuie să muncești ca să le afli. Dacă vrei. Dacă nu muncești, e mai simplu.

Victor Rebengiuc, actorul care niciodată nu a văzut în sală

I.V.: Empatia publicului – pentru că am vorbit de public – este extraordinară, și oamenii reacționează ca martori la o experiență fascinantă. De ce se întâmplă asta? Poate pentru că este un rol și o experiență despre fragilitatea naturii umane?
V.R.: Da, despre om, se vorbește deschis despre o problemă de care toate lumea se ferește să vorbească. Și în general, forma asta, boala asta, a pierderii identității, a memoriei, a legăturii cu cei dragi, e luată în râs. „E ramolit, are Alzheimer, ăsta nu mai știe ce spune.” Aici, vezi lucrurile în desfășurare și sunt impresionante. Eu aud, nu văd în sală. Eu niciodată nu am văzut în sală, nu văd în sală. Mă uit pe deasupra. Ochii mei sunt închiși, eu am o cortină trasă pe ochi. Nu văd în sală! Și am prieteni care vin și spun: „Băi, te uitai la mine!” Eu nu văd! „Nu te-am recunoscut!” Dar mi se spune că la spectacol se plânge. E bine! Își mai clătesc ochii.

Rebengiuc, la aproape 90 de ani: „Nici nu știu cum am ajuns la vârsta asta”

I.V.: Reacțiile sunt formidabile. Aici este vorba și despre timp, cumva, și despre memorie. Care e relația lui Victor Rebengiuc cu timpul?
V.R.: Timpul trece fără să bag de seamă. Nici nu știu când am ajuns la vârsta asta. Mai am câteva luni și împlinesc 90 de ani!

I.V.: Mulți înainte!

Economia de spectacole și transformarea teatrului într-un aparat de stat

V.R.: Mi se pare de necrezut. Dar nu am băgat de seamă, serios! Am muncit atât de mult. Am repetat zi de zi! Acum, în ultimii doi-trei ani, cinci, să zic așa, mai puțin, dar înainte, anual aveam o premieră, cel puțin una. Repetam în fiecare zi! Jucam în fiecare zi! Înainte. Acum nu înțeleg de ce nu se joacă, de ce e economia asta de spectacole, un decor se montează în două zile, se demontează în trei zile, deci nu poți juca decât o dată sau dacă îl montezi o dată, după două zile joci de două ori, să spunem, la rând, două seri la rând, că după aia iar nu se mai joacă nu știu câtă vreme până când nu se demontează un decor și se montează altul. Înainte se juca de marți până duminică – șase spectacole de seară, un matineu de seara, sâmbăta după-amiază, și două matinee duminica, unul la zece, și unul la trei după amiază. Deci se jucau aproape 9 spectacole, aproape seară de seară. Duminica sau sâmbăta aveam două spectacole, și la săli diferite! Unul la Grădina Icoanei, și fugeam repede dincolo, la Izvor, să joc următorul spectacol. Că asta era activitatea. Acum nu se mai joacă. În afară de faptul că de Paște, Crăciun, Anul Nou, teatrul funcționa. Acum, după Revoluție, muncitorii din teatru, mașiniștii, electricienii au găsit că legea spune că bugetarii, funcționarii la stat, trebuie să beneficieze de concediu de odihnă de sărbătorile legale. Or teatrul – aceasta este menirea lui – să existe, să funcționeze când oamenii sunt în concedii, să vină la teatru! Ei așteaptă concediul să vină la teatru, și în condițiile actuale nu au ce să vadă, teatrul e închis.

Bunicul, nu Tatăl Victor Rebengiuc: „De când a început școala, nepotul e persoana care muncește cel mai mult din familia noastră”

I.V.: Știu că la premiera de la Tatăl, în sală, a fost prezent și nepotul dvs. Ce v-a spus după piesă?
V.R.: Nu spune nimic. El era bucuros, dar nu spune. Are cincisprezece ani, luni i-a împlinit.

I.V.: La mulți ani!
V.R.: Sunt bucuros că a fost, îi place, i-a plăcut, dar cred că sunt probleme mai grele pentru vârsta lui, să înțeleagă asta. Deocamdată se luptă cu matematica.

I.V.: Matematica, bat-o vina! Cumva, biografia dvs. e rotundă și în acest caz, pentru că o parte din copilărie și adolescență, bunicii sunt cei cu care ați avut relații privilegiate. Cum priviți faptul că aveți acum un nepot și cumva viața vă privilegiază?
V.R.: În ultima vreme, de când a început școala, el este, cumva, persoana care muncește cel mai mult din familia noastră. De dimineața până seara este în activități școlare. Dimineața, la școală, la clasă, apoi meditații la nu știu ce, pregătire la informatică, pentru că e la Liceul Tudor Vianu, e tot timpul ocupat, nu există să stea. Vine seara acasă frânt și îl mai pune și maică-sa să mai repete nu știu ce la matematică, pentru că are olimpiadă. A luat premiu, a luat premiul I la Olimpiadă, de curând.

I.V.: E un liceu foarte bun!
V.R.: Da. Mă rog, mie mi se pare că se exagerează puțin cu el, că prea îl forțează, dar poate că e bine așa, nu știu.

Victor Rebengiuc despre inflația de școli de teatru și reforma educațională în instituțiile cu profil vocațional. „UNATAC nu e o universitate, ci o academie!” De ce un artist se legitimează cu opere, nu cu diplome?

I.V.: Ați fost rector după Revoluție al UNATC.
V.R.: Nu din voința mea!

I.V.: Ați fost ales! Și ați fost șase ani rectorul UNATC. Cum vi se pare evoluția școlii de atunci?
V.R.: Foarte îngrijorătoare. Nu numai a UNATC-ului actual – i se spune Universitate, ceea ce este cu totul și cu totul greșit. Aceasta nu este o universitate. Este o academie! Se lucrează, e școală. Conservator! Nu ai cursuri, ținute de un profesor, și după aia urmează altceva, nu e un sistem universitar într-o școală vocațională. Nu are ce să caute sistemul universitar acolo, pentru că nu așa se lucrează. În școala vocațională se lucrează cu fiecare student în parte. Îl iei de dimineață până seara, stai cu el și repeți, îi pui pensula în mână, dacă ești la pictură, la arte plastice, altul omoară pianul toată ziua, cu profesorul lângă el, sau vioara, și îl învață cum să cânte… și asta este… se lucrează! Consider, în afară de asta, de greșeala asta cu numirea – dar probabil că profesorii au fost tentați, pentru că pot avea salarii mari, mă rog, cred că și le fixează singuri, salariile, nu știu care e procedeul – faptul că au apărut atâtea școli de teatru e un dezastru. Pentru că, în primul rând, mă întreb: în școli de te miri unde, cine e profesor acolo? Cine îl învață pe ăla să fie actor, pe studentul care vrea să fie? Nu știi cine e, nici ce îl învață. Habar n-ai. Dar el își ia o licență și vine și îți arată ție: „uite, sunt actor, dă-mi să joc, angajează-mă la teatru”. Or nu asta e ideea. Cât eram rector, a venit la noi la teatru un mare regizor polonez, și profesor, și care a fost uimit că suntem subordinați ministerului Învățământului și nu ministerului Culturii. Învățământul vocațional ar trebui să fie la ministerul Culturii. Și nu știu cine, Gulea parcă, i-a spus în Senat, acolo, „Pentru diplome”. Iar acesta i-a spus: „Un artist nu se legitimează cu diploma, se legitimează cu opera!” Nu te duci la un director de teatru sau la un regizor de film și îi arăți „Uite, eu sunt artist. Am diplomă!”. Nu, zice: „Ia, în ce ai jucat, să te văd!” Și îi arăți ce ai făcut. Munca ta. După asta ești apreciat. Nu după diplomă.

I.V.: Avem o inflație de diplome, și se creează și o concurență și animozitate între cei care sunt angajați în teatre de stat și cei așa-numiți independenți, care nu au un contract clar. Cum vedeți o echilibrare, o soluție pentru a elimina aceste tensiuni?
V.R.: Nu știu. Trebuie luată la bani mărunți fiecare școală, de văzut ce produce ea și cine învață.

I.V.: O analiză a fiecărei școli.
V.R.: Da, nu se poate așa. Sau diplomele acestea, licențele acestea, să fie acordate de o comisie unică pe țară. Vin toți acolo și comisia triază.

Nimic din literatura actuală nu mai poate da un Moromete. De ce a fugit Victor Rebengiuc de la filmările pentru rolul care l-a făcut fericit în toată cariera? „Îmi era frică!”

I.V.: Pentru o coerență a evaluării. L-ați pomenit pe Stere Gulea, un alt mare regizor cu care ați lucrat și cu care ați făcut un rol memorabil. Ilie Moromete, în Moromeții. Spuneați undeva că dacă l-ați fi jucat doar pe Ilie Moromete, în toată cariera dvs., ați fi fost fericit.
V.R.: Da!

I.V.: Mai e posibil Moromete astăzi? Un personaj ca el?
V.R.: Din literatura actuală? Nu mai e posibil. Nu mai e posibil…

I.V.: Știu că ați fost și ați stat atunci o lună în Teleorman, pentru film.
V.R.: Acolo am filmat, da. În comuna Talpa. În primul rând, eu am citit cartea cu un mare interes. Mi-a plăcut la culme. La culme! O literatură absolut minunată. Mai citisem înainte Desfășurarea, a lui Preda, și asta m-a făcut să citesc Moromeții. Altminteri eu eram născut, crescut la oraș, și nu am avut rude la țară. În toate vacanțele, colegii mei plecau la mătuși, la unchi, la bunici, la țară, eu rămâneam cu bunicii mei în București, că eram bucureșteni, cu toții. Deci nu știam cum era Viața la țară, de Duiliu Zamfirescu!

I.V.: Ați jucat și acolo Tănase Scatiu, în regia lui Dan Pița…
V.R.: A lui Dănuț, da! Am citit cartea, mi-a plăcut la culme, deci la culme, romanul, dar niciodată citindu-l nu mi-a dat prin cap „măi, aș juca rolul acesta”. Era altceva, era altă categorie. Eu nu cunoșteam categoria aceasta, de asemenea oameni. De altfel, în începerea filmului, în prima distribuție făcută de Gulea, eu nu jucam Moromete, eu nu eram Moromete. Eram Dumitru al lui Nae. Și în Moromete era Dinică, Gigi Dinică, dar el era deja angajat la filmul cu Blaier, începuseră filmările și a spus că nu poate veni, fiind angajat la filmul acela. Și atunci, s-a pus problema cine să joace? Mie nici nu îmi trecea prin cap. Dar m-a pus să dau o probă; o probă filmată, și m-a ales pe mine. Eu am și fugit de acolo, pentru că îmi era frică de personaj, îmi era frică de situație; era într-un sat, erau toți aceia acolo, țărani, erau de-ai lui Preda, toți din Teleorman; erau contemporani cu Preda, deși la o distanță de ani destul de considerabilă. Și am fugit! Am zis nu stau, nu. Și am rămas o săptămână acasă. Iar Stere a vorbit cu Poldi Bălănuță, și ea mi-a dat telefon: „Hai, Victor, du-te!” „Nu mă duc, Poldi, că uite, așa…așa…. nu îmi place!” „Hai, du-te, domnule, că o să fie bine, du-te!” M-am dus. Și am ascultat.

I.V.: Și a devenit unul dintre rolurile dvs. canonice.
V.R.: Eu nu știu dacă e cel mai bun rol al meu, nu pot să spun.

Excelența în timpuri comuniste. Dialog halucinant între Victor Rebengiuc și Suzana Gâdea. „Uitați, mergem în altă emisferă, cu altă alimentație, e altceva…” „Dragă, nu vă dau valută, să vă luați cu voi Mexaform!”

I.V.: E vreun rol din zecile de roluri pe care le-ați făcut în film, și sutele de roluri pe care le-ați făcut la teatru, care vă este mai aproape?
V.R.: Mi-a plăcut foarte mult doctorul din Faleze de nisip.

I.V.: După Bujor Nedelcovici. Cred că tot în regia lui Pița.
V.R.: Pița, da! Ăsta a fost și interzis. A fost o poveste…. noi am plecat invitați de organizatori, de filipinezi, care au venit în țară, de la un festival, și au selecționat filmul. Au văzut filmele de la studioul Buftea, după două-trei zile de vizionări, și l-au selecționat pe acesta. Și țin minte că am fost foarte fericiți. Ei ne asigurau drumul cu avionul, cazarea și masa. Dar când am plecat la festival și am primit biletele, am constatat că aveam niște nopți pe aeroport. Trebuia să schimbăm avioane și să rămânem noaptea pe aeroport. Și m-am dus la minister, la tovarășa Gâdea, Suzănica Gâdea, și i-am zis: „Doamna tovarășă, ne dați și nouă să cumpărăm cinci dolari, zece dolari, să avem și noi în noaptea aia pe aeroport, să cumpărăm un ceai, o cafea, o apă minerală?” „Dragă, nu vă dau valută, tovarășul mi-a spus să nu vă dau valută, și nu vă dau!” „Uitați, mergem în altă emisferă, cu altă alimentație, e altceva… Mâncarea e diferită, poate avem probleme cu stomacul, ceva, o deranjare… Să avem un ban să intrăm undeva…” „Dragă, să vă luați cu voi Mexaform!”

I.V.: Formulele acelea memorabile… Ați mai jucat un doctor, Doctorul Poenaru, în filmul regizat de Dinu Tănase, după romanul lui Paul Georgescu!
V.R.: Am jucat mai mulți doctori, și pe la început!

Începuturile unei iubiri: „M-am cunoscut cu Mariana Mihuț în Pădurea spânzuraților”

I.V.: Dar cum a fost întâlnirea cu Mariana Mihuț într-un film regizat de Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică?
V.R.: Bună, dar eu nu acolo am cunoscut-o pe Mariana… În Pădurea spânzuraților, acolo ne-am cunoscut noi!

I.V.: În 1965!
V.R.: În 1964! În 1965 ne-am și căsătorit! Juca rolul logodnicei, mă rog, orășene, a lui Bologa. Era o fetiță drăguță, mi-a căzut cu tronc!

I.V.: Și v-ați căsătorit!
V.R.: Mariana e genială în De ce trag clopotele, Mitică? Este absolut genială! Și puțin am avut de a face cu ea, foarte puțin, mai mult cu Dinică, cu Diaconu și cu Tora. Dar lucra formidabil! Ce dedicată era rolului și lui Pintilie! Îl iubea pe Pintilie și toți actorii îl iubeau! Înțelegea foarte bine psihologia actorului! Știa cum să îi ia, cum să scoată din tipare un actor! Adică, lucrând și cu Ciulei, și cu Pintilie, și cu Penciulescu, și cu Vlad Mugur, aceștia erau regizori care știau ce înseamnă actorul. „Acum du-te în partea cealaltă, așa…” „Păi, de ce mă duc în partea cealaltă?” „Du-te, că avem cadru.” Sau stăteau cu cronometrul în mână: „Spune replica, mai tare, nu contează cum o spui, contează să o spui mai repede!” Pe Pintilie îl iubeau! Mariana evident că îl iubea pe Pintilie! Cerea uneori lucruri supraomenești, aproape! Și ea le făcea! Făcea cu totul! Acasă venea: „Nu mai pot, mă trage de păr în scenă, mă doare!” Dar făcea, când era pe platou, era acolo, era prezentă! Pintilie și alții ca el te scot dintr-ale tale, faci lucruri pe care nu bănuiai că ești în stare să le faci, și îți spui „Domnule, e o chestie și teatrul ăsta, și filmul!”

Victor Rebengiuc, bilanț amoros pentru oameni cumsecade: „În viață nu încap mai mult de două iubiri”

I.V.: Câte iubiri credeți că intră în viața unui om?
V.R.: Nu multe. În viața unui om cumsecade, a unui om care nu are iubirea ca principală activitate… În viața mea au fost două!

I.V.: Două!
V.R.: Două!

I.V.: Ați simțit în viața aceasta prezența lui Dumnezeu? Mâna lui Dumnezeu așa, întinsă, deasupra dumneavoastră?
V.R.: Cred că tot ce am trăit și am realizat i se realizează lui Dumnezeu! E mâna Lui, aici, El m-a purtat!

I.V.: El e regizorul cel mare!
V.R.: Da, El m-a purtat! Eu sunt fatalist! Ce s-o întâmpla, se întâmplă. Nu caut să îmi aranjez viitorul, nu știu ce o să fie în viitor și nu am știut niciodată! Și când am dat de el, a fost la nivel cel puțin acceptabil!

Celebritatea îl încurcă pe Victor Rebengiuc: „Nu îmi place!”

I.V.: Care e cel mai mare preț pe care l-ați plătit pentru celebritatea dumneavoastră?
V.R.: Nu am profitat de celebritatea mea. Și chiar mă și încurcă. Nu îmi place să fiu celebru! De exemplu. Am alături de mine un Mega Image – din fericire, e alături – și stau la coadă să plătesc. Am vecini care îmi spun: „Duceți-vă în față, domnule Rebengiuc!” „Nu mă duc în față, lăsați-mă în pace!” „Dar dumneavoastră trebuie să fiți în față, sunteți cineva!” „Domnule, nu mă duc, nu vreau să am privilegiul acesta, nu vreau să înceapă toți să zică: și ce dacă, domle, ce dacă e artist? De ce să se ducă?” Imediat începe chestiunea aceasta. Lăsați-mă în pace! Stau la rând, frumos… Mă sui în troleibuz, merg cu metroul. Nu sunt celebru și asta mă face să îmi pută tot ce e în jur. Nici nu vreau să fiu celebru! Nici nu vreau să fiu băgat în seamă în viața de toate zilele!

I.V.: Cam târziu pentru asta…
V.R.: De pildă acum, cum merg eu, șchiop, așa, după două operații pe coloană, cu baston, mergând spre teatru, traversez Cișmigiul. Asta îmi prinde bine, chipurile trebuie să merg mult. Dar nu pot să merg mult, că obosesc! Și îmi e și lene să merg mult, și până la urmă, de ce să merg mult? Și mă așez pe o bancă acolo și lumea mă salută: „Ce faceți, domnule Rebengiuc? Sunt cutare… că o fi, că o păți…” Nu îmi place asta, dar apreciez faptul că oamenii sunt foarte drăguți cu mine, că mă văd suferind…

De ce ideea de a avea un public al tău este falsă?

I.V.: Ce apreciați cel mai mult, semne de viață de la oamenii pe care îi întâlniți, sau o cronică elogioasă într-o gazetă?
V.R.: Oamenii aceștia sunt sinceri. Nu au niciun fel de parti-pris, nu au nimic de câștigat de la mine, în afară de ce pot eu să le ofer. Și nici pretenții nu au de la mine, cred, decât dacă îi dezamăgesc vreodată. Mă străduiesc să nu dezamăgesc. Dar eu nu am publicul meu, cum se spune… eu consider publicul un partener. Împreună creăm toată aura unui spectacol, toată atmosfera dintre sală și scenă. Amândoi muncim, și el, din public, și eu, de pe scenă! Deci nu e al meu, nu e publicul meu! Și am un mare respect pentru public. Nici aplauzele de sfârșit nu îmi plac. Nu îmi plac aplauzele lungi! Domnule, dumneata ca să vezi spectacolul acesta ai plătit un bilet, deci ești achitat! N-ai nevoie de altceva. Acesta e un bonus pe care ni-l dai nouă ca aplauze. În America, atunci când am jucat acolo, deși le plăcea spectacolul – și am auzit că în general se întâmplă asta – două trei aplauze și au plecat, repede, că distanțele sunt mari acolo, până să ajungi acasă e o problemă! Dar aici, deocamdată, văd că se aplaudă în picioare, entuziast, toate spectacolele: proaste, bune, sunt primite cu aceeași atitudine din partea publicului.

Rebengiuc, deranjat de aplauzele egale pentru orice

I.V.: A scăzut cumva nivelul, apetitul pentru cultură, pentru teatru? S-a pierdut cumva ceva din exigență?
V.R.: Cred că oamenii nu știu cât trebuie să aprecieze, nici cum, și nici când să aprecieze calitatea artistică a unui spectacol. Vin la teatru și știu că la urmă trebuie să se aplaude. Și la urmă, ca să fie mai levanți, așa, aplaudă… „Să vedeți că apreciem ce ați făcut acolo!” Dar nu știu dacă au și ce aprecia, dacă înțeleg că apreciază într-adevăr o valoare, ceva valoros. Asta mă deranjează pe mine.

Adevărul lui Victor Rebengiuc, pe alt raft decât „adevărul oficial”: „Umblu prin alte părți după el”

I.V.: Vorbiți de sinceritate. Andrei Pleșu spune undeva: „Talentul lui Victor Rebengiuc decurge din respectul față de adevăr și din înclinația față de firesc!” Nu aveți sentimentul că lumea noastră și-a cam pierdut și din respectul față de adevăr, și din înclinația față de firesc?
V.R.: Ba da, am! Dar ce pot să fac? Eu nu pot să am o altă atitudine față de mine și față de profesia mea. Dacă îmi pierd firescul devin teatral și inaccesibil, și atunci neconvingător, mai bine zis. Iar adevărul, eu îl caut și nu îl găsesc întotdeauna pe aceeași linie și pe același raft cu adevărul oficial. Nu e acolo. Nu tot acolo caut! Umblu prin alte părți!

Regimul Bologna pentru școlile vocaționale, un dezastru. Rebengiuc: „Nu mi-au dat mie bani, ci școlii”

I.V.: Dacă ați fi astăzi directorul UNATC, care ar fi trei măsuri pe care le-ați lua ca rector al UNATC?
V.R.: În primul rând că nu aș fi acceptat trecerea la sistemul Bologna, și încercam atunci – începuseră niște tatonări – cu rectorul de la Conservatorul din Cluj, și cu un rector din București, de la Arte Plastice, să facem într-un fel să revină școlile vocaționale la ministerul Culturii, și acolo să încercăm dezvoltarea lor. Nu aveam bani! Noi nu aveam bani în perioada aceea de început! Mă duceam la minister să cer bani! Totul era la pământ! Ăștia de la film nu aveau pe ce să lucreze, nu aveau aparate… Iar noi nu aveam studenți cu valută…. Ministerul ne dădea de la cei care aveau: Medicina avea valută, cred că și Politehnica avea ceva valută, Universitatea nu știu dacă avea – poate avea ceva arabi cu valută, care făceau studiile la Athénée Palace în restaurant, pe un calup de Kent… Și mă duceam, spunând, nu avem aia, nu avem aia…. La Teatru ai cum să-l educi pe student, nu trebuie să știe mii de proiectoare care sunt pe scenă, nu are nevoie de atâtea lucruri tehnice, dar la film era nevoie de aparate de filmare, de proiectoare, de obiective deosebite, pe care să lucreze și operatorii să învețe ce au de făcut… Mă duceam și ceream bani de la Minister. Maior îmi zicea la un moment dat: „Hai, că ți-am dat!” „Nu mi-ai dat mie nimic, domnule, ai dat școlii! Ce mi-ai dat mie? Am luat eu vreun ban? Ai dat școlii și școala a cumpărat din ei ce are nevoie!”

Teatrul, o lume care nu e obligatorie, dar pe care, dacă o descoperi, vrei mai mult din ea

I.V.: Aveți vreo replică favorită din ce ați jucat? Este așa, vreo replică, la care vă gândiți și vă întoarceți periodic?
V.R.: Da, din Tănase Scatiu: „O făcurăm și pe asta că rămăsese nefăcută!”

I.V.: Formidabil, din Duiliu Zamfirescu! Știu că e dificil să dăm o definiție, dar ce ar fi teatrul? De ce există acest miraj și de ce actorii sunt cei mai iubiți din lumea culturală? De ce trebuie să vină lumea la teatru?
V.R.: E o chestie greu de definit. E o nevoie! O nevoie esențială a corpului omenesc. Oamenii vin, se privesc! E o oglindă pentru spectatori, pentru public! Se văd acolo, nu știu dacă se recunosc, dar se privesc, își dau seama în ce lume se află, în ce lume trăiesc… E o nevoie, o nevoie de comunicare, se întâmplă ceva… e un miraj deosebit! Nu știu, și eu, în momentul în care pășesc pe scenă intru în altă lume, dintr-o dată, pășesc în alte coordonate. Uit că mă doare piciorul, de exemplu! Nu mai știu, nu mă mai doare nimic. Am altă treabă cu personajul pe care îl interpretez și cu partenerii mei, cu care comunic! Încerc să fiu acolo prezent, să îl înțeleg în ce îmi spune, să îl fac să mă înțeleagă el pe mine! E altceva! Și mai e ceva: teatrul nu e obligatoriu! Te duci o dată, din întâmplare, și apoi vrei să mai mergi. Capeți dorința de a reveni, de a vedea! A fost ceva interesant, era viață, era adevăr; parcă era adevărat! Vrei să revii pentru că ți s-a părut interesant, și o faci!

Caramitru l-a făcut pe Eminescu să existe

I.V.: S-a împlinit un an de când marele actor Ion Caramitru nu mai este printre noi. Ați jucat împreună cu el, ați fost prieten bun cu el. Ce înseamnă pierderea lui Ion Caramitru pentru cultura română?
V.R.: O pierdere deosebită, de cruntă, de grea, de majoră! Era un intelectual desăvârșit, era un artist foarte bun! Nu o să mai existe nimeni să poată recita cum recita el nu numai Eminescu, dar în primul rând Eminescu! Cei care zic că „gata, nu mai are sens Eminescu…” trebuie să știe că el îl făcea să existe! Eminescu exista! Îl arăta așa cum îl interpreta el. Eminescu exista, te convingea, te cutremura! Un bun manager, a refăcut un teatru, a reconstruit un teatru, l-a pus în picioare, l-a dezvoltat! Este un mare lucru, pe care contemporanii lui de teatru, acolo, nu vor să îl recunoască. „Ce a făcut, domnule?” Cum ce? Chiar în timp ce se construia teatrul, noi am jucat! Se juca acolo, prin moloz, printre construcții; și publicul la fel, venea, își ocupa locurile, în sală, și se juca în continuare. A apărut un teatru, cu încă șase săli, pe care le-a recuperat: sala în care se juca Opereta, de pildă. Iar Teatrul are acum spații de joc care sunt suficiente. Mai are nevoie de actori, mai are nevoie de mașiniști, pentru că schema de personal a rămas redusă…

Destăinuiri „din culise”: Tatăl a fost piesa adusă de Caramitru pentru Rebengiuc. Un proiect neterminat, pentru Teatrul Național

I.V.: Există vreun proiect pe care l-ați discutat cu Ion Caramitru și din păcate nu ați mai reușit să îl faceți împreună?
V.R.: Era vorba de Tatăl. Poate că am fi putut să îl facem împreună, dar până la urmă Cristi Juncu l-a făcut el. A fost o chestiune interesantă. Pino a venit cu piesa aceasta de la Paris, și a spus: „Uite, am găsit piesa aceasta pentru tine, să o punem aici, să o joci!” Dar începusem repetițiile pentru Regele moare și nu am putut să intrăm atunci cu ea. Peste câtva timp, m-a căutat Cristi Juncu și mi-a zis: „Am o piesă pentru dvs., dacă ați vrea să jucați în ea.” „Ce piesă?” „Tatăl…” „Ce vorbești? Piesa asta mi-a adus-o Caramitru. Să vorbesc cu el.” Și i-am spus: „Uite, Juncu vrea să pună piesa.” „Gata, o facem, o punem imediat”, numai că el s-a prăpădit săracul. E o mare pierdere, a unui mare prieten. L-am iubit și l-am sprijinit, am fost alături de el. Încă de dinainte de Revoluție! Am jucat în piese pe care le-a pus el în scenă! Dar eram prieteni, era altă chestiune între noi… O prietenie dezinteresată!

„Pino m-a agățat în Cișmigiu”. Rebengiuc, în dialog cu Caramitru: „Eu nu știu cum e teatrul. Eu îl fac!”

I.V.: Acestea sunt prieteniile, asta înseamnă prietenia!
V.R.: Îmi aduc aminte că el încă nu era actor, era student. M-a agățat în Cișmigiu, când veneam spre casă. Zice: „Eu sunt student și aș vrea să stăm de vorbă; să vedem cum e teatrul…” „Nu știu cum e teatrul, să spun, eu îl fac!”

I.V.: Întreba ce vă întreb eu acum…
V.R.: Eu îl fac, nu știu cum e teatrul… Plec de la nimic și ajung să fac un personaj. Chiar în Institut aveam probleme. Îmi dădea doamna Buzescu niște monoloage, că voia să mă vadă…. Era ca o mamă pentru mine, de unde era o harpie la început, dar în final era mama mea, era formidabil. Și mă întrebam: „cum e personajul acesta, de unde e el?” Teatrul nu e ca la inginerie, iei cincisprezece cărămizi și pui una peste alta, între ele altceva… și rezulta un tot. Ai un text, cu niște vorbe, și ce să fac cu alea, nu știam. E greu de explicat. În fine… Abia apoi a devenit actor. Nu mai știu dacă a jucat întâi la Național, acolo a jucat el întâi, iar apoi la Bulandra, unde avea ce să învețe, din fericire. Eu sunt fericit că nu m-am dus la Național după ce am absolvit, și că maică-mea, Dumnezeu să o odihnească, mi-a făcut binele acesta. Îi spuneam: „Eu la Național vreau!” „Dacă Naționalul nu dă concurs, uite, Municipalul dă, vino încoace să dai concurs!” Și a venit la Bulandra pentru că avea ce să învețe. Acolo erau regizori și se făcea altfel de teatru. E o diferență serioasă. O diferență serioasă!

I.V.: Deci Tatăl trebuia să fie montat la Teatrul Național, și nu la Bulandra…
V.R.: Da! Și când am văzut că nu se poate, nu se poate, că să vedem ce bani primim, că să mai așteptăm… Adevărul e că ei își făcuseră alt plan, chiar și Onisei, cred că era de acord cu asta.

I.V.: O altă pierdere…
V.R.: Da… Și el, rămânea cu șeful lui, ce putea să zică… Aveau alte planuri, au chemat regizori mulți, au pus niște piese…

Dorința lui Victor Rebengiuc: „Să apucăm vremuri mai bune!”

I.V.: Am înțeles… În final, un gând, o urare, un îndemn pentru cei care vor privi sezonul 2 din acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?
V.R.: Eu sunt foarte impresionat că există aceste podcasturi, și în mod special podcastul domnului Ionuț Vulpescu, pe care îl apreciez foarte mult, și le urez spectatorilor acestui podcast cât mai multă bucurie ofertă de participanții la realizarea acestui podcast, sănătate și să apucăm și vremuri mai bune!

I.V.: Domnule Rebengiuc, pentru mine a fost un privilegiu!
V.R.: Și pentru mine!

I.V.: Mulțumesc foarte mult pentru prezența la acest podcast! Multă sănătate! Aceste două roluri din Regele moare și din Tatăl să aibă viață cât mai lungă! Multă sănătate!
V.R.: Să dea Dumnezeu! Și eu să pot să fiu prezent! Om vedea…

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Modificări importante în ceea ce privește decontarea cheltuielilor de transport pentru elevi

Publicat

pe

Dan Alexandru Tică - inspector școlar general adjunct ISJ Dâmboviţa

Guvernul Ciucă a modificat, prin Ordonanță de Urgență, Legea educației în ceea ce privește decontarea cheltuielilor cu transportul pentru elevii școlarizați în altă localitate decât cea de domiciliu. Potrivit inspectorului școlar adjunct al ISJ Dâmboviţa, liberalul Dan Alexandru Tică, se va acorda o sumă forfetară în cuantum de 60 de lei/lună pentru distanța de până la 3 km, care va fi suplimentată cu 6 lei/km pentru distanțele mai mari.

„Pentru a exemplifica, în cazul unui elev care locuiește, să spunem, la 20 de kilomentri de școală, acesta va primi 60 de lei pentru primii 3 km la care se vor adăuga 6 lei pentru fiecare km dintre cei 17 rămași, rezultând un total de 162 de lei, bani pe care elevul îi primește înaintea achiziționării abonamentului. Pentru a înțelege creșterea realizată, până acum un elev ar fi primit 30 de lei pentru primii 3 km, la care se adăugau 3 lei pentru fiecare km în plus, în total 81 de lei.

Mai avem o situație, în care costul transportului este mai mare decât suma forfetară, iar în acest caz, această sumă poate fi majorată cu până la 100%, dar nu mai mult decât contravaloarea documentelor de transport. În acest caz, sumele se decontează pe baza documentelor emise de operatorii de transport”, explică inspectorul școlar adjunct Dan Alexandru Tică.

Potrivit modificărilor legislative, elevii care sunt cazați la internat sau care stau în gazdă au dreptul la decontarea a patru călătorii dus-întors/lună către localitatea de domiciliu, cât și a unei călătorii dus-întors în perioada sărbătorilor legale, pe baza documentelor de transport.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

„Gata oricând! – Eroii de la Podul Jiului”, un film-simbol pe care nu ar trebui să-l ratezi!

Publicat

pe

Aseară. Cinematograful Independența din Târgoviște. O premieră cinematografică. „Gata oricând! – Eroii de la Podul Jiului”. Un film impresionant, în care joacă și actorul Teatrului Tony Bulandra Târgoviște, Liviu Cheloiu. Spectatori mulți, dar nu destui! În vremurile Netflixului, este probabil greu să mai aduci omul în sala de cinema.

Totul pleacă de la o poveste pe care bătrânul comisar Popilian i-o relatează marelui sculptor Constantin Brâncuși, în preajma șantierului unde se înălța printre schele „Coloana Infinitului”. La final, comisarul pleacă alene, ca un vis, spre Poarta Sărutului, pregătindu-se să intre parcă într-o fantă a timpului…

Producătorii au numit pelicula a fi una istorică. Este prin esență, prin momentul dramatic surprins, prin relatarea unui eveniment unic, eroic, cu accente de patriotism. Dar, filmul nu este musai istoric, ci unul care prezintă mai multe ecuații existențiale. Tare de caracter, de nație, mult umor, ironie, moravuri, caracteriologie neaoș românească, tradiție, curajul acelea simplu, naiv. Naturalețea unei comunități care trăiește între arhaic și modern.

Eroismul născut din întâmplare și necesitate, tratat firesc, normal, ca o prelungire apărută brusc în existența de zi cu zi și căreia trebuie să îi faci față cu orice mijloace. Chiar improvizând! Vezi scena când toată suflarea orașului pune mâna pe armele uitate într-un depozit al muzeului orășenesc de vreo 40 de ani, de pe vremea războiului din 1877, și, fără nicio umbră de teamă, pornesc spre pod, pentru a opri intrarea în oraș a trupelor austro-ungare înarmate și echipate ca la carte.

Ba ca să fie complexul identității noastre complet, au luat cu ei și lăutarii. Nu să tragă cu arma, ci să cânte la instrumentele lor. Folclor, bineînțeles! Să audă nemții, printre șuierul gloanțelor, că românii au ieșit la bătălie, veseli, fără teamă, neabandonând firescul vieții, obișnuitul.

Nevoia i-a adunat acolo pe localnici, pe cercetașii în sufletul și trupurile cărora abia mijise adolescența. Eroismul lor este unul întâmplător, curat. A fost adus la pod și un tun. La fel de bătrân ca și puștile! Cu zgomotul lui, i-au speriat pe nemți. Ghiulele, lipsă!

Nu am mai văzut de mult timp un film românesc în care să fie concentrate atâtea forțe umane. Un film cu accente istorice nu poate fi realizat într-un apartament sau pe un colț de stradă sau de parc. Este nevoie de mai multe locații, figurație suficientă, decor adecvat, cazarmamentul necesar scenelor de război.

Filmul nu are un interpret principal. Un erou care duce greul de la început până la sfârșit. Aici, parcă întreaga comunitate se află în prim-plan. De la cercetași, la comisarul Popilian, oamenii din oraș, până la Fane Nebunu’ care se afla mereu cu polițiștii pe urmele sale. În final, și acesta, în mâinile nemților, unde a ajuns prin voia sa, pentru a-i abate pe cotropitori de la planurile lor, afișează o doză de patriotism…

Se poate identifica în film și o poveste de dragoste discretă, naivă, dar pe care nu s-a pedalat prea mult, pentru a nu exista o depărtare de tema centrală.

Un joc actoricesc impresionant l-au avut cei doi frați, Emanuel și Robert Cercelaru. Dezinvolți, netrădând nici un firicel de emoție. Erau din acea lume veche și îmbâcsită de metehne. Spirite libere, deschise, dornice de aventură. Așteptau războiul ca pe o curiozitate, ca pe o formă prin care poți consuma energia tinereții.

După film, în aplauzele publicului, pe scena de la „Independența” au urcat actorul Liviu Cheloiu, regizorul Silviu Tripăduș și frații Emanuel și Robert Cercelaru, care au interpretat, cu o naturalețe și o stăpânire de sine impecabilă, rolurile lui Grigore și Aristică. Băieți simpli, caractere modeste, chiar timizi. Nu afișau deloc dezinvoltura din film. Comportament tipic actoricesc. Când nu sunt acolo, în mediul și în aerul lor, unde se pot manifesta, sunt oameni tăcuți, care se strecoară discret prin viață și atât.

Regizorul Silviu Tripăduș și Liviu Cheloiu au povestit publicului despre „facerea” acestui film. Cum a pornit de la o poveste publicată într-o carte pentru copii din România anilor 70. Au dezvăluit câteva întâmplări inedite, comice, petrecute pe platou sau în locațiile de filmare. Tripăduș a mai spus că seria dedicată cercetașilor nu de oprește aici, vor mai urma altele.

Distribuția filmului
Liviu Cheloiu: Comisarul Popilian
Emanuel Cercelaru: Grigore
Robert Cercelaru: Aristică
Catalina Romanet: Polina
Daniel Nuță: Fane Nebunu’
Mihai Tuca: Crusher of Transylvania
Radu Botar: Dragoș Stroie
Regia: Sergiu Prodan și Silviu Tripăduș.

Urmărește programul pentru luna decembrie 2022 la Cinematograful „Independența” din Târgoviște și nu rata filmul „Gata oricând! – Eroii de la Podul Jiului”!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats