Episodul 21, al sezonului II al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, dezvăluie o viață trăită pe poante, ale cărei piruete artistice au fost însoțite de cele dintre sacrificii, extaz și emoție. Prima balerină Ileana Iliescu vorbește la microfonul Avangardei despre marea ei dragoste – dansul – și micile ei iubiri – care leagă familia, maeștrii, prietenii și studenții de culisele scenei, anume, de copilăria și adolescența duse după îndrumările lui Anton Romanovsky, de parteneriatul, în lumea artei și în intimitatea inimii, cu Marinel Ștefănescu, de universul baletului competitiv, în care orgoliile, tehnica, succesul și invidia despart școlile mari: cea rusă, cea italienească, cea spaniolă și cea românească. Ileana Iliescu ne va povesti de ce dansul a fost mai presus de orice, care sunt balerinele care au jucat cea mai bună Julieta, Giselle sau cel mai pasional Don Quijote, cât de spectaculoasă a fost scena Balșoiului pe care a fost Odette și Odile în Lacul lebedelor, când l-a sărutat pe Fidel Castro și ce înseamnă 85 de ani de artă petrecuți fără regrete. Rădăcinile nemțești ale balerinei – fostă Wagner, nume schimbat în timpul războiului de familie pentru a evita pericolul lagărului, stilul de viață cosmpolit și internațional, singurătatea ocazională, bucuriile de femeie ale lui Luli, așa cum este numită în intimitate, după Lorelai, personajul lui Ionel Teodoreanu, și provocările balerinei eroice, așa cum se recunoaște ea însăși: iată câteva curiozități despre viața Ilenei Iliescu, pe care le vom descoperi împreună la Avangarda, într-un dialog-maraton duminical de excepție.

Interviul integral poate fi audiat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=TvBV353zq5c

Ileana Iliescu, prima balerină a Operei din București, devotată României. „Nu e patriotism desuet, dar nu am vrut să rămân nicăieri!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi, o mare bucurie, întâlnirea cu marea balerină Ileana Iliescu. Vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea, să stăm de vorbă!
Ileana Iliescu: Dar e posibil? Pentru mine, numele dumitale înseamnă ceva, și prietenul nostru comun, Victor Opaschi, care într-adevăr, este un mare iubitor de artă și de dans, pentru care noi, dansatorii, avem un respect și o dragoste infinită. Știi, omul acesta care toată viața a stat lângă noi, toate premiile care s-au dat, la un moment dat, cu date de președinție, vă dați seama, că lista de dansatori a făcut-o Victor, și a adus toți dansatorii, din toate colțurile lumii! Pentru că noi, câțiva, printre care și subsemnata, am plecat să venim. Adică am făcut turneu, am dansat pe unde am dansat, și ne-am întors. Acum câțiva ani, m-au întrebat în interviuri: „Ah, dar de ce v-ați întors? Nu v-ați gândit să rămâneți pe undeva?” „Nu!” Nu e un patriotism desuet, dar nu am vrut să rămân nicăieri. Îmi iubeam foarte mult părinții, am stat toată viața cu ei, și eu dacă aș fi rămas undeva, nu aș mai fi putut să îi văd nici pe ei. Îți spun, eu am stat, spre exemplu, 12 ani, la Torino, invitată de o școală de balet importantă, datorită lui Marinel, care el, de fapt, a discutat cu directorul școlii, și care a văzut școala lui de la Reggio Emilia și care toată era Vaganova. Tot stilul școlii era numai Vaganova. Și ăsta făcea, mă rog, și alți maeștrii renumiți; și când a văzut școala lui: „Vai, vreau și eu, Vaganova! Vreau și eu! Vaganova!” „Nu-ți ia, Marinel?” „Da, bine, stai că te aranjez eu”. „Îți trimit – zice, pe partenera mea”, și pe Cotovelea, noi doi am ajuns la Torino, și am stat acolo, aproape 12 ani, la școala acestui director.

Ileana Iliescu, Luli, pentru prieteni, băiețoasă din copilărie. „Nici n-ai fi zis că o să urmez cariera de balerină, elegantă, în poante.”

I.V.: Pentru că vorbim de nume… sunteți cunoscută, pe afișe… toată lumea care a mers la balet vă știe. Sunteți un nume: Ileana Iliescu! Dar toată lumea vă spune Luli. De ce vi se spune Luli?
I.I.: Păi, nu știu, dacă spui că mi-ai citit cartea, ai văzut că mama, când m-am născut…
I.V.: Vorbim despre această carte, Ileana Iliescu, Trăiesc pentru dans, o carte-album, formidabilă, pe care am citit-o!
I.I.: Am auzit!
I.V.: Formidabilă! Vă întreb.
I.I.: O știi mai bine ca mine.
I.V.: De ce vi se spune Luli?
I.I.: Mama, citind Lorelai, un roman în care rolul principal aparține fetiței cu același nume, care era cam nebunatică, a decis ca atunci când m-am născut, pentru că și eu eram cam băiețoasă, să fiu strigată așa. Nici n-ai fi zis că o să urmez cariera de balerină, elegantă, în poante. Nu, nu, eu mă jucam cu băieții, dădeam la minge. De ce? Pentru că primul copil al mamei a fost un băiețel, care a trăit foarte puțin, a murit la naștere. Mă rog. Ea, când a venit al doilea, credea că eu voi fi tot băiat. Probabil că ea, în memoria băiețelului ăluia, și în ideea că a rămas fără el, sărăcuțul, ea tot timpul s-a gândit: „Băiat, băiat, băiat!” Și eu, într-adevăr, m-am născut cu niște date băiețoase, așa, nu eram, știi, fetița aia care își pune o rochiță, și când se duce cu părinții în vizită undeva, zice „Să dansez puțin, aici, pentru lume…” Aiurea! Ce să dansez? Eu, să dansez pentru lume? Nu, nu, eu nu dansez. Și nu dansam niciodată. Când m-am dus la școală, la Brașov, la 8 ani, m-am dus destul de târziu. Că eu am avut în Italia elevi și de 5-6 ani, mai mici chiar. Dar nu, dacă vrei să faci puțin dans, îl faci la o anumită vârstă, când știi să te ții de o bară acolo, când ai patru ani mai mult stai pe jos.
I.V.: E o vârstă ideală? Când poți să vii la balet?
I.I.: Eu am început la 8 ani și cred că a fost bine. Și școala noastră de coregrafie e tot 9-10 ani, nu mai repede. Bine, școlile astea, acum, sunt școli profesioniste. Alea, din Italia, sau și din alte părți, că și la noi sunt școli din astea la care să ducă mama fetița la balet, să se laude cu ea, și alea la balet fac așa, ca cățelușii, prin curte, când pe jos, când pe sus, dar eu, personal, cred că toate fetele ar trebui să facă puțin dans când sunt mici sau mai puțin mici. Pentru că au o mișcare frumoasă, au o eleganță. Nu le vezi pe stradă, că toate fetele astea, adolescentele astea, care se duc la școli, au țigara în mână, texte ordinare către gașcă, le-am auzit venind în spatele meu și mi s-a făcut rău, merg ca băiețoii, îmbrăcate aiurea, nu au niciun pic de eleganță. Îți dai seama, zic eu, că și băieții le tratează ca atare. Nu știu, sentimentele s-au modificat.
I.V.: Doar fetele trebuie să facă balet, băieții nu?
I.I.: Băieții, dacă fac balet, fac mai mult pentru profesie. Pentru că într-adevăr, dacă ar face pentru profesie, sunt căutați pe tot mapamondul. Spuneam odată, unei familii, care avea un băiețel, extraordinar, superb, pe care noi l-am văzut cu Marinel, superb! Mic, avea 8-9 ani, niște picioare lungi, frumoase, zic: „Sari! Țopăie ca pe minge, așa!” Sărea în sus, avea și detentă extraordinară, și frumos, și iubea dansul! Îți dai seama! Ăsta ar fi fost un dansator extraordinar! I-am convins, pe părinți, într-adevăr, a intrat la coregrafie. Și după primul an, l-au scos. „Ah, nu, asta nu e o profesie pentru băiat!” Ei erau arhitecți, și mama, și tatăl. Zic: „Auzi, arhitecți, doctori, ingineri, sunt milioane, milioane, dar un dansator adevărat, cum ar fi devenit băiatul vostru, pentru că el era un nume, sunt puțini în lumea asta, știi, adică dansatori, bărbați de marcă!” Ai văzut că au făcut cariere extraordinare, excepționale. Eh, înțelege-te cu arhitecții! Nu a ținut. Dar e bine să facă și ei, mai sar, au spatele drept, frumos, dar, în general, zic eu, fetele ar trebui.

Ileana Iliescu, fostă Wagner: nume nemțesc, schimbat de familie în 1944. Mama balerinei, către tatăl ei: „Eu, dacă nu schimb numele, am divorțat, să nu ajung prin vreun lagăr pe undeva cu numele lui taică-tu, că nu ține”

I.V.: Deci Luli e de la personajul lui Ionel Teodoreanu, Lorelai, un roman important. Nu la fel de important ca ciclul La Medeleni, dar un roman important. Dar nici Iliescu nu e numele real.
I.I.: Și Iliescu e construit, da. Pentru că, dacă ai citit în carte, eu, când m-am născut, eram Ileana Wagner. Carol I aducea mulți nemți în România să mai ridice nivelul diverselor profesii și bunicul meu, tatăl tatălui meu, Wilhelm Wagner, venise în România cu niște aparaturi electrice de agricultură. În loc să folosești calul, foloseai mașinuța și împingeai… nu știu, că nu mă pricep la agricultură și la terenuri agricole, dar, din câte am înțeles eu de la taică-miu, bătrânul venise cu mașinuțele lui din Germania, era deja un pas înainte față de bietul cal care trăgea disperat la târlaie sau cum se cheamă. Bine! Și, el, și cu frații lui, că au fost trei băieți și o fată, toți au luat numele tatălui, Wagner. A venit războiul, a venit nenorocirea în ’44, când au intrat „prietenii” în țara noastră, și au început la Brașov unde eram noi familia, pe stradă, să mai ceară câte un document. Mama avea o față, puțin, de nemțoaică, blondă. Și noroc că era rusul cu românul, cu militarul sau polițaiul român, ce era el, și cere actele. Vede acolo Wagner. Îți dai seama că era un mare pericol. Și ăla a văzut-o pe maică-mea și a zis: „Nu, nu, doamna e româncă. Nu e nemțoaică”. Cum s-o fi înțeles cu ăla. În ce limbă i-o fi zis. Și când a venit acasă, îi spune lui taică-miu: „Eu, dacă nu schimb numele, am divorțat, să nu ajung prin vreun lagăr pe undeva cu numele lui taică-tu, că nu ține”. Și atunci, pe tata îl chema Ilie, că s-a născut exact de Sf. Ilie, asta mi s-a părut o coincidență extraordinar de frumoasă. Să te naști de ziua Sfântului.
I.V.: 20 iulie!
I.I.: Da, îți dai seama. Și l-a botezat nașa, sau tata, mama, nu știu cine, i-au spus Ilie. Și atunci, la schimbarea numelui, au pus un escu, -escu, nume românesc, la coadă. Și așa am devenit Iliescu.
I.V.: Vulpescu, Iliescu…
I.I: Eh, vezi!

Balerina Ileana Iliescu, suspectată că ar fi fost rudă cu Președintele Ion Iliescu: Mă întorceam din străinătate, mă întrebau: „Aveți ceva de declarat?” Zic: „Vă deschid portbagajul”, că eram cu mașina. Se uitau: „Ah, nu e nevoie, nu e nevoie. Puteți să mergeți!”

I.V.: România are și un Președinte Iliescu. V-a întrebat cineva vreodată dacă aveți legătură de rudenie?
I.I.: Da, de multe ori, în special, îmi mergea foarte bine cât era dânsul Președinte.
I.V.: Și mie să știți că mi-a mers…
I.I.: Mă întorceam din străinătate, mă întrebau: „Aveți ceva de declarat?” Zic: „Vă deschid portbagajul”, că eram cu mașina. Se uitau: „Ah, nu e nevoie, nu e nevoie. Puteți să mergeți!”
I.V.: „Ne cerem scuze!”

Președintele Ion Iliescu, confesiune către balerina Ileana Iliescu: „ Ileana, să știi că eu cât am stat la studii, la Moscova, degeaba mi s-au atribuit alte prezențe și alte motivații acolo, că nu sunt adevărate. Eu acolo mi-am făcut o cultură extraordinară. De câte ori puteam să ies, vedeam câte un spectacol”

I.I.: Ne cerem scuze! Puteau să creadă, na, nu sunt atâția Iliești în țara asta, numai eu eram și cu el? Erau mulți, dar în fine, eu eram poate mai cunoscută decât alții. Dar ne-am cunoscut foarte bine pentru că e un mare amator de artă.
I.V.: Și de balet!
I.I.: Mie mi-a povestit și acum pot să fac confesiunea asta, să spun că e foarte impresionantă, zice: „Ileana – pentru că mie îmi spune Ileana – să știi că eu cât am stat la studii, la Moscova, degeaba mi sau atribuit alte prezențe și alte motivații acolo, că nu sunt adevărate, eu mi-am făcut facultatea mea de Inginerie…”
I.V.: Facultate importantă în epocă. Și a plecat ca bursier pentru că statul român trimitea cei mai buni studenți, și pe secțiile umaniste, și pe secțiile reale, îi trimitea pe banii statului.
I.I.: Aha, da. Cum au avut și colegi de ai mei la Leningrad. Așa! Zice: „Eu m-am împrietenit cu un individ care ducea bilete în instituții”. Dar știi că și la noi erau persoane din astea, din teatru, sau mă rog, angajați, care, în loc să aștepți să vină doritorul de a vedea un spectacol, de operă, de balet, sau teatru, sau altceva, să se deplaseze la casa de bilete, poate era mai greu. Indivizii ăștia intrau în fabrici, în instituții, și vindeau aceste bilete. Și el a găsit un individ acolo, la Moscova, care se ocupa de așa ceva, aparte, zice că „nu prea aveam eu bani să îmi cumpăr bilete prea scumpe, dar nici nu găseam, îți dai seama… la Moscova, să te duci la Balșoi, la teatru… 90% sunt străini care vin să vadă spectacolele.” Ce rămâne, dau și ei la ai lor, dar prețurile lor nu le avea el în buzunar. Dar în fine. Zice: „Eu acolo mi-am făcut o cultură extraordinară. Am văzut balete și opere nemaipomenite. De câte ori puteam să ies și să văd un spectacol”. Așa mi-am explicat eu pasiunea lui pentru artă și operă. Cum era un eveniment la operă, era prezent. Nu lipsea niciodată, față de alții care le ocoleau.

Izgnonit de acasă, Marinel Ștefănescu a fost invitat de familia Ilenei Iliescu să locuiască la ei. „Ei, din noaptea aia, Marinel nu a mai plecat din casa noastră, acolo a rămas, pentru că noi am fost parteneri de scenă, de viață”

I.V.: De departe a fost cel mai apropiat și e cel mai apropiat de lumea artistică dintre președinții României. O să mai vorbim despre asta. L-ați pomenit pe bunicul dvs. Bunicul dvs. a fost coleg, am văzut în Trăiesc pentru dans, așa se cheamă, coleg cu tatăl lui Radu Beligan.
I.I.: Ah, nu, să vă spun ce a fost cu Radu Beligan. Deci, soția bunicului meu – adică mama mamei mele, acum vorbim de părinții mei, care era jumate ardeleancă, jumate moldoveancă, bunicul, Arhip, tatăl mamei mele, care e un nume în literatura rusă – toți spuneau: „moldovean, nume rusesc, aproape; Arhip? Tu de acolo ai luat sângele de balerină, ești tare!” „Eh, asta e bună, numai de la bunicul nu luam, săracul”. În fine! La un moment dat, bunica a stat cu noi când ne-am mutat de la Brașov la București, când s-a înființat prima școală de balet, de stat, și când doi prim dansatori de la Operă, care erau veniți la Brașov, mă rog, m-au văzut la un stage mic, așa cum făceau ei, cât au stat cu copii, la Brașov, o săptămână, două, și au sugerat mamei mele: „Fetița asta promite, ar trebui să o duceți la București, că acum se înființează școala, și să dea un examen”. În 1949 se întâmpla treaba asta. „Da, bine…” Ei au fost extraordinari și de aia, toată viața mea am avut recunoștința asta față de tot ce au făcut pentru mine și pentru arta mea. Deci și-au făcut bagajele, tata era inginer de profesie, dar acolo avea funcția lui de inspector, la regionala CFR, după aceea venind în București a făcut același lucru și aici, dar nu a avut importanță. Acolo stăteam și noi, într-o casă cu chirie, acolo fusesem, că noi case pe contul nostru noi nu am avut, decât după Revoluție, când am cumpărat eu apartamentul acesta, fiind vândut la un preț aproape modic. Și-au strâns bagajele și am venit la București. Apropo de bagaje, vreau să spun că era toată casa plină de lăzi, lăzi! În care se puneau toate lucrurile, ca la mutare. În perioada aceea, cine venise în România, la București? Trupa leningrădeană, cu toți primii dansatori, inclusiv Baryshnikov, Mysha, pe care Marinel îi cunoscuse la studii, la ruși. Și când noi am dansat Giselle, la Leningrad, era și el, lângă noi, drăguț, ne-au ajutat. Mă rog. Și când au venit ei la București, noi deja eram transferați la București de la Brașov, dar tot cu casa nearanjată, cu lăzi, cu toate. Și zice maică-mii: „Să-l invităm și noi pe Mysha la masă, pentru că și el ne-a invitat la Leningrad!” „Cum să îl invităm, măi, casa este plină de lăzi, nu vezi?” „Nu e nimic, pe o ladă punem o față de masă, tu pregătești ceva bun acolo, și vine la noi”. Mama ce era să zică, Marinel care a stat 9 ani de zile în casa mea, nu știu dacă ai remarcat că el, la un moment dat, l-a scos tatăl lui din casă, l-a pus pe stradă, pe o valizuță, așa, și mi-a dat telefon și zice: „Ce să fac? Acum sunt pe stradă!” „Stai puțin, eu trebuie să o întreb pe mama, că eu stau cu părinții, nu stau singură” și iau aprobarea. Bineînțeles, mama: „Cum să îl lași pe stradă? Vai de mine, să își ia gentuța, valizuța, și să vină la noi!” „Atunci stăteam în Petre Crețu, vis-avis de Cașin. Ei, din noaptea aia, Marinel nu a mai plecat din casa noastră, acolo a rămas, pentru că noi am fost parteneri de scenă, de viață.

Baryshnikov, invitat la cină acasă la familia Ilenei Iliescu, servită pe lăzile cu obiecte din timpul mutării

I.V.: Deci Baryshnikov a fost la voi în casă.
I.I.: A venit la noi, pe lăzile alea, a mâncat cu noi. Bun! Dar care era figura? Cum se termina ziua? De fapt, Ministerul Culturii invitase toată trupa leningrădeană, toți dansatorii, șefii, directorii, primii, soliștii, la Pescăruș, la o întâlnire cu balerinii români. Era aranjată de Ministerul Culturii, întrevederea. Să se cunoască. Ăștia doi nu mai terminau cu masa și cu lichidele care trebuiau să își facă digestia, și eu – numai eu aveam carnet de conducere, Marinel nu avea – eu acum mai beau câte un șpriț, trebuie să recunosc, dar pe vremea aia, când dansam, apă, sucuri și cu asta basta. Bun! Și zic: „Măi, băieți, trebuie să mergem și noi acum, că ne așteaptă colegii lui, colegii noștri!” Nu pot să vă spun, la Pescăruș, dacă știi, când intri, în spate, e parcarea aia mare, așa, și apoi intri în local. Era frumos, și acum e frumos!
I.V.: Pe malul lacului.
I.I.: E terasa de pe malul lacului, spectaculoasă, așa! Ei, nu poți să îți imaginezi cum au ieșit ăștia doi din mașină să se ducă spre colegii lor, destul de ciudat…
I.V.: Lichidele au fost mai mult decât solidele…
I.I.: Da, dar vreau să spun că Mysha e un băiat extraordinar, aparte că e un extraordinar dansator. Dar el, ca personaj, e atât de drăguț, de apropiat. Eu făceam o comparație între el și Nureev, care era făcut de altă mamă, într-adevăr. Pe Nureev nu l-aș fi putut invita, nici nu aș fi dorit să îl invit.
I.V.: Anul trecut am fost la Tallinn, la un moment dat, și acolo era într-un tablou, într-un restaurant cu profil american, pentru că a făcut o carieră în SUA, o carieră uluitoare!
I.I.: Și acum e acolo!

Soția lui Radu Beligan și bunica Ilenei Iliescu își împrumutau moașele la nașteri

I.V.: Și acum e acolo, și a avut niște apariții extraordinare în serialul Seinfeld, care a fost văzut de toată lumea! Am văzut tabloul și aveam un lapsus, și am întrebat chelnerița, cine este, că nu scria, și nu îmi aminteam. Am vorbit cu persoana care ne servea, care m-a întrebat: „Should I know?” Zic: „Da, totuși, de vreme ce e aici și a fost principalul invitat!”. Deci l-ați avut pe Baryshnikov. Dar care e povestea cu Radu Beligan?
I.I.: Așa! Bunica, cea care a stat cu noi în casă, la un moment dat, aici, la București, zice: „Să spun ceva!” „Ce să îmi spui?” Că ea, sărăcuța, nu prea mergea la spectacole. A venit o data, la un spectacol de balet, Haiducii, unde pe mine mă împușca și rămâneam pe marginea unui balcon, atârnată, moartă, și ea a zis: „Pe mine, la spectacole din astea, unde o văd pe nepoata mea moartă, nu mă mai duceți niciodată!” Și zice, să îți spun ceva: soțul ei, acest domn Arhip, care era tatăl mamei mele, era șef de gară, dar la gări importante. Tatăl maestrului era și el, șef de gară. Și ce crezi? Mamele, adică soțiile, doamnele lui Beligan și bunicului meu, își împrumutau moașele. Când năștea doamna Beligan, când doamna Arhip, fiind la gări apropiate. Și într-o seară, când am fost la spectacol la Național, mi-am permis să îi spun maestrului, nu poți să îți imaginezi ce amuzat a fost de ideea asta. Și pe mine m-a șocat, îți dai seama, eu, copil, de unde să știu eu, ce făcea bunica mea, sau el să știe ce făcea mama lui, care împrumuta moașele cu bunica mea.

Unchiul Ilenei Iliescu, mort, la 24 de ani, în război. „Când pleacă bărbați, cu familii, cu soții, cu copii, la război? Eu să stau acasă? Nu!”

I.V.: Bunicul dvs. a fost prieten și cu Constantin Tănase?
I.I.: Da, cu Tănase, da, într-adevăr, bunicul era un tip mai special. El vedea singur, la București, nu venea acompaniat de soție. Bunica stătea acasă și strângea banii pentru trusoul fetelor. Aveau două fete: mama mea, sora ei și un băiat, care la 24 de ani, săracul, a murit în război, cu toate că bunicul ar fi putut să-l absolve de plecare. Nu. Zice: „Eu, la 24 de ani, să stau acasă? Când pleacă bărbați, cu familii, cu soții, cu copii, pleacă la război? Eu să stau acasă? Nu!” Și într-adevăr, a plecat. A mers, săracul, la 24 de ani, a murit erou. Am avut o carte în care s-a descris moartea lui. El era șef de ce putea să fie, că le spunea băieților „Înainte, după mine!”
I.V.: Conducea un pluton.
I.I.: Un pluton, da! Da, un pluton. Și a fost omorât de un glonț, când ieșeau din tranșee, așa cum scrie în cartea asta, el primul, înainte.

Amintirea primului râs al Ilenei Iliescu, când își urmărea unchiul antrenându-se. Conducea un pluton. A strigat: „Băieți, după mine!” Și când a ieșit, glonțul l-a lovit în cap.

I.V.: Liviu parcă îl chema.
I.I.: Da, Liviu. Și spunea mama: era ca un arhanghel, avea niște ochi albaștri, frumos, cu o mustăcioară, așa, am niște poze de-ale lui nemaipomenite. El a ieșit primul: „Băieți, după mine!” Și când a ieșit, glonțul în cap l-a lovit. Apoi l-a așezat, la Sevastopol se întâmpla, l-au așezat pe o stâncă și descrie unul dintre colegii lui, parcă era un arhanghel, cum bătea luna, pe el, pe stânca asta, cum l-am întins noi mort, acolo… Niște lucruri atât de impresionante, și el, săracul… când eram eu mică, mă rog, aveam un an, doi, mai venea la noi la Sighișoara. Făcea multă gimnastică și se antrena și când l-am văzut prima dată pe el într-un costum, din ăsta, de sportiv, făcea haltere, nu știu ce ridica prin casă, să facă gimnastică, și mama cică: „Prima dată în viața ta când te-am văzut râzând a fost când l-ai urmărit pe unchiul tău”. Îți dai seama, iubea muzica, dansul, ce s-ar fi mândrit cu mine să mă fi văzut în carieră. Nu a fost să fie, din păcate.

La vânătoare cu primul ministru. Ion Gheorghe Maurer, fost coleg de liceu cu tatăl Ilenei Iliescu. „Îi spunea Iliuță!”

I.V.: Tatăl dvs. a fost coleg cu Ion Gheorghe Maurer? Unde au fost colegi?
I.I: Au fost colegi la școala militară. Nu știu de ce, că tata nu era militar.
I.V.: La un liceu militar.
I.I.: Da, la Craiova.
I.V.: Erau câteva licee militare.
I.I.: Da, în perioada liceului. Când am venit noi la București, eram prieteni cu familia doctorului Cărpinișan. A fost cel mai mare chirurg de plămâni al nostru, al românilor. Și la Brașov am stat împreună în două case alăturate. Pe urmă, când am venit la București, ne-am întâlnit. Noi pe lângă Arcul de Triumf, el cu familia, tot pe lângă Arc, pe lângă Kiseleff. Tata, mă rog, dacă se cunoșteau din liceu, nu s-or mai fi văzut, că fiecare și-a urmat drumul lui, dar mama fiind într-o zi la familia Cărpinișan, el era mare amator de vânătoare, doctorul Cărpinișan. Și mergea cu domnul prim-ministru la vânătoare.
I.V.: Mare vânător, Maurer!
I.I.: Da, și când a venit acasă la familia doctorului, soția doctorului a prezentat-o pe mama doctorului Maurer. Zice: „A, sunteți soția lui Iliuță!” Atâta i-a trebuit maică-mii, mă mir că nu a dat la ziare, la ceva, i-a spus Primul-Ministru „Iliuță”. Tata i-a zis: „Mi-a spus așa, că am fost colegi”. „Mă bucur că mi-a zis Iliuță”. A fost drăguță reacția mamei, când a auzit că îi spunea: „Iliuță, da, am fost colegi!”.
I.V.: De altfel biografia dvs. e marcată de prezența mai multor doctori.
I.I.: Doctorii erau pasiunea mea, mă mir că pe urmă nu s-a ales ceva. Marinel nu era, dar cu Marinel nu m-am măritat, am fost împreună ca și soț-soție, dacă a stat în casa noastră…

Balerina lleana Iliescu, soția lui Ion Creangă

I.V.: Dar v-ați măritat cu un doctor, care se chema Ion Creangă. Ileana Iliescu s-a măritat cu Ion Creangă.
I.I.: Soția lui Ion Creangă. Da… îți dai seama! Un nume special. Și el era destul de special, dar mă rog, 4 ani cât am fost împreună a fost plăcut. Ne vedeam rar, că eu eram ocupată. Dar viața ne-a despărțit la un moment dat.

Pamfil Șeicaru, nașul de cununie al părinților balerinei Ileana Iliescu

I.V.: Părinții dvs. l-au avut ca naș pe Pamfil Șeicaru.
I.I.: Da, a fost nașul lor.
I.V.: De unde și până unde?
I.I.: Tot de la bunicul.
I.V.: Marele ziarist, director al ziarului Curentul.
I.I.: Curentul, da! Păi, bunicul, aparte că la Mediaș, unde a fost ultima lui gară, la început, probabil că și ei, ca începători, erau la gări mai mici, dar pe urmă, a fost la Mediaș. Mediaș avea 40 de fabrici! Îți dai seama că fabricile alea ce nevoie aveau de trenuri ca să își trimită trenurile peste tot. Acum nu că era bunicul meu, dar din povestirile familiei mele, acest om – știi, fac o paralelă între el și alții din zilele noastre, mama spunea „O dată nu am văzut sau am auzit să fi primit un ban, el de la cineva din directorii de fabrici, care să zică: Șefu, nu îmi trimiți și mie vagonul mai repede?” Nu a existat la bunicul meu așa ceva. Dar, ei ce făceau… bunicul suferea de stomac îngrozitor de tare, după ce a murit băiatul. Îi mai dădea un bilet la Karlovy Vary, să bea ape, asta mai accepta, câte un bilet, așa, sau să meargă pe Coasta de Azur. Sau la fabricile de alimente, mama spunea: „Vai, ce puteam să primim, tot felul de salamuri, de șunci, că nu mai știam unde să le punem”. Asta mai primeau. Dar nu bani, nu a intrat asta în viziunea lui.

Copiii lui Gheorghe Maurer, nelipsiți la spectacolele Ilenei Iliescu

I.V.: Din această zestre extraordinară de oameni pe care vi i-au dat bunicii, părinții, prietenii, Pamfil Șeicaru, Tănase, Radu Beligan, Maurer, care v-a fost apropiat, care e amintirea copilului Ileana Iliescu, cea mai importantă? E cineva care v-a atras atenția în mod special?
I.I.: Nu, dar toți ăștia sunt de când eu eram o adolescentă mai mică. Eu nu puteam să îi cunosc personal. Maestrul Beligan, că am văzut un spectacol cu el, domnul Maurer, pe el nu, dar doamna cu băieții veneau mereu la spectacolele mele, și ăia mici intrau cu ea, veneau la cabină, pentru că veneau din sală, fanii noștri, aveau voie să intre din sală, prin scenă, să vină la cabină, la sfârșitul spectacolului. Ne deschidea ușa acolo, cineva dintre portarii noștri, și veneau să ne aducă o floare, să ne spună un compliment, după spectacol, mă rog. Și ăștia mici veneau, probabil că aveau și ăștia o bonă nemțoaică, ceva pe acasă, că veneau în fața mea și făceau un mix, așa, erau așa de drăguți cum mă salutau. Noi, pe scenă, suntem la distanță mare de public. Deci publicul nu își dă seama că noi suntem foarte tare machiați. Dar machiajul nostru este mai puternic pentru că avem distanța mare de public, nu mai vorbim, și față de balcoane șamd. Dar, văzut de aproape, și de un copil, era șocant. Dar erau drăguți. Tatăl lor, nu, Maurer nu știu dacă a fost, poate la spectacolele astea oficiale. Vreau să spun că pe vremea aceea, când veneau străini, pentru că așa am dansat, în fața Șahinșahului, cu ansamblurile de dansatori, care erau extraordinari!

Belerinul Marinel Ștefănescu, emoționat, gata să îi pupe mâna lui Nicolae Ceaușescu, din greșeală, la vizita Șahinșahului Iranului

I.V.: Ați dansat în fața lui De Gaulle, a Șahinșahului Iranului. Atunci e un episod interesant cu Marinel Ștefănescu, care vrea să îi pupe mâna lui Nicolae Ceaușescu? Cum a fost atunci?
I.I.: Vai, da! La spectacolele astea, cei din protocol spuneau soliștilor: „Voi vă aranjați și veniți la sfârșit să vă prezentăm oficialilor.” Noi, bine, am venit, ne-am pus pe noi ceva, ne-am aranjat, și urcăm sus, unde era toată lumea acolo, tot corpul diplomatic, tot corpul nostru de partid, cu Ceaușescu, toată suita lui.
I.V.: Oficialitățile!
I.I.: Așa, oficialitățile. Și ei, ca și la ambasade, când ești invitat la o ambasadă, stă Ambasadorul, soția, ăia doi-trei acolo, care dau mâna cu tine. Aici erau așa: Elena, Farah, soția Șahinșahului, erau Ceaușescu și Prințul. Și Marinel, așa de emoționat, sărută mâna Elenei, a principesei, dar nu a mai ridicat capul. După ea, a venit Ceaușescu. Și el a ridicat mâna să i-o sărute, ăla trăgea în jos, în sus, și ăștia toți dimprejur, ai noștri, săracii, făceau niște eforturi să nu izbucnească în râs. Și ăla: „Lasă, puiule, lasă, că poți să fii copilul meu!” Și-a dat seama că ăla era atât de emoționat, săracul, că nici nu a văzut a cui e mâna. A fost o scenă nostimă de tot.

Ileana Iliescu, către Ionuț Vulpescu: „ Dragul meu, vreau să îți spun că dacă astăzi, eu aș fi director de Teatru, de Operă, aș face niște salturi mortale să pot să te aduc pe dumneata, care ești prim cântăreț la Scala, sau pe Flores, care e la Viena, adică sunt niște sume pentru care faci un efort”

I.V.: Pentru că vorbim, e celebră în epocă atracția pe care o aveau membri importanți din comitetul central – era o influență rusească, în bună măsură, față de balet. Era Bolshoi, erau foarte mulți în timpul lui Stalin, Hrușciov, Brejnev. Și la noi era asta. Erau anii ’50-’60, era Partidul Comunist, la vârful lui, interesat de ce se întâmpla la Operă?
I.I.: Dragul meu, vreau să îți spun că dacă, astăzi, eu aș fi director de Teatru, de Operă, aș face niște salturi mortale să pot să te aduc pe dumneata, care ești prim cântăreț la Scala, sau pe Flores, care e la Viena, adică sunt niște sume pentru care faci un efort să inviți un solist, doi. Nu mai vorbesc de o companie întreagă de Operă, pentru asta, deja, trebuie să câștigi la Loto. Dar pe vremea aceea, vreau să spun că au venit cele mai mari companii din lume de Operă, întregi, cu ansamblu, cu soliști, erau de balet, erau de Operă, îți dai seama că veneau câte 200 de persoane să țină niște spectacole la Operă? Cu decoruri, cu costume, cu orchestră, spectacole întregi! De la Opera din Paris, de la Balșoi, de la Viena, din America. Dacă stau să mă gândesc astăzi, cum se puteau plăti aceste companii extraordinare, pe care noi am avut această fericire să le vedem, în plenitudinea lor, și erau companii la care noi, chiar dacă am fi avut un pașaport, în mână, tot nu ne-am fi permis să plătim avioane, hoteluri, sau bilete de spectacol să-i vedem undeva. Era extraordinar!

Controlul regimului comunist asupra companiilor de balet în turneu: „Venea câte un ziarist cu noi, nu prea știa să scrie, dar știa să vorbească”

I.V.: V-ați gândit vreodată, în anii aceia, sfârșitul anilor ’50-’60, urmărită de ochiul vigilent al Partidului, atunci când evoluați pe scena Operei?
I.I.: Nu. Pe scena Operei, nu. Când plecam în turnee, într-adevăr, venea câte un ziarist cu noi, nu prea știa să scrie, dar știa să vorbească. Dar în general, nu. Vezi, noi, în profesia noastră, pot să zic că am fost privilegiați față de alți oameni care ar fi vrut și ei să iasă din țară, să vadă altă lume. Și dacă, zic eu, în mintea mea, și nu numai eu, zic și alții: dacă ar fi fost mai liberă ieșirea ca acum, omul pleca, venea, nu era curiozitatea asta, a străinătății, a altor țări, a altor oameni, a altor obiceiuri. Oamenii se duceau, vedea, veneau, plecau, șamd. Dar era faptul că nu puteau, eu vorbesc acum de artiști. Artiști care primeau contracte, pentru premiere, de Aida, de Rigoletto, de Traviata, să zicem, și lor le venea aprobarea de plecare după ce se dădea premiera, în țara respectivă, și bineînțeles, cu alți interpreți, că ai noștri nu ajungeau.

Balerina Ileana Iliescu, amintiri despre fuga lui Gelu Barbu în Occident, în timpul unui turneu: „Am crezut că a fost răpit, ne-am speriat”

I.V.: La un moment dat e un episod pe care îl descrieți, sunteți într-un turneu în Germania, la Berlin, și era și Gelu Barbu în companie, și la un moment dat nu mai vine la întâlnirea pe care o aveați. Ce ați simțit atunci când v-ați dat seama că Gelu Barbu a ales să rămână în Occident, să rămână în Germania? După aceea, sigur, a ales să rămână în Spania. V-ați gândit să repetați gestul lui vreodată?
I.I.: Nu, nu, pe noi ne-a speriat foarte mult gestul lui. De ce? În primul rând, probabil că el își anunțase părinții – așa am înțeles, dar în rest, nu știa nimeni, nimic. Noi nici atât. Dar el era un tip foarte vesel și foarte drăguț. Un coleg nemaipomenit. Eu cu el am debutat în Lacul Lebedelor. Primul meu spectacol mare, atunci cu el am dansat. Apoi am rămas prieteni toată viața. Așa. Dar acolo eram patru cupluri. Era Irinel Liciu, Valentina Massini, nu știu acum, fac o confuzie, dacă era Cristina Hamel sau Alexa Mezincescu, și eu. Și cu patru parteneri, printre care și el, Cotovelea, Constantinescu și al patrulea nu mai știu. Cu memoria stau cam prost, vezi, aici se vede vârsta mea.
I.V.: Nu, nu se vede, nici eu nu stau mai bine.
I.I.: Nu se vede, dar se aude… așa, în fine! Noi tot timpul circulam dintr-un oraș în altul cu un autocar. Aveam și două pianiste, că pe vremea aia nu era cu benzi de magnetofon. Pianul pe scenă și îi dai drumul, două pianiste. Și era chiar foarte frumos. Și noi, mă rog, ne-am făcut turul în diverse orașe, și la un moment dat ajungem în Berlinul democrat. Eram invitați de ministerul Culturii la un prânz. Noi când am auzit de prânz, ne-au sclipit privirile. Erau numai cu salamul de Sibiu pe care nu mai puteam nici să îl văd, dar să îl mănânc. Calupurile de cașcaval, niște conserve. Noi așa plecam în străinătate. Aveam bani foarte puțini. Ne dădeau puțin, pentru că spuneau că avem salariu în țară. Deci diurna era simbolică. Să bei un suc, sau nu știu, nu să te duci să mănânci la restaurante sau să îți cumperi mâncare de acolo. Veneam cu mâncarea noastră de acasă. Când am auzit că ne-au invitat la masă, ce fericire pe capul nostru! În schimb, Irinel, săraca, Dumnezeu să o odihnească, tatăl ei făcea câte o sticlă de țuică, o prepara el, și zicea: „Băieți, astă seară mâncăm toți împreună și bem din țuica lui tata, pe care ne-a dat-o pe drum”. Ne pregătim dimineața să plecăm spre marea invitație. Și el, Gelu Barbu, stătea în cameră cu pianistul nostru, care ne cânta, ne acompania, mă rog. Și noi ne ducem, batem la ușă. Ionescu îl chema pe domnul pianist. „Unde e măi, Gelu?” „Cred că e la baie”. O tot încurca, așa. „Trebuie să plecăm, e târziu, ne așteaptă oficialii, a trecut timpul, au trimis o mașină să ne ducem…” Până la urmă văd că noi eram gata toți, jos, coboară și Ionescu, zice: „Da, Gelu mi-a spus că se duce în oraș să își schimbe un aparat de ras”. „Nu știa că e invitat acum, de oficiali?” „Nu știu, el a zis că are treabă cu aparatul ăla de ras.” Eu m-am dus cu el și la un moment dat zice: „Tu stai aici, pe trotuar, eu mă duc vis-avis, la magazin.” Dar magazinul era, de fapt, peste baricadă, era în Berlinul de Vest. Și ăsta stătea acolo și aștepta să vină Gelu cu aparatul, nu mai venea, ăsta s-a uitat și el la ceas, a plecat. A ajuns la noi și zice: „Gelu nu a venit! M-am speriat. M-am gândit că s-a întâmplat ceva, că l-a furat cineva”. Dar noi ne-am dus, ne-am luat porția de mâncare, care ne-a stat cam în gât, așa, de frică, pentru că nu știam ce s-a întâmplat cu el, ne-am întors la hotel, am făcut alte formații, că trebuia să fie înlocuit. Eu dansam cu altul, acum mă rog. Și am trăit o teroare teribilă în noaptea aia, pentru că noi nu știam ce s-a întâmplat. Am plecat de la ideea că a fost furat de cineva.
I.V.: Că a fost răpit, posibil.
I.I.: Da. Mai vine cineva peste noi în hotel. Ăsta, Ionescu, nu mai spun, cred că săracul de el uitase și cum se cântă la pian. S-a speriat și el teribil. Și până la urmă ne-am edificat a doua zi, am aflat ce s-a întâmplat. Dar nu aveam comentarii, ce să comentez. A fost opțiunea lui, asta a fost. El a dus-o greu, pentru că nu îmi imaginez, când unul a făcut pasul acesta, când a săltat pragul, să zic așa, cam ciudat spus, acolo toți te așteaptă cu brațele deschise și te pune în vârful piramidei. Nu, o iei de la bază, ca să ajungi undeva, să faci ceva.

Baletul, o lume fără blândețe, competitive. Ileana Iliescu: „În meseria noastră există răutate, mâncătorie, invidie. Am fost invidiată, dar nu am invidiat eu pe alții, pentru că am făcut ce am putut mai bine”

I.V.: De ce spuneți că, citez: „În meseria noastră există răutate, mâncătorie, invidie”?
I.I.: Există, dacă intri într-un spital, apropo de prietenii mei doctorii – să știi că ne asemuim foarte mult cu ei. Astea toate, într-un spital, față de unul care avansează un pas mai mult decât celălalt, încep și acolo fel de fel de răutăți. E mai pregnantă diferența de trepte, ca să zic așa, când urci una în plus, cei care au rămas mai jos, se simt.
I.V.: Care rămâne cel mai altruist partener dintre cei cu care ați dansat?
I.I.: Marinel, bineînțeles. Nu aș avea ce să cer mai mult. Știi ce se întâmplă? Noi eram foarte multe soliste. Când a început Oleg Danovski să monteze Lacul Lebedelor, că m-a invitat și pe mine să stau pe un scăunel acolo și să mă uit la ce face el cu primele balerine, că eu abia venisem din școală, așa, și erau 12 lebede. 12 Odette/Odile, care învățau rolul pentru spectacolele pe care le monta. Băieți erau puțini, cred că erau vreo șase. Cam 1-2. Deci mult mai puțini decât fete. Și atunci sigur, tendința era să ai un partener al tău, care să lucrezi mult, care să te cunoască, atunci când te ridică. Dar sigur că am dansat cu toți: cu Gelu, cu Cotovelea, cu Bănică, cum să spun, ne roteam, și noi, fetele, dansam cu mai mulți dintre partenerii noștri. Era mai sigur să ai unul mai mult al tău, care te cunoaște, pentru că și ei se obișnuiau cu partenera. Una stă mai bine în ax, se învârtește mai bine, alta mai puțin bine, și o mai ajută băiatul, una mai pune un kilogram, și când o ridici îi spui: „Vezi că de mâine nu te mai ridic, pune jos kg acela!” Sunt lucruri de genul acesta. Invidie… Sigur că, dacă eu, personal, și eu sunt destul de credincioasă, și câteodată mă mai duc la câte o spovedanie, la biserică, și preotul mă întreabă: „Sunteți invidioasă pe cineva?” „Părinte, eu nu sunt și nici n-am fost! Pentru că eu, în cariera mea, am fost invidiată, dar nu am invidiat eu pe alții, pentru că am făcut ce am putut mai bine.” Am fost pusă în față și în rolurile care mi-au mers, pentru a fi primă balerină nu înseamnă să dansezi tot repertoriul, sau tu, cântăreață, să cânți toate rolurile, de solistă, de tenor, de bariton, soprană, mezzo, nu. Fiecare își are partea lui de roluri. Eu cum am fost o balerină mai eroică – am spus unei colege odată, „Tu semeni cu mine că ești mai eroică, mai de forță, de tehnică, de sărituri”, „Ah, eu credeam că trebuie să stau cu steagul!” „Ce să stai mă, cu steagul, că nu vorbesc de eroii de la pașopt! Ăia sunt altceva!” – eh, și atunci, sigur că de obicei, mai ales Marcu Vasile, care m-a distribuit în rolurile cele mai frumoase, după Oleg mi-a dat Lacul, cu greu, că nu prea mă vedea el în Odette/Odile, până la urmă s-a convins că am putut să îl fac, și încă destul de bine. Dar Marcu mi-a dat Frumoasa din pădurea adormită, care e un rol greu și important, Tricornul, rolurile care îmi mergeau mie mai bine. Și atunci sigur că cream această stare de invidie față de altele care așteptau ele să facă premiera sau să danseze în străinătate ele primul spectacol. Și mă punea pe mine, care sigur că nu aveam nicio vină, pentru că nu puteam eu să cer. Așa se întâmpla. Dacă ei voiau să mă pună pe mine, mă puneau.

Ileana Iliescu, fetița cu alură de regină

I.V.: E o vorbă a lui Floria Capsali despre dvs.: „Această fetiță are alură de regină!” Și ați debutat, ați fost regină!
I.I.: Ai citit albumul meu din scoarță în scoarță.
I.V.: Așa sunt obișnuit, nu pot să fac altfel.
I.I.: Când am venit noi de la Brașov, și sigur, că a trebuit să mă prezint și eu, celorlalte fetițe de vârsta mea, că aveam 10 ani, la concurs. Era o comisie de concurs care ne judeca dacă putem intra sau nu în această școală. Și ea când m-a văzut făcând doi trei pași, acolo, că nu ne puneau să facem cine știe ce acolo. În primul rând, ochiul era îndreptat spre fizic. Dacă aveai un fizic adecvat dansului, atunci te punea să mai faci ceva. Să mai sari un pic, să ridici un picior, să se vadă alte caracteristici, nu? Dar era foarte important. Ceea ce astăzi, la alte școli, chiar și la a noastră din București – îmi permit să spun, că am fost de curând să văd școala de coregrafie din București, care are elemente foarte bune și frumoase, dar discutam cu colegele mele, care sunt profesoare, și am făcut și eu o remarcă: „Măi, câte una dintre fetițele astea pare mai grasă decât ar trebui să fie, nu?” „Vai, să nu spuneți așa ceva, că e o lege care pe noi ne pedepsește, dacă scoatem din școală copii care nu mai corespund”. Într-adevăr, se modifică în câțiva ani, nu? Vii slab, mic, ai 8-10 ani, la 15 poate corpul s-a dezvoltat și nu mai funcționează pentru arta noastră. Se întâmplă, nu e vina nimănui. Poate unul mănâncă mai mult, dar poate unul din familie are o altă corporatură și nu mai merge pentru dans. Mă crezi că nu au voie nici să spună că fetița X e puțin mai grasă decât ar trebui să fie? Mie mi se pare o mare greșeală chestiunea aceasta și e o lege care a fost dată de ministerul Învățământului. Să nu agresați copiii, să nu le spuneți că sunt grași, slabi, urâți, nu știu cum… domnule, nu spui nimic, decât în momentul în care nu mai corespunde ca dansator, nu? Poți să vezi o fetiță dansând la 14 ani cu 70 kg? Îți imaginezi că nu se poate.

Trebuie baletul să fie politically correct? Ileana Iliescu: „Nu. Nu vă supărați, dar la Opera mare din Paris, după un an de zile, dacă ai depășit forma cu un kilogram, ești dat afară”

I.V.: Ați văzut și la Premiile Oscar, se vorbește mult de corectitudinea politică. E ea prezentă și în balet? Adică lucrurile nu mai sunt ca înainte, acum sunt după niște standarde, după niște șabloane, după niște prejudecăți?
I.I.: Nu, eu nu am intrat în amănuntele astea, pentru că nu m-au interesat. Dar singurul lucru care m-a deranjat acum a fost acesta, că nu ai voie să spui copiilor că sunt grași, sau să îi scoți din școală. Dar nu te supăra, la Opera mare din Paris, după un an de zile, dacă ai depășit forma cu un kg, ești dat afară! Și când te ia la examenul de promovare, ca să intri în Academia de Dans a Operei din Paris, că eu am avut o fetiță care a început puțin cu mine, dansul, apoi a fost la Școala de Coregrafie, aici, pe urmă a plecat acolo. Copilul a intrat din prima, e superbă, fetița asta, e un trup minunat și a rămas astfel! A terminat Academia, cinci ani de zile, nu s-a îngrășat, nu s-a deformat, așa a intrat, așa a terminat școala. Dar acolo? Am date sigure, acolo dacă într-un an de zile-doi, te-ai modificat fizic, poți să fii tu foarte bună, să dansezi foarte bine, să ai tehnică, dacă nu corespunzi fizic îți dă drumul să faci altă profesie.
I.V.: Rolul dvs. emblematic, dansul fundamental, e ceea ce ați făcut în Lacul lebedelor. Odette-Odile, care v-a impus.
I.I.: Toată lumea se leagă mai mult de lebăda neagră.
I.V.: Era spectaculoasă! Vă propun să facem un exercițiu, un joc, până la urmă.
I.I: Aici?
I.V.: Aici.
I.I.: Te iau ca partener!

Irinel Liciu, „dumneavoastră” pentru Ilena Iliescu ani de zile. Liciu către Iliescu: „Hai, termină, că acum dansăm aceleași roluri, facem turnee împreună, nu mai spui doamnă”

I.V.: Exact! Cine este – aici sigur, foarte mulți, și criticii o spun, va rămâne în istoria baletului românesc ceea ce ați dansat dvs. la Operă în anii ’50, ’60, ’70 în acest rol. Dar o balerină nu poate să danseze la fel, sau nu există o egalitate la nivel de performanță. Pentru că noi, în România, am avut o galerie extraordinară. Și aș rămâne pe câteva roluri, în balet, să zicem. Care a fost cea mai bună Julietă pe care ați văzut-o dansând?
I.I.: Vreau să îți spun că acum depinde și de epocile de care vorbim. Nu pot eu să judec epoca primelor balerine, care au fost deja prime balerine în momentul în care am intrat eu în teatru.
I.V.: Din ceea ce ați văzut.
I.I.: Eu, îți repet, nu ți-am spus, dar îți spun. În cinci ani de zile, lui Irinel Liciu și Valentinei Massini le-am vorbit la persoana a II-a. Nu puteam să le spun pe nume. Până într-o zi când Irinel zice: „Hai, termină, că acum dansăm aceleași roluri, facem turnee împreună, nu mai spui doamnă”. Poate eu, învățată în Ardeal să vorbesc așa, și cu o anumită educație, copiii erau altfel crescuți acolo decât aici. Apropo și de examenul acesta, când am venit, eu am venit cu niște codițe pe urechi, modestă, mă uitam în jurul meu și îmi era puțin teamă dacă o să reușesc să intru alături de celelalte în examenul acesta. Nu, ele erau cu manichiură, cu permanent, cum să spun, chestia asta m-a marcat toată viața. Aparte că tatăl meu era foarte modest, un om de o modestie extraordinară, că mă întorc iar la părinți! Eu i-am împrumutat multe trăsături, una dintre ele a fost și modestia. Mi-au spus mulți și când am condus Baletul Operei, căci am condus și Baletul Operei vreo 8 ani de zile, „Vai, dar tu ești modestă și bună”. Dar eu nu sunt cu biciul în mână, genul de om agresiv, mai ales între noi, colegi și cum să spun eu, un artist trebuie să aibă un anumit profil sufletesc, în primul rând. Să ai bunătatea, delicatețea sufletului tău de artist, că artistul nu e, poate și cel care dă cu ciocanul, să spargă trotuarul, și acela are un suflet de artist în felul lui, nu, dar diferența dintre unii și alții e mare.

Ileana Iliescu despre Irinel Liciu, cea mai bună Julieta: „Femeia asta, de o sensibilitate… se confunda acolo cu personajul, extraordinar! Ea nu mai era Irinel, eu nu mai eram Luli”

I.V.: Din ce ați văzut, Julieta, Don Quijote, Giselle, să zicem.
I.I.: Da, în Julieta fusese Alexa. Foarte bună, dar după Irinel, că Irinel a făcut premieră. Irinel era de o sensibilitate… ea nu a fost o balerină de o tehnică excepțională, Irinel Liciu, dar era de o sensibilitate pe care eu am invidiat-o toată viața mea. Femeia asta, când am dansat alături de ea în Călărețul de aramă, ea era rolul principal, Parașa, și noi eram vreo 8 prietene, prietenele Parașei, și stăteam, în actul II spre exemplu, lângă ea. În mise en scène, așa, nu în timpul unui pas. Eu simțeam în Irinel o chestie care mi s-a imprimat în memoria personală, era de o emotivitate, adică ea se confunda acolo cu personajul extraordinar. Ea nu mai era acolo, Irinel, eu nu mai eram Luli, ea era Parașa. Și modul în care ea exprima personajul, pe care îl simțeam lângă mine, că e una când o vezi din sală, și una când o ai lângă tine. Pe mine m-a impresionat extraordinar.
I.V.: Julieta vă amintește de ea.
I.I.: A făcut și ea.
I.V.: Și Alexa Mezincescu.
I.I.: Da, și Leni Dacian dansa, parcă, în Romeo și Julieta.

Magdalena Popa, o balerina lirică extraordinară. Ileana Iliescu: „Avea cou de pied care mie mi-a lipsit!”

I.V.: Giselle sau Don Quijote?
I.I.: Don Quijote, uite, cine a dansat așa în stilul meu, sau eu ca ea, să zicem, a fost Rodica Simion. O balerină care acum tot îmi trimite niște scrisori, ea e măritată în Germania, a plecat demult, și mai corespondează cu mine. Ea, spre exemplu, care a studiat în grupul celor de la Leningrad, că erau Magdalena Popa, și ea o balerină lirică extraordinară, pe care o admiram că avea cou de pied – e o expresie, o formă a labei piciorului care dă o expresie piciorului extraordinară, și care mie mi-a cam lipsit, dar ea, într-adevăr, avea niște picioare de o expresivitate extraordinară. Era una dintre cele mai bune balerine lirice din epoca noastră, nu mă întorc la generațiile de dinaintea noastră.

Alexa Mezincescu, cea mai bună coregrafă dintre balerine

I.V.: În Giselle?
I.I.: În Giselle, da, făcea un rol extraordinar, și ea, Magdalena poate a făcut cea mai bună interpretare la Giselle, pe urmă Alexa, dar Alexa nu avea calitățile ei fizice, era mai micuță, juca frumos. Alexa era o interpretă. Și cu ce a excelat Alexa, pe urmă, a fost coregrafia. Pe care a făcut-o excepțional. Eu când m-am întors din Italia, căci atunci am fost invitată să conduc baletul, eu i-am dat ei o mulțime de spectacole să le coregrafieze, pentru că avea un talent de coregraf extraordinar.

Ileana Iliescu: „Eu eram mica Maia Plisetkaya a României. Lacul Lebedelor l-am dansat cu Marinel Ștefănescu la Balșoi, ceea ce nu e puțin lucru. Sunt foarte puțini dansatori în lume, erau atunci, acum intră mai mulți pentru că vin cu niște bani și dansează pe bani”

I.V.: Vă întreb asta pentru că dvs. spuneți că exista și la Moscova, dar ați aflat mai târziu, un public al Ulanovei, și un public al Maiei Plisetkaya.
I.I.: Da, bine, dar ajungem iar la ideea: „fiecare cu fanii lui”.
I.V.: Sigur!
I.I.: Cum să spun, invidia asta, eu zic că aceste trăsături care sunt negative, oricum, eu cred că astea pleacă de la faptul că interpretul respectiv nu are el forța și potența de a exprima mai mult decât cel de lângă el. În momentul în care eu mă simt inferior celui de lângă mine, încep să îl invidiez, dar nu știu de ce îl invidiez. Pentru că e sufletul meu puțin mai hain, sau pentru că eu nu sunt în stare să fac ce face el? Păi atunci nu pot să îl invidiez din moment ce eu nu sunt capabilă să ajung la nivelul Maiei Plisetkaya, să zic, stau cuminte până ajung, dacă ajung. În toate turneele pe care le-am făcut eu, pentru că am făcut numai cu parteneri, îmi spuneau diverse, la teatre: „Ах, маленькая Майя Плисецкая”. Deci eu eram mica Maia Plisetkaya a României. Și știi că urmărind, eu nu am avut ocazia să o văd pe viu, am văzut-o numai pe imprimări, și aparte că aveam același gen de dans, și ea era o puternică, plină de nerv, de tehnică, de săritură, de turație, și mă uitam, așa, ca la un zeu la Plisetkaya, pentru că dacă eram și eu stilul ei, îmi plăcea să o urmăresc și chiar să o imit pe undeva. Așa că îți spun, eu am dansat și eu Giselle, pentru că Marcu Vasile mi-a zis: „Ai numai roluri din astea, prea puternice, și ar trebui să faci un rol care să te mai rotunjească puțin în expresie, să nu mai fi așa de dinamică.” Și am făcut și eu Giselle, ca să îți dai seama că am avut și curajul cu Marinel să dansez la Leningrad, unde culla, cum zic italienii, adică leagănul baletului Plisetkaya, baletul leningrădean și școala Vaganova și astea, de acolo au plecat toate minunile astea. Și eu cu Marinel am avut curajul să dansăm Giselle acolo. Lacul l-am dansat cu Marinel la Balșoi, ceea ce nu e puțin lucru. Sunt foarte puțini dansatori în lume, erau atunci, acum intră mai mulți pentru că vin cu niște bani și dansează pe bani.
I.V.: Înainte se și vedeau educația, formația, amprenta școlii muzicale căreia îi aparțineai. Era Școala Rusă, era Școala Italiană, Școala Spaniolă etc. Fără îndoială, la dvs. e o amprentă a Școlii Ruse de balet.
I.I.: Ah, da, bineînțeles!
I.V.: Azi, particularitățile acestea par să fi dispărut. Vezi un mare balerin, nu mai știi de unde vine, nu mai știi cărei școli îi aparține. Cum s-a produs transformarea aceasta?
I.I.: Am văzut de curând un spectacol de la Balșoi, se cheamă Marco Spada, pe care ți-l recomand. Nu știu dacă l-ai văzut.
I.V.: Nu!
I.I.: E fenomenal! Și, într-adevăr, acolo, sunt soliști, băieți, mai ales e un englez, un francez, sunt divini, ce să spun, îți taie respirația, cum arată, cum dansează. Pe mine fetele m-au șocat că erau ca mine în rolurile respective, dar băieții, fenomenali! Și apropo de asta, cu școli diferite. Unul venea de la Școala Londoneză, unul Școala Rusească, unul din altă parte… dar toți erau de o perfecțiune… care nu știu cum o poți atinge.

Marile balerine ale României. Ileana Iliescu: „Din punct de vedere tehnic, poate că făceam mai mult decât altele care erau în Operă de ani de zile. Dar preferam să o văd pe Irinel Liciu într-un rol, decât să mă văd pe mine făcând trei piruete”

I.V.: Rămânând un pic la Irinel Liciu. În ce raport erați cu ea, cum era Irinel Liciu, în ce relații erați cu ea?
I.I.: Dragă, în primul rând, după cum ți-am spus, Irinel Liciu era o artistă de o sensibilitate unică, unică! Nu știu, eu aș fi preferat să o văd pe Irinel într-un rol, interpretând un personaj, decât să mă văd pe mine făcând trei piruete. Cum să spun eu, asta e diferența, știi? Poți să ai, că acum sar de la una la alta, dar concursurile mari de dans, acum, nu mai pun accentul numai pe turații sau pe sărituri. Acum sunt, de exemplu, chinezi, japonezi, care vin și fac zece piruete de îți taie respirația. Eh, dar nu îți mai dă nota maximă, juriul, dacă tu, în același timp, nu ești un interpret. Se lucrează foarte mult la ora asta, în ultimii ani, acum, și pe modul de a interpreta un personaj, sau o variație, sau de a da frumusețe, nu numai o tehnică de motor, o bagi în priză și dansează și se învârte ca un titirez. Nu! Dacă poți să ai și asta, dar să ai și suplețea personajului, să îl interpretezi… eu am fost o balerină de tehnică, e adevărat, dar eu cred – cred – că am interpretat personajele pe care le-am dansat confundându-mă cu personajul în sine. Eu nu mai eram pe scenă nici Luli, nici Wagner. Nu eram. Era Odette, eram Swanilda, eram Giselle, eram altceva, înțelegi? Încercam să interpretez personajul. Și chiar dacă la început, nu știu dacă ai remarcat, că am scris chestia asta cu multă sinceritate, momentul în care am venit din școală, eu venisem bine pregătită tehnic, corect. Din punct de vedere tehnic, poate că făceam mai mult decât altele care erau în Operă de ani de zile. Eram proaspătă, venită din școală. Dar nu eram o interpretă. Chiar și Lacul. Lacul lebedelor, după mai multe spectacole și poate chiar după un an de zile am început să simt personajul acesta, și Odette-Odile altfel. Te ajutau maeștrii care lucrau cu tine, îți mai explicau personajul, dar pe mine mă depășea interpretul personajului. Mă gândeam la piruetă, la tehnică. Și apoi, încet-încet, tehnica dacă îți intră în corp, nu te mai gândești la ea, pentru că merge. Dar începusem să interpretez altfel, deci nu pot spune eu – poate că unele au talentul acesta de când sunt copii mici, la școală, să apară ca personaje.
I.V.: Știați de povestea de iubire pe care Irinel Liciu a avut-o cu marele scriitor, Ștefan Augustin Doinaș, de asemenea o scurtă poveste cu poetul Gheorghe Tomozei?
I.I.: Nu, nu, nu, eu în perioada aceea circulam, dansam, eu nu am fost, și pentru că nu eram generația ei, îți spun, dacă îi vorbeam la persoana a II-a.
I.V.: Cu dvs.
I.I.: Da, cu dvs. Deci nu, noi nu eram împreună, la ea, la mine, să bem o cafea, să mâncăm o prăjitură. Nu era, pentru mine ea era mult deasupra mea, pe piedestalul ei, și eu eram pe lângă.

Maestrul Anton Romanovsky, către Ileana Iliescu: „Luli, ai grijă, fără logodnici, fără nopți pierdute!”

I.V.: Vorbiți foarte frumos despre un profesor pe care l-ați avut, Romanovsky. Vă recomandă, domnul Romanovsky: „Luli, ai grijă, fără logodnici, fără nopți pierdute. Tu trebuie să te concentrezi pe carieră ca să devii o mare balerină.” I-ați urmat sfatul?
I.I.: Da, da, să știi. Într-adevăr! În primul rând, acest Anton Romanovsky, eu am aflat destul de târziu, spre părerea mea de rău astăzi. El a făcut parte din baletul lui Diaghilev. Deci a fost coleg cu Nijinsky. Marele Nijinsky! Îți dai seama, el a dansat cu Karsavina, cu Pavlova.

Cine i-a dat „o cheie” Ilenei Iliescu și ce însemna asta pentru lumea baletului? „ Acum dacă te duci să faci cursul Vaganova, cotizezi greu de tot, dar faci niște cursuri importante. Pe vremea aceea, nu”

I.V.: Partenerul Anei Pavlova.
I.I.: Cele mai mari balerine ale lumii, pe vremea aia, în compania lui Diaghilev. El nu afișa aici treaba asta, de asta spun, și el era așa, un om modest și bine. El nu mai dansa când l-am cunoscut eu, dar ce a putut să mă învețe acest maestru, nu știu dacă mai există. Eu, după ce am început la un moment dat să predau, îmi reveneau în memorie toate explicațiile lui. „Îți dau o cheie” – îmi spunea. „Ce înseamnă asta, maestre?” „Uite, fă pirueta asta așa, și ai să vezi că nu o să o greșești niciodată.” Asta era cheia, și într-adevăr funcționa de fiecare dată. Cheia aia era cheia universală, cum se spune. Extraordinar. Și el, vezi, era bărbat, dar avea o eleganță în brațe și mișcare, nu efeminată, masculină, dar brațe superbe, că după aceea, toate elevele care au lucrat cu el, se știa: „Asta a lucrat cu Romanovsky”. Adică i-am împrumutat lucrurile acestea care erau superbe. Îți spun, eu am lucrat cu el, pentru că în momentul în care s-a făcut lista de plecare la Leningrad, unde au fost Gelu Barbu, Sergiu Stefanschi, Magdalena, Leni Dacian, au fost trimise de ministerul Culturii la studii, au stat aproape 5 ani acolo. Dar mama nu m-a lăsat: „E prea frig, tu nu te duci acolo!” Nu m-a lăsat că era prea frig, dar nu s-a gândit că acolo învățam niște lucruri excepționale. Bine. „Eu te aranjez și te duci la Romanovsky. Tu lucrezi cu Romanovsky!” Și am lucrat în particular. Acum îți dai seama că lucrând cu un maestru de talia lui, numai tu cu un maestru, poți să abordezi niște lucruri pe care nu le au cei care se duc acolo și sunt într-o clasă, cu 20 de ruși și 20 de români și 5 nu știu ce. Erau cursuri mari. Sigur că profesorii lor, cred că îți imaginezi că erau mai mult atenți la copiii lor și la dansatorii lor, care îi formau, decât la străini, că veneau pe bursă de stat. Acum dacă te duci să faci cursul Vaganova, cotizezi greu de tot, dar faci niște cursuri importante. Dar pe vremea aceea nu. Erau niște schimburi culturale foarte bine venite și toți colegii mei care au fost s-au întors cu un bagaj de cunoștințe extraordinar. Numai faptul că au văzut multe spectacole, aparte că au făcut studiile respective, dar au văzut spectacolele de la Balșoi, de la Leningrad, mari dansatori, și le-a servit foarte mult după aceea, în carieră, că au început să predea și ei stilul respectiv, să facă coregrafii, să arate spectacole rusești.

Noul sediu al Operei Naționale din București, „cel mai frumos cadou de Crăciun” primit de „Luli”

I.V.: Numele dvs. e legat de Opera Națională din București. La cadoul acela de Crăciun din 26 decembrie 1954…
I.I.: Care cadou?
I.V.: Când ați dansat. 1954 este anul în care s-a inaugurat Opera. Noul sediu al Operei, pentru că înainte funcționa alt sediu. Spuneți că a fost „un cadou de Crăciun foarte frumos”.
I.I.: Eram și eu pe acolo, într-o oarecare linie. Cu emoție.
I.V.: Cu emoție! Și până după Revoluție, când Victor Opaschi și Mircea Albulescu v-au sunat ca să luați direcția Operei…
I.I.: „Hai, hai, vino aici să bem și noi un pahar!” Eu? ce să beau? Un pahar? Că eu ți-am spus, eu paharele le-am văzut mult mai târziu, când am început să abandonez scena.
I.V.: Este Opera din București locul unde v-ați simțit cel mai confortabil, e locul dvs. favorit?
I.I.: Da, da, da! Bine, acum, cum să spun, nu aș putea să compar scena Operei din București cu Arena din Verona, unde am dansat cu Iancu Triumfalul, soliști.
I.V.: Cu Gheorghe Iancu.

Ileana Iliescu, mărturie în exclusivitate: „L-am sărutat pe Fidel Castro!”

I.I.: Da, cu Gheorghe Iancu. Sau la Havana, unde am fost de foarte multe ori. Prima dată am făcut toată compania, așa, și spun că l-am sărutat pe Fidel Castro. Eh!
I.V.: Cum vi s-a părut Fidel Castro?
I.I.: Noi am fost de Ziua Națională invitați. Dar tot baletul, cu Orchestra, am fost 100 și ceva de persoane, îți dai seama, cu vreo 7 titluri de balete ne-am dus. A fost un turneu foarte important, și era exact de Ziua Națională a Cubei, care e pe 31 decembrie. Și când s-a făcut masa oficială de 31 decembrie, dimineața el a vorbit vreo 7 ore în Parco della Libertà, avea un dar. Eu am spus și altora, poate unii nu îl suportă ca idee, știi. Fidel Castro, mă rog. Avea un dar oratoric rar întâlnit, ca să poți să ții o masă de sute de mii de oameni în piața aia, atâtea ore, și ăia să spună: „Fidel, noi îți dăm sângele nostru!”, domnule, chestiune văzută de mine, nu am citit publicații de politică cubaneză. Văzut de mine! Și seara, pe noi, ăștia din balet, ne-a invitat, totul era în jurul acestei piese. În piață erau 30000 de farfurii cu paella pentru masa de oameni. Erau capre din astea asta, așa, puse prin toată piața, știi, și li se aducea acolo farfuriile alea și cu o băutură – eu știu ce beau ăia acolo?
I.V.: Cuba libre, mai puțin libre atunci.
I.I.: Da, mai puțin libre atunci. Dar o masă pentru 30000 de oameni, nu e chiar de ici, de colo.
I.V.: Atunci ați întâlnit-o și pe Alicia Alonso, la Havana?
I.I.: Da, am întâlnit-o la Havana, dar pe urmă și ea a fost la mine la masă, vreau să spun. A ajuns și ea la mine.
I.V.: Și i-ați dat Cuba libre, era la București.
I.I.: Nu i-am dat. Ea a venit cu compania. Eu m-am simțit, că și ea când noi ne duceam acolo, m-a invitat la restaurant. Cu Cotovelea, am fost la un restaurant cu specific de iepuri. Auzi! Iepuri! La noi nu prea se mănâncă iepuri.
I.V.: Mai rar.
I.I.: Ei aveau o bucătărie cubaneză, îți dai seama, pe vremea când veneau toți americanii în Cuba, ăștia aveau hoteluri și restaurante…
I.V.: Hotel Nacional. Celebrul Hotel Nacional.
I.I.: Sau Tropicana, care era cel mai mare spectacol de bar din lume. Când am ajuns noi acolo cu băieții, care le vedeau pe mulatrele alea, semigoale prin palmieri, îți dai seama ce impresie au avut.
I.V.: Rămânând pe harta lumii, căci călătoriile sunt fascinante, întotdeauna, ați fost și la Amália Rodrigues acasă. Am fost și eu, acum e muzeu, la Lisabona. O descrieți ca pe o casă normală.
I.I.: Pe afară e chiar mai puțin importantă decât cele din jur. Dar ea, ce m-a impresionat extraordinar, în sufragerie, living, mă rog, avea niște alveole cu pământ. Pământ! Cu pietricele împrejur, și avea angajat un individ, un jardinier.

Fidel Castro arunca avioane de hârtie în timpul spectacolului de balet al României. Ileana Iliescu: „Era nostimă chestia asta”

I.V.: Care avea grijă.
I.I.: El îi îngrijea plantele, că avea plantele în pământul acela. Adică în casă la ea era ca în grădină. Ăla venea și le uda, le curăța, foarte interesant. Și ea era un om extraordinar, aparte, mare cântăreață. Dar nu ți-am terminat cu Fidel. Noi toți eram acolo sus, pe coline, că știi că în jurul pieței sunt coline. Acolo sigur că era el cu stafful lui, în dreapta eram noi cu stafful nostru, cu balerine, nu știu ce, și la un moment dat, eu cu o colegă de a mea, cam șuie, așa, zicem: „Hai să îl felicităm, că e Ziua Națională, nu? A Cubei, mergem la el acolo”. Erau câțiva în jurul nostru, ne-au întrebat cine suntem? Balet Național, Bucharest, Romania, vrem să îl felicităm pe Fidel. „Da, poftim!” Vreau să spun că era un mare amator de balet, și datorită Aliciei Alonso. Pentru că atunci compania de balet care era renumită, și e, în lume, ea, în perioada aceea, când erau săraci și vai de capul lor și nu aveau bani – vorbesc de națiune – ea făcea turnee extraordinare, și aducea foarte mulți bani în țară. Aparte că îl invita la spectacole și nu cred că îi displăceau spectacolele ei de balet așa. Deci îl formase pentru balet. Și noi, când ne-am dus și l-am felicitat, era frumos, cu barba aia roșie, așa, tânăr, cred că avea vreo 40 de ani sau cât avea pe vremea aia: „Dar voi cine sunteți?” „Păi noi suntem baletul, am venit, am dansat aici!” „Ah, eu nu am știut, vreau să vă văd și eu!” Și închipuie-ți că s-a dat un spectacol special pentru el, noi trebuia să plecăm, mai aveam câteva zile și terminasem spectacolele, tot contractul, am mai dat un spectacol pentru el și stafful lui, stătea sus la un balcon. Vai, dar nu am să uit treaba asta! Făcea din niște hârtiuțe, probabil din bilete, ce or fi avut și ei pe acolo, pe masă, făcea niște avioane mici așa, din hârtie, și le arunca jos. Probabil la subalterni. Era nostimă chestia asta.

Gigi Căciuleanu și Marinel Ștefănescu, cât pe ce să fie arestați pentru criza de râs de la Mausoleul lui Lenin. Au avut insomnii, simțindu-se bântuiți de stafia dictatorului

I.V.: E un alt episod amuzant, venind de la Havana la Moscova, e un episod amuzant, cu Gigi Căciuleanu, protagonist în Piața Roșie, protagonist, la Mausoleul lui Lenin.
I.I.: Ți-a povestit.
I.V.: Da, dar aș vrea să îl evocăm.
I.I.: Tot așa, el și cu Marinel au fost trimiși de minister la un stage. Și au stat câteva luni și au lucrat la Balșoi. Extraordinar! Și ei doi, îți dai seama, aceeași promoție, și străini, când ești cu prietenul tău, vii acolo, printre lume străină… vorbea bine rusește, Gigi, că în familie, unul din părinți vorbea rusa. Nu știu dacă era evreu rus, mama, tata, nu mai știu. Dar el le vorbea bine. Marinel le rupea, pentru că Marinel avea un talent la limbi străine, s-a trezit vorbind engleză, de l-am întrebat: „Unde ai învățat, mă?” „După ureche! Când aud vorbindu-se limbă străină o înmagazinez.” Talent! Și la limbi străine. „Tu ai talent?” „N-am!” Am început să vorbesc când am circulat prin diverse țări. Și ăștia doi, într-o dimineață, poate le-a sugera cineva, nu știu, s-au dus și ei să vadă Mausoleul lui Lenin, erau cozile alea imense, și au stat săracii în coadă, afară, că erau cozi imense, să intre să vadă, că treceau prin fața catafalcului, intrai și ieșeai pe ușa următoare, că nu stăteai acolo… Și ei, tineri, îți dai seama, adolescenți, nu știu câți ani aveau… Nu ți-a povestit Gigi câți ani aveau?
I.V.: Nu, nu am știut, după aceea am văzut, la dvs. în carte am citit despre asta.
I.I.: Ei doi când s-au uitat la Lenin, și l-au văzut acolo – îmbălsămat, cu lumini din astea, ciudate, deja un mort e alb, dar cu luminile alea arătau, cum zicea un coleg de-al meu, „mască de priveghi”. Pe ăștia i-a bufnit râsul. Și în colț, un militar care păzea locația, i-a văzut, i-a luat de mână, i-a dus într-un birou, le-a tras un perdaf acolo, bine că nu i-a băgat la vreo cameră cu gratii. I-a văzut că sunt tineri, copii. Auzi! I-am întrebat: „Cum ați putut mă, să faceți așa ceva?” „Vai, dar cum arăta mumia aia acolo, că l-am visat și noaptea”. „Noaptea?!” „Noaptea îl aud pe Gigi că aprinde veioza: —Ce faci mă, nu dormi? —Păi da ce, tu dormi? —Nu, nu dorm, mă gândesc la ce am văzut. —Și eu mă gândesc. Dar aveam impresia că parcă intră pe ușă.” Vai, când mi-au povestit scena asta, săracii, îți dai seama. Ei nu și-au dat seama ce gravă era treaba, ei au luat asta ca puștanii, dar cum, te duci să râzi?
I.V.: Caracterul ludic al lui Gigi Căciuleanu…
I.I.: Și al lui Marinel, s-au potrivit.

Nicolae Herlea, dragostea platonică a Ilenei Iliescu. Un tur șocant, făcut împreună cu mașina lui americană

I.V.: Întorcându-ne la București, ați fost îndrăgostită de Nicolae Herlea? La începutul carierei dvs. artistice?
I.I.: Așa, platonic, când îl vedeam, da.
I.V.: Doar Platon a fost între voi.
I.I.: Doar Platon, așa… vreau să spun că toate repetițiile generale de la Bărbierul, că atunci se monta la noi Bărbierul, când am venit eu din școală și am intrat în teatru, când aveam câte o portiță liberă, imediat fugeam în sală să mă uit la el. Eu am învățat Bărbierul, vreau să spun, că pot să fac pe sufleurul, pe vremea aia se făcea în română, pe urmă au început spectacolele să cânte în limba originală, dar pe vremea aia premiera s-a făcut în românește. Știam textul perfect, puteam să fac pe sufleurul. Da. Și într-adevăr, eu puștoaică venită din școală, m-a văzut și el probabil dansând, nu știu, nu i-o fi displăcut persoana: „Hai să te invit, că vreau să fac un tur cu tine prin București”. Avea un mașinoi din ăsta american, ce erau pe atunci…
I.V.: Buick-uri.
I.I.: Buick-uri, da. Îți dai seama, pe vremea aia, în București, să apară o mașină ca asta, chiar dacă nu o conducea Herlea și faptul că vedeai așa o splendoare… dar dacă era el la volan și eu lângă, era șocant pentru mine. Mi-a plăcut foarte mult.

Ileana Iliescu, „instructor auto” pe o Ladă pentru David Ohanesian

I.V.: Că vorbim despre mașini, după ce l-ați învățat să conducă, nu știu dacă un Buick sau Trabant, pe David Ohanesian, a condus bine după aceea?
I.I.: Da, da, a condus bine, dar vreau să îți spun că avea o mașină rusească, o Ladă cred că avea.
I.V.: O Ladă!
I.I.: Și eu am avut o Ladă!
I.V.: Dar cum de l-ați învățat să conducă?
I.I.: Ce să spun, toată ziua, cum terminam baletul, mă duceam să văd repetițiile de la Canto sau am intrat și în Oedip. Când a debutat în Oedip eram și eu acolo, vestală, neinteresantă, dar eram în scenă. Nu știu cum am fost, aveam prieteni comuni, cântăreți, ne mai chemau la diverse serate. Și el zice: „Mi-am cumpărat și eu mașina asta, dar acum trebuie să învăț să conduc.” „Te învăț eu!” Pe vremea aia nu erau școlile de astăzi de condus.
I.V.: Șoferi.
I.I.: Da, eu am învățat la un curs ALA. Știi ce e ăla, curs ALA? Era un curs în care învățai să dai primul ajutor, că acum la televiziune văd că arată pe manechine, dar pe vremea aia nu era cu manechine, deși se făceau. În cadrul acestei asociații, sau ce eram ALA. Învățai, deci, să conduci, să dai primul ajutor, învățai diverse chestii de primă mână. Și așa am învățat să conduc, cu un șofer, care de fapt era alt doctor, eu cu mania doctorilor, doctorul Dorobanțu, care voia să se însoare cu mine. Dar era cu 16 ani mai mare ca mine, și poate nu conta asta, că și câte un partener de-al meu era mult mai mic ca mine, dar asta nu conta, că era Dorobanțu mai mare, dar nu era genul meu, și pe mine pe vremea aia nu mă interesau decât poantele, cum zicea Romanovsky.

Ileana Iliescu: „Defectul meu e că îmi place tot ce e frumos”. De ce a dormit Alexandru Repan în fața casei muzei lui, o noapte întreagă?

I.V.: Îl ascultați pe profesorul Romanovsky. Dar pe Alexandru Repan de ce l-ați făcut să stea în fața casei o noapte întreagă? Poate era frig.
I.I.: Vezi că eu lăsam câte o urmă în jurul meu, dar pentru mine erau fapte minore. În capul meu era dansul, dansul! Restul, pe lângă. Pentru că așa ne-am cunoscut și mie îmi place tot ce e frumos. Ăsta e defectul meu. Îmi place frumosul! Și Repan, ca să vorbim pe bune, Repan și atunci, la anii ăia, acum, și el s-a mai uzat, că na, anii trec peste noi…
I.V.: Ochii rămân…
I.I.: Vai, ochii lui Repan, ochii ăia ca ai lui Liz Taylor, știi, niște ochi ciudați așa, la culoare.
I.V.: Violet.
I.I.: Și cu barba aia, vai… superbi, superbi! Și actor mare! Mai ne plimbam, așa, a fost tot platonic. Toate erau Platon…
I.V.: Dar între doctori și artiști…
I.I.: Stai să vezi. Mama știa că îmi face puțin curte, dar așa, cum se zicea atunci, termenul era adecvat: „a face curte”. Nu îmi făcea curte, dar ca o curte. Adică ne plimbam ca prin curte, nu altceva. Dar el, când a deschis mama ușa dimineață la balcon, „Vai, scoală-te – eu dormeam – scoală-te și uită-te cine e vis-avis!” Nu erau blocurile care s-au construit după. Era un părculeț mic, așa, și pe o bancă, dimineața, pe la 7-8, când a deschis mama ușa la balcon, că eu nu mă sculam la ora aia, dar ea trebuia să aerisească, să facă treabă, când ne uităm, el era pe bancă. Mama zice: „Hai să îl chemăm înăuntru, săracul, să îi dăm și lui o cafea”. A venit imediat, da, și trebuia să aflăm de ce era la ora aia pe bancă, în fața casei. A stat toată noaptea pentru că semnase seara un contract pentru un film și zice: „Tu ai fost muza mea. Datorită ție a apărut acest contract, acest film, și eu eram așa de fericit, și tu ai avut, într-adevăr, rolul tău. Ai fost muza mea.” Auzi, am fost muza. Mda, am fost muza… Am rămas muza.

Marinel Ștefănescu, marea iubire a lui Luli Iliescu. „Și el recunoaște. Mă mai sună să se plângă de singurătate. —Mă, nu ți-e rușine? Tot nebun ai rămas? Eu sunt singură, într-adevăr, nu mai am pe nimeni”

I.V.: Ați jucat și dvs. într-un film regizat de Dan Pița mai târziu. Dar printre atâția doctori și printre artiști, care a fost marea iubire a lui Luli Iliescu?
I.I.: Marinel. Și el recunoaște. Cu toate că s-a însurat, are trei fete, patru-cinci nepoți. Îmi plânge câteodată, el tot la Reggio Emilia e, și mă cheamă la telefon și într-o seară plângea. „Ce ai, mă?” Zice: „Sunt singur, a murit mama, a murit tata.” „Mă, nu ți-e rușine? Tot nebun ai rămas? Cum ești, mă, singur, ai trei fete, ai patru-cinci nepoți, ai o doamnă care stă cu tine. Cum ești singur, mă? Eu sunt singură, că într-adevăr, nu mai am pe nimeni. Mai am doi verișori, care unul e colo, unul dincolo. Dar în rest, sunt singură, singură, într-adevăr. Tu plângi?” „Da, parcă ai dreptate…” „Cum parcă? Totdeauna am dreptate!” Noi ne luăm, știi, mici tachinări sentimentale.
I.V.: Regretați ceva din ce ați făcut?
I.I.: Nu, nu…

Ileana Iliescu, la 85 de ani: o viață plină de piruete, fără regrete

I.V.: E vreun moment când ați fi putut face altfel și gândindu-vă astăzi spuneți: „Am greșit”?
I.I.: Nu, nu, nu, nu am greșit. Că dacă aș mai face o dată, aș mai trăi o dată anii ăia, tot ce am făcut aș face. Nu numai ca dans, așa ca viață privată, ca viață particulară, care, de fapt, nici nu prea am avut-o, ca să fiu sinceră. Dacă zic că nu mergeam nici măcar să văd un film sau să mănânc o prăjitură cu un partener… Nu, nu. Romanovsky era legea firii, ce a spus el, eu aia am făcut. „Vrei să ajungi în vârful piramidei? Asta faci! Nu distracții!” Mai spune astăzi tineretului de astăzi să nu te duci la o discotecă, la un film, sau în altă parte, că se mai merge prin diverse părți… E altă generație.
I.V.: Nu e numai o nouă generație. În mod inevitabil oamenii trăiesc mai mult, pentru că este o alimentație științifică, rațională, poți face exerciții fizice, medicina ne ajută. Cum se explică longevitatea pe care a avut-o generația dvs? Mă gândesc și la Carla Fracci, de pildă, și la Ileana Iliescu. Care este secretul acestei longevități artistice extraordinare?
I.I.: Eu nu știu, eu nu aș putea să dau o definiție. Eu am mers pe firul apei, eu nu am făcut nimic special ca să ajung aici. Am părăsit scena de vreo 30 de ani, nu? Dacă astăzi am 85, nu îmi e rușine să spun.
I.V.: Mulți înainte!
I.I.: Să le spun și colegilor noștri aici, în platou.

Secretul longevității. Ileana Iliescu: „Când vorbesc eu cu mine, am vreo 60 de ani. Tinerețea vine din interior. Sunt oameni la 20 de ani, 25 de ani, sunt de 10 ori mai bătrâni ca mine.”

I.V.: Nu se vede. Se aude, dar nu se vede.
I.I.: Ei, nu știu. Se vede, nu se vede, mă rog, dacă te uiți mai de aproape, se vede. Dar cum să-ți spun. Vorbeam și ieri cu niște personaje tot așa, mai importante, din viața noastră, și le spuneam secretul. Secretul este în noi. Eu, vreau să spun, m-am oprit pe la vreo 60 de ani. Când vorbesc eu cu mine, am vreo 60. Tinerețea vine din interior, din felul în care te simți și te comporți. Eu am avut și elevi și cunosc și azi persoane tinere, blazate, plictisite de viață înainte să o înceapă. Adică acești oameni, la 20 de ani, 25 de ani, sunt de 10 ori mai bătrâni ca mine. Înțelegi? Ăsta e secretul. Tinerețea e în tine. Cum te simți. Cum reacționezi la tot ce e în jurul tău, că citești, că te distrezi, că mănânci, că bei, că vezi un film bun. Să participi și la viața asta din jurul tău. Să nu te încastrezi undeva, să te închizi în patru ziduri, și să zici gata, veniți la morți, sau ceva de tipul ăsta. Nu! Dacă tu te simți tânără, și poate pentru faptul că eu am fost tot timpul înconjurată de tineri, înțelegi? Și de elevi, și de parteneri, poate asta m-a ajutat, mi-a insuflat sufletul tânăr din jurul meu, și asta m-a ținut tânără până la vârsta asta.

Turnee cu geamantanul plin de conserve, de acasă. Ileana Iliescu: „Și vreau să spun că eu, prima balerină, primeam o diurnă la fel cu băiatul care aducea scaunul în scenă”

I.V.: Credeți că Noela Pontoa, Gislen Tesmar sau Claude Bessy ar fi avut succes la București, în epoca lor de glorie, sau invers, Ileana Iliescu, sau Irinel Liciu, sau Magdalena Popa, ar fi triumfat la Paris, sau la Viena, sau la Londra?
I.I.: Eh, nu știu, eu nu pot să îți dau răspunsul acesta, pentru că balerinele astea au fost, ți-am spus, cu Opera mare din Paris, aici, și au fost foarte bine primite și extraordinare. Noi, sigur, că noi am fost mai puțin cu toată compania. Pe vremea aceea, de exemplu, nu erau cupluri care să fie invitate. Au fost, într-adevăr, Magdalena cu soțul, dar tot ei cu relații, cu impresari, dar nu pot să spun că noi, eu, am fost invitată cu Marinel. Am fost la ruși, pentru că erau contractele astea interstatale, eu știu, ministerul Culturii român cu ministerul Culturii rus, să zicem. Dar nu am avut eu cu el, sau impresarii. După, da, au început să vină impresari, să ne ia ca soliști, cum am fost la Balșoi, cum am fost la Leningrad, și alții, tot așa, cupluri, invitate în diverse teatre mari, ca invitați speciali. Nu numai toată compania invitați, ca soliști, nu? Dar pe vremea mea nu prea era. Ori mergeai cu colegii și cu toată formația, ori dacă nu, nu. Vreau să îți spun că am fost invitați de Marinel și Cosi, partenera lui din Italia: au invitat compania noastră românească, deci, cu Lacul lebedelor în Italia, la Pavia, și zice: „Știi, eu majoritatea spectacolelor le dansez cu Cosi, dar o să fac vreo două și cu tine, pentru că acolo ea e Bossul, ea e steaua balerinelor italiene”. „Mă rog, dansez și eu, când mă pui, da…” Și vreau să spun că eu, prima balerină, primeam o diurnă la fel cu băiatul care aducea scaunul în scenă. Adică mașinistul nostru care aducea un scaun în scenă. Aveam toți la fel. Asta era și modă rusească. Am aflat apoi, știi. Diurnele în străinătate, toți eram egali. De ce? Pentru că spuneau că aveam salariile noastre în teatrele unde lucram. Că ăla era mașinist la Operă, eu eram solist la Operă, ăla era electrician la Operă și fiecare primea banii acasă pe munca lui, nu? Și în turnee eram toți egali. Toți cu geamantanul plin de mâncare.

„Ah, Ilieasca, e cu clasic!” Ce spune fosta primă balerina a României despre dansul contemporan? „Alfabetul e dansul clasic. Am văzut lucruri grotești”

I.V.: Rămâneți o adeptă a baletului clasic sau acceptați, îngăduiți și formele de dans contemporan, de balet contemporan, care sunt tot mai prezente?
I.I.: Îmi place întrebarea asta. Pentru că mi-au pus-o foarte mulți. „A, Ilieasca, ea e cu clasic!” Domnule, să ne clarificăm, că am făcut această clarificare și cu alte ocazii. Eu sunt o balerină de factură clasică, pentru că asta am dansat eu toată viața. Pe vremea mea nici nu era dansul modern contemporan la nivelul la care este acum în ultimii ani. Eu m-am format și toți colegii s-au format pe clasic. Cu excepția lui Gigi, care a plecat apoi în Occident și a trecut pe alte forme de dans. Dar și el a făcut școala de coregrafie ca și mine, ca și Marinel. Toți am făcut același program. Dar răspunsul e următorul. Nu faptul că eu sunt o clasiciană și așa m-am format și ador clasicul. Dar eu vreau să spun că am văzut spectacole de dans modern și contemporan excepționale. Dar, dar, dar! Acești dansatori sunt de formație tot clasică, domnule, ei au trecut să exprime mișcările în alt stil, al dansului contemporan. Dar se vede. Dansul acela contemporan modern este de o valoare extraordinară pentru că acești dansatori au la bază dansul clasic. Eu am urmărit încălzirea și pregătirea dansatorilor lui Béjart, care făceau bară, centru, exact ca noi. Dansatori de formație clasică, dar pe urmă, expresia dansului lor era alta. Dar vedeai o piruetă perfectă, o săritură, un picior lucrat, cu bază. Nu poți să scrii și să vorbești dacă nu știi alfabetul. Alfabetul e dansul clasic. Și atunci ăsta poate fi exprimat în orice formă vrei, că e modern, că e contemporan, că e oricum. Dar dansatorul se vede că e un dansator de mare formă și de mare calitate. Și coregraful la fel. Asta da! Nu pot să neg că nu îmi place. Am văzut Béjart, alte companii, care pleacă tot așa, de la dans clasic pur și pe urmă modul de expresie a mișcării e modern, contemporan. Și vezi dansatori, asta îmi place, nu neg! Dar ei credeau că gata, îi dau la o parte pe toți. Nu. Dar am văzut și lucruri grotești, îngrozitoare.
I.V.: Eu rămân ce am fost, clasic.
I.I.: Da, m-am retras. Am vrut să fac un pas înainte dar mi l-am retras. Ca să traversezi scena cu un vas în cap sau cu un cearceaf pe umeri, din dreapta în stânga, și să zici că ăla e contemporan, nu, păi, scuză-mă, nu e nimic! De asta spun, dacă e într-adevăr o bază clasică bine lucrată, poți să termini pirueta și în cap, poți să faci mișcările oricum.

Ileana Iliescu, decorată în 2002, alături de cei mai mulți dintre balerinii generației de aur, la București. „Eu pe Magdalena Popa nu o văzusem de 30 de ani”. Ion Iliescu, ultimul Președinte care a decorat o generație de balerini

I.V.: Pentru că am vorbit la începutul discuției noastre, am amintit acel moment din iunie 2002, când Președintele Ion Iliescu, atunci, i-a decorat pe mulți dintre marii balerini care au cunoscut gloria internațională, la București. Cum vă amintiți acel moment din 2002?
I.I.: A fost extraordinar și sigur că decizia aparte îi aparținea lui Ion Iliescu. Dar vreau să mă întorc la Victor Opaschi pentru că el ne cunoștea și plăcându-i dansul și cunoscându-ne nu numai pe noi, care eram deja formați ca dansatori, dar i-a cunoscut și pe colegii noștri mai tineri, pe care i-a urmărit din școală. Pasiunea lui pentru arta noastră, uite, a dus la faptul că el, pe lângă atribuțiile lui obișnuite de consilier al președintelui, a avut idea să aducă atunci din toată lumea, toți dansatorii noștri, care plecaseră în ani, în toate colțurile lumii, și a reușit să îi aducă aici. A făcut lista aia, a dat-o șefului, a semnat, și toți au venit. Dar pentru noi a fost un moment excepțional. Eu pe Magdalena Popa nu o văzusem de aproape 30 de ani.
I.V.: A fost ca o revedere pentru dvs.
I.I.: Da, colegii noștri. Nu aveam ocazia să îi vedem. Ei acolo, noi aici. Cu unii ne-am intersectat. Cu Magdalena, spre exemplu, ne-am văzut în Spania, când am fost în turneu, și atunci ne-am întâlnit și cu ea. Și mai ne întâlneam câteodată, pe undeva. Dar aceea a fost o întâlnire excepțională. Unii au venit cu soții, unii au venit cu copii, oamenii și-au continuat viața în mod normal.

Deviza Ilenei Iliescu: Trăiesc pentru dans! Ce i-a răspuns balerina cuiva care i-a spus că dansatorii gândesc cu picioarele? „Pardon, picioarele acelea sunt dirijate de creier!”

I.V.: Cartea dvs. e ca o deviză, e mai mult decât un titlu de carte. E o deviză a Ilenei Iliescu. Trăiesc pentru dans. Putea să trăiască, așa, pe final, e o întrebare dintre ultimele păstrate, putea să trăiască Ileana Iliescu pentru altceva, în afara dansului?
I.I.: Nu știu, poate dacă nu l-aș fi cunoscut. Ți-am povestit că fiind mică, m-a dus mama la dans cum își duc mamele fetițele să învețe puțin dans, dar pasiunea a început mâncând. Venind din ce în ce mai mult în contact cu meseria, și începi să simți gustul acestui profil de dansator, de eu știu? Dar nu pot să spun că eu când m-am dus primele zile la școală, îmi plăcea dansul. Nu. Eram cuminte, și eu, acolo, la bară, făceam ce spunea profesoara la Brașov, era o școală populară, pe vremea aia, nici nu erau școlile de artă. Dar uite, încet, încet, așa, am început să simt gustul și spuneam, dacă aș începe din nou, acum, la vârsta la care am început atunci, aș face același lucru. Doar că acum știu cât e de greu, știu câte sacrificii cere această profesie, pentru că cere sacrificii. Nu numai pe acelea pe care le spunea Romanovsky. În general. Adică ești ca un sportiv, te dedici acestei profesii cu trup, suflet, creier – dacă îl ai, că cineva mi-a spus: „Voi, dansatorii, gândiți cu picioarele!” „Pardon: Picioarele alea sunt dirijate de creier! Cred că ați inversat puțin poziția, că de fapt picioarele sunt dirijate de creier.” Dansatorii nu sunt numai picioare. Dar fiecare gândește în felul lui. Dar e o viață dură. Mai ai și accidente, mai ai și ghipsuri, mai ai și operații. Dar le treci, dacă ești pasionat de ce faci, simți mai puțin greutatea profesiei, că e o profesie grea, nu ușoară.

Lacul lebedelor, spectacolul de la Bașloi. Una dintre cele mai fericite zile din viața Ilenei Iliescu

I.V.: Care a fost cea mai fericită zi din viața dvs?
I.I.: Uite o întrebare la care nu pot să îți răspund. Care a fost cea mai fericită… Nu știu dacă a fost o zi, așa, o fericire completă. Să zici: „Domnule, a fost o zi în care totul era cerul și soarele.” Nu, nu am, nicio zi așa, în viața mea, în care să zic că a fost cea mai fericită. N-aș putea spune. Am multe zile fericite, ca și altele triste, ca și altele cu dureri, cu operații, cu ghipsuri, dar sunt și fericite. Când dansezi la Balșoi Lacul lebedelor, cred că nu e chiar de ici, de colo. Aia s-ar putea să fie una dintre zilele fericite, nu?