Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat, actorul Mircea Diaconu. Un podcast despre viața culturală și politică a unui actor de excepție

Publicat

pe

Un actor desăvârșit și un scriitor talentat, care regretă că nu a publicat mai mult până acum; a intrat în politică sperând că va putea fi un activist al binelui și a constatat că cea mai mare problemă a oamenilor politici e aceea că învață cuvinte, nu idei. Mircea Diaconu a venit la microfonul Avangardei pentru o ediție de excepție, în care mărturisește, în premieră, detalii referitoare la proiectul de a scrie culisele teatrelor din timpul comunismului, incluzând episodul cenzurii Revizorului lui Pintilie, la care participă chiar angajați ai teatrului. Vom afla secrete din „spovedania” lui Mircea Diaconu la Liviu Ciulei, din Franța, picanterii din anii de glorie și „eden” ai Teatrului Nottara, dar și experiențe din timpul filmării capodoperelor lui Nae Caranfil, Asfalt Tango și Filantropica. Un actor complet, care a cucerit lumea teatrului și a filmului convins că oricine, în viața asta, e un actor, chiar și un bărbat care își repetă îndelung momentul primei declarații de dragoste pentru o femeie. Despre emoții, regrete și lucruri (im)pardonabile din lumea teatrului și cinematografiei românești, aflăm în direct, la Avangarda, de la Mircea Diaconu!

Interviul integral poate fi accesat la următorul link: https://youtu.be/GDleP3ayGGA

Mircea Diaconu despre spectacolul „Scandal la Operă”: „Eu am oprit spectacolul, nu am mai vrut să joc”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Astăzi am bucuria să îl am invitat pe marele actor, Mircea Diaconu! Domnule Diaconu, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Mircea Diaconu: Cum să nu accept? Vorba aceea! E important, mai ales când treci de o vârstă, să te mai întrebe cineva: ai înțeles ceva din lume sau nu ai înțeles? Dacă nu te întreabă nimic, te duci în liniște, și e păcat.
I.V.: Ce e mai important? Întrebarea sau răspunsul?
M.D.: Sunt dependente.
I.V.: Sunt două episoade care leagă primul meu mandat ca ministru al Culturii de dvs. Cu siguranță, prima mea prezență la un teatru, ca ministru, era în 21 decembrie 2014, și la Teatrul Nottara, jucați pentru ultima oară, cred că era reprezentația cu nr. 110, în Scandal la Operă. A avut un mare succes, Petre Bokor era regizorul piesei, și atunci am venit, împlineați 65 de ani. Îmi amintesc cu mare plăcere acea seară, nu știu dacă vă amintiți.
M.D.: Da, îmi amintesc, știu că l-am oprit, eu am oprit spectacolul, în sensul că nu am mai vrut să joc.
I.V.: De ce?
M.D.: Erau alte spectacole interesante, moderne. Lăsăm loc. S-a jucat suficient și bine.
I.V.: Scandalul s-a mutat apoi la Operă, de mai multe ori…
M.D.: Se duce, se întoarce…

Mircea Diaconu, nemulțumit de continuitatea reformelor din politică și cultură: „Ai venit pe un scaun, ștergi tot ce a fost înainte, ca și cum iei lumea adevărată mereu de la capăt”

I.V.: Și al doilea episod, este după ce am ieșit din Guvern, ați fost dintre cei care m-au sunat în momentul respectiv. A fost important. Îmi amintesc de telefonul dvs. în prima zi de ieșire din mandat, asta era un an mai târziu, în noiembrie-decembrie 2015. De ce credeți că solidaritatea aceasta, chiar între oameni care ocupă aceeași funcție, aceeași poziție, de pildă, este tot mai rară în România?
M.D.: Din păcate, dar e un principiu care apare, sau mă rog, îl poți vedea, înțelege, cu niște costuri foarte mari. Și de la distrugerea CAP-urilor, dacă vreți, sau a țevilor… s-a răzbunat lumea pe țevile de la irigația aia veche, chestii de tipul ăsta… Nu, domnule, ce a fost înainte poate fi greșit, dar nici chiar tot, mereu, ceva trebuie să duci mai departe din ce a fost. Cam asta… și ștafeta aceasta nu funcționează în România, și e o vorbă veche și vestită a Marthei Bibescu, mi se pare, care ar fi spus că românii nu și-au dat niciodată un mare proiect de la o generație la alta, cu excepția Unirii, și din păcate așa este. Vedeți, lumea politică, mai ales, sau administrativă, nu mai e foarte clar, dar ăsta e alt subiect, cât de administrativă e lumea administrativă, și cât de nepolitică, dar în fine, nu este problema mea; ai venit pe un scaun, ștergi tot ce a fost înainte, ca și cum iei lumea adevărată mereu de la capăt.

Mircea Diaconu despre metehnele „puștilor” din meseria lui, a politicienilor și birocraților: „construiesc în gol”. „Domnul Liviu Ciulei zicea: —Copii, nu mai încercați să fiți originali, să inventați, totul a mai fost pe lume. Nu există nimic original.”

I.V.: De ce începe lumea cu noi mereu?
M.D.: Aceasta este o enormă prostie, e o ratare, de fapt, de generație, pur și simplu, și reflexul acesta îl văd și la generații, în fine, într-un fel, nu în totalitate, dar pe ici, pe colo, apare fenomenul acesta. L-am văzut și în timpul nostru. Negarea a ceea ce a fost. Este o prostie imensisimă. Domnul Liviu Ciulei, care, cum trec anii, nu încetez să îmi aduc aminte, și să țin minte, și să înțeleg o dată în plus ce spunea în urmă cu zeci de ani. Zicea: „Copii, nu mai încercați să fiți originali, să inventați, totul a mai fost pe lume. Nu există nimic original. Totul pe lume a mai fost, cândva, într-un fel. Totul e să înțelegi lucrul acesta și să duci mai departe ce a fost. Să înțelegi ce a fost, pe cât posibil, să citești și să afli, și să duci de acolo mai departe.” E ca și când ai face o casă fără fundație. Mereu trebuie să construiești în gol, să crești în gol… Nu! Exact pe ce a fost înainte trebuie să construiești ca să fie o fundație serioasă. Din păcate, văd asta și la puștii de azi, în meseria mea, vorbesc nu doar de administrație și de politică, nu, pur și simplu… Am fost profesor la Facultatea de Teatru și Film, profesor de film, actorie de film. Șeful catedrei chiar, am fost. Primii ani, 90, 1-2-3-4, cred că 5. Și atât. Mi s-a părut fundamental să mă duc să predau. Să predau în sensul fizic, aproape. A preda ce ai înțeles, ce ai văzut, să predai celorlalți.

Ce l-a nemulțumit pe Mircea Diaconu în cariera de profesor?

I.V.: Să dai moștenirea mai departe.
M.D.: A preda, asta însemna în capul meu. Și am făcut un fel de atelier de actorie de film, împreună, regizorii cu studenți, cu actorii, cu scenariștii, deci, cumva, grupe mici, de tineri, cărora le dădeam o temă de lucru, și stăteam să văd cum cresc, cum se creează relațiile profesionale între ei. Asta era grija mea, plecam mereu din ceea ce se întâmpla și vedeam, din exemple vechi, din întâmplări, clipe de grație profesională, și pe film, și pe teatru, și din când în când, vorbind și povestind ce se întâmplă în spectacolele din anii ’60, ’70, chiar ’80, din cele mari, uriașe, care au fost, vedeam în ochii lor că nimic! Și mă opream și întrebam: „Ați auzit de ce spun eu acum?„ „Nu!” Și la rândul meu, în ochii mei, începea deșertul. Întrebam: „Voi nu aveți istoria teatrului contemporan? Că e o disciplină!” „Ba da!” „Păi și cine e profesor acolo?” Și mi-au spus cine, nu mă apuc acum să dau nume. Era exact o persoană celebră, foarte bun profesor, cunoscut, care fusese coleg cu cei despre care vorbeam eu. Vorbeam despre David Esrig, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, marile nume, uriașe, ale teatrului și filmului românesc. Eh, am fost colegi! Nu mai vorbim de ei? La disciplina aia! Eu aveam altă disciplină, în facultate, nu trebuia să mă duc eu în partea aia! Nu, mă simțeam dator să povestesc. Numai nu le jucam spectacolele alea vechi. Au fost spectacole uluitoare. Anii ’70, ani ’60!

Mircea Diaconu: „Liviu Ciulei m-a luat de gât și m-a pus acolo!”

I.V.: Ați terminat IATC în 1971.
M.D.: Da!
I.V.: Și în 1972 Liviu Ciulei, pe care l-ați pomenit mai devreme, v-a invitat…
M.D.: Nu m-a invitat, m-a luat de gât și m-a pus acolo… Asta cu invitatul este azi!
I.V.: La Teatrul Bulandra. Unde ați stat 10 ani, până în 1982.
M.D.: Da!

De ce nu se vorbește despre perioada comunistă? Mircea Diaconu: „Vorbim prea puțin despre lucrurile acestea, sau mă rog, cei care au trăit și au trecut pe acolo pun pe masa publică en gros subiectul numit comunism sau perioada comunistă, și e profund greșit”

I.V.: Eu deși nu sunt asistent la Istoria teatrului contemporan, mă documentez. Sunt oameni apropiați invitații mei, pe care îi prețuiesc, mă pregătesc pentru ei. Pare că e o improvizație, dar e o improvizație foarte controlată, lucrată. Ați stat 10 ani în perioada extraordinară a teatrului municipal, Bulandra. Cum era Liviu Ciulei pentru cei care astăzi nu știu cine era Liviu Ciulei, dacă ar fi să îl descriem, cum era?
M.D.: Ca să înțeleagă cine ne ascultă, cam unde era situația, vorbesc de anii ’70, ’68-’75, maxim, asta a fost perioada aceea bună. Aveam o premieră. În București! Și aveam cinci cronici. Trei erau din România, pentru că atâtea ziare erau, Scânteia, România Liberă și Scânteia Tineretului, 3 cronici de acolo, și mai aveam 2 de la Londra. Pentru că veneau la premierele noastre cronicari din Londra, și aveam cronici și la Londra. Iar când pleca Teatrul Municipal în turnee europene, era primit… cum să spun, a câștigat premii, Teatrul Națiunilor, cu Troilus și Cresida, de la Teatrul de Comedie, au fost niște vremuri senzaționale! Cultural, și nu numai cultural. Vorbim prea puțin despre lucrurile acestea, sau mă rog, cei care au trăit și au trecut pe acolo pun pe masa publică en gros subiectul numit comunism sau perioada comunistă, și e profund greșit. Și e greșit pentru că am fost acolo și știm. Dacă vrei, toată porțiunea comunistă se poate împărți în felii de câte zece și cred că nu seamănă una cu alta, dar deloc, deloc! A fost una, o primă parte, aia îngrozitoare, de după război, cu tancurile sovietice…

Mircea Diaconu, despre părțile bune din timpul decadelor întunecate: „Nu știu ce film apărea undeva în lume, în două zile apărea la București și îl vedeai! La București! Aveai acces!”

I.V.: Stalinismul!
M.D.: Cu Canalul și cu monstruozitatea aia… Gheorghiu Dej. După care a fost o deschidere surprinzătoare, o revenire, cumva, o spălare pe mâini, asta însemnând ’64-’65, când Congresul al IX-lea a avut loc și s-au scos deținuții politici, în fine, lucruri de tipul acesta, și a urmat o porțiune pe care puțini și-au explicat-o, eu fiind pe acolo și fiind și prima din viața mea, în care am fost foarte atent, și țin minte foarte bine despre ce a fost vorba. Domnule, era senzațional! Nu știu ce film apărea undeva în lume, în două zile apărea la București și îl vedeai! La București! Aveai acces! Televiziunea era senzațională, cu documentare, senzaționale, din toată lumea! Senzațional era! Toată lumea s-a blocat în anii ’80, unde televiziunea era monstruozitatea aia de două ore cu cei doi, două personaje de tristă amintire. Însă, de ce a fost așa? S-au scris mari cărți! Marin Preda, Delirul, Dumnezeule! Câte cărți s-au scris în perioada aceea! Splendide cărți! Spectacole de Teatru, turnee internaționale, toate! Porțiunea aceea scurtă! De ce a fost așa? M-am gândit, m-am tot gândit! Ce-a fost, Domnule? Păi uite ce a fost. S-a ieșit din monstruozitatea aia din Canal și din închisori, și bătrânii domni, gen Maurer, mă rog, vreo cinci-șase dintre greii partidului de la vremea aceea, probabil așteptau să se împace cu lumea, să facă altfel, au găsit varianta cu unul tânăr dintre ei, care îi asculta, era cuminte, că până atunci era cuminte, și rezonabil, și tânăr, și nu știu ce. Și îmi imaginez că se gândeau că nu le iese din cuvânt. Și l-au pus pe Nea Nicu. După care, după părerea mea, în tot intervalul acesta, până în 1971, momentul tezelor din iulie, nea Nicu și ei au făcut politică de cadre la vârf. Și sus erau niște lupte crâncene, pe care noi nu le știam, că nici nu aveam cum să le știm, și nici nu s-au uitat jos, la societate. Ne-au lăsat în pace, ca să spun așa. Și atunci îți făceai profesia, meseria.
I.V.: Liberalizarea, procesul acesta de liberalizare prin cultură, deci a fost cu voie de la partid, cumva.
M.D.: Nici nu se uitau, asta e părerea mea. Că era o formă de cenzură, bineînțeles, dar funcționa ca ceasul, știai să te ferești, se aprindea roșu, te opreai șamd. Nu era asta problema, și te puteai descurca, învățasem! Știam exact cum să îi fentăm, de nu se poate, și ieșea ca noi. Știam lucrurile acestea. Nu! Dar nu au umblat cu satârul, nu au strâns de gât, pentru că se luptau între ei, și nea Nicu nu avea puterea. El a avut puterea încet-încet, a schimbat oameni, sisteme, și-a pus oamenii colo-colo, modifica ici-colo, încetișor, și una-două mai auzeai, că nu știu care e pensionat – din cei grei, care contau enorm, mă rog, nu îi enumăr, că nu are niciun sens – și îi simțeai, îi auzeai, că ăla e nu știu unde, celălalt e dat la o parte, șamd, câte unul, câte unul, până s-a instalat cum trebuie. Când s-a instalat, poc-poc, s-a apucat să facă ce aștepta să facă. Și iată, au ieșit anii ’80, care au început în ’71, teoretic. Practic, mai târziu un pic, dar teoretizarea au făcut-o în 1971.
I.V.: Și acesta e momentul când vă aduce Liviu Ciulei, în ’72.
M.D.: Exact!

De ce își ia Mircea Diaconu cafeaua cu el? „Face o cafea la ibric, nu mai găsești cafea la ibric nicăieri, toți sunt cu butonul!”

I.V.: Ce avea el special? Eu cred că e important să vorbim de Liviu Ciulei, nu doar pentru că l-am invitat pe Mircea Diaconu, dar e și centenarul. Sunt 100 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei, și nu sunt sigur că o să aibă parte de o aniversare așa cum merită.
M.D.: Mă tem că nu, pentru că nici când s-a prăpădit, lumea românească nu a fost atât de îndurerată sau de atentă pe cât este astăzi nu știu pentru cine, nu știu, pentru alții, care, poate, nu sunt la nivelul acela. Pot să fie mai zgomotoși public, dar de nivelul lui Ciulei, nu am avut și nu o să avem multă vreme. De rasa lui Ciulei! Aristocrația lui Liviu Ciulei, aristocrația intelectuală! Și când zic asta, zic de un om de o simplitate rară, și o spun pentru că îmi e dor și drag de el. Dimineața, la repetiții, era, la 10.00 era repetiția. Nu venea niciodată la 10 fix. Dar mai târziu mi-am dat seama, mult mai târziu. Nu pentru că nu venea el la 10.00, ca nu cumva el să vină și să nu fim noi toți. Adică, delicatețea lui de a nu ajunge în postura de a zice: „Copii, de ce întârziați?” sau lucruri de tipul acesta. Nu! Se ferea de lucrurile acestea, nu avea nevoie. Teatrul e altceva, sau ar trebui să fie. Și spun asta ca o mică paranteză, am pățit de două ori, în două teatre importante, unul, îmi pare rău, e chiar Nottara, eram pe stradă și am vrut să intru puțin, și m-am dus sus, la fata de la personal, să beau o cafea. Face o cafea la ibric, nu mai găsești cafea la ibric nicăieri, toți sunt cu butonul!

Mircea Diaconu, legitimat la intrarea în Nottara: „După două minute, vine portăreasa și zice: „Să îmi dați să fac o copie a buletinului dvs. Uitați badge-ul de vizitator!” „Cum adică, ați înnebunit? E SRI aici, e multinațională, ce e aici? E teatru, domnule! Un teatru e deschis!”

I.V.: Mai bună ca aceasta de la Săftica?
M.D.: Da, dar aceasta e de ibric. De ce vin cu ea după mine și nu accept alte cafele, de stradă? E de ibric! Mă duc și intru. După două minute, vine portăreasa și zice: „Să îmi dați să fac o copie a buletinului dvs. Uitați badge-ul de vizitator!” „Cum adică, ați înnebunit? E SRI aici, e multinațională, ce e aici? E teatru, domnule! Un teatru e deschis! Teatrul, ca instituție, trebuie să fie ceva în care te simți bine prin simpla intrare pe ușă! Că ești cetățean sau că ești participant.” Așa era domnul Ciulei. Domnul Ciulei venea… și avea o sticlă cu cafea, asta este, plată, așa, o ținea în buzunar, o punea așa, pe lojă, și după aceea ne pregăteam să începem repetițiile. Repetițiile sunt grele, e partea cea mai grea a muncii și a meseriei noastre. Repetițiile – e din ce în ce mai greu, de la lectură, până e premiera! E ca un fel de curbă a efortului și a încrâncenării nervoase și creative până la disperare când se naște.
I.V.: La Izvor, la sala de la Izvor.
M.D.: Să zicem că la Izvor, acum să fim la Izvor.
I.V.: Acolo era și UNATC cândva.
M.D.: Acolo am făcut. Sigur. Să zicem la Izvor sau la Icoanei, nu are importanță unde. Și noi pe acolo. Începe o mică conversație, pe un subiect care nu avea relevanță, nu știu, un subiect… „uite, îmi aduceam aminte ieri când eram elev, aveam un profesor de istorie, care avea o temă, și deschidea subiectul, tema de istorie. Și povestea, spunea, și parcă retrăia luptele sau așezările… tema aia avea o tensiune în ea. Și la un moment dat făcea: Elev, nu te mira!” Își construia tema, sau mă rog, pledoaria profesională, cum să spun eu, ca pe o prestație actoricească de-a dreptul, pentru publicul lui, al profesorului, care erau elevii. Și elevii aceia trebuiau impresionați, emoționați, convinși, nu era o chestie simplă, aveți de învățat de aici până aici, intrați pe net dacă nu, și scoateți de acolo rezumatele. Ceva de genul acesta, nu! Și uite așa, ținea un subiect! Și noi mai adăugam câte ceva, era o conversație plăcută, cu cafeaua lui în mijloc. Și a noastră, care mai avea. Dar așa, fără niciun efort. Și zicea: „Ah, da! Uite, de exemplu, dacă tot discutăm, scena cutare – din spectacolul pe care tocmai îl făceam – hai să o și încercăm. Tu și tu, hai, să o încercăm!”, pentru că își crea din povestire subiectul sau începutul, ca să nu se intre direct în repetiție. Hai, băieți, gata! Scena cutare, liniște peste tot, chestii din astea de azi! Nu, intram toți, în poveste.

Metoda Liviu Ciulei: „Spun și eu o prostie!” „Spune și tu o prostie!”

I.V.: În atmosferă. Într-o stare!
M.D.: Da, exact. Și lucram, lucram, lucram. La un moment dat, Dan Nuțu, de exemplu, că el avea din astea… „Pot să spun și eu o prostie?” „Te rog!” zicea Ciulei. Și spunea o prostie, câteodată era o prostie. Dar câteodată zicea: „Să știi că ai dreptate!” și plecam toți în calea aceea, așa încât la finalul unui spectacol, care era gata, era să spun nici dracul, scuzați, tăiați, beep! Dar nimeni, nici dracul nu știa de unde a plecat soluția asta senzațională, și nu știu, te întreabă un cronicar: „Cum a venit chestia asta?” De exemplu, în Noaptea Sfântului Bartolomeu, Elisabeta I, făcută de Liviu Ciulei, era un fel de ploaie de păpuși rupte, fără un picior, fără nu știu ce, păpuși! Păpuși, pur și simplu, care cădeau într-un fel de lumină specială, fără pânză albă, dădea o senzație de moarte și de rupere, fără să vezi sângele lui Dumnezeu sau șamd! Era atât de frumos! Nu știa nimeni cum s-a ajuns acolo! Din aproape în aproape. Adică, scotea din tine, din tine, din tine, din toți colaboratorii de acolo, inclusiv electricienii, ca să facă și efecte, toată lumea scotea ce e mai bun. Simțeai nevoia să pui pe masa aceea rotundă, vorba lui Nuțu, „Spun și eu o prostie!” „Spune și tu o prostie!” Pe toate, le puneam pe masă! Iar el alegea din toate ce ținea, ce nu ținea, ce era corect, fiind greu de spus că a fost regizor, că nu a fost regizor, a fost și arhitect, și scenograf, și actor, pe toate le-a făcut! Dar peste toate avea un bun simț și o măsură de artist, de artist total! Când alegea culorile unor decoruri, vai, dar ce probleme erau, cât se gândea, cât le încerca! Numai soția mea când cumpără ceva … ia și pleacă, ceva de genul acesta! Erau zile întregi în care el se chinuia să găsească exact nuanța, fără să deranjeze pe nimeni, stimulând pe toată lumea din jurul lui. Intra în Teatru dimineața, portarul, poate șoferul, erau acolo; îl vedea mai trist pe portar, îl întreba, poate de soția lui, și știa! Și ținea minte perfect! Câți copii are, ce probleme are, și era portarul, nu era altcineva! Așa ar trebui să fie într-un Teatru. Când ne-am văzut ultima oară, am încercat să reamintesc că erau 90 de ani de când s-a prăpădit alt mare actor…
I.V.: George Constantin! Chiar voiam să vorbim.
M.D.: Un actor de trupă! Sigur că da. Asta înseamnă trupă! Trupa era cu portar, cu tot. Trupa era cu toată lumea, și cu șoferul teatrului. Când plecam în turnee, pleca trupa! Și toată lumea făcea ceva! Toată lumea era importantă. Fiecare dintre oameni sau dintre noi făcea ceva, și am făcut chestiuni senzaționale, în SUA, Canada, chestii de tipul acesta, uriașe.

Cenzură absolută: Revizorul și scandalul Pintilie. Mircea Diaconu: „Singurul spectacol interzis totalmente, după trei reprezentații, cu o comisie care a venit de la cel mai înalt nivel, secretarul cu propaganda al PCR, trei personaje, au venit sus, la balcon, au văzut al treilea spectacol, și seara am văzut, pe televizoare, comunicat de interzicere a spectacolului, închidere a teatrului”

I.V.: Cum a fost întâlnirea cu Lucian Pintilie și care e povestea acestei piese impresionante, Revizorul?
M.D.: Iarăși, nu vorbim despre asta. Asta este piatra de încercare și de răsucire a teatrului românesc adevărat, ruperea. Deci din acest dolce far niente, minunat, din anii ’68 până în ’72, ruperea a fost exact Revizorul lui Pintilie. Singurul spectacol interzis totalmente, după trei reprezentații, cu o comisie care a venit de la cel mai înalt nivel, secretarul cu propaganda al PCR, trei personaje, au venit sus, la balcon, au văzut al treilea spectacol, și seara am văzut, pe televizoare, comunicat de interzicere a spectacolului, închidere a teatrului… ceva monstruos, monstruos! Asta a fost! Și nu vorbim de asta, și suntem toți eroi! Nu vorbim de asta! Sunt niște oameni, și nu prea mai sunt în viață, cei care au participat la ruperea asta, la uciderea asta șamd. De acolo a pornit totul. Tot ce s-a numit anii ’80, de care nu ne-am vindecat nici azi, după părerea mea.

Oamenii teatrului, vinovați de cenzurarea Revizorului? Mircea Diaconu, mărturii exclusive și incendiare: „L-au distrus pentru că, e poate prima oară când spun lucrul ăsta, m-am ferit din multe motive; acolo sus, când a venit comisia aceea cu trei ștabi mari, și au stat și au văzut spectacolul, în stânga și în dreapta lor au stat doi oameni de cultură, deci din lumea noastră, care le traduceau tot timpul în ureche ceea ce vedeau tovarășilor. Niște interpreți, ca să spun așa.”

I.V.: Ce avea atât de subversiv, de periculos, Revizorul lui Pintilie?
M.D.: Nu știu ce avea, nu știu ce avea! Dar avea! Avea o forță, spectacolul, era o combinație, cu adăugiri, la Revizorul lui Gogol, erau și niște alte texte din Cehov, era lumea aceea! Acolo era un primar, care era Toma Caragiu, o forță a naturii, o monstruozitate… și care, în bârfa colaterală a spectacolului, părea că e tovarășul Nicolae Ceaușescu în zona aceea. Încuiat, prost, firește, că de aia și cădea în plasă, că ăla, Revizorul, nu putea fi confundat, de fapt, confuzia era pentru niște oameni proști, o lume încuiată, dar era lumea aceea de control total, de… exact lumea aceea! Exact lumea aceea! Și era o chestiune de tipul acesta, dar nu foarte vizibilă. Era lumea în întregul său. O lume care ajunsese la absurd, la demență, în care copiii care se nășteau, căci eu jucam în spectacolul acela, deși aveam 22 de ani, jucam Bobchinsky și Dobchinsky, doi nobili scăpătați, idioți, din poveste, vreau să spun, și care făceau, de fapt, confuzia, aduceau confuzia Revizorului șamd. Eu aveam un copil în poveste. Nu în textul original. Dar în poveste, în spectacolul lui Pintilie, aveam un copil. Iar copilul era o ciudățenie, era, mă rog, în așa fel încât și copiii se nășteau altfel. Anormali. Totul era o monstruozitate, tindea la demență, și în costume, și în stil de joc, o lume dementă, care finalmente… se termina spectacolul cu Apocalipsa, cu adevărat. Toată lumea aceea, cred că erau vreo 80 de personaje, într-un spațiu scenografic extraordinar, care avea pe fundalul său scena goală, nimic, numai pereții scenei de la Izvor, și erau o pasarelă din tablă. Și tabla, când mergi pe ea, vă dați seama ce sunete face, ca și când ai traversa o pasarelă, pleca din stânga, mă rog, nu vedeai cum intră, și noi intram, și ne-am dus undeva, și făceam înconjurul scenei, coborând prin față, pe niște scări, când intram în scenă. E ca și când toată pasarela asta din metal ar fi fost arsă, topită și răsucită, chinuită, contorsionată, care se termina cu scările astea. Mai cobora maiestuos primarul, care era Toma Caragiu, la un moment dat, și cu Tamara Buciuceanu, care era soția lui, și el spunea, din text: „Urcăm, urcăm, urcăm!” Și ei coborau pe scări, pe trepte șamd. Era atât de frumos spectacolul, atât de comic, de absurd, încât te apuca o frică de pielea găinii, pur și simplu, era un spectacol de o forță, cum să spun, nu cred că era om în sala aceea, cronicar sau nu, care să aibă spațiu să zică: aia da, aia nu, chestii de-astea. Nimic! Venea peste tine ca un tăvălug. Finalmente, peste tot, apărea un fum, din acesta, greu, care înghițea lumea, și toți mureau gazați, și mureau ca în Bruegel, erau forme de Bruegel, pe toți pereții, din noi făcute, toți muream cumva agățați, șamd. Eu, mă rog, nu eu, Bobchinsky și Dobchinschy, eu eram Bobchinsky, și un extraordinar actor, care s-a prăpădit și el mult prea devreme, Mihai Pălădescu, de la Teatrul de Comedie, noi eram cei doi nobili scăpătați, și nouă deja, cu o scenă dinainte, ni se scoseseră ochii. Eram într-un hal fără de hal, undeva jos, acolo, și când toată lumea asta era moartă, agățată, sufocată, și a rămas ca în Bruegel – o pauză: ce înseamnă o pauză pe scenă, ce formă are o pauză în teatru pe scenă, trebuie să știi treaba asta, la facultate nu aud pe nimeni vorbind de lucrurile astea, nu mai contează, parcă e la normă, totul făcut sec, rece, groaznic, în fine, nu mai contează; o pauză lucrată enorm, apoi o muzică serafică se auzea, și se ridicau cei doi, fără ochi, eu și Pălădescu, cu copilul nostru degenerat, de mână, și începeam să venim ușor, încoace, către rampă. La jumătatea drumului ne opream, era o muzică serafică, rafinată, și bruscamente intra clasica clowneriei, tap-ta-ta-ta-ta-ta, pe toate canalele, uriaș! Circul, comicul, și toți morții, toată lumea aia, sărea în picioare, actoricește, Arlechino, șamd. Absolut extraordinar, vă spun, spectacolul era uriaș, puternic, rupea tot. Cel mai atare a deranjat nu asemănarea, că erau și alte situații, Caragiu făcea și alte chestii la televizor, mai rele poate, concret, public, decât asta, dar era atât de admirat spectacolul, până să iasă, chiar! Atât de admirat, uriaș, că devenea reper spectacolul! Și nu aveau nevoie de chestii de tipul acesta, nimeni nu avea nevoie de chestii de tipul acesta, de un nivel cultural uriaș. Cam despre asta e vorba. L-au distrus pentru că, e poate prima oară când spun lucrul ăsta, m-am ferit din multe motive. Acolo sus, când a venit comisia aceea cu trei ștabi mari, și au stat și au văzut spectacolul, în stânga și în dreapta lor au stat doi oameni de cultură, deci din lumea noastră, care le traduceau tot timpul în ureche ceea ce vedeau tovarășilor. Niște interpreți, ca să spun așa.

Mircea Diaconu, aproape de scrierea unui volum de dezvăluiri. „Deci am dreptul să vorbesc acum, sau pot să vorbesc acum. Mi-am tot zis, într-o bună zi, să stau să scriu niște lucruri, să rămână măcar asta, dar cred că o să scriu mult mai multe” Cine sunt oamenii din interiorul teatrului care au contribuit la cenzura comunistă?

I.V.: Din română, în română.
M.D.: Da, exact, știm cine au fost, și s-au prăpădit. Deci am dreptul să vorbesc acum, sau pot să vorbesc acum. Mi-am tot zis, într-o bună zi, să stau să scriu niște lucruri, să rămână măcar asta, dar cred că o să scriu mult mai multe. A fost o ședință de desființare a Teatrului Bulandra după acest spectacol – de desființare! – ca în anii ’50, de demascare, de cenușă în cap, chestiuni de tipul acesta, clasică, a anilor ’50, pe care eu nu îi trăisem în felul acesta, la Muzeul de Istorie al orașului București, la Universitate, acolo, la Palat, și ne-au ținut de dimineață până seara, cred că 9 sau 10 ore a ținut ședința aia, prelucrare, de nivel maxim cultural, de altfel, și politic, o nenorocire, Ciulei, Toma Caragiu era secretarul de partid al Teatrului, noi ne alegeam secretari de partid în funcție de oamenii de treabă să nu ne facă probleme, așa era pe vremea aceea!
I.V.: Actori importanți!
M.D.: Nu numai asta, nu trebuiau complicații, trebuiau oameni normali, nu politruci, că nu aveam de ce, în teatru, nu. În alte părți, poate da, dar la noi, nu, în fine.

Mircea Diaconu despre cei care au suflat partidului aluziile Revizorului lui Pintilie la regimul comunist: „Încă nu aș spune, pentru că măcar unul dintre ei a fost, până târziu, un nume, și e și acuma. Și e bine să ne împăcăm, când o să scriu, scriu. Dar nu spun încă.”

I.V.: Cine erau cei doi translatori?
M.D.: Încă nu aș spune, pentru că măcar unul dintre ei a fost, până târziu, un nume, și e și acuma. Și e bine să ne împăcăm, când o să scriu, scriu. Dar nu spun încă. Dar acești doi… toate lucrurile acestea le știm de la băieții de la Electric, și de la Lumină, și de la sunet, care auzeau și vedeau tot ce se petrecea. Ei, acolo a fost un episod, în timpul ședinței de demascare. Mai toată lumea zicea: capul jos, să nu ne desființeze. Faceți-vă autocritica, faceți, nu știu ce, mari actori ai teatrului românesc… eu aveam 22 de ani, dar ei aveau 40 de ani, aveau alte vârste șamd și erau cineva, în fine: „nu ne-am dat seama”, chestii din astea, cenușă în cap. Și se scoală unul la un moment dat, sau cere unul cuvântul, și ăia din prezidiu nu au vrut să dea cuvântul, că dădeau cui trebuia, era unul din sală. Și un mare actor, care nici el nu mai trăiește astăzi, zice: „Muncitor.” Era muncitor, într-adevăr, la decoruri, era pictor-scenograf. Deci pictor, lucra, picta decoruri. Un băiat înalt. Datcu îl chema, poate mai trăiește, că nu era bătrân, avea vreo 30 de ani, cred. Și înalt, și slab, se scoală, cu carnetul de partid în mână: „Am carnet de partid, sunt muncitor, la nu știu ce… la prezidiu…” „Foarte bine!” Să facă și un muncitor chestia asta, nu? „Și am asistat, zice, prin forța profesiei, la toate repetițiile, la culise, le-am văzut pe toate, nu știu ce… și pot să vă spun astăzi, cu carnetul de partid în mână, că am asistat la cel mai minunat și extraordinar spectacol și moment cultural care se putea imagina în România. Și sunt atât de mândru…” Mari actori ai noștri se întorceau și mârâiau. El: „dar de ce, ce am spus?” Și era înalt și naiv! Și bun, așa, cum să spun, era o minune!
I.V.: Avea o naivitate! Naivitatea aia!
M.D.: Nu pot să îl uit pe Datcu, al nostru, cum spunea adevărul. Și toți mârâiau. Asta a fost atmosfera. Vreau să scriu lucrurile astea.
I.V.: Mai sunt naivi azi, ca Datcu?
M.D.: Sunt, sunt! Întotdeauna vor fi, și din aceia, și din ceilalți. Așa va fi în orice generație și în orice perioadă.

Gina Patrichi, rol de travestii? Unul dintre cei mai competitivi Brânzovenescu

I.V.: E perioada cea mai frumoasă a carierei lui Mircea Diaconu, acei 10 ani de la Bulandra?
M.D.: Nu așa, am avut un noroc chior, că Dumnezeu m-a ajutat, m-a lăsat să fiu acolo și dânșii m-au luat, pur și simplu, dânsul, domnul Ciulei, ca să zic așa, a fost primul care m-a luat și m-a pus pe scenă! Și repet, aveam 21 de ani jumate, când m-a pus, în Scrisoarea pierdută, între monștrii sacri de la vremea aceea, și mai erau 2-3 săptămâni până ieșea premiera la Scrisoarea pierdută. Atât! Erau gata cu costumele. Eu îl făceam pe Brânzovenescu, puseseră pe rol alte două variante, una cu Mihai Mereuță, actor excepțional, și nu o să credeți, Gina Patrichi! Încercase cu Gina Patrichi în travesti, în Brânzovenescu. Mă rog, m-a găsit pe mine, în ultimă instanță, repet, două săptămâni, atât am repetat. Și a ieșit spectacolul, toți m-au ajutat! Și asta a fost într-un fel, m-au ținut ca pe un copil, îmi spuneau copilul, și mă învățau, mă ajutau, mă apărau!

Mircea Diaconu despre mentori și influențe: „Când te influențează numai cineva, aceea e o formă de copie, de fapt.”

I.V.: Copilul a avut un maestru? Este o persoană căreia îi datorează în mod esențial, Mircea Diaconu, ce e ca actor, azi? Cine v-a influențat cel mai mult?
M.D.: Mulți! Toți!
I.V.: Nu există cineva anume.
M.D.: Nu există numai unul singur. Când te influențează numai cineva, aceea e o formă de copie, de fapt. Nu, peste tot, unde mergi, trăiești, vezi, auzi, am avut sentimentul acesta. Și când eram student, în ultimul an, începusem să conștientizez treaba aceasta. Mergeam pe stradă, auzeam doi vorbind, ciuleam urechea. Câteodată și îmi notam ce auzeam, erau combinații, de gesturi, pe stradă, peste tot! Se adună în tine niște lucruri, de care la un moment dat ai nevoie, dar nu conștient, inconștient, și dintr-o selecție de tip intuiție, iese ceva ce nu poți concepe la birou sau… nu poți altfel, decât în felul acesta. Nu poți altfel.
I.V.: Se poate fără maestru? Fără mentor?
M.D.: Nu se poate fără mentor, dar un mentor adevărat nu te împinge într-un anume loc, sau într-o anumită direcție. Te ajută să te găsești pe tine, să îți găsești propriile căi, mijloace, pentru că aproape întotdeauna când un actor mare este, există, al doilea nu mai poate să fi la fel, trebuie să fie altfel. Or a crește copii altfel, este obligația unui mare actor.

De ce e important teatrul de trupă?

I.V.: La Teatrul Nottara, de asemenea, ați avut o carieră importantă, și ne-am și văzut recent, în urmă cu câteva săptămâni, într-o seară dedicată lui George Constantin, la 90 de ani de la naștere. Ați introdus în intervenția dvs. această idee, care mi s-a părut interesantă, a trupei. Care, astăzi, era o critică la ceea ce se întâmplă astăzi, a dispărut. E un sistem, un soi de mercato permanent, oamenii nu mai au rădăcini.
M.D.: Vin, execută…
I.V.: De ce se întâmplă asta? Se mai poate schimba ceva? O parte din succesul teatrului românesc, înainte de Revoluție, are de a face cu această idee, cu faptul că erau trupe închegate și omogene?
M.D.: Da, da! Și diversitatea unei trupe era esențială! Dacă venea un regizor să pună spectacol cu trupa respectivă avea tot ce trebuie acolo, sau pe cât posibil, aproape tot ce era nevoie. Tipologic, vorbind. Categorii de actori, tipuri de actori, șamd. Nu trebuie să recurgi la importuri, de niciun fel. Dar din cele mai vechi timpuri, teatrul, așa a trăit. Gândiți-vă la teatrul de butoaie, medieval sau șamd. Trupe, trupe! Și care, prin exercițiu, funcționau ca o singură ființă! S-au întâmplat de multe ori accidente de scenă, în timpul Bulandra, trupa lui Ciulei și Pintilie, și dacă apărea un accident de scenă, trupa funcționa ceas. Includea accidentul de scenă ca și când era ultra repetat, ultra știu și tot ce trebuia. Îl includea, îl valida, și funcționa perfect, ceas, mai departe, exact pentru că erau învățați.
I.V.: De ce în România sunt individualități excepționale, dar fac mai greu trupă?
M.D.: Nu, nu, nu e vorba despre asta. Dar, da, se poate discuta așa despre români în general, e adevărat asta.

Mircea Diaconu despre societatea contemporană: „Contează subiectele neesențiale!”

I.V.: Eu cred că nu era numai despre teatrul Nottara ce ați spus dvs. în acea seară, era o idee mai generală, pentru lumea teatrului și societate.
M.D.: E adevărat asta. De ce? Acum, în ultima vreme, și o să spun asta, de ce se sparge tot timpul, ceva, tot timpul? Bucățile arată bine, dar întregul arată nu prea bine. De ce cred asta? Pentru că nu sunt ținte mari! De ce stăteam noi în trupa aia, sau ce ne ținea acolo? Ne ținea ceva, pe toți, altfel, nu știu, veneam acolo, ziceam tu ai salariul mic, tu ai salariul mare, mai fac nu știu ce, fiecare în interesul lui mărunt, încolo-încoace. Ca astăzi! Au treburi, stau puțin aici, cât e, dacă vine ceva, au întors spatele, au dispărut, s-au întors, s-au dus, șamd. În fine, nu intru în amănunte de tipul acesta, de azi. Dar înainte asta ne ținea. A exista sau a face parte din grupul acela, din teatrul acela, din trupa aceea, era, dintr-o dată un lucru de top profesional, de CV total șamd. Proiectele mari te țin la un loc, acum trecem la societate. De aceea, proiectul Unirii, atât de vechi și de mare, de atâtea generații, de la una la alta, a fost un mare proiect. Acum nu avem decât proiecte mici. Uitați-vă ce se întâmplă în lumea de azi. Și nu zic politică, pentru că nu știm unde se oprește politicul și începe ce? Altceva! Nu știm ce. Nu! Totul e și politic, și de fapt noi suntem peste tot. Noi! Nu sunt proiecte mari! Nu sunt ținte mari! Suntem într-o situație mereu comentabilă, și mereu se întâmplă, brusc, nu știu, dar se întâmplă, fără să prevadă cineva, fără să înțeleagă cineva, un fenomen, o ruptură, o ceva. Și toată lumea tratează ruptura aia, care de regulă, e o pioneză într-un întreg. Nu e! Nu vedeți că subiectele, dacă le iei pe rând, sunt subiecte mici, neesențiale.

Mircea Diaconu, nemulțumit: „Câte un obraznic trece pe lângă noi și ne face praf…”

I.V.: Periferice, marginale!
M.D.: Absolut așa este! Un subiect mare pentru noi ar fi depopularea acestei țări, de exemplu! Dispare nația! Iată un proiect uriaș! Faceți ceva să opriți depopularea, dispariția acestei nații, și nu numai ca număr! Ci ca fapte, ca profesii! Pleacă oamenii! Asta e un subiect uriaș! Ce să facem, parcă vine de sus! Dar nu e așa! Nu e așa! Or despre asta e vorba, nu avem proiecte mari pe masă. Or proiecte mari pot aduna oamenii. De ce te aduni cu ăla sau cu ăla? Ca să aia sau ailaltă! Nu pur și simplu să ne adunăm. Da, dar de ce ne adunăm? Spune-mi ce căutăm împreună! Și dacă accept și eu și vreau același lucru, iată cât de mulți suntem dintr-o dată. Altfel, fiecare cu ale lui, nu mă doare, îmi fac treaba, mă duc acasă, tu la fel, tu la fel… și ne spargem! Câte un obraznic trece pe lângă noi și ne face praf…

Spovedania lui Mircea Diaconu la Liviu Ciulei, în Franța: „Și când s-a terminat discuția noastră seara, și am plecat cu mașina, a mai venit și la portieră, așa, și aproape că avea lacrimi în ochi. Adică lumea noastră se dusese, și era de acord cu mine.”

I.V.: V-ați simțit mai legat sentimental de anii de la Bulandra sau de cei de la Nottara?
M.D.: Uitați, cât am fost la Bulandra am trăit în rai, raiul teatral, pur și simplu. Se și spunea că Teatrul Național e cel mai important din țară, dar Teatrul Bulandra e cel mai important din București! Și așa era! Nu se putea… asta era! Bulandra era cum era și ce era! Revelațiile profesionale, clipele de repetiție, de noapte, mai ales, erau nașteri, erau descoperiri, erai prezent la ele! Și oamenii din jur! Ce isteți erau, ce inteligenți! O minune de… Bun! S-a terminat chestia asta, s-a terminat urât! După Revizorul, puțin, a început să se dizolve, nu mai aveam directori, nu mai aveam nimic. Nu intru în subiectul ăsta, că e altul pe care aș vrea să îl scriu. Nu am plecat pur și simplu, Ciulei era în Germania, în America, punea pe acolo, Pintilie era la Paris, pe acolo, noi, trupa, eram de izbeliște. Cineva dintre noi devenise director, dar mă rog, nu era cazul să fie director, era secretarul de partid, pus director interimar, și era de vreo doi ani interimar, și uite așa ne târam de pe o zi pe alta, ca teatru, ca prestigiu, și într-o bună zi, aflăm noi, pam-pam, că el făcea Ștefan Gheorghiu, facultatea de partid, pentru că nu avea altă facultate și nu putea fi pus director de către cei de la partid decât dacă avea studii superioare, și nu le avea. Era provenit din mișcarea de amatori, nu avea importanță. Eh, a început o chestie întreagă, îmi pare rău, cam eu am început-o, că făceam parte din conducerea teatrului, pe vremea aia, conducere în sensul de comitet, al oamenilor muncii, așa se numea, ca un fel de consiliu de administrație de azi. Erau actori importanți ai teatrului, și eram și eu. Am pus problema trupei, și el, domnul acela, stătea într-un scaun, pe scaunul doamnei Bulandra, al domnului Ciulei, și deasupra era tabloul doamnei Bulandra, și eu zic: „Uite, de unde am plecat, și unde am ajuns”, am zis și eu așa. Aoleu! Iarăși, nu dau nume, că sunt nume mari, și unul dintre ei chiar trăiește, slavă Domnului că trăiește și azi. Mare actor și el. Și zice: „Chiar, ce cauți tu, mă, acolo, pe scaunul acesta?” „Cum?” Și a început un fel de mini-revoluție internă, în fine. Au venit cei de la partid, și au zis: „Ce se întâmplă aici?” „Noi, cei din conducerea teatrului, am zis să avem și noi un director, că nu avem director!” „Aveți, pe dânsul, care e interimar aici.” „Poate nu știți sau nu găsiți, vă facem noi o propunere de trei sau patru nume. De scriitori importanți, de oameni de cultură din societatea românească, merităm și noi lucrul acesta! Noi, Teatrul Bulandra”, s-a zis acolo. Și au zis: „Bine, o să aveți director. Noi îl facem, nu dvs.” Și din clipa aceea, ăla a fost directorul, cu derogare, fără să termine facultatea aia, nu are importanță. Am avut directorul, și a început să îmi poarte niște sâmbete mie, de nu pot să spun, că pe ceilalți nu putea să îi atingă de niciun fel. Dar eu eram cel mai vulnerabil încă. Și în fine, îmi purta sâmbetele. M-am simțit așa… și s-a întâmplat așa: întâi am zis, am scris că plec, și când am zis că plec, am fost chemat foarte sus. Pe linie de ministru adjunct al Culturii, ca să zic așa, Ion Traian Ștefănescu, se numea, și care era un tip inteligent. Și m-a întrebat ce s-a întâmplat acolo, și i-am zis tot. Tot! Ca la spovedanie! Tot, tot, tot! „Nu pot să te contrazic, din păcate, dar de ce pleci tu la Nottara?” „Domnule, e mai aproape de casă, nu am niciun alt criteriu, eu plec din rai, și gata, s-a terminat, nu mai e! Nu mai e ce a fost și gata!” Și am plecat la Nottara! Însă exact în vara aia am plecat cu soția mea și cu mașina mea, am ajuns în Franța, și am aflat că domnul Ciulei era acolo. Stătea la un scenograf extraordinar, Radu Boruzescu, lângă Paris, într-un sătuc, unde stătea acolo, și m-am dus. O zi întreagă am stat cu domnul Ciulei acolo, i-am povestit și m-am spovedit. Și i-am cerut voie. Și când s-a terminat discuția noastră seara, și am plecat cu mașina, a mai venit și la portieră, așa, și aproape că avea lacrimi în ochi. Adică lumea noastră se dusese, și era de acord cu mine. Ce a fost, nu mai poate fi și nu mai putea fi. Așa a fost. Dar era divin! Perioada aia de Bulandra din viața mea a fost ceva divin! Asta e!
I.V.: E o perioadă când ați început și ați încercat roluri importante din filmul românesc, ați lucrat cu regizori importanți.
M.D.: Tot timpul!
I.V.: În timpul acela, îmi amintesc în anii ’80, de pildă, Mere roșii, în regia lui Alexandru Tatos! Nici despre Alexandru Tatos nu se aude, deși era un regizor foarte bun. Nu pare un răsfățat al amintirilor și al memoriei.
M.D.: Da, deși merită până în cer și el. A fost un regizor extraordinar, și special, și diferit de ceilalți. Cu filme, care și azi se difuzează în neștire, minunate. Asta e, să vorbim de fete din astea cu buze înțepate, astea sunt subiectele… subiectele sunt nedrept de mici, mărunte! Oh, se zice, dar măcar lumea noastră să vorbească despre ei, să îi accepte ca atare. Da, într-un colț, la critici, printr-o carte, atât. În lumea noastră de azi, lumea creatorilor, ar trebui să și-i asume în continuare, să îi simți vii, ca exemple, ca raportare la ei, la reperele lor, care sunt, unele dintre ele, de neatins, după părerea mea, și în film, și în teatru.

Ce înseamnă celebra replică din Filantropica, „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Mircea Diaconu: „Dar toți oamenii sunt actori.”

I.V.: După Revoluție ați avut câteva roluri memorabile în filmele lui Nae Caranfil.
M.D.: Da, e cu totul altceva!
I.V.: Asfalt Tango, Filantropica! Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Așa să fie?
M.D.: Da! Pomană sau altceva, nu vedeți, că până la urmă, de mai multe ori am făcut un fel de explicație publică. Toți suntem actori, într-o măsură sau alta, într-un fel sal altul. Folosim ingrediente actoricești dintr-o împrejurare sau alta. Ce înseamnă asta? Că un om vrea să meargă într-o audiență. Să obțină ceva. Și atunci, dinainte, se îmbracă altfel, repetă spusele, pledoaria, monologul, acasă, de mai multe ori, se pregătește actoricește pentru momentul audienței. Și când ajunge acolo, o și joacă, obține succes. Sau un om vrea să spună „te iubesc” unei fete. Iarăși, e un moment pe care și-l lucrează. Se îmbracă într-un anume fel, spune lucrul, e o formă de actorie. Toți facem lucrul acesta, într-un fel sau altul. Deci, până la urmă, noi, făcând-o deschis, măcar recunoaștem lucrul acesta de dimineață până seara, toți suntem actori. Dar toți oamenii sunt actori.
I.V.: Nu vă e dor de filmări?
M.D.: Nu filmările în sine. În sine, filmarea e o muncă grea și nu poate să îți fie dor de o muncă grea neapărat. Dar de ce iese mi-e dor, de ce ar putea ieși mi-ar fi dor. Dar sunt povești subțiri. Am refuzat foarte mult în ultimii ani, texte, vreau să zic, care nu mi s-au părut bune. Și după aceea nu m-a mai deranjat foarte multă lume. Dar vreau să mă cucerească un text, să mă supună. Când am citit Filantropica, am căzut de pe scaun. Când l-am citit numai! Ce inteligență, ce construcție! Ai o construcție! Extraordinară! Beton! Scenariul, povestea, filmările, pe măsură, nu s-a greșit cu nimic. E un mare film acela. Și am fost fericit că am făcut și eu parte din el.

Scriitorul-actor: Mircea Diaconu, premiul Uniunii Scriitorilor

I.V.: Pentru că vorbim de texte și pentru că ați spus de mai multe ori că o să scrieți anumite episoade în biografia dvs, mai scrieți? Mă refer la proză scurtă. Aveți un premiu al Uniunii Scriitorilor.
M.D.: Da! Recunosc.
I.V.: În anii ’70.
M.D.: ’77.

Acasă la Mircea Diaconu în anii 1970: „Acasă la mine însemna o cămăruță de serviciu, în care aveam un pat pliant, o masă și o chiuvetă”, „mi-o dăduse dna Clody Bertola”

I.V.: Mai scrieți? La noi, când vine iarna se chema volumul din ’77.
M.D.: Uitați, am scris nu când eram adolescent, cel mai târziu. 20 și ceva de ani aveam, vreo 26-27, când am început să scriu, și deci mai târziu cumva. Și am început să scriu în felul următor. Ajungeam acasă după munca mea, repetițiile mele. Acasă la mine însemna o cămăruță de serviciu, în care aveam un pat pliant, o masă și o chiuvetă. Și cămăruța de serviciu era foarte mică, mi-o dăduse dna Clody Bertola, care era soția lui Lucian Pintilie, și care stătea acolo, pe bulevard, lângă teatru, la etajul doi, și avea în spate, lângă un garaj, o scară de serviciu, o cămăruță mică. Și pentru că nu aveam unde locui, nu aveam nici buletin de București, nici nimic…
I.V.: Ați jucat Buletin de București un pic mai târziu. Obțineați buletinul din timp…
M.D.: Nu, îl dădeam, dădeam buletinul… în fine! Și acolo locuiam, în cămăruța aceea mică. În fine. Și ajungeam și aveam așa, noaptea omului singur… colegii mei toți erau plecați în provincie, eu eram în București, singur. Mă simțeam atât de singur! Cei mai mulți plecaseră la Târgu Mureș și făceau un teatru extraordinar și niște spectacole minunate. Extraordinare! Cu Dan Micu, regizor acolo, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Iencec, grupul colegilor mei era acolo i-am invidiat enorm. M-am dus la ei, de două sau trei ori, cu autostopul, și nu îmi venea să mai plec de acolo. Făceau teatru splendid. Și eu singur și trist ajungeam în cămăruța aia. Și nu știu, am simțit nevoia să mă descarc unei hârtii. Și scriam câteva rânduri, ceva de genul acesta, o ceva. Și după aceea, liniștit, mă culcam, să zicem. Și la vremea aceea, Florian Pittiș prezenta un spectacol cu orchestra Sfinx, făcea un concert în sală, la Izvor. Și citea între bucățile muzicale niște texte scrise de Radu Cosașu, care scria un fel de rubrică în revista Flacăra, splendidă.
I.V.: Din păcate, s-a prăpădit Radu Cosașu. O pierdere uriașă, de care nu suntem conștienți.
M.D.: Exact. Ce om uriaș!

Mircea Diaconu, recitându-și propriile scrieri, ca și când ar fi fost ale lui Radu Cosașu. Ce s-a întâmplat în spectacolul lui Pittiș?

I.V.: Un cinefil, un om cu totul special, și un mare scriitor. Unul dintre cei mai importanți nuveliști.
M.D.: Chestiile astea din Flacăra erau extraordinare. Și Pittiș citea câte o bucată din Cosașu între astea. Și la un moment dat, stând eu în cămăruța asta amărâtă, acolo, seara, bate cineva tare, că nu aveam telefoane mobile pe vremea aceea. Era regizorul tehnic de la Teatru, că știa unde stau, eram peste drum de teatru. Și zice: „Vino, vino repede, că Pittiș are o problemă, nu poate să vină la spectacol, și să faci tu, în locul lui, la spectacol, la concept, o chestie scrisă”. Mă îmbrac, mă duc, și zic: „Dați-mi dosarul”. Avea un dosar, el. „Păi e încuiat, pentru că e în fișetul cutare, cheia nu e aci!” Disperați, ăla era încuiat, spectacolul urma, și eram disperați. Mă duc repede la cămăruța mea, și îmi iau micile mele hârtii de noapte. Astea, vreo 7-8. Hârtii de noapte, de-ale mele, cer un dosar, și mă fac că sunt ale lui Cosașu. Nu am zis că sunt ale mele. De niciun fel. „Radu Cosașu…” am citit alea, și au prins foarte tare. Doi-trei ani după asta, după ce am și debutat în literatură, i-am spus lui Radu Cosașu chestia asta. Și, pe urmă, am avut o relație extraordinară.
I.V.: Nu avea cum să nu îi placă.
M.D.: Da, sigur că da, amuzat enorm. L-am plagiat și ce să fac, m-am descurcat acolo, că nu aveam altă soluție. Și am căpătat un fel de curaj după ce am citit în situația asta micile mele hârtii de noapte. Și apoi, într-o zi, mi-a venit să scriu o poveste. Una de vânătoare. Care făcea parte din prima mea carte de nuvele. Șugubina se numea, în fine. Am scris-o și m-am dus apoi la revista Luceafărul, la redacția de proză, și acolo erau mari scriitori, fiindcă, mă rog, erau angajați la reviste ca să aibă și ei un salariu. Viața era grea pentru ei.
I.V.: O revistă foarte bună.
M.D.: Foarte bună! Ei, și erau acolo mari, era și Mircea Dinescu, tânăr, angajat acolo, Sânziana Pop era șefa de redacție, Velea, scriitori mari.
I.V.: Nicolae Velea, autor foarte bun. De nuvele. Întâlnire târzie.
M.D.: Extraordinar! Și intru eu și zic: „Am venit și eu!” Și Velea se uită la mine, dintr-un colț de birou. Și zice: „Mda, mda, actorii cântă!” era o rubrică de topul acesta pe la televiziune, actorii mai fac și altceva, cum ar veni! Rubrica Actorii cântă. Și mai cânta câte unu, Dichiseanu, mă rog, chestii din astea, și m-au primit așa. În fine.

Mircea Diaconu, premiu de debut, publicat în Luceafărul

I.V.: Deci o să vă întoarceți la scris.
M.D.: Nu numai asta. Am pus hârtia pe masă, nu știu care dintre ei a citit, și a zis: hst, hst, hst… a mai rămas ceva pe acolo. Zic: „Dar?” „Nu!” M-a învățat niște lucruri fundamentale, atât, în două-trei fraze. Atât! Și am prins plăcerea și am ținut minte. Și plăcerea de a face lucrul acesta a rămas până am scris nuvela cum trebuie, s-a publicat în Luceafărul, am luat premiu de debut, atunci, în Luceafărul. Și odată cu mine, pentru reportaj, a luat și Cornel Nistorescu, cel de astăzi.
I.V.: Făcea reportaje foarte bune. În Flacăra.
M.D.: Foarte bune. Cu țapinari, din Ardeal, în fine. Foarte frumos!

Mircea Diaconu nu regretă că a intrat în politică, ci că a scris puțin: „Nu am scris decât trei cărți, dar trei cărți și un scenariu de film, trei cărți jumătate și un scenariu de film, atât am scris. Dar cu dorința sau lipsa acestui lucru, cu asta am să mor. Acum însă nu știu cât citește lumea.”

I.V.: Regretați că ați intrat în politică? Regretați că ați făcut politică?
M.D.: Nu, și toată viața mea după aceea, cu chiu cu vai, am făcut primul volum de proză, scriind prin trenuri, prin cabine, pe câte o bucățică de hârtie, legam, nu mai știam de la care la care, până am legat și eu o carte de nuvele. Șugubina. Mi s-a dat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut, și să mă iertați, dar când m-am dus să iau și eu micul plic cu bani de acolo, am stat la mica coadă, și înaintea mea era chiar Marin Preda! Ca să înțelegeți contextul, era amețitor pentru mine. Și de vreo trei sau patru ori, în anii care au urmat, mi-a venit să mă las total de actorie ca să scriu. Ar fi fost foarte bine, din unghiul meu de vedere, dar nu am avut tăria să mă opresc din actorie și să dau Cezarului ce e al Cezarului. Niște lucruri trebuie făcute la timp în anii lor și nu mai devreme. În fine, nu am scris decât trei cărți, dar trei cărți și un scenariu de film, trei cărți jumătate și un scenariu de film, atât am scris. Dar cu dorința sau lipsa acestui lucru, cu asta am să mor. Acum însă nu știu cât citește lumea.

S-a dus epoca marilor tiraje. Mircea Diaconu, dialog cu un editor: „Dacă eu scriu o carte acum, să zicem, ce tiraj crezi că aș puteam să am?” „Pentru tine, 2-3000 de exemplare”, zice el. „Îmi pare rău, ultimul meu tiraj a fost 28000 de exemplare”, căci așa era la vremea aceea.

I.V.: Niciodată nu știi asta. Dar pe vremea aceea probabil că se citea, pentru că și miza culturală era mai mare.
M.D.: Domnule, e un lucru pe care lumea nu îl știe. Pe lumea aceea, ca să facă tirajul unei cărți la o editură de o importanță, vara, la Mangalia, sau pe acolo, pe undeva, la Mamaia, erau târguri de carte, în comunism. Adică, editorii veneau din toată țara și vânzătorii de carte, librarii, veneau din toată țara. Stăteau vreo săptămână, nu știu cât, și era un fond de licitații, dacă vreți. Editorii își prezentau titlurile din portofoliu și librarii ziceau: atât, atât, atât. Și ieșea tirajul. Era o formă de piață. Nu stabilea cineva, dacă îmi ești prieten, ai tirajul mare, dacă nu îmi ești prieten, nu. Dacă îmi ești prieten, prin ICR, îți traducem cartea nu știu unde, și am stabilit că ești mare scriitor. Că azi, îmi pare rău, că așa este, știu că așa este. Atunci era o piață liberă. Ei, și se stabileau tirajele. Un amic al meu, care s-a prăpădit din păcate, acum câțiva ani de zile, îmi zice: „Mai scrie și tu o carte, ți-o public. E o bucurie pentru mine”. „Dacă eu scriu o carte acum, să zicem, ce tiraj crezi că aș puteam să am?” „Pentru tine, 2-3000 de exemplare”, zice el. „Îmi pare rău, ultimul meu tiraj a fost 28000 de exemplare”, căci așa era la vremea aceea.
I.V.: Mutația valorilor…
M.D.: Nu numai asta, dar, mi s-au tăiat puțin aripile într-un fel. Pe de altă parte, a apărut televiziunea aceasta, și genul acesta de comunicare, extinsă, și am avut iarăși o revelație. M-a chemat Radu Tudor la Antena 3 într-un 21 decembrie, pe tema Revoluției, și a zis: „Două ore povestiți pe tema Revoluției.” Și am povestit așa, senin, de colo-colo, că în două ore ce să apuci, de niciun fel. Și apoi mă sună și mă întreabă: „Știți câți oameni au ascultat ce ați povestit?” „Câți?” „Aproape 1 milion de oameni au ascultat ce ați povestit”. Este enorm!

Mircea Diaconu: „Mă simt ca un activist al binelui, pledez pentru ceva”

I.V.: Actorul Mircea Diaconu l-a încurcat sau l-a ajutat pe actorul politic Mircea Diaconu?
M.D.: Eu cel puțin din unghiul meu de vedere, nu văd diferența. Și uitați de ce nu văd diferența. Actoria, așa cum am înțeles-o eu, și cum am primit-o de la Liviu Ciulei, de la mentorii principali, de la profesoara mea, Sanda Manu, de asemenea, mare profesoară, minunată, o pedagogă extraordinară, fără de care, fără aparenta ei duritate, nu aș fi rezistat la tot ce a urmat în profesie, trebuie să fii călit, pentru că sunt momente dure. Trebuie să fii călit pentru ele. M-a călit de nu e adevărat, din timpul studenției, și am rezistat beton. Cum am înțeles eu actoria de la ei, e o formă de comunicare care trebuie să conțină neapărat binele celuilalt. Iluminarea celuilalt. A-l ajuta… când mă așez acolo să fac, ce? Prestidigitație? Ce fac? Nu fac asta! Comunic cu celălalt, ce? O poveste! O tensiune! Niște emoții, sortite să se descopere pe el, să se ajute pe el șamd. E o formă de comunicare de tipul acesta. Politica nu ar trebui să fie la fel? Eu așa o văd. La vremea aceea, nu asta, ci cea veche, am scris un articol în România literară, Instituția Mircea Diaconu. Ciudat că în România literară se putea publica. Și am zis acolo: mă simt ca un fel de activist al binelui. Pledez pentru ceva! Niște valori, din clipa în care joc. Instrumentul meu, al pledoariei mele, este arta actorului, sau povestea, sau scena, dar ținta e asta! Să îl ajut pe celălalt, or politica nu ar trebui să fie același lucru? Și când eram și eu om politic la liberali, în timpul lui Crin Antonescu, spun asta ca să se înțeleagă, pentru că atunci liberalismul încă exista, în România, acum e altceva. Sunt lucruri amestecate, oameni din toate părțile veniți care își scriu sus că sunt ceva, dar nu sunt, nici ei nu prea știu exact, asta e una dintre bolile de azi, politic vorbind, grave, amestecul sau nelimpezirea doctrinară.

Mircea Diaconu, training cu Emil Constantinescu în campanie, într-un tren: „nu trebuie să înveți niciodată cuvinte, sau un discurs – ți-l scrie altcineva, tu îl înveți, și îl expui acolo. Greșit profund! Nu învăța cuvinte! Învățăm idei!”

I.V.: E o confuzie ideologică absolută.
M.D.: E o varză doctrinară. Și atunci nu poți lucra. Ca public trebuie să știi care e ideologia ăstuia, care e a celuilalt, ca să știi să poți să alegi, e o varză! E oportunistă, când e așa, când e așa, nu are importanță! Dar nu despre asta vorbeam. În timpul ăla, încercam să le explic colegilor mei, oameni politici cunoscuți că nu există altă soluție, în clipa în care ai discurs public sau contact, cu cetățenii, mulți sau puțini, dacă e unul sau sunt un județ, e același lucru, tu trebuie să îi comunici lucruri în care crezi. Dacă tu nu crezi, dacă ai construit niște vorbe care sunt construite așa, dar e un mecanism de altă țintă, alte intenții, nu poți convinge pe nimeni. Apare așa, o chestie ca un beton, între unul și altul. Nu poți convinge pe celălalt decât dacă îl poți crede cu adevărat. Atunci ești convingător. Altfel nu. Un singur lucru mai povestesc. A fost, și azi vorbim, când ne vedem, ne aducem aminte, Emil Constantinescu – când a candidat, mă rog, colegi din grup, Alianța Civică, eram și eu Vicepreședintele Alianței Civice la vremea aceea, în anii ’90, și el de asemenea, și Ana Blandiana era Președintă, și colegii erau alții, în fine, se stabilise că el trebuie să candideze din partea CDR-ului. Au zis: „Domnule, ajută-l puțin, dă-i un sfat”. Nu am apucat să spun mare lucru, mă rog, a fost o împrejurare, o anumită împrejurare, nu o povestesc până la capăt, în care, i-am explicat într-un tren, că nu am mai avut unde, că nu trebuie să înveți niciodată cuvinte, sau un discurs – ți-l scrie altcineva, tu îl înveți, și îl expui acolo. Greșit profund! Nu învăța cuvinte! Asta spuneam și când eram profesor la facultate, și îi învățam pe studenți. Nu învățați cuvinte, învățați idei, învățați intenții. Personajul tău vrea anumite lucruri, asta trebuie să știi! Vorbele sunt adjuvante, ținta este aceea, vorbele decurg și se leagă în ținta aia. Ai mereu niște vorbe, ai mereu grijă să repeți vorbele alea, atât rămâne, nu treci mai departe. Și atunci nu apare miracolul acela, că e un miracol acesta, trecutul rampei, cum se spune la noi.
I.V.: Autenticitatea.
M.D.: Ca să treci rampa. Nu știi de ce. Domnule, vezi un spectacol, și sunt 25 de actori în față. Și unul e mai mic într-un colț, și îl ții minte toată viața după aceea. Și pe acela care recită, și recită, nu îl ții minte, nu mai știi.

Mircea Diaconu: „Vorbești cum gândești!”

I.V.: Pentru că e natural.
M.D.: Nu știi de ce. E un mecanism de tipul acesta, despre asta vorbesc. Iarăși, am făcut teoria, și Crin Antonescu a și preluat-o la un moment dat, și s-a referit la ea, a spus-o chiar președintelui actual, la vremea aceea nu era președinte, „Vorbești cum gândești”. Le-am spus. De ce spun asta? Mecanismul e exact asta. Întâi gândești, în capul tău sunt gânduri amestecate. Astea dau pe ochii tăi, pe figura ta, anumite lumini, semnale, anterioare vorbei. Imediat apare vorba. Vorba se naște din ce e sus, începe să capete concretețe și iese. Dar trebuie să fie și celelalte, toate acestea. Gândești-vorbești. Dar dacă nu gândești, se rupe chestiunea. S-a referit strălucit, Crin Antonescu, când a pasat chestiunea aceasta, vedeți bine.

Mircea Diaconu: „Trebuie să fii serios, în orice lucru, oricât de mărunt ai fi în viață, fă-l foarte bine. Acesta este sfatul pe care îl dau!”

I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață?
M.D.: Reguli, o mulțime de reguli. Când am plecat de acasă la 14 ani și mai târziu la facultate cu geamantanul, cu care fusese și fratele meu în tabără, și apoi eu, că aveam un singur geamantan, și nu se dădea, îl aveam de la unul la altul. Aveam acolo niște principii, niște reguli, astea nu sunt legi, sunt cele cu care pleci de acasă. Sunt și azi în mine, la mine, așa suntem educați, așa facem până la capăt. Dar dacă e să dau un sfat, pentru că am fost întrebat, oricui, și copiilor mei: viața te duce pe niște culoare care se pot schimba; tu ai intențiile tale, visele tale, șamd. Eu trebuie să ajung acolo, dar între timp tu ai de făcut asta, asta, niște lucruri mici sau aparent mici. Îți dau un singur sfat: alea pe care le ai tu de făcut, acum, mâine, trebuie să le faci cât poți tu de bine, pentru că din cât poți tu de bine să faci lucrurile astea se naște pasul următor, al carierei tale, al devenirii tale, al manifestării tale, plenare, profesionale, în toate felurile cu putință. Cineva va vedea că ai făcut bine și din clipa aia e valoarea muncii tale. Dau un exemplu. Eram în anul III în facultate și se monta la spectacolul de diplomă o piesă englezească, cu soldați mulți, erau anul IV, cei care erau figuri mari, mareșali, șamd, și au mai luat și vreo doi trei figuranți din anul III, adică și eu. Eram trei figuranți, aveam 3-4 replici, nu are importanță, și un grup de soldați într-un dormitor, cu paturi suprapuse, mă rog. Și atât aveam de făcut. Și stăteam ore în șir, până ne vedea rândul, să spunem trei-patru replici și asta era tot. Și veneau la vremea aceea directorii de teatre din București, la spectacolele de diplome, și își alegeau actori, era un fel de mini piață, directori de teatru, sau regizori. Am primit două invitații pentru acele trei replici. Dar între timp, așteptând eu, mă rog, personajul meu era viu, în colțul lui, acolo, în pat, și la un moment dat avea și el trei replici separate. Dar între timp nu stătea și aștepta, trăia existența, înțelegea ce se întâmplă, deci eu finisam nimicul acela, pe care îl aveam eu de făcut, și trebuia să îl finisez cât puteam eu de bine. Sigur că am spus, eu sunt în anul III, mi s-a propus să fiu luat la Teatrul Giulești, la vremea aceea, din București! Din figurant, ce eram acolo! De exemplu, asta spun, pentru că există chestia asta: trăiesc mărunt, fac mărunțișuri, eu de fapt vreau… și concentrarea ta e pe ce ai vrea să faci, sau urmează să faci, și faci prost ceea ce ai de făcut. Și atunci cu ce argument să mergi mai departe. În societate, în orice relație ai fi. Trebuie să fii serios, în orice lucru, oricât de mărunt ai fi în viață, fă-l foarte bine. Acesta este sfatul pe care îl dau!
Mircea Diaconu: 50 de ani de actorie, 50 de ani de șoferie

I.V.: Este rolul de șofer favorit pentru nepoțica dvs. cel mai important din viața lui Mircea Diaconu?
M.D.: Și pentru soția mea este, este singurul domeniu în care îmi acceptă superioritatea. Sunt fără cusur.
I.V.: Și îl jucați cu pasiune.
M.D.: Și azi îmi place să conduc ca în prima zi. Și s-au împlinit anul acesta 50 de ani de când am luat carnetul, în ’73 am luat carnetul.
I.V.: Cam atâția și în actorie. Ați intrat la Bulandra în ’72, ați luat carnetul în ’73…
M.D.: Debutul l-am făcut în ’69.
I.V.: În final vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
M.D.: Important e să comunicăm și să ascultăm poveștile celorlalți. Cum spunea mama mea la un moment dat: „Mămico, tu știi să asculți. E așa de important să știi să asculți!”
I.V.: Mulțumesc foarte mult, domnule Diaconu!
M.D.: Cu drag!

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Află de magazinul Bricolaj Market – vezi aici pompe de căldură accesibile și durabile

Publicat

pe

de

Schimbările din casa noastră sunt la ordinea zilei, mai ales dacă avem o sumă de bani pe care dorim să o investim cu succes. Căutarea unui magazin care poate să ne ofere soluții moderne pentru casă, produse profesionale și accesorii poate fi uneori anevoioasă. Nu tot timpul găsim un magazin care are o gamă de produse extinsă, o gamă care să conțină atât produse pentru interior, dar și pentru exterior. Din fericire pentru tine și pentru ceilalți entuziaști există un astfel de magazin, iar numele lui este Bricolaj Market.

Poți să vezi aici pompe de caldura eficiente, unele care te vor ajuta sa aduci casei tale încălzirea de care are nevoie. Bricolaj Market este un magazin online extins cu produse special gândite pentru ca tu să îți poți echipa casa așa cum dorești. De ce ar trebui să optezi pentru aceste pompe de căldură afli în continuare.

Spune DA unor pompe de căldură profesionale

Pompele de căldură sunt acele sisteme de încălzire, respectiv răcire eficiente energetic care utilizează principiul transferului de căldură între o sursă de căldură și o zonă de încălzire sau răcire.

Acestea vin la pachet cu numeroase avantaje printre care eficiența din punct de vedere energetic, deoarece transferul de căldură se face dintr-o sursă existentă către spațiul de încălzire sau răcire. Acestea aduc economii semnificative la factura de energie. Pompele de căldură pot fi utilizate atât pentru încălzire, cât și pentru răcire, ceea ce este un lucru avantajos pentru cei care optează pentru asemenea sisteme. Ele pot inversa acel ciclu de funcționare pentru a extrage căldura din interiorul clădirii în timpul verii.

Trebuie să știi că acestea au o durată de viață mare, mai ales dacă au parte de o întreținere corespunzătoare. Te vei putea bucura de căldura dată de acestea și vei economisi și bani în același timp. Acestea nu sunt de obicei zgomotoase, așadar tu vei avea parte de un proces de funcționare silențios.

Comandă pompa potrivită online

Magazinul online Bricolaj Market are pentru tine o gamă extinsă de pompe de căldură din care tu poți alege modelul preferat. Pe acestea le vei găsi la prețuri accesibile și vei putea să le montezi de îndată în locuința ta. Dacă vei avea nevoie de consultanță în ceea ce privește alegerea acestora, vei putea oricând să întrebi un consultant care te va sfătui să alegi ceea ce ai nevoie. Nu ezita în a face acest lucru, cu siguranță aceștia te vor sfătui și tu vei putea să intri în posesia pompei dorite în scurt timp.

De pe site-ul bricolajmarket.ro poți să-ți comanzi produsele pe care le dorești simplu și ușor. Cumpărăturile online se fac în zilele noastre într-un mod mult mai ușor. Este mult mai practic să plasezi o comandă pentru ca mai apoi să primești produsele la ușa ta. Vei putea lua legătura cu o echipă de instalatori care îți vor putea instala această pompă, fără procese complicate.

Contact:
0722515566
0738851885
comenzi@bricolajmarket.ro

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Inițiativă: Un singur aviz pentru obținerea fondurilor europene în agricultură

Publicat

pe

FOTO CU CARACTER ILUSTRATIV

Ministrul Agriculturii, Florin Barbu, a precizat, în cadrul unei emisiuni TV, că dorește să revoluționeze procedura de accesare a fondurilor europene. Vrea să elimine birocrația. Fermierii care dezvoltă proiecte cu finanțare europeană, a spus ministrul, vor trebui să obțină doar un singur aviz.

„Măsura, dacă se va aplica, este una benefică, utilă agricultorului român care pierde foarte mult timp încurcat în birocrație și o serie de alte cerințe cărora cu greu le face față. Și, știm cu toții, în agricultură, timpul este deosebit de prețios. Aleargă fermierul din instituție în instituție după tot felul de documente. Nu mai punem la socoteală timpul de așteptare până primește avizul.

Comasarea tuturor acestor entități birocratice ar fi nemaipomenită. Să meargă agricultorul doritor de fonduri europene doar la Direcția Agricolă, unde să poată rezolva rapid totul. Sunt întru totul de acord cu inițiativa ministrului Agriculturii, Florin Barbu. Ca parlamentar sprijin total acest demers „, ne-a spus deputatul PSD de Dâmbovița Marian Țachianu.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats