Iubiții mei fii sufletești,
slujitori ai altarelor străbune
și binecredincioși creștini,

Dintru adâncul inimilor noastre, izbucnește cu putere, în această noapte sfântă, imnul biruitor: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”, ce mărturisește despre iubirea atotmilostivă a Bunului Dumnezeu, întotdeauna mai tare decât moartea, ce ne dăruiește speranță și încredere, susținând credința și viața noastră, „iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit” (Ioan 13, 1).

În această „aleasă și sfântă zi”, „praznic al praznicelor” și „sărbătoare a sărbătorilor”, ne bucurăm de Învierea Domnului – sărbătoarea cea mai importantă a întregii lumi creștine – izvorul iubirii și credinței noastre, care ne descoperă inefabila taină a speranței, și anume: moartea nu pune niciodată capăt existenței omenești, ci reprezintă numai o trecere, „un paști”, o punte spre viața veșnică, iar Domnul Cel mort și înviat este pururi alături de noi, în toate încercările, în orice suferință și chiar în moarte, pentru că El ne iubește cu o iubire nemărginită, care spulberă tot ceea ce ne-ar putea înstrăina de prezența Sa, pururi iubitoare și de viață dătătoare.

Învierea Domnului constituie adevărul fundamental al credinței noastre, piatra de temelie a Creștinismului și ceea ce dă sens, putere și biruință creștinilor din toate timpurile. De aceea, noi, creștinii, celebrăm Învierea Domnului ca eveniment fondator al credinței și al Bisericii, „singurul lucru nou sub Soare”, care spulberă orice deznădejde și luminează cu diafanele raze ale speranței istoria lumii, îndreptând-o către momentul transfigurator al înnoirii ei. Astfel, avem convingerea că „Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi cu puterea Sa” (I Corinteni 6, 14).

Prezența iubitoare a Domnului Cel Înviat este cea care constituie comunitatea de credință, prin Duhul Sfânt și, pe măsura aprofundării comuniunii cu El, ne conferă puterea de a fi mărturisitori ai iubirii Sale, în fiecare epocă și în orice loc, ca ferment de schimbare a lumii, ca Izvor al iubirii și al credinței noastre.

În fiecare Sfântă Liturghie ne întâlnim cu Domnul Cel Înviat, ne hrănim duhovnicește din cuvintele Cuvântului și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Celui ce a biruit întunericul, păcatul și moartea, asigurându-ne: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi dărâmă ziduri, creează punți, spulberă întunericul necazurilor și învinge răul și moartea pentru totdeauna, susține credința noastră, clipă de clipă, oferindu-ne desăvârșitul fundament al credinței mântuitoare. Pentru că noi suntem gloria Lui, cum inspirat afirma Sfântul Irineu de Lugdunum, fiecare în parte, ființe prețioase, pentru care El a pătimit, a murit și a înviat, arătându-ne calea spre Cer și spre împlinirea propriului rost și a vocației întru credință și iubire.

Prin pătimirea și moartea Sa răscumpărătoare pe cruce (Filipeni 2, 8), Domnul ne-a arătat că iubirea jertfelnică este calea care duce către Înviere, după chipul iubirii Sale atotcuprinzătoare, căci „Hristos S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre și a înviat pentru ridicarea și îndreptarea noastră” (Romani 4, 25).

De două milenii, Învierea Domnului reprezintă evenimentul cel mai important al lumii, pentru toți cei ce cred și pășesc cu încredere pe urmele Celui ce nu pregetă a ne însoți cu iubirea Sa, luminându-ne drumurile vieții și sprijinindu-ne elanul mărturisitor al speranței, spre împlinirea rostului existenței pământești.

Înviind din morți, Iisus Hristos, Domnul Slavei, ne arată că nimic nu poate fi mai tare decât iubirea și că, în pofida tuturor vitregiilor istorice și a asalturilor teribile ale răului, întotdeauna ultimul cuvânt Îi aparține numai și numai lui Dumnezeu, în orice situație, iar tot ceea ce se păstrează întru iubirea invincibilă a Tatălui ceresc, nu poate pieri vreodată!

Credința în Învierea Domnului și aprofundarea în comuniune a iubirii Lui sunt valorile perene care au fondat civilizația creștină, au spulberat vastul cimitir al aspirațiilor lumii, conferind viață, lumină, speranță și, mai cu seamă, dăruind sens, putere și împlinire.

Pe Învierea Domnului se fundamentează Biserica, comunitatea de iubire și de credință a noastră, a tuturor celor ce credem în Hristos și mărturisim aceasta prin viața, cuvintele și faptele noastre.

Dragii mei credincioși,

În acea noapte a Învierii Domnului întregul curs al istoriei lumii s-a schimbat dintr-o dată. Viața a izbucnit năvalnic din acel mormânt în care oamenii au crezut că îngroapă pe Unul, întru totul asemenea lor, și cu nimic diferit. Deși era foarte mare, piatra care acoperea mormântul în care Domnul fusese pus a fost dată la o parte, pentru că era cu neputință ca moartea să țină în robie Viața și Iubirea.

Acest fapt se continuă până astăzi. El încă dă pietre la o parte. Pietre care acoperă sufletele multora, pietre care aparent blochează curgerea naturală a vieții, pietre care opresc viața să se manifeste pe deplin!

„Dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele” (Marcu 16, 2), femeile purtătoare de miruri au venit la mormântul Domnului ca să-I ungă Trupul, conform vechii tradiții spirituale iudaice, în semn de apreciere și de mulțumire, un ultim gest de recunoștință pentru Acela care le-a descoperit rostul vieții, dar pe care ura, răutatea și furia unei lumi dezlănțuite în păcat și întuneric, L-a pironit pe Cruce, L-a torturat și L-a omorât. Părea că tot universul lor se prăbușise, tot ceea ce le dăduse sens existenței se risipise, rămăsese doar mormântul acela, ca memorial al unei inefabile prezențe și semn al unei minunate prietenii. Ceea ce numai unii intuiau sau credeau, că El nu este doar Om adevărat, ci și Dumnezeu Adevărat – Viața și Iubirea desăvârșite, pe care nimic nu le poate opri în iureșul lor transfigurator și înnoitor, se adeverește acum.

Abia intrate în mormânt, au văzut că Trupul Domnului nu mai era acolo, ci doar hainele așezate la o parte, într-un loc (Ioan 20, 4-7), iar un înger le-a risipit orice temere, îndoială și neștiință.

Da, Domnul a înviat! Și continuă de atunci încoace să-nvieze nenumărate inimi moarte, nu contenește să intre în cimitirele istoriei, răpind pe cei ce frica morții părea că i-a cuprins definitiv, „ținându-i în robie toată viața” (Evrei 2, 15).

Cu această nemaiauzită și întru tot bună-vestire, mironosițele au alergat într-un suflet ca să anunțe Apostolilor Învierea, ca să împărtășească celor ce L-au urmat pe Domnul acest magnific eveniment care dă sens iubirii, credinței și vieții omului din toate timpurile: moartea nu mai are stăpânire asupra noastră, existența noastră nu se încheie niciodată, nici măcar la mormânt, Învierea Domnului ne descoperă sensul profund al vieții, iar pe măsura credinței, ne transformă în vestitori ai bucuriei iubirii lui Dumnezeu în lume.

De-atunci încoace, răsună în inimile noastre acele minunate cuvinte ale Domnului: „nu vă temeți!” (Marcu 16, 6)! Mergeți și spuneți că Domnul a înviat! Acestea reprezintă, de fapt, esența vieții noastre! Învierea alungă frica, spaima și teama din inimile noastre și ne face credincioși vestitori ai Celui ce este Izvorul vieții și al speranței noastre.

Prin credința în El, devenim mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, și avem certitudinea că vom învia, așa cum El, Capul Trupului, a înviat, „prin slava Tatălui” (Romani 6, 4).

Iubirea Lui mai tare decât moartea ne dă mereu puterea de a crede, spulberând orice îndoială și risipind toate încercările și neputințele existenței. De aici și îndemnul nepieritor: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 15, 12).

Iubiții mei fii sufletești,

Mulți se întreabă astăzi, mai cu seamă cei tineri: Ce rost are oare viața? Merită ea trăită? Nu este totul un teatru absurd? – mai ales acum când inimile lor sunt înfricoșate de catastrofe naturale, de războaie și de boli, de neputințe și de ceea ce se pare a fi absurdul vieții, ca-ntr-un roman kafkian, în care demonica ordine a opresiunii pare să pătrundă adânc în lumea noastră!

Nenumărate ideologii care proclamă civilizația morții brăzdează astăzi drumurile lumii, semănând nesiguranță și spaimă, cutremurând temeliile certitudinilor noastre, aducând neliniști și blocaje de tot felul. Și totuși, din adâncul sufletelor noastre izbucnește o speranță care nu are nimic din magia niciunui „Munte vrăjit”, nici a deșartelor iluzii faustiene ale lui Thomas Mann și nici din fascinația rece a „Mordorului” lui J.R.R. Tolkien, pentru că, în pofida a ceea ce pare absurd și fără sens, chiar dacă unii încă-l așteaptă, contrar oricăror speranțe, pe Godot, mai mult, poate, decât a intuit Samuel Beckett, ori protagoniștii teatrului absurd al lui Eugene Ionesco, noi știm, în mod sigur, în Cine ne-am pus speranța!

Știm că pe toate drumurile vieții, chiar și pe cele ce duc la Cruce și la moarte, Domnul Cel înviat este pururi alături de noi, însoțindu-ne cu iubirea Sa, singura capabilă să-nvieze din morți!

Fiindcă El este Cel ce a spus: „Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Astfel, deși crize de tot felul, de la cele morale până la cele economico-financiare, încearcă viețile noastre, chiar dacă lipsurile ori neputințele par a ne umbri speranța, nu contenim să fim vestitori ai bucuriei Învierii, trăitori ai principiilor de viață creștine și promotori ai Evangheliei lui Iisus Hristos – fundamentul cel tare al civilizației umane.

Chiar dacă viața noastră pare a fi un uriaș exod, esențiala peregrinare în această lume, asemenea căutătorilor cu teribilă credință, ucenicii Domnului – Luca și Cleopa, putem transforma orice drum al istoriei noastre într-un revelator Emaus, unde la finalul oricărui itinerar Îl redescoperim pe Domnul Cel Înviat, iară și iară, cu pasiune, cu milostivire și cu credință, împărtășindu-ne de prezența Sa, mereu plină de iubire.

În chipul semenului nostru, mai ales al celui năpăstuit și suferind, bolnav, singur și copleșit de nevoi, trebuie să vedem lumina blândă și iubitoare a icoanei Celui Înviat care ne cheamă la solidaritate și la comuniune, la a ajuta și la a fi alături, la a împărtăși împreună provocările lumii, pentru a le birui, cu credință și cu iubire.

Ajutându-i pe cei aflați în nevoie, vom face să triumfe iubirea, aducând lumina Domnului Hristos în comunitatea noastră, și sprijinind căutarea sinceră a adevărului, binelui și frumosului, vom găsi și noi, mai evident, Izvorul tuturor bunătăților!

Aș dori să mulțumesc și să apreciez strădaniile roditoare pastorale ale tuturor slujitorilor sfintelor noastre altare care, în duh misionar, lucrează în ogorul Sfintei noastre Biserici din cadrul Arhiepiscopiei Târgoviștei.

Cu deosebită recunoștință, doresc să mulțumesc tuturor preoților și credincioșilor care au oferit o frumoasă pildă de solidaritate, de conștiinciozitate și de filantropie creștină, contribuind, cu multă generozitate, de fiecare dată, la colectele ce s-au realizat în cuprinsul Eparhiei noastre, sprijinind activitățile și proiectele noastre sociale, dedicate aproapelui aflat în nevoi și suferință, despre care mărturisesc numeroasele știri de pe site-ul eparhial, ori din presa locală și națională.

Frumusețea sufletelor noastre strălucind în lumina Învierii și răspândind prezența Celui Înviat, va salva lumea de toți demonii ce pare că o bântuie!

Nu vă fie teamă să pășiți pe urmele Domnului Celui Înviat, pentru că El niciodată nu abandonează pe nimeni și nici nu este vreodată impasibil la suferința și nevoile oamenilor, nepregetând vreodată să intre în iadul oricărui om pentru a-l mântui. Așa cum mărturisește, de altfel, Sfânta Scriptură: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Nu vă fie teamă să fiți vestitori ai bucuriei Învierii, pentru că ea este cea care a transformat fundamental lumea, a pus bazele civilizației creștine a iubirii și este speranța, pururi încurajatoare, a lumii noastre!

Nu vă fie teamă să dăruiți frumusețea comuniunii cu Cel Înviat, aproapelui, mai cu seamă sub chipul ajutorării celor aflați în nevoi, pentru că numai așa ne vom îmbogăți împreună cu singura comoară pe care nimeni nu ne-o poate răpi, împuțina sau deteriora vreodată, iubirea milostivă. De altfel, spre aceasta ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului… Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”.

Lumina Învierii Domnului străbate secolele și mileniile și împărtășește, prin dumnezeiescul har al Duhului Sfânt, speranță, credință și iubire, ne zidește întru deplin respect față de viață, ca dar suprem al lui Dumnezeu și ne îndeamnă să contribuim, zi de zi, la aprofundarea civilizației creștine a iubirii, „întemeiați în credință, întăriți și neclintiți de la nădejdea Evangheliei” (Coloseni 1, 23).

Înaintând întru adâncul istoriei noastre, să dăruim iubire și bunătate, în comuniune de credință și de speranță!

Pe toți, preoți și credincioși, vă îmbrățișez, cu părintească dragoste, îndemnându-vă să dăruiți bucuria credinței întru legătura iubirii și a păcii, ca semn de speranță și de încredere, pentru toți cei ce merg, împreună cu noi, pe cărările vieții!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru arhipăstor și părinte,
totdeauna rugător către Atotmilostivul Dumnezeu,
pentru bucuria, sănătatea și pacea voastră,
a tuturor,

† N I F O N
Arhiepiscop și Mitropolit

Urmărește Incomod Media și pe Google News