Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: Nicu Alifantis

Un podcast despre legătura destinală dintre poezie și muzică, despre viața din teatre și dincolo de ele, despre respectul pentru breaslă și dragostea pentru chitară.

Publicat

pe

Pe 28 aprilie împlinește 50 de ani de carieră. Și ori de câte ori îl asculți, îți spui: „Ce bine că ești!” Talentul lui, primit de la providență, s-a educat într-unul dintre cele mai cosmopolite orașe ale României, Brăila. Născut dintr-un tată grec și o mama machedoancă, avea să devină unul dintre cei mai mari promotori ai poeziei române, transformând lirica în muzică, pentru că adevărata lui credință e aceea că orice poezie are muzica ei, în orice vers e sunetul care i se potrivește. A ținut aprinsă Flacăra Cenaclului lui Păunescu și demitizează una dintre poveștile spuse despre poetul român, aceea că ar fi obligat artiștii să îi cânte versurile. Nimic mai fals, ba dimpotrivă, mulți făceau asta pentru a-i atrage atenția. Deși a avut locul său în inima marelui public, în viață, a fost mai degrabă un pelerin: s-a mutat de aproape 25 de ori – cu un stop în Piața Romană, nr. 9 – și o bună parte din viață a fost între două valize și o chitară. Însă chitara și poezia au fost elixirele secrete ale artistului Nicu Alifantis.

Invitat la podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu, Nicu Alifantis a mărturisit care e rețeta succesului său: 1% talent, 99% efort. A avut șansa unor întâlniri destinale și, dintre modelele și mentorii săi, se distinge un tipar al profesionistului generos: Mircea Florian, Adrian Enescu, Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, Tudor Gheorghe, toți au avut blândețea de a sprijini tânăra generație. Nu își va vorbi niciodată breasla de rău, nu numai din invidia bună – așadar admirația – pe care o poartă colegilor săi, dar și din convingerea că dacă artiștii nu se vor susține reciproc, nimeni nu îi va apăra vreodată: „Dacă noi nu ținem cu noi, se alege praful!”. Tot la microfonul Avangardei, Nicu Alifantis a povestit cum anii săi din Teatrul (Foarte) Mic au deschis lumea cea mare pentru întâlnirile destinale din viața lui: acolo a cunoscut actorii știuți din copilărie, și tot acolo a cunoscut un director care l-a obligat să își depășească limitele: Dinu Săraru, cel care i-a obținut un buletin de București și, alături de Adrian Păunescu, un job. E drept, în Teatrul Mic circula zvonul că există un Alifantis la tâmplărie – angajatul nevăzut niciodată – și un Nicu genial într-ale muzicii, între actori. Târziu au înțeles că deși încadrat pe hârtie la atelierul de tâmplărie, Nicu Alifantis avea, de fapt, un alt job, pentru că avea o altă vocație: muzica, cea prin care a făcut propria lui avangardă. Nicu Alifantis i-a mărturisit fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, faptul că marea lui dezamăgire rămâne mediul politic din România și lehamitea care pare că a încremenit societatea într-o indiferență perpetuă. Rămâne un timid care refuză să se trateze, și care nu s-a vindecat de emoțiile cu care trebuie să își câștige un nou public, de fiecare dată, dintre audiențele spectacolelor sale. Veți afla de ce Nicu Alifantis nu le cântă alor lui niciodată acasă, dar și de ce a ales ca într-o zi de Duminică, la prânz, să se audă în casele voastre prin microfonul podcastului Avangarda.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=G5wiPhqXfYk

Nicu Alifantis, 25 de mutări, un veșnic pelerin în tinerețe și nu numai

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Azi am bucuria să îl am invitat pe muzicianul, cântărețul, actorul și compozitorul Nicu Alifantis. Domnule Alifantis, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Nicu Alifantis: Eu mulțumesc pentru invitație.
I.V.: Ne-am întâlnit săptămâna trecută…
N.A.: O să am o rugăminte, dacă se poate, să nu ne domnim atâta, să mă simt mai bătrân decât sunt, deci Nicu.
I.V.: Mai ales că ne știm de ceva vreme… Mă bucur mult!
N.A.: Cred că e mai bine așa. Deci Nea Nicu, da? Gigi de la ambalaj, cum o fi, nu contează…
I.V.: Nicu de la Alifantis. Ne-am întâlnit vinerea trecută și te felicit pentru premiul pe care l-ai primit!
N.A.: Mulțumesc mult!
I.V.: A fost o nouă ediție a Festivalului Internațional de Poezie Nichita Stănescu, ediția XXXIII, în anul în care se împlinesc 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Un premiu pentru promovarea operei și creației lui Nichita Stănescu, și era exact ca într-o melodie a ta, „ploua infernal, în luna lui martie” la Ploiești. Acum ne vedem o săptămână mai târziu. Vorbeam înainte de a începe să înregistrăm. Spuneai că ai schimbat foarte multe case, foarte multe destinații.
N.A.: Am umblat mult prin Bucureștiul acesta, și plecând de la Brăila, unde s-au consumat primele trei mutări, cu armata patru, revenind după aceea, deci din 25, câte sunt în clipa de față – eu am plecat în 1976 din Brăila, s-au consumat toate.
I.V.: Atunci mă nășteam eu, în 1976. Când plecai tu din Brăila, apăream eu la Târgoviște.
N.A.: Eh, da! Și de Târgoviște mă leagă multe și frumoase, iar ultima ispravă cu Târgoviște a fost în luna ianuarie, sfârșitul lunii ianuarie, când a ieșit o premieră la teatrul din Târgoviște, Împărăteasa Chinei, în regia lui Hausvater, la care am făcut muzica.
I.V.: Alexander Hausvater, da!
N.A.: Da, am umblat mult! A fost perioada aia adolescentină, perioada aia ciudată. Intrai într-un cerc vicios, că, mă rog, nu aveai buletinul, nu puteai să primești casă. Nu aveai buletinul, nu puteai să te angajezi. Nu puteai să te angajezi, nu aveai buletin și casă șamd. Eh, înainte de apariția Teatrului Foarte Mic, deci până în 1979, când a apărut Teatrul Foarte Mic, o sală anexă a Teatrului Mic…

Viața lui Nicu Alifantis, între două valize și o chitară. Cum a apărut Balada chiriașului grăbit?

I.V.: Din Piața Rosetti, acolo…
N.A.: Da! Până atunci, am tot umblat. Aveam bagajul permanent, două valize, una cu haine, una cu cărți, o chitară, și umblam din gazdă în gazdă. A fost perioada aia nebună. De atunci îmi tot propuneam să fac cântecul ăla cu „Rămâi sănătoasă, cucoană, / Că-mi iau geamantanul și plec!”. Balada chiriașului grăbit. Abia în 2013 s-a întâmplat asta, s-a născut cântecul, în sfârșit. Am zis gata! Eh, nu, de atunci au mai fost niște mutări.

Buletin de București pentru Nicu Alifantis, opera lui Dinu Săraru și Adrian Păunescu

I.V.: Deci viața ta a fost exact ca în cântec, cu geamantanul tot timpul…
N.A.: Da, cam așa a fost. Eh, în 1979 domnul Dinu Săraru inaugura, înființa această sală anexă a Teatrului Mic, care se chema Teatrul Foarte Mic, unde nu știu ce au făcut dânsul cu domnul Adrian Păunescu, dar au făcut ce au făcut și au reușit să îmi obțină buletin de București, să mă angajeze, ce-i drept, pe post de tâmplar la Teatrul Mic, și de atunci a început oficial viața mea bucureșteană. La Teatrul Mic am fost angajat vreo 11 ani, chiar 11 ani! Apoi, în anii ’90, când am plecat de la Teatrul Mic, m-am angajat la Teatrul Excelsior, unde iar am stat 11 ani, am fost la Ploiești 8 ani, după care, mă rog, viața a mers mai departe.

Nicu Alifantis, din Strada Prevederii: „Sunt puțin prea civil pentru un artist și un pic prea artist pentru un civil!”

I.V.: Spuneai că ai stat pe strada Prevederii în București… a fost prevăzător Nicu Alifantis în viața lui?
N.A.: Greu de spus. Am fost un tip relativ, cum îmi place mie să spun, puțin prea civil pentru un artist, și un pic prea artist pentru un civil. Da, trăiesc în ziua de astăzi, în societate, mă lupt și mă zbat cu toate cele de prin împrejurul meu, ca orice cetățean. Faptul că ești artist nu te scutește de emblema și de traiul de cetățean. Înainte de toate ești un om ca oricare altul. Faptul că ți-a dat Dumnezeu un talent, ai făcut ce ai făcut cu el și ai ajuns persoană publică, da, aia a fost un noroc, un dar, un ceva în care nu am niciun merit. Să zic că m-am născut cu un anume talent, nu e meritul meu. Că după aia am muncit pentru a-l șlefui, pentru a-mi clădi un drum, pentru a prospera, aici am fost prevăzător.

Paradoxul democrației: maximă libertate, minimă implicare. Nicu Alifantis: „Din ’90 încoace s-au distrus multe lucruri”

I.V.: Când ai fost mai respectat ca artist? Înainte de Revoluție sau după Revoluție?
N.A.: Greu de spus! Și atunci, și acum. Bun, să spunem că înainte exista ceva mai mult respect, într-un fel. Pentru că generațiile de până să apară cele noi, de după ’90, generațiile acestea erau crescute cu mitul și cultul respectului, al valorii, și atunci da, oamenii erau un pic diferiți. Erau și mai educați, școala era mult mai bună. Din ’90 încoace s-au distrus multe lucruri, din păcate. Învățământul e la pământ, cultura nu mai vorbim, dar…
I.V.: E sub pământ cultura!
N.A.: Asta e rău, dacă e sub pământ. Și dacă e exact cum spune un fost ministru al Culturii…
I.V.: Care a încercat să o facă vizibilă!
N.A.: Da… Există și acum, persoane care te respectă; multe care nu mai au nicio treabă cu generația noastră de artiști pentru că sunt foarte tineri, ascultă cu totul alte lucruri, și atunci nu ai ce face.

Mitul falsei nostalgii. Nicu Alifantis: „Aș minți să spun că în perioada de dinainte de ’90 am fost mai creativ decât acum!”

I.V.: A fost un moment în România, de maximă creativitate, pentru voi, artiștii? Care ar fi perioada de afirmare plenară?
N.A.: Nu cred că există o anume perioadă… Sigur, cea din tinerețe e cea mai prolifică, pentru că te țin toate puterile. Și mintea e mai tânără, trupul mai tânăr, vocea șamd. Dar aș minți să spun că în perioada de dinainte de ’90 am fost mai creativ decât acum! Nu! A fost un mers firesc al creativității, dar de acumulări, de întâlniri, de lucru, de muncă, ba chiar aș îndrăzni să spun că acum consistența a ceea ce trăiesc e mult mai mare, fiindcă, sigur, s-a adunat o anume cantitate de cunoștințe, de experiență, și atunci vezi altfel lucrurile, la o anumită vârstă.

Nicu Alifantis: „Vine câte o fată tânără, frumoasă foc, nebunie! Eu cad pe spate, mă umflu în pene, în sinea mea, ce mi-a întinerit publicul, ce fană frumoasă am, și ea zice: —Știți, dacă se poate un autograf pentru părinții mei, că m-au făcut pe muzica dvs!”

I.V.: Cum faci să rămâi tânăr, indiferent de vârstă?
N.A.: Mulțumesc lui Dumnezeu mă simt tânăr, indiferent de vârstă! Mă simt în continuare foarte puști așa, în mintea mea și în sufletul meu. Ambalajul mă cam încurcă!
I.V.: Sunt și foarte mulți puști care sunt de acord cu tine, ascultând melodiile tale, care sunt foarte tinere! De aia au și survolat timpul, pentru că sunt teme ale tinereții perene.
N.A.: Bine, eu am și abordat niște subiecte foarte umane, foarte ale noastre, indiferent de vârstă. E problemă de prietenie, de dragoste, de amiciție, de întâlniri frumoase, de tot felul de lucruri, de dezamăgirile acelea ale iubirilor tinere, în vâltoarea adolescentină, sigur, toate lucrurile acestea au fost, eu pe astea le-am simțit foarte tare. Nu am fost un protestatar, de exemplu, cum înainte erau Vali Sterian, sau pe alocuri Andrieș. Nu, am zis că mă simt mai confortabil așa. E probabil firea, aici intervine clar firea omului. Și eu m-am simțit mai confortabil abordând astfel de subiecte în ceea ce am făcut. Dar nu îmi pare rău. Zic că a fost ok. Am surprize din acelea plăcute, în care vine câte o fată tânără, frumoasă foc, nebunie! Eu cad pe spate, mă umflu în pene, în sinea mea, ce mi-a întinerit publicul, ce fană frumoasă am, și ea zice: „Știți, dacă se poate un autograf pentru părinții mei, că m-au făcut pe muzica dvs!” Sigur că ai o cădere mică, dar eu îmi revin foarte repede, pentru că am sentimentul că am fost util la creșterea natalității în țara asta.
I.V.: Muzica ta a încurajat natalitatea!
N.A.: Ceea ce nu e tocmai puțin.

De ce a scăzut natalitatea în România? Nicu Alifantis: „Nu poți să obligi oamenii să facă copii, dacă tu, statul, nu le asiguri un sentiment de confort necesar, de bine!”

I.V.: Acum asistăm la un declin demografic. Ce s-a întâmplat? Nu muzica ta e de vină, pare că sunt tot mai puțini cei care se nasc și tot mai mulți cei care se duc dincolo.
N.A.: E firesc într-un fel. Viața, așa cum arată ea, dacă dăm timpul în urmă, din ’90 încoace, e tot mai puțin îmbietoare în a face copii. Probabil multă lume se ferește. Viața are foarte multe greutăți în clipa de față, pe care cei la o vârstă tânără, în care nu prea văd foarte clar viitorul, se feresc într-un fel de a face copii, pentru că le e frică de viitorul lor și al copiilor lor. Asta e, nu poți să obligi oamenii să facă copii, dacă tu, statul, nu le asiguri un sentiment de confort necesar, de bine! Să vezi o luminiță acolo, undeva în viitor! De aia și pleacă foarte multă lume din țară! Ceea ce e foarte trist!

Pandemia lui Nicu Alifantis: „Am stat acasă, nu am pus mâna pe chitară un an de zile!”

I.V.: Ce nu îți place din România de astăzi?
N.A.: Nu îmi place că se dau bani, cum s-au dat, în 2020, am primit niște indemnizații, și acum mi se cere să îi dau înapoi. Lucru pentru care am rămas negru de supărare, și nu vreau să vorbesc cu păcat, dar prea se fură în țara asta! Au făcut afaceri cu pandemia asta de le-a ieșit pe nas! Nici așa nu se mai satură! De unde au găsit acum să ia mai mulți bani înapoi, probabil că nu mai au bani? De la amărâții de artiști!
I.V.: Cum ți-a mers în pandemie?
N.A.: Am stat acasă, nu am pus mâna pe chitară un an de zile! Nu am avut stare! Am urât ideea de online, pentru că meseria pe care o fac eu nu se poate face în fața unei camere sau a unui laptop! Nu se poate! Dacă nu simți că ai omul în față, în sală, să se creeze fluxul dintre tine și el…

Consecințe post-COVID: „Oameni pe care îi știam de o viață, o luaseră razna, întâmplător”. Nicu Alifantis, despre dezastrul TV din România: „M-am uitat ca boul la televizor și rău îmi pare că m-am uitat”

I.V.: Chitara e unul dintre prietenii de cursă lungă. Tu spui undeva: muza, chitara și poezia sunt cei trei prieteni care te-au susținut! Aceștia sunt prietenii tăi mari!
N.A.: Da, sunt obiectele muncii mele, uneltele cu care lucrez. Recunosc că în perioada de pandemie nu am avut stare. Mi-a fost frică! Aveam și niscaiva, îmi place cum sună, comorbidități, am stat pe fundul meu, acasă, și m-am apucat de scris! Am scos niște cărți, în 2020 și 2021, am citit, m-am uitat ca boul la televizor și rău îmi pare că m-am uitat, pentru că am realizat că trăiesc într-o lume care ne e profund străină, nouă, nu o cunoșteam, parcă ajunsesem într-o cu totul altă țară, a cărei limbă nu o vorbeam, ale cărei obiceiuri nu le știam! Mă uitam în jur, oameni pe care îi știam de o viață, care o luaseră razna, întâmplător.
I.V.: Trăim un fel de SF în viața noastră?
N.A.: Putem să îi spunem și așa! Dar e unul de proastă calitate! Dar de foarte proastă calitate!

Dezamăgirea nr. 1 a lui Nicu Alifantis: mediul politic. „Eu, ca cetățean, sunt la mâna unor oameni care se cam joacă cu viața mea, cu cât a mai rămas…”

I.V.: Care e cea mai mare dezamăgire pe care ai avut-o?
N.A.: Politicul din România!
I.V.: Ești dezamăgit de mediul politic…
N.A.: Profund! Pentru că vrând-nevrând, eu ca cetățean, nu discut de artistul Nicu Alifantis, dar eu, ca cetățean, sunt la mâna unor oameni care se cam joacă cu viața mea, cu cât a mai rămas…
I.V.: Dacă aș face un scurt comentariu, pentru a nu intra foarte mult în acest subiect… este acela că din păcate, de ceva vreme, dar în toți anii care se adună, zona culturală nu mai este în centrul actului de guvernare. E a devenit, s-a dus undeva în margine, sunt explicații mai multe, fără îndoială, dar acesta este un lucru trist. Pentru că România, dacă se poate afirma în ceva cu adevărat, e prin marii săi creatori și prin cultura noastră. Nu cred că vom fi mari campioni la făcut mașini sau la ceva prin industrie…
N.A.: Niciodată! Și asta rămâne după noi. Eu mă uit cu groază și sunt revoltat de-a dreptul de faptul că se pierd identitatea națională, identitatea culturală, tradițiile. Eu înțeleg treaba asta și chiar îmi place că e confortabil jocul cu Uniunea Europeană, dar mi se pare, totuși, că intervin prea multe în viața mea.
I.V.: Și în UE, cultura este atributul țărilor membre!
N.A.: Despre asta e vorba!
I.V.: Deci noi trebuie să venim cu caracteristicile noastre culturale, cu istoria noastră și cu creativitatea noastră!
N.A.: Nu le poți amesteca pe toate, să le aduci la un nivel comun și să trezești o cultură nouă, europeană!
I.V.: Europa e în pluralitatea culturilor pe care o au țările membre!
N.A.: Eu nu simt asta. Cel puțin aici, în România, pluralitatea asta nu se simte, pentru că mi se pare că pe zi ce trece, pare că e un versant, pe deasupra, a tot ce înseamnă identitate culturală, și identitate a tradițiilor, a obiceiurilor…

Copilăria din Brăila cosmopolită a lui Nicu Alifantis. Mama machedoancă, tatăl grec, o educație foarte bună, „Dar acum mă simt debusolat total! Iar eu nu înțeleg de ce oamenii aceștia, și sunt foarte mulți tineri care intră în politică, nu gândesc normal!”

I.V.: Ți se pare că pierdem din ele…
N.A.: Eu m-am născut la Brăila! La Brăila, acolo, la mine, când eram eu copil, bun, se știe că e unul dintre cele mai cosmopolite orașe; dar pe vremea aceea erau undeva între 11 și 16000 la Brăila. Deci noi, când ieșeam la joacă, vorbeam în română să ne înțelegem repede, pentru că în rest, acasă, fiecare vorbea limba lui. Dar, ne bucuram ca niște copii ce eram, fiindcă țineam toate sărbătorile, ale tuturor. Eu trăiam pe o stradă cu grecii machedoni, că mama era machedoancă, tata grec, și alături aveam două-trei străzi de evrei, după care erau armenii, după care erau lipoveni șamd. Ei, aceia erau pe stil vechi, lipovenii, deci aveam Anul Nou de nu știu câte ori, toate bucuriile! Auzeai colcăitul acela nebun de limbi, Brăila e un oraș absolut fascinant!
I.V.: Ceea ce cultural e extraordinar!
N.A.: Deci eu, educația mea, care s-a făcut pe de o parte în ăia 7 ani, părinții mei și restul cu școala, o școala bună, cu profesori, eu am plecat de acolo cu bagaj emoțional și cultural care mi-a ajutat foarte tare. Mi-e ușor să fac comparații, am materia de bază să pot face comparații, și lucrul acesta mă ajută. Acum însă sunt debusolat total. Iar eu nu înțeleg de ce oamenii aceștia, și sunt foarte mulți tineri care intră în politică, nu gândesc normal! Mie mi se pare că se gândește absolut aiurea. Să zic că am o singură explicație. Se școlesc mai nou pe niște tipicuri universale, împrumutate, din Uniune, din State, de unde vrei și unde nu vrei. Realitatea acestor achiziții de educație pe care le au ei, le importă, le iau, nu au nicio legătură cu realitatea românească.

Nicu Alifantis, un grec care promovează poezia românească

I.V.: E foarte interesant. Ai vorbit de părinții tăi. Ai origini grecești. Tatăl tău era grec, mama ta era machedoancă. Pun o întrebare, așa, pe care mi-a dat-o Dinu Săraru: cum a ajuns un grec să promoveze ca nimeni altul poezia românească? Tu ai popularizat nu numai creația lui Nichita, pentru care ai primit un premiu; și vom vorbi despre Nichita Stănescu. Dar versurile tale sunt versurile marilor noștri poeți.
N.A.: Lucrurile au fost și s-au așezat de la sine. Eu scriam niște texte pentru cântecele mele absolut infantile. Simțeam că era ceva care nu merge, erau din alea de copil prost, de adolescent care se apucă el să scrie versuri. Odată ce am dat cu nasul de poezia românească și am făcut primele cântece pe versurile unor poeți, am simțit cum cântecul pe care îl fac eu capătă cu totul și cu totul o altă greutate, din cauza poeziei. Prin acea poezie există o transmitere a unei idei mult mai frumos spus, mult mai bine spus. Și după aceea… acesta a fost unul dintre motive. Un alt motiv a fost acela că am avut un profesor de limbă și literatură română fabulos: Domnul Ungureanu, care ne-a deschis apetitul pentru citit. Fiecare citea ce voia, sigur, mie mi-a plăcut mai mult să citesc poezie. Și atunci sigur că am acumulat treaba asta. Ușor, ușor, l-am lăsat pe Alifantis, ăla care scria, deoparte. M-am ocupat numai și numai de muzică, și am pus pe muzică versurile unor poeți, care conveneau la mână și îmi plăceau. Pentru că rețeta e foarte simplă: iei o poezie, dacă te regăsești în ea, prin idei, prin comunicare, prin ceea ce vezi, atunci lucrurile sunt clare. Înseamnă că ăla va fi un cântec care pleacă din tine, ăla de l-ai făcut, și ajungi acolo unde trebuie, dar cu mesajul spus și împachetat foarte frumos: cu fundiță, cu sclipici, cu hârtie colorată. Eh, așa am gândit eu cântecele. După aceea, sigur că viața m-a pus în fața unor poeți, pe care i-am cunoscut, am descoperit din ce în ce mai tare bucuria scrisului poeziei, a cititului ei și a valorii ei, în primul rând, și am cunoscut, că așa a fost să fie, am avut șansa asta fabuloasă în viață de a întâlni oameni de foarte bună calitate. Și mulți, mulți, de la care am învățat enorm de multe lucruri, și consider că acesta e bagajul.

Întâlniri destinale din viața lui Nicu Alifantis: Mircea Florian, Adrian Enescu, Nichita Stănescu

I.V.: Care sunt marile întâlniri ale lui Nicu Alifantis?
N.A.: Multe au fost. De la Dinu Săraru, Mircea Florian, care a fost mentorul meu pentru muzica de teatru, Adrian Enescu, după care, sigur, am cunoscut o pleiadă întreagă de poeți, inclusiv pe Nichita Stănescu. Acolo, cum să spun, oamenii aceștia mari, pentru că știi valoarea unui om când îl cunoști, cum a fost cazul meu, și eu îl știam pe Nichita, și știam cine e, și cât de apreciat și de iubit e, și cât de respectat este. Deci am avut marea bucurie pe lângă toate cele pe care le știam despre el, să descopăr omul. Toate aceste întâlniri, pentru că fiecare era o personalitate pe domeniul său… în întâlnirile acestea descoperi oameni, și aici e un lucru extraordinar. Pentru că încep să se împacheteze și să se creeze un tot, care devine tot mai interesant, apropo de valoarea unui om.
I.V.: Erai foarte tânăr când l-ai întâlnit pe Nichita.
N.A.: Da, și nu, nu chiar, în 1982, se întâmpla.
I.V.: Cu un an înainte de moartea lui.
N.A.: Exact, ăsta e marele meu noroc…

Nicu Alifantis: „Nichita Stănescu te scana foarte bine! Omul și poetul se locuiau în clipa aceea împreună și se transformau unul pe altul!”

I.V: Ce avea Nichita ceva diferit, numai al lui, față de oricine altcineva?
N.A.: Pe lângă boemia de care s-a tot discutat și se tot știe și se spune, avea o generozitate extraordinară. Era un om foarte deschis în întâlniri. Sigur că te citea din prima, nu era o problemă, știa ce să vorbească cu tine. După ce te-a citit, avea un sistem din acesta, ca să vorbesc pe limba de azi, te scana foarte bine!
I.V.: Un scan!
N.A.: Un scan! Și știa în clipa aia cu cine are de a face. Și atunci, aborda subiectul cu pricina, sau nu îl aborda, sau Dumnezeu știe ce. Dar ce mi-a plăcut la el: avea, în primul rând, o bunătate și un calm uman. Există oamenii aceia agitați, îi știi, i-ai întâlnit, și el avea o liniște care transpira prin toți porii, care îl făcea să fie un munte de liniște, până începea să spună versuri. În clipa aceea, se transforma omul, intra poetul Nichita! Se locuiau în clipa aceea împreună și se transformau unul pe altul! Și își mai ridicau și la plasă, pe chestia asta… Eh, asta am întâlnit eu la Nichita și asta mi-a plăcut foarte tare. Generozitatea asta, zâmbetul acela minunat, privirea aceea care era absolut fabuloasă. Și mulți au fost așa. Pe Dimov, când l-am cunoscut, și am fost acasă la el, numai când a deschis ușa și l-am privit, am găsit întreaga lume a poeziei lui în el, în omul acela. Sunt oameni care din prima se dezvăluie, îți deschid ușa și te lasă să intri.
I.V.: Tu ai dat Piața Romană, Nr. 9. Generații întregi au cântat-o cu tine! Dar ai fost în Piața Amzei, acolo unde stătea Nichita?
N.A.: Nu, acasă la el nu am fost. Știam unde e locul. Noi ne-am văzut scurt, consistent și cam atât. Pentru că eram la vremea aceea, când l-am cunoscut pe Nichita, într-una dintre perioadele mele cele mai aglomerate. Făceam naveta între Cenaclul Flacăra și Teatrul Mic. Apoi a trebuit să renunț la Flacăra, că nu mai făceam față cu drumurile, pentru că munceam foarte mult la Teatrul Mic, după care aveam spectacole, turnee foarte lungi… Aceea a fost perioada din viața mea în care, cum să spun eu, am stat foarte puțin acasă. Dar chiar foarte puțin.

Poetul ale cărui versuri Nicu Alifantis nu a reușit să le pună pe muzică

I.V.: E poezia lui Nichita cea de care ești cel mai atras, cea pe care ai cântat-o foarte mult?
N.A.: Nu, nu! Mai mult decât Nichita, am cântat Leonid Dimov. Și nici nu fac o contabilitate exactă a lucrurilor acestora, pentru că nu am de ce. Poeziile acestea se lipesc de mine și se transformă în cântece, așa, fără să îmi dau seama, pentru că nu îmi propun: „uite, mâine la 8:00, mă scol, îmi beau cafeaua și mă fac genial! Fac două cântece pe versuri de Vasile Voiculescu!” Vasile Voiculescu, poet pe care îl apreciez, pe care l-am citit și care îmi place foarte tare, dar pe care nu am reușit să îl pun pe muzică.
I.V.: Și ai vrea!
N.A.: Am vrut… Acum…
I.V.: Întâi e melodia, ce gândești tu, sau e creația?
N.A.: Nu, e poezia…

Rețeta Alifantis: există muzică în orice poezie

I.V.: E versul înaintea melodiei.
N.A.: Melodia e pentru vers, întotdeauna. Versul acela, întreaga poezie, eu am o teorie a mea: s-ar putea unii să fie de acord cu ea, alții nu, treaba lor, eu cred că muzica există în orice poezie; muzica, cântecul poeziei există, acolo, printre versuri, e ascuns. Pentru că orice poezie are un ritm, o cursivitate a ideii și a zicerii și a structurii strofelor. Am cântat și versuri albe, cum are Nichita, se pot cânta și acelea, nu e o problemă. E o poveste un pic altfel spusă, dar se poate. Cred că important e să descoperi ritmul acesta și muzica din interiorul poeziei, odată descoperite, se naște cântecul.

Decembre, hitul Alifantis: „Cântecul, poezia aceasta, a împlinit 50 de ani înainte să împlinesc eu 50 de ani de carieră, care se întâmplă acum, pe 28 aprilie!”

I.V.: Ai cumva, există o statistică, niște cifre, care ne pot indica până la urmă care este cea mai urmărită, ever, melodie pe care ai cântat-o? Tu ai multe hituri cum am spune, în limbajul de astăzi. Dar e ceva care totuși s-a detașat?
N.A.: Cred că Decembre ar fi… E și foarte potrivit. Eram foarte puști când l-am făcut. Era ’69. Anul I de liceu. Deci eram un puști la vremea aceea. În 2019 a împlinit 50 de ani. Deci cântecul, poezia aceasta, a împlinit 50 de ani înainte să împlinesc eu 50 de ani de carieră, care se întâmplă acum, pe 28 aprilie.
I.V.: Mulți înainte!
N.A.: Să fie, Doamne ajută!
I.V.: Iată că Bacovia e înaintea lui Nichita, în Box Office…
N.A.: Da, da…
I.V.: A furat startul!
N.A.: A furat startul la greu! Pe Nichita l-am făcut în 76, 77, pe acolo pe undeva. Nu îmi mai amintesc exact. Ce bine că ești și Emoție de toamnă sunt, de atunci, și sunt dintr-un spectacol de teatru făcut la Galați, cu Nicolae Scarlat. Rugăciune pentru un disc jockey.

Ce bine că ești, melodia câștigătoare, locul I la concursul Uniunii Europene pentru un Euro-song book. De ce nu a existat follow-up din partea României? Alifantis: „Prima dată mi-a venit să spun din lene, dar nu cred. Nu cred, că s-a instalat așa, o lehamite generală peste toată nația asta”

I.V.: Și ele au o viață deja lungă și sunt dintre cele mai ascultate cântece ale tale.
N.A.: Apropo de cultură, că mă tot rod tot felul de chestii. Ce bine că ești… A fost o inițiativă, și e în continuare, a Uniunii Europene, din care se scoate un euro-song, euro-book, în care se adună cinci cântece, pe cinci categorii: natură, dragoste, și altele, și altele, filosofice etc. ei, la capitolul cântec de dragoste, Ce bine că ești a ieșit pe locul I la vot. A fost un juriu, mă rog, asta s-a întâmplat acum doi ani. De doi ani, ai noștri nu au fost în stare să termine cartea asta…
I.V.: De ce crezi că se întâmplă asta? E o chestiune de a reprezenta România! Că tot vorbim despre asta.
N.A.: Acolo sunt multe țări și asta s-a întâmplat în multe țări.
I.V.: Și melodia ta a câștigat la una dintre aceste categorii.
N.A.: Mă agăț de exemplul acesta. Ele or fi multe de nu le știu eu chiar pe toate, că nu am cum să le știu chiar pe toate, dar pe acesta îl știu, fiind, vrând, nevrând, implicat.
I.V.: De ce crezi că ne mișcăm lent, ca să nu zic că suntem imobili uneori?
N.A.: Prima dată mi-a venit să spun din lene, dar nu cred. Nu cred, că s-a instalat așa, o lehamite generală peste toată nația asta. Din lehamite am devenit moale de tot. Și lehamitea e tot din… ieși pe stradă și vezi ce se întâmplă. Dă unul peste tine, și dacă tu îi zici pardon, te înjură. Se întâmplă niște lucruri aberante. Și cred că această lehamite care s-a instalat… nu mai interesează pe nimeni nimic. De ce să mă grăbesc? Ce treabă am eu cu cartea scoasă cu euro-song-ul acesta? Ce mă interesează?

Libertatea, biletul de la loterie, pe care nu îl jucăm. Nicu Alifantis, verdict dur: „Ne-am cam bătut joc de libertate!”

I.V.: Mentalitatea „nu sunt eu!”. Tu spui undeva, într-un interviu, cred, o chestie foarte gravă: „Ne-am cam bătut joc de libertate, și de fapt ne-am bătut joc de noi înșine!”. Așa să fie?
N.A.: Da! Rămân la ideea că da. Ne-am bătut joc. Oportunitatea pe care am avut-o, fiind tineri, cum am fost și eram, cum sunt unii și alții, în ’90, oportunitatea asta, nu am știut ce să facem cu ea. E ca în bancul acela cu —Doamne, ajută-mă să câștig la loto! —Ia și tu un bilet!
I.V.: E din Caragiale! Joacă!
N.A.: Ne-au dat biletul și ce-am făcut?
I.V.: Nu jucăm!
N.A.: Nu jucăm! Și asta e trist. Dar nu, tot ce se întâmplă… Mie mi se pare un drum care e fără cale de întors, un drum foarte denivelat și foarte nesigur cel pe care mergem noi acum, și e păcat.
I.V.: Melodia ta a câștigat. Erau cinci categorii, și a câștigat pe categoria ei.
N.A.: Pe fiecare categorie erau mai multe cântece.
I.V.: Și melodia ta a câștigat la categoria cântece de dragoste.
N.A.: Da. Nu știu, erau vreo cinci sau zece.

Nerăbdarea, boala secolului XXI. Nicu Alifantis: „Există încă oameni care își dilată răbdarea!”

I.V.: Mai are – asta îmi amintește, că tot o să citez din Nicu Alifantis, și vreau să te întreb dacă muzica de astăzi mai are capacitatea de a transmite iubire? Pentru că tu spui: „Trăim alte vremuri, lumea e foarte grăbită, foarte agitată, vrea informații scurte și la obiect! Dacă e să îi spui iubitei că o iubești, îi spui: te iubesc! Nu mai pierzi vremea cu metafore, epitete și poezii super minunate! Comparațiile care se fac dragostei și iubitei sunt atât de frumoase și neașteptate, încât te iei cu mâinile de cap!”
N.A.: Da, sigur, mie mi s-a mai întâmplat să văd tineri care vin la spectacol și care se emoționează. Oameni în vârstă care vin la spectacol și se umplu de nostalgie și îi năpădesc amintirile! Da! Chiar și generația aceasta foarte grăbită și care trăiește în ritmul acesta foarte trepidant, există încă oameni care își dilată un pic răbdarea în a asculta un mesaj de patru minute în loc de câteva secunde. Pentru că se poate merge pe repede înainte. Eu mă uit la fetele mele. Acum sunt mari. Dar mă uit la nepoții mei, și mă uit cu groază la ce o să îi aștepte. Îmi trece groaza la un moment dat, pentru că mă gândesc că sunt o generație cu o putere de adaptare extraordinară și e firesc. Te naști într-o lume, astea sunt datele problemei și atunci intri în jocul pe care trebuie să îl trăiești și să îl joci, că nu ai ce face.

Nicu Alifantis, un timid care „refuză” să se „trateze”. Emoțiile de dinaintea oricărui spectacol: „Problema mea e să îi câștig pe cei 10%, 20% care au venit pentru prima dată la un spectacol. Eu nu am voie să îi dezamăgesc!”

I.V.: Vorbim de emoție, mereu, și e firesc pe de o parte. Spui, undeva, că de fapt, tu ești un timid.
N.A.: Da, da, eu sunt un timid!
I.V.: Cum te tratezi, de timiditate?
N.A.: Nu mă tratez, dacă găseam rețeta tratării, o făceam de multă vreme. Eu am emoții la fiecare spectacol. Când mă urc undeva să spun ceva, am emoții. Mi-au dat premiul la Ploiești, m-am emoționat, că na, te emoționezi! La mine cumva emoțiile astea durează! Eu am, să spunem, într-un recital al meu de un ceas jumate, primele două, trei cântece sunt cântece de încălzire, fiind sacrificate dintr-un alt punct de vedere, pentru că sunt încărcate de emoția întâlnirii, de emoția scenei, care există în continuare, și de emoția cunoașterii publicului cu care am de a face în seara aceea. Odată depășit momentul acela de tatonare care se întâmplă, două, trei minute, cinci minute, maximum, după aceea, totul curge, se așază, se limpezește și merge pe un făgaș normal. Dar am emoții, tremur, mi-e frică de ce o să fie, cum o să fie, să nu zbârcesc vreun text, să nu uit vreun cuvânt.
I.V.: Nicu Alifantis, după o viață pe scenă și în televiziune, încă are emoții.
N.A.: Da, am emoții. Pentru că, ce se întâmplă, în clipa în care ajungi la un anume statut, pe care îl am eu acum, și îl pui pe Alifantis pe un afiș, ți se umple sala aia. Că e mare, mică, nu contează, lumea de acolo vine să îl vadă pe Nea Nicu. Nea Nicu sigur că se mândrește pe moment, că mamă ce de lume a venit să mă vadă, dar nu asta e problema. Problema mea e alta. Problema mea e că din oamenii aceia din sală, un anume procent, 10%, 20%, să spunem, sunt oameni care mă ascultă pentru prima oară sau știu foarte puține despre mine, pentru că au fost aduși acolo împotriva voinței lor. De gagică, de nevastă, de prietenă, de Dumnezeu știe cine, șamd. Eh, problema mea e ce fac cu ăia, am emoții, pentru că eu pe aceia trebuie să îi câștig, să vină și a doua oară. Problema mea e ca oamenii aceia, care au fost în sală la spectacol, să nu plece nemulțumiți. Eu nu am voie să îi dezamăgesc. Deci cum să zic, orice întâlnire care ar trebui să fie, teoretic, o mare bucurie, se transformă într-un calvar de muncă, calvar plăcut spus, dar cu foarte multă muncă.
I.V.: Poate un artist să existe în afara publicului?
N.A.: Doar dacă e nebun!
I.V.: Altfel nu se poate!
N.A.: Păi ce e aia? Fără public?
I.V.: Nu există să creezi, să compui, să scrii…
N.A.: Eu nu cred în creația de sertar. Am tot auzit formula asta, mai ales la scriitori, la oameni care scriu…
I.V.: Pentru ei înșiși…
N.A.: Da! E o terapie și asta, un mod de a-ți petrece timpul liber, dar nu cred! În secunda în care ai făcut public ceea ce gândești, ce crezi, în clipa aceea, automat, ești dependent de consumatorul creației tale.

Din intimitatea culturală a lui Nicu Alifantis: „Citesc, atât cât am timp și ce îmi place, aici, la citit, sunt selectiv, nu e ca la muzică, unde ascult de toate.”

I.V.: Crezi în public și crezi foarte mult în muncă. Spui că ești produsul Nicu Alifantis, 1% talent și 99% muncă. Aș fi zis că invers: deci munca te-a făcut să umpli sălile astăzi?
N.A.: Munca sigur că și ea are anumite forme. Ea înseamnă număr de ore de studiu, un număr de ore de acumulat informații, mai ales în ziua de azi, când ideea de informație e foarte lesne și la îndemână… ascult foarte multă muzică de toate felurile. Citesc, atât cât am timp și ce îmi place, aici, la citit, sunt selectiv, nu e ca la muzică, unde ascult de toate. Apoi repetițiile, echipa cu care lucrez, toate astea înseamnă muncă de fapt și de drept. Acolo se întâmplă, acela e laboratorul unde se nasc primele… experimentele capătă viață! Acolo se nasc cântecele, în studio, la repetiții. Formatul pe care îl alegi, de spectacol, de trupă, eu am patru-cinci formate de spectacol de trupă, de scenă; cânt singur, cânt cu încă un coleg al meu, cu Răzvan Mirică în doi, cu Zan-ul, trupa mea, avem 28 de ani de când cântăm împreună; am o altă formulă, Fragil, care e una acustică și foarte plăcută, așa, foarte pe sufletul meu, am o formulă Simphonicu, care e cu orchestră simfonică și cu cor, și unde sunt piesele mele alea, mai cunoscute, care au fost îmbrăcate în haină simfonică și deschid un alt tip de spectacol. E spectacolul pe care îl am de puțină vreme, dar pentru mine e foarte important, spectacolul cu Horațiu Mălăele, șamd. Se adună formate de spectacol, fiecare format din acesta e ceva, să treci dintr-un format în altul e de muncă. Eu nu uit, și cu asta poți să mă iei la întrebări, a fost la un moment dat, acum câțiva ani, Tudor Gheorghe într-o stagiune de o săptămână la Sala Palatului. Pentru mine Tudor e… îl iubesc foarte tare, și am zis că întotdeauna am avut un gând, când mă fac mare, vreau să fiu unul Tudor Gheorghe și altul Baniciu, de-ale tinereții, amândoi foarte…

Tudor Gheorghe, un exemplu pentru Nicu Alifantis. „Să îl țină Dumnezeu cât mai mulți ani în putere și să facă ceea ce face, pentru că o face al dracului de bine”

I.V.: Ai vrut să fii ca ei și ai devenit Nicu Alifantis.
N.A.: Ok, dar am învățat foarte multe de la ei. Revenind la Tudor Gheorghe, în acea săptămână, 7 zile, 7 spectacole, zi de zi, în Sala Palatului, full toată, și Tudor muncește. Eu îl știu de la Craiova, și nu numai de la Craiova. Și acum…
I.V.: Și acum!
N.A.: Tudor muncește, contra vârstei pe care o are, să îl țină Dumnezeu cât mai mulți ani în putere și să facă ceea ce face, pentru că o face al dracului de bine.
I.V.: Și el a făcut pentru poezia românească enorm!
N.A.: Enorm!
I.V.: Pentru că vorbim despre muncă, cât efort este în spatele unei seri, în care te întâlnești cu publicul, dar talentul? De unde vine talentul?
N.A.: Nu știu. Habar nu am… Unii se nasc talentați, alții nu.
I.V.: În cazul tău cum a fost?
N.A.: Păi cred că m-am născut talentat, că talentul nu îl găsești undeva și îl iei. Așa m-a făcut mama!
I.V.: Ai tăi ți-au dat talentul.
N.A.: Așa i-a dat Doamne-Doamne mamei să mă facă, nu știu, habar n-am…

Despre invidia bună. De ce Nicu Alifantis nu își vorbește breasla de rău niciodată? „Dacă noi nu ținem cu noi, se alege praful de noi.”

I.V.: Tu vorbești și ai vorbit mai devreme despre Mircea Baniciu, despre Tudor Gheorghe, despre colegii tăi de generație. Tu vorbești foarte frumos despre colegii tăi din lumea artei românești. Și spui undeva că e loc sub soare pentru toată lumea. Cu toate acestea, e undeva o invidie, care nu e numai profesională, de multe ori îmbracă niște chipuri destul de urâte. Pare că nu e loc pentru toată lumea și ne înghesuim toți într-o cămăruță. De ce se întâmplă asta?
N.A.: Se întâmplă, bănuiesc, în primul rând cauzată de o anumită categorie de oameni din lumea artei, ale căror puteri nu mai sunt, probabil, foarte în vână, așa, și care se simt depășiți de alți oameni. Aveau alte așteptări de la ei, probabil, și atunci s-au simțit depășiți. Dumnezeu știe. Uite, nu mi-am pus problema asta niciodată, „de ce”. Există, dar asta există peste tot, în toate domeniile de activitate, nu numai în artă. Poate că în artă, fiind persoane expuse public, poate că se vede mai bine treaba asta. Dar ele, bun… ideea este că și eu sunt invidios pe unii artiști, dar problema este că invidia aia e o invidie frumoasă, duce la respect. „Îl invidiez că e foarte bun, e mai bun ca mine” și o spun eu și o simt eu, dar asta nu înseamnă că trebuie să îl urăsc, să îl înjur. E nedrept! Nu poți să faci așa ceva, nu poți și nu ai voie! Tot timpul o să vorbesc breasla de bine, pentru că, uite, ceea ce povesteam mai înainte că se întâmplă cu dragii noștri diriguitori, ne dau ei destul în cap! Și atunci, dacă noi nu ținem cu noi, se alege praful de noi.

Cine sunt „greii generoși” din viața lui Nicu Alifantis? „Dacă vedeau că ești bun, îți întindeau o mână de ajutor!”

I.V.: Dacă ar fi să spui un prieten, un artist, un prieten foarte bun, care ar fi acela?
N.A.: Să zicem, foarte bun… foarte bun, în primul rând, mi-e greu să spun că unul e mai bun decât altul. Nu am… am o gașcă, dacă vrei, oameni pe care îi iubesc foarte tare, îi respect pentru ceea ce fac, și alături de care mă simt foarte bine și ori de câte ori mă întâlnesc cu ei, îmi face o deosebită plăcere. Corifeii – Andrieș, Vintilă, Baniciu, ăștia sunt păpădii din generații mea. Îmi place Holograf, îmi place Iris, îmi place Compact, oameni, cum să zic, cu oamenii ăștia am crescut, de la oamenii ăștia am învățat reciproc foarte mult. Alături de ei am petrecut niște întâmplări foarte frumoase. Și după aceea, există, sigur, o categorie de vârfuri de top: Mircea Florian, Adrian Enescu, Johnny Răducanu, Fănuș Neagu, Nichita… Sunt oameni pe care am avut șansa să îi cunosc, și care, cum să spun, mi-au dat și credit, mi-au întins și o mână de ajutor; apropo, uite, un lucru care a cam dispărut, în general în artă, în ziua de astăzi, generozitatea. Eu am întâlnit, când eram eu puști, abia scosesem nasul într-ale muzicii, și i-am întâlnit pe ăia grei, pe ăia mari, care erau pe vremea aia, și erau destui, erau foarte mulți! Măi, toți erau generoși! Toți erau, cum să spun, dacă vedeau că ești bun, îți întindeau o mână de ajutor. Te lăsa să faci un pas o dată în fața lui. Nu era nicio problemă…
I.V.: Deci un om mare, un om greu, cum spui, e altruist, e generos.
N.A.: Absolut! Cum la fel, oamenii mici sunt răi și importanți. Am întâlnit și speța asta, da. Cum să zic, pe oamenii mici îi lași în pace. Poate mai au timp să crească!

Cenaclul Flacăra, primul test al marelui public pentru Nicu Alifantis

I.V.: Tu ai cântat și ai și recitat în Cenaclul Flacăra. Cum a fost experiența de la Cenaclu?
N.A.: Da! A fost o experiență, acesta este cuvântul! La vremea aia, să fii membru în Cenaclul Flacăra însemna foarte mult! Pentru că era o manifestare care avea o audiență extraordinară, pentru că personalitatea domnului Păunescu era una deosebită și dacă te accepta să intri în Flacăra, era o bilă albă pentru tine, a fost o experiență pentru mine. Acolo mi-am făcut marele public. De exemplu, sunt mulți colegi ai mei de generație, plus minus, care s-au lansat strict la Cenaclul Flacăra. Ei bine, nu, eu am avut în 1973, vara, o experiență, a venit TVR la Brăila, era o emisiune TV Top, m-au ales, că ei alegeau niște din ăștia, niște cântăcioși locali, și îi puneau într-un concurs, trebuia să stai trei ediții la votul publicului, și la a patra ediție, dacă stăteai, rezistai pe poziția 1, primeai un trofeu, și te lua televiziunea și îți făcea niște filmări. Asta s-a întâmplat cu mine în 1973. Am plecat în armată după aia, pe care iar, o consider o experiență extraordinară. E un mare păcat că noile generații de bărbați nu mai fac armata, dar, mă rog, asta e o chestie personală. Și după aceea am intrat în Cenaclul Flacăra. Eram la oaste, la Buzău, la Transmisiuni, la UM01671 și de acolo am plecat în concediu, că aveai un concediu, eu am făcut armata aia lungă de un an și patru luni, am plecat la Flacăra și am debutat la Flacăra. Se întâmpla în 1974. Și de acolo totul a fost… în 1975, când am ieșit din armată, am mers la Cenaclul Flacăra, am renunțat la slujba de la Brăila, pe care o aveam la teatru, și am rămas lipit de Flacăra până în 1979, când a apărut povestea cu Teatrul Mic. A fost propunerea domnului Săraru să fiu angajat acolo. Iată, perioada 1975-1979, de patru ani, au fost pentru mine anii în care am stat în Cenaclu, am lucrat foarte mult, am mers foarte mult cu Cenaclul, m-am împrietenit cu o groază de oameni care veneau-plecau din Cenaclu, ne-am făcut marele public acolo. De asta zic, pentru mine, lăsând deoparte ce a însemnat întâlnirea cu poetul Adrian Păunescu, a însemnat chestia asta, clădirea portofoliului acesta uriaș al publicului mare.

Un mit spulberat despre Adrian Păunescu: „Mulți se plâng, care veneau pe la Cenaclu, că vezi Doamne, îi obliga Păunescu să le cânte poeziile. Nu e adevărat! Ei făceau cântece cu versuri de Păunescu, doar, doar să îi intre în grații.”

I.V.: Cum era Adrian Păunescu, cum te-ai înțeles cu el?
N.A.: Cum să fie? Ca orice poet, avea o agitație și o doză de ciudățenie. Era un om foarte ciudat, un om al extremelor, când un mare blând, când un ocean în vijelie, era foarte special. Eu l-am iubit și mi-a plăcut ca om, pentru că trecea foarte repede de la o stare la alta, lucru care pe mine m-a amuzat, avea un lucru extraordinar, avea o anume generozitate și un anume respect pentru oamenii pe care îi știa el că fac bine treabă, le dădea credit foarte mult, și lucrul acesta, mulțumesc lui Dumnezeu, l-am simțit și eu pe pielea mea. De exemplu, eu am avut o baftă. Mulți se plâng, care veneau pe la Cenaclu, că vezi Doamne, îi obliga Păunescu să le cânte poeziile. Nu e adevărat! Ei făceau cântece cu versuri de Păunescu, doar, doar să îi intre în grații. Deci lucrul acesta… pe mine nu m-a obligat niciodată, nu mi-a zis fă-mi cântece numai pe versurile mele, Doamne ferește!
I.V.: L-ai pomenit mai devreme și pe Fănuș Neagu, un mare scriitor brăilean, ca și Panait Istrati.
N.A.: Pe Panait Istrati nu l-am cunoscut…
I.V.: Pe Fănuș Neagu l-ai cunoscut la Brăila sau la București?
N.A.: L-am cunoscut, deci întâlnirea oficială…
I.V.: Nu aceea literară în care citești Îngerul a strigat…
N.A.: Nu, l-am cunoscut la Brăila. După aceea ne-am tot întâlnit în București. Pe Johnny l-am cunoscut la București, nu l-am prins în Brăila. E și mai mare decât mine…

Dinu Săraru, directorul care te obliga să faci lucruri, depășindu-te. „Alifantis, faci muzica! Totul trebuie să fie ca la Hollywood!”

I.V.: În 1979 ai venit la Teatrul Mic. Am vorbit de Teatrul Mic, de Teatrul Foarte Mic, de directoratul lui Dinu Săraru, și spui undeva despre el că îi porți recunoștință și spui undeva că „Dinu Săraru a fost un director care m-a obligat să fac lucruri”. Ce te-a obligat să faci?
N.A.: Păi, în primul rând, uite cum te obliga. De exemplu, a hotărât, și eram cu toții împreună când s-a hotărât, dar decizia ultimă o lua directorul, domnul Săraru, și s-a hotărât undeva, prin Deltă, eram pe șalupă, să facă musicalul „Mitică Popescu”. Și domnul Săraru a zis: „Alifantis, faci muzica”. M-a obligat. Din clipa aia, ba aveam, ba nu mai aveam atestat. Deci dacă eu mai aveam alte spectacole în perioada aia, până să termin Mitică Popescu, îmi lua atestatul. Nu, domnule! Venea, se întâmpla ceva, și mă chemau la Ministerul Culturii să depun atestatul că nu știu ce nu am făcut. Nu am făcut nimic, normal că nu făcusem. Știam! Dar asta ca să nu plec în altă parte. Fără atestat nu te puteai duce. Aiurea! Mă duceam, normal că se plăteau, și fără atestat, toate lucrurile… dar sigur, prioritatea era musicalul acesta, în care domnul Săraru, atunci, mi-a dat un credit foarte mare și a investit în mine foarte mult. Mi-a zis ăsta trebuie să fie ca la Hollywood! Și așa a fost! A fost un musical care s-a jucat din 1984 până în ’90, multe reprezentații! A umblat mult! La premieră, a zis așa se face, așa a fost și în America, așa trebuie să facem și noi aici, la premieră trebuie să avem discul! Și am avut discul la premieră cu muzica din spectacol! Era un foarte bun director, foarte bun! Mă bucur că am avut șansa aceasta extraordinară de a sta 10 ani sub mâna lui acolo!
I.V.: Mitică Popescu, după piesa lui Camil Petrescu, unde juca în rolul lui Mitică Popescu!
N.A.: Chiar Mitică Popescu! Din păcate, Mitică nu mai e, săracul, Anda nu mai e… Anda Călugăreanu avea un rol fabulos, care rol nu exista în Camil Petrescu, l-a inventat domnul Dinu Săraru, și, mă rog, a insistat să fie luată Anda în distribuție. A fost o alegere fantastică, pentru ce făcea ea acolo era absolut minunat! După care Anda s-a îmbolnăvit, după un timp, și nu a mai putut să joace, și a înlocuit-o Simona Măicănescu! Iarăși, o actriță foarte bună! Ei, pleiada aia de artiști, care au trecut pe la Teatrul Mic, au fost extraordinari! La un moment dat, Teatrul Mic aveau un portofoliu de artiști, numai unul și unul!

Teatrul Mic, lumea foarte mare pentru Nicu Alifantis

I.V.: Erau Iordache, Mitică Popescu, Carmen Galin, Valeria Seciu, Poldi Bălănuță, Dan Condurache…
N.A.: Multă lume, multă lume! Eu când am intrat acolo prima dată să mă angajez, la prima intrare la domnul Dinu Săraru, când am intrat, era un hol, așa, urcai trei trepte și era un hol… stăteau toți la o țigară, la o șuetă, și l-am văzut pe Tudorel Popa, renumitul Paganel, din Val-vârtej. Eu am crescut cu omul acela, îți dai seama! Mi s-au înmuiat picioarele! După aia, când i-am văzut pe restul și au început să apară prin teatru, mă băteau pe umăr după un recital… Și erau mari, foarte mari! De asta spun, aveau o anume generozitate și un fel de a-i lăsa și pe cei tineri să se strecoare. Extraordinar!

Alifantis, tâmplarul care nu s-a prezentat niciodată la job

I.V.: Dar la atelierul de tâmplărie ai fost vreodată?
N.A.: Nu am fost niciodată la atelierul de tâmplărie, dar cel mai tare m-am amuzat când am avut o ședință… la fiecare început de an ne adunam cu toții, era ședința de început de an, condusă de domnul director. Șeful atelierului era unul, Reinhardt, și ăla la un moment dat a zis: „Tovarășe Săraru, eu am o mare problemă la atelier. Am un angajat, unul Ali… (mi-a stâlcit numele), și nu a venit niciodată! Eu am nevoie de oameni acolo, nu știu de ce l-ați angajat pe băiatul acesta, dar nu vine la muncă și eu nu am cu cine să lucrez acolo că am nevoie de oameni!” „Alifantis, ia ridică-te în picioare!” Zice: „Aoleu, matale ești?!” S-a terminat toată ședința în clipa aia, așa a fost povestea aceea.
I.V.: Erai prezent și absent în același timp.
N.A.: Da, atunci a făcut legătura cine sunt. Că el mă știa, mă văzuse la televizor, dar dacă nu m-a văzut la atelier niciodată, la tâmplărie, de unde să știe.

De ce nu ajunge publicul la muzica bună întotdeauna? Alifantis: „Dacă mănânci tot timpul mămăligă cu brânză, mai greu să ajungi la friptură!”

I.V.: Faci undeva o comparație, că tot se poartă arta culinară, când vorbești despre educația gustului muzical. Și spui: „Dacă mănânci tot timpul mămăligă cu brânză, mai greu să ajungi la friptură!” Cum faci să educi pe cineva, să se apropie de marea muzică, de muzica adevărată?
N.A.: Cu calm și cu răbdare! N-ai cum altfel! Nu e cazul fetelor mele, care sunt afoane, săracele! Nu au nicio treabă cu muzica, sunt oameni normali, ok! Dar, de exemplu, dacă eu aș fi nevoit să îndrum un tânăr să asculte muzică, știind ce ascultă el în ziua de azi, ar fi cam ca la masă, de asta am făcut atunci comparația aceasta cu zona culinară. Pentru că omului trebuie să îi dai mai multe feluri de mâncare. Ușor, ușor, încep să îi placă anumite lucruri, eu mor când aud pe cineva, la un restaurant, propui ceva, nu știu: hai să luăm creveți! „Nu mănânc eu așa ceva!” „Să nu îți facă rău!” Nu am mâncat niciodată, poate sunt buni. Dacă îți plac, mai mănânci și altă dată, dacă nu îți plac, poate nu mai mănânci! Așa și cu muzica! Ascultă și muzică populară pe lângă hip-hop sau pe lângă trash sau pe lângă jazz. Poate o să îți placă, poate nu. Ascultă o dată! Ia, nu știu, ceva, dar important e să asculți și aici ce trebuie. Una e să asculți Sofia Vicoveanca, sau Maria Lătărețu, sau Ileana Sărăroiu, sau Benone Sinulescu, și alta e să asculți Dumnezeu știe ce.
I.V.: Aș vrea să te rog două lucruri. Să ne spui câteva versuri pe care tu le consideri cele mai frumoase din limba și din cultura română. Care e poemul tău sau poezia ta favorită!
N.A.: Grea încercare!
I.V.: Și un refren. Un singur refren. Nu o să te punem acum, deși și noi, cei trei, care suntem aici, împreună cu tine, și cei care vor asculta podcastul meu ar vrea să te audă cântând, un refren! Un refren care îți e ție apropiat de suflet!
N.A.: Acum chiar că nu îmi vine, eu nu am cântece preferate dintre ale mele, sau îmi e greu să zic că îl iubesc pe acesta cel mai tare sau mi se pare că acesta e cel mai bun. Nu am, pentru că atitudinea aceea pe care am abordat-o vis-a-vis de toate cântecele mele a fost aceea a unui părinte care vrând-nevrând își iubește toți copiii. Nu ai cum altfel. Nu ai cum să îl favorizezi pe unul sau pe altul. Așa că acum, la prima mână, e ce vine. „Ce bine că ești, ce mirare că sunt” ar fi un vers, da? Cu refrenul aferent. De ce acesta? Pentru că, iată, într-o singură frază, în două versuri, spune atât de multe lucruri, și au o încărcătură atât de mare și de umană și de adevărată, încât le putea spune oricine de pe stradă, oricine de undeva, nu contează de unde.
I.V.: Deci Nichita Stănescu!
N.A.: Asta mi-a venit acum la întâmplare! Și Te uită cum ninge, Decembre… din păcate, iernile noastre nu mai au farmecul acela.
I.V.: Poți să fredonezi două versuri?
N.A.: Din ce?

Alifantis: „Nu cânt de față cu ai mei”

I.V.: Din oricare dintre cele două?
N.A.: Ploua infernal, dar noi ne iubeam… Ce se întâmplă, mie îmi e foarte greu să cânt acapella, nu am cântat niciodată, eu mă sprijin foarte mult pe instrument. Dacă nu am chitara în brațe, m-ai rupt. Asta una la mână. Doi la mână: nu venisem – eu chestia asta cu cântatul, nici nu știu cum să zic – nu prea fac așa. Eu acasă nu cânt, de exemplu, de față cu ai mei. Dacă sunt fetele, sau ce negocieri ducem, cu ăia mici pe acasă…

Cum s-a compus albumul Neuitatele femei? Alifantis: „Atunci mi-am spus: Mă, cine o mai cânta acasă și o face muzică acasă, mama lui are o problemă!”

I.V.: „Tati, cântă ceva!”
N.A.: Mă mai antamez cu ăia mici, noroc cu ei, și le cânt tâmpenii, prostii, jocuri muzicale, mai mult decât orice… pentru că mi se pare o treabă care e a mea, și pe care eu o știu că e a mea. Am trăit-o de multe ori. Fac o mică paranteză aici, ceva amuzant. Stăteam aici în Aviației, sau acolo, nu știu unde vine, și era un apartament vagon, așa, cu un hol lung, și camerele, și eu eram în living și aveam un calculator, acolo, lucram la un album. Se întâmpla în 2002. 2001-2002, un album care se numea Neuitatele femei. Și făceam cântece. Iar modul în care am lucrat la albumul acela a fost în felul următor. Din cameră de la Maria bubuia o muzică, din camera Natașei, bubuia altă muzică, între timp, veneau în living de porneau televizorul să asculte nu știu ce, iar în bucătărie era un radio care și acela era pe cu totul altă muzică… drept pentru care eu eram disperat! Începusem lucrul la album. Îl anunțasem și voiam să îl termin, du-te și fă muzică! Și pe chestia asta am zis, „mă, cine o mai cânta acasă și o face muzică acasă, mama lui are o problemă!” Și cam așa a fost!

Verdictul lui Alifantis despre podcastul Avangarda: „Ionuț Vulpescu, un partener bun de șuetă!”

I.V.: Nicu Alifantis, îți mulțumesc mult pentru acest dialog! Aș vrea, în final să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
N.A.: În primul rând, urmăriți-l, pentru că Ionuț Vulpescu e un partener foarte bun de șuetă, una la mână. Doi la mână: gândul meu bun ar fi pentru toți cei care or să mai ajungă la acest podcast, să îl facă pe Ionuț Vulpescu acolo unde se duce el în timpul liber, când nu face podcasturi, și acolo să ia problema în mână și să dea un pic de pereți cu politicienii români, poate s-or trezi puțin la realitate!
I.V.: Mulțumesc mult! Ar trebui să dau un pic și cu mine, că nu vreau să mă extrag, dar trebuie dat de pereți cu noi înșine, pentru a repune cultura în centrul actului de guvernare și în centrul interesului public, până la urmă.
N.A.: Trebuie neapărat făcut ceva, pentru că până la urmă, altfel, o să ne pară foarte rău!
I.V.: Mulțumesc mult, Nicu!
N.A.: Ciao! Toate bune!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Radu Popa, deputat: Prin icoanele de la Costișata, ochii Iisus Hristos ne invitau să credem mai mult în noi înșine

Publicat

pe

Deputatul PSD Radu Popa a fost prezent, astăzi – 24 septembrie 2023, alături de președintele Consiliului Județean Dâmbovița – Corneliu Ștefan, la invitația IPS Nifon – Arhiepiscopul și Mitropolitul Târgoviștei, la târnosirea bisericii din satul Coștișata, comuna Bezdead.

„Biserica e o poartă spre cer, iar cu fiecare deschidere a unui nou lăcaș de cult, clerul face și o invitație credinciosului creștin spre redescoperire. Poate că și de aceea, ziua de astăzi a fost aleasă pentru târnosirea bisericii Costișata din comuna Bezdead Dâmbovița. Biserica poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril și a fost ridicată cu eforturile preoților și al vrednicilor din zonă.

În mătasea icoanelor stau îngerii și cu forța energetică a spiritelor lor, aceștia se roagă pentru noi. În duminica în care Biserica amintește despre episodul minunii înfăptuite de Christos la pescuit, deschiderea unei noi biserici este o paralelă fericită cu întreaga taină reprezentată de gestul lui Isus, de simbolista corabiei, de semnificația peștilor dar si de propovăduirea unui nou orizont adus de acest miracol. Prin gestul său, Isus ne spune că avem acces la reinventare și arată forța transformatoare a credinței. Prin icoanele de la Costișata, ochii Lui ne invitau sa credem mai mult în noi înșine si in puterea gândului pozitiv”, spune Radu Popa.

La solemnul eveniment religios, alături de sutele de drept credincioși, au mai fost prezenți vicepreședinta Consiliului Județean Dâmbovița – Luciana Cristea și secretarul de stat Ionuț Săvoiu.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Spitalul Județean de Urgență din Târgoviște are, de luna aceasta, și Cabinet de Medicină Sportivă

Publicat

pe

Una dintre problemele mari cu care s-a confruntat mulți ani Spitalul Judeţean de Urgenţă din Târgoviște a fost reprezentată de lipsa medicilor pentru anumite specialități. Prin implicare, căutare, perseverență, comunicare și negociere, conducerea Consiliului Județean Dâmbovița și cea a Spitalului Județean de Urgență, respectiv președintele Corneliu Ștefan și managerul Claudiu Dumitrescu, au reușit să depășească această barieră a neprevăzutului și incertitudinii și să aducă la Târgoviște medici de calitate, în majoritate tineri dispuși să-și creeze aici o carieră, să se pună în slujba pacienților cu dedicație, în cam toate specializările.

Acest proces de atragere a cadrelor medicale către Spitalul Județean de Urgență din Târgoviște continuă. În afară de dotările excepționale care există și de cele care vor urma, medicii care au ajuns la Spitalul Judeţean Târgoviște au realizat rapid că există aici o echipă omogenă, distinsă, că există colaborare și transparență decizională. Meritul pentru acest climat echilibrat, de colaborare, este al managerului Claudiu Dumitrescu. A spus că vrea o echipă medicală puternică la spitalul din Târgoviște și iată că s-a înfiripat! Și, ce este important în tot acest circuit al dezvoltării componentei umane la nivelul unității medicale, conducerea Consiliului Județean Dâmbovița a fost mereu aproape, decisă să sprijine total sistemul sanitar dâmbovițean.

De curând, la Spitalul Județean din Târgoviște, în Policlinică, s-a redeschis luna aceasta, după o lungă perioadă, un cabinet de Medicină Sportivă, despre care mulți spuneau că nu mai este posibil așa ceva. Sunt puține instituții medicale din regiunea de sud a țării care se pot lăuda că au în structură o asemenea componentă.

Dr. Matei Cristescu – specializare Medicină Sportivă

Tânărul medic al cărui cabinet a fost luat cu asalt încă din primele zile de dâmbovițeni și nu numai, este din București și a venit la Târgoviște prin transfer de la Spitalul Judeţean din Miercurea-Ciuc. Dr. Matei Cristescu ne-a făcut o impresie bună de la prima întâlnire. Este deschis, politicos, zâmbitor. Pregătit să facă față oricăror provocări profesionale, să răspundă exigențelor impuse de profesia sa, de colectivul căruia i s-a alăturat.

Era deja coadă la ușa cabinetului aflat în Policlinica din cadrul Spitalului Județean din Târgoviște. Am aflat că lista cu programări este plină. De consultațiile și recomandările medicului de Medicină Sportivă au nevoie sportivii profesioniști și amatori, persoanele care vor să practice o anumită disciplină sportivă în afara ariei competiționale, dar și copiii, tinerii, adulții care doresc să frecventeze o sală de fitness. Nu este indicat să te apuci să lucrezi la aparate de forță, să tragi de fiare cum zice românul, fără indicațiile prețioase ale specialistului în Medicină Sportivă.

Dr. Claudiu Dumitrescu – manager Spitalul Județean de Urgență din Târgoviște

„Conform legilor în vigoare, avizul medico-sportiv are o valabilitate de 6 luni. La fiecare 6 luni, sportivii sunt nevoiți să își ia această viza fără de care nu pot participa la competiții. Ar fi bine, ar fi indicat, ca și cei care practică sportul de agrement, de întreținere, să treacă pe la cabinetul nostru. Chiar dacă te duci la sală, ai nevoie de o adeverință medicală. Nu ar trebui să facem sport după capul nostru”, ne-a explicat dr. Matei Cristescu.

În cadrul cabinetului de Medicină Sportivă, evaluarea constă într-un consult specific, examen EKG, analize de sânge, de efort și, pe viitor, ne-a spus tânărul medic Matei Cristescu, va fi diversificată gama de investigații.

Program Cabinet Medicină Sportivă
Spitalul Județean de Urgență din Târgoviște (Policlinică)
Luni-vineri: 08:00-15:00
Programările se fac la numărul de telefon: 0725.789.788

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats