Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat, regizorul Bogdan Mureșanu

Publicat

pe

E producător și regizor, dar iubirea pentru marile ecrane a plecat de la pasiunea pentru micile manuscrise și nopțile lungi petrecute citind literatură. Crede că scenariștii sunt leneși, dar își împlinește vocația scenaristică și regizorală deopotrivă, cu egal talent. Asumă că în România o conexiune bună de internet poate boicota educația și gustul pentru cinema, dar poate ridica industria gaming-ului. Iubește România pentru alura europeană de care dă dovadă devenind o forță internațională în lumea cinematografică, dar nu iubește România pentru polemicile care nu există și care ar salva-o de la cinism, impostură sau corupție.

Bogdan Mureșanu vine la microfonul Avangardei să povestească despre regizorii care l-au cucerit și i-au influențat ochiul metodic al creatorului care a ajuns cu un „Cadou de Crăciun” pe short-list-ul celor 10 scurt metraje aflate în cărți pentru un premiu Oscar. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Bogdan Mureșanu povestește în exclusivitate detalii despre pelicula pe care o va lansa în noiembrie 2024 în România și despre cum arată „Anul Nou care n-a fost”, o poveste revoluționară a României, fără a fi doar despre România, manierele, fricile și metehnele ei. Un dialog despre societatea spectacolului și civilizația ecranică, într-un episod în care aflăm cum arată avangarda lui Bogdan Mureșanu!

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://youtu.be/C_fwT30wczQ?si=VtTCmYTTmAOAwibg

Cum arată „Anul Nou care n-a venit”? Un podcast despre film și realitate, despre lumea marilor ecrane și provocările ei

O prietenie care durează de dinainte de Revoluție și de Facebook: Regizorul Bogdan Mureșanu și fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Bogdan Mureșanu: „În București stăteam în niște cartiere îngrozitoare”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi o reîntâlnire, pentru mine, în primul rând, cu regizorul și scenaristul Bogdan Mureșanu. Bogdan, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.
Bogdan Mureșanu: Mulțumesc și eu atât de mult. Reîntâlnire pentru că noi ne știm din copilărie, de aia.
I.V.: Asta voiam să spun, că la podcast e așa, un aer mai confesiv. Și voi încuraja în acest episod. Tu ești dintre invitații mei, cel pe care îl cunosc cel mai de demult. Dinaintea Revoluției, cu mult dinaintea Revoluției.
B.M.: Ne știm din copilărie. Copilăria era hăt!… acum o vreme.
I.V.: Să spunem cât a trecut?
B.M.: Înainte de internet! Înainte de Facebook.
I.V.: Înainte de lumea virtuală, era o lume reală. O lume frumoasă, a copilăriei, când ne jucam noi tot felul. Jocurile societății de atunci. Și la Dobra, în Dâmbovița, unde erau părinții noștri, or când mergeam prin tabere, dacă îți amintești?
B.M.: Da, acolo erau bunicii din partea mamei, și pentru mine, că eu sunt născut în București, când mă gândesc la copilărie, îmi aduc aminte strict doar de perioadele de vacanță. Pentru tine era altceva, să locuiești în satul acela care era foarte mișto pentru atunci când ești mic, și noi am făcut o grămadă de chestii. Dar în București stăteam în niște cartiere îngrozitoare… în fine. Deci eu îmi aduc aminte strict de perioadele de vacanță. Aia e copilăria pentru mine, restul erau școală și griji și…

Literatura, înainte de orice. Bogdan Mureșanu: „Am descoperit filmul mai târziu”

I.V.: Era o vacanță perpetuă, cumva. Te gândeai atunci că o să te duci spre literatură și spre film?
B.M.: Spre literatură da, dintotdeauna mi-am dorit și am vrut. Spre film, a început mai târziu, am descoperit filmul mai târziu. Și prin intermediul textului, că îți spusesem că de fapt prin scenarii am ajuns să intru în lumea filmului și să devin regizor, deci tot prin text. Dar pe vremea aia scenariul era un text, acum știu că e un pretext. E o diferență.
I.V.: Un pretext pentru ce?
B.M.: Pentru film! Lucrezi până în ultima secundă, lucrezi la replicile acelea… nu sunt, nu e taman ca în literatură, unde ai replici care rămân neschimbate. Le schimbă actorul, asta e menirea lor, să le preia un actor, să ți le pocească, să ți le spună altfel. Să le rostească într-un fel sau altul…

Cariera de dinainte de film. Bogdan Mureșanu, jurnalist cultural, agent de PR, dascăl: „Nu aveam destin de profesor”

I.V.: După o facultate ai lucrat o vreme în publicitate.
B.M.: Da, da, da, în anii ’90, nu prea era nimic de făcut. Că dacă aveai ceva, voiai să urmezi o carieră într-o lume creativă, nu cred că era ceva de făcut. Am fost și jurnalist o vreme, și profesor de engleză. Dar nu mi-a plăcut, nu aveam destin de profesor.
I.V.: Jurnalist ți-a plăcut să fii?
B.M.: Ah, da, erau tot felul de chermeze. Eram la redacția Culturală și ne chemau la pișcoturi și la filme.
I.V.: Redacția Culturală era…?
B.M.: Am lucrat la Cotidianul, puțin, foarte puțin, am scris pentru un supliment de la Dilema.
I.V.: Dilemateca.
B.M.: Da, da, da… era suplimentul lunar.
I.V.: Un fel de Lire, așa. Un supliment cultural foarte bun.
B.M.: Apoi la Ziarul Financiar.
I.V.: Era ziarul de vineri, de fapt, care apărea duminică, ceva de genul acesta.
B.M.: Cariera mea nu a durat prea mult, ca jurnalist, cred că au fost doi-trei ani, ceva de genul acesta.

Este Bogdan Mureșanu un regizor realizat? „Îmi place ce fac, asta ar trebui să fie vocația mea”. Rețeta succesului: un film prost, făcut după scenariul lui, l-a impulsionat să facă regie și producție

I.V.: Acum, după e ai făcut publicitate, după ce ai fost jurnalist, și ai ajuns și ai scris, și faci filme, crezi că știi care e vocația ta, care este ce îl reprezintă pe Bogdan Mureșanu cel mai bine?
B.M.: Îmi place ce fac, asta ar trebui să fie vocația mea. Cred eu, da. Câtă vreme mă simt împlinit în treaba asta, da. Cine știe ce oi mai face, nu se știe cum merge lumea. Dar da, e ok, sunt fericit că fac lucrurile astea, e o șansă să faci ce îți place.
I.V.: Care a fost momentul, ce te-a dus la film? Acest intermezzo literar?
B.M.: Îți spun imediat, un film prost făcut după un scenariu de-al meu. Și eu așteptasem o vreme să văd filmul, eram foarte curios, și când l-am văzut am avut o dezamăgire cumplită și am zis că pot să fac și eu un film la fel de prost și ar fi bine să încerc. Și asta am făcut. Da.
I.V.: Se pare că nu ți-a reușit că ai făcut filme bune.
B.M.: Am făcut și unele proaste, dar nu le arăt. Asta e!
I.V.: Le ai în sertar…
B.M.: Le am în sertar.

Momentul de Oscar pentru Bogdan Mureșanu, un „Cadou de Crăciun”? Cum a ajuns în top 10 filme de scurt metraj? „Eu nu mai suport filmul acesta și nu mai suport nici să vorbesc despre el”

I.V.: Sunt și filme de sertar, nu doar literatură de sertar. Ai avut un mare succes în 2018, cred, „Cadou de Crăciun”, e un film care a primit premii naționale și internaționale deopotrivă, un scurt metraj. Și pe lista scurtă de la Oscar.
B.M.: Da, da, da, la Oscar.
I.V.: Top 10.
B.M.: Top 10, da.
I.V.: Top 10 filme de scurt metraj selectate pentru Oscar. Cum a fost momentul acela? A schimbat ceva în modul cum vezi filmul și cum te plimbi prin lume, printre oameni?
B.M.: Eu nu mai suport filmul acesta și nu mai suport nici să vorbesc despre el.
I.V.: Ai luat prea multe premii.
B.M.: Nu de asta, că asta a fost fain. La un moment dat pare că e singurul subiect, e cum erau trupele alea, One hit wonder. Din anii ’80, dacă mai ții minte, erau tot felul de trupe care scoteau un hit, bubuia, apoi nu mai auzeai niciodată de ele și de fiecare dată…. Îți dau un exemplu de trupă, cred că era Europe cu Final countdown. Mai știi vreo altă piesă de Europe? Nu cred.
I.V.: Eu sigur nu. Nu cred că întrebi pe cine trebuie.
B.M.: Nici nu cred că mai au. Da, sau în fine, eh, la fel și cu filmul ăsta. Mă temeam că ăsta o să fie singurul subiect. Și într-un fel sau altul da, deocamdată, până le scot pe astea, care urmează, că termin două filme acum…
I.V.: O să te întreb.
B.M.: Deocamdată rămâne singurul subiect așa că mă grăbesc să le termin pe celelalte ca să putem discuta și despre altceva.

Românul care merge pe jos în jurul lumii, timp de 7 ani. O animație by Bogdan Mureșanu

I.V.: Până în 2018 ai mai avut câteva. E momentul de până acum cel mai premiat. Nu știu dacă cel mai important, pentru că, într-adevăr, e un moment în ce ai făcut. Ai făcut câte filme până acum?
B.M.: Nu am făcut multe, am făcut foarte puține filme. Documentar sau film de artă și vreo două-trei scurt metraje și am mai scris niște scenarii pentru niște prieteni de-ai mei, pentru o animație, X, mie îmi plăcea foarte tare, dar și alte scenarii pentru un regizor bulgar.
I.V.: Tot film de animație?
B.M.: Da, da, da, foarte interesant, bazat pe un caz real. Un român care merge în jurul lumii, a mers pe jos, evident, i-a luat șapte ani, în fine, îți trimit filmul.

România care e ba prea devreme, ba prea târziu într-o industrie. Bogdan Mureșanu: „România e o insulă din anumite puncte de vedere”

I.V.: Mai crede lumea în animație?
B.M.: Tocmai citeam că da, e un reviriment al animației. La nivel mondial. În România… România e o insulă din anumite puncte de vedere. În sensul că multe lucruri ajung aici foarte târziu, altele ajung foarte devreme. Știi?
I.V.: O defazare, un decalaj istoric…
B.M.: Da, da, da, ba înainte, pentru că uneori se întâmplă să downloadezi de pe internet, am auzit, dar și mie mi s-a întâmplat, să îți spun drept, un film care nici nu a avut premiera undeva, în SUA, sau în fine, iar alteori se întâmplă, cum să spun, trendul e activ în lume, în orice, uite, cum e animația. Chiar e un trend acum, de creștere. În România încă nici nu e dezvoltat, ca să fiu sincer. Dar în gaming e foarte avansată industria de aici, din câte știu eu. Deci sunt tot felul de decalaje ba în față, ba în spate.

Țara în care oamenii nu merg la cinema. Bogdan Mureșanu: „Noi avem o țeavă de internet care merge brici”

I.V.: Din ce vin decalajele acestea, de ce crezi că e așa?
B.M.: Unele au o explicație, de pildă, o explicație tehnică, cum ar fi faptul că noi avem o țeavă de internet care merge brici. Asta, nu îmi dau seama, de pildă, dacă influențează și stilul de viață. De pildă, nu mergem la cinema. Românii nu merg la cinema. Dar poate există mai multe explicații, una, că nu sunt săli prea multe, cred, sunt destul de puține.
I.V.: Sunt tot mai puține, aici e o discuție. Lumea se duce la mall să vadă filme, eventual, din rețeaua veche de filme care era administrată de Ministerul Culturii sau de alte instituții publice au rămas foarte puține.
B.M.: Și a doua, mai devreme sau mai târziu, filmul respectiv apare pe internet și stă și îl văd pe internet. Nu e… deși se duc la teatru, și asta mi se pare super interesant. Există un obicei, e corect spus?

România, o putere cinematografică europeană. Și totuși, „Sălile de teatru sunt pline, sălile de cinema sunt goale”. Explicația regizorului Bogdan Mureșanu

I.V.: E corect.
B.M.: Sălile de teatru sunt pline, sălile de cinema sunt goale. Interesant. Îți spun: cinemaul românesc, dacă excelează România în ceva, și cred că sunt niște chestii în care excelează, dar în mod surprinzător, și nu știu dacă mulți din audiența ta știu asta sau mulți în general din publicul românesc, cinemaul e unul dintre ele. Chiar de vreo 15-20 de ani România este una dintre – poți să spui – puterile cinematografice europene. Ceea ce pentru bugetele de aici, pentru interesul instituțiilor…
I.V.: E un paradox.
B.M.: E un miracol, nu un paradox.

A evoluat România în bine? O țară europeană, după gustul lui Bogdan Mureșanu

I.V.: Da, nu e vorba numai de premii, într-adevăr. Cinematograful exprimă poate mai bine decât o făcea literatura cândva, prin prezența marilor scriitori la târgurile de carte. Rămâne un vector important. Dar filmul ajunge mult mai ușor, într-adevăr, și spune ceva despre o lume, mai ușor, mai clar și mai pregnant, decât o face orice altă artă.
B.M.: Da, da, da… în cazul României așa se întâmplă. Am tot editat în Serbia, am fost de multe ori acum în Belgrad. Poți să vezi un decalaj, culmea, poți să vezi că ei nu sunt în Uniunea Europeană, dar mă rog, nu despre asta vreau să vorbesc. Dar pentru oricine ar vrea să vadă cum este să nu fii în U.E., e foarte aproape Serbia, și vezi instantaneu cât de mult și de repede s-a schimbat România în bine.
I.V.: Din afară se vede mai bine decât dinăuntru.
B.M.: Da, da, da… mai ales că noi avem termen de comparație pe dos, cred că până în 90, foarte târziu.
I.V.: Suntem în general subiectivi, vedem lucrurile rele, suntem cârcotași. Comentatori la nesfârșit. Din afară se văd totuși procesele și o istorie care a fost totuși mai blândă cu noi față de alții, în ultimele… și o anumită direcție, o anumită schimbare, inclusiv în plan cultural.
B.M.: Voiam să mai adaug o chestie… literatura iugoslavă, și acum nu am ce să fac, este una care e foarte bine reprezentată la nivel european. Sunt niște autori importanți, Danilovici, care era tocmai, sârb, Milorad Pavić, Ivo Andrić șamd…

Cu ce ajută și încurcă limba română în succesul marilor ecrane? Bogdan Mureșanu: „E ca o limbă de metisaj. De aia bănuiesc că e succesul cinematografic, pe lângă faptul că e și o dogmă, un fel de a gândi cinemaul”

I.V.: Care a luat și Nobel.
B.M.: Aproape toți, da. Eh, bun, totuși, literatura noastră nu e așa. Mă gândesc că poate sunt mai multe explicații, ca întotdeauna, și nu vreau eu să ofer numai una și nici nu știu dacă e justă. Dar cred că e greu să traduci din limba română fiind o limbă atât de poetică și stratificată. Având mai multe straturi lexicale: latină, slavă, grecisme, turcisme șamd. e foarte complicat. E ca o limbă de metisaj. De aia bănuiesc că e succesul cinematografic, pe lângă faptul că e și o dogmă, un fel de a gândi cinemaul, dacă vreo vorbim despre asta, dar apoi… e mai ușor de tradus. Ai câteva subtitluri, nu?
I.V.: E un regizor, nu? Care are chiar un ciclu, care se cheamă chiar Dogma.
B.M.: Da, da, da.

Noul val cinematografic, o dogmă? Bogdan Mureșanu: „Un continuum de spațiu și de timp”. Care sunt regizorii favoriți ai lui Mureșanu de dinainte și după 1989?

I.V.: Ia spune, de ce e o dogmă?
B.M.: E un soi de a privi cinemaul într-un mod nu neapărat original, dar e un mod consistent acesta. Sunt câțiva, o mână de regizori, cred că au început cu Cristi Puiu, adică sigur de la Cristi Puiu, de la Marfa și banii, că tot îl menționam mai devreme… dar înainte au fost și alții, Pintilie, Danieliuc, unde puteai vedea urmele sau începuturile a ceea ce avea să devină noul cinema românesc, cu realism. Aproape documentar, o actorie foarte bună, niște actori extraordinari, și un fel de a privi cinemaul ca un continuu, ca un continuum de spațiu și timp, la care erau, aderai la această viziune și pentru că nu erau suficienți bani ca să te tot muți din locație în locație.
I.V.: Tu unde te plasezi în istoria asta? Ești Bogdan Mureșanu și atât sau faci parte din valul de după noul val? Unde ești?
B.M.: Nu mă văd așa. Eu sunt Bogdan Mureșanu și atât. Dar desigur sunt influențat…
I.V.: Asta voiam să te întreb…
B.M.: De filmele pe care le-am văzut și care îmi plac foarte tare. Chiar îmi plac!
I.V.: Care sunt regizorii care te-au influențat sau la care te-ai uitat cu admirație? De cinefil, înainte de a face filme?
B.M.: Da, da, sigur. Cristi Puiu, Radu Jude, Porumboiu, foarte tare… filmul meu preferat e Poziția copilului.
I.V.: Al lui Călin Peter Netzer.
B.M: Da, da, da…
I.V.: A luat și el un premiu important la Berlin. La Poziția Copilului. E filmul tău preferat din noul val. Și dinainte, din lumea de dinainte de 1989?
B.M.: Reconstituirea lui Pintilie, De ce trag clopotele…
I.V.: Tot al lui Pintilie…
B.M.: Da, da, da… care e făcut înainte de ’89, dar scos, blocat… vreo doi ani.
I.V.: Ca și Reconstituirea. Și cu Reconstituirea a avut probleme înainte de ’70.
B.M.: Da, da, da.
I.V.: Și după aceea, a avut și în Teatru, la Bulandra, cu Revizorul. A avut probleme Pintilie cu piesele și cu filmele.
B.M.: Apropo de Reconstituirea. Există o stenogramă a unei ședințe de partid, poate o știi, în care Ceaușescu cu Iliescu și alții discută fix despre problema acestui film.
I.V.: Apărut în ’80. Revizorul e mai târziu. Reconstituirea e în 71-72. Cred că în ’71. În ’88, ’87, a apărut, am citit undeva, tot scandalul din jurul piesei Revizorul de la Bulandra, care a fost interzisă practic. Deci el a avut… bun… deci ai Pintilie din lumea de dinainte de ’89.
B.M.: Și Danieliuc, Proba de microfon, absolut fantastică. Plus Patos, ce vorbesc ca secvențe, e un film absolut minunat. Teribil de modern pentru vremea în care a fost făcut.

De ce actorii au priză la public în România? Bogdan Mureșanu: „E cel mai prezent, ceilalți sunt cumva în afara cadrului, dacă vrei”

I.V.: Aici e un paradox. Lumea nu se mai uită, nu mai merge neapărat în cinematografe. Nici nu prea mai sunt. Dar e un canal de filme românești care are, totuși, o audiență notabilă, totuși importantă.
B.M.: La care te referi?
I.V.: Cinemaraton. De ce crezi că se uită lumea totuși la filmele românești?
B.M.: De ce se uită?
I.V.: Da!
B.M.: Stai puțin, că nu știm totuși câți se uită.
I.V.: M-am uitat recent pe un…
B.M.: Să menționăm și un site care nu e recent, se cheamă cinepub.ro. Mi se pare o inițiativă foarte importantă. Sunt o grămadă de filme românești, arhivate cu acordul autorilor, am dat și eu acum, Cadou de Crăciun, și un X și un documentar spre vizualizare. Nu știu exact câte vizualizări are acel, ca să comparăm cu Cinemaraton, în sensul acesta.
I.V.: Era o creșterea a numărului de telespectatori pentru acesta. De ce crezi că se uită? E nostalgia unei epoci, e o pasiune pentru actori, din toate industriile? Asta am putut constata și în exercițiul meu public, actorii sunt cei mai iubiți din toate industriile culturale. Deci nu există. Mai mult decât scriitorii, sculptorii, artiștii plastici, muzicienii. De ce crezi că e actorul cel mai iubit din tot spectrul cultural?
B.M.: Ți se pare că îl știi cel mai bine, nu? Îl vezi! Într-un film îl vezi, îl vezi la teatru, e prezent. Pe când ceilalți sunt cumva în afara cadrului, dacă vrei. Poate regizorii mai vorbesc, dacă vrei, dacă au succes. Dacă nu au succes, nu.

Cassavetes, slăbiciunea lui Bogdan Mureșanu

I.V.: Vorbind de regizorii români, e totuși cineva din afară, din cinematografia mondială, care te-a influențat?
B.M.: Ah, da! Sigur, da, da, da!
I.V.: Cine ar fi?
B.M.: Sunt atât de mulți, că nici nu știu, dar primul nume care îmi vine în minte Cassavetes, din SUA, Lars von Trier, din Danemarca.
I.V.: Că vorbeam de dogmă.
B.M.: Da, și Pablo Larraín, din Chile! Și câțiva francezi, o grămadă, de fapt, niște italieni, sunt foarte, foarte mulți, dar Lars von Trier și Cassavetes sunt printre regizorii la care mă uit în mod obsesiv.
I.V.: Care e filmul care te-a marcat, primul film care te-a izbit, de ai zis că cinematograful e ceva special?
B.M.: Când eram foarte mic, Popeye Marinarul. Dar altfel sunt foarte multe și de fiecare dată când ai un film care îți place ai o legătură cu el.
I.V.: Crezi că lumea… e dificil de creat și de păstrat solidarități în spațiul cultural, în spațiul românesc, în spațiul public în general, dar crezi că generația noului val rămâne cumva împreună pentru a merge mai departe, pentru a spune, cumva, povestea generațiilor? Sau fiecare a luat-o pe drumul lui?
B.M.: Nu știu să îți răspund la întrebarea asta. Nu am un răspuns.

Nimeni nu e profet în țara lui. Și totuși, „De ce e urât cinemaul românesc în țara de unde provine? Și este atât de apreciat în totul restul lumii?”

I.V.: Cât ține un val? la mare și la ocean îl vedem cum vine. Dar în cinematografie și în cultură ce înseamnă un val? Cu succese?
B.M.: Nu sunt atât de bătrân să îți răspund la întrebarea asta. Probabil, o generație, dacă ai noroc, uite că noul val francez a ținut ceva mai mult decât… și noul val românesc ar fi putut să țină ceva mai mult dacă nu ar fi fost lumea în mod bizar sătulă, deși abia începuse, după părerea mea. 20 de ani nu este suficient. Putea liniștit să mai continue cu felul lent de a face filmele, știi? Dar e un soi de opoziție, și asta iarăși e interesant, trebuie să vorbești cu un sociolog aici. De ce e urât cinemaul românesc în țara de unde provine? Și este atât de apreciat în totul restul lumii? Ar trebui să citez, citez pe cineva din Belgrad, de care îmi aduc aminte acum recent, care spunea că cinematograful românesc a schimbat cinemaul european. Și că acum o grămadă de autori din regiune, mai ales, fac filme cum le fac românii. Sau cum le făceau românii. Eh, bun, deci lumii îi place felul ăsta de a face cinema, dar la noi probabil că problema e legată de celebra „nimeni nu e profet în țara lui” sau poate sunt alte explicații, dar eu nu le știu. S-ar putea să fie lipsă de educație, nu în sensul acela, rău, ci din aceasta, cinematografică.

Bogdan Mureșanu desființează rețeta succesului în film: „Nu poți să forțezi succesul”

I.V.: Culturală cumva. Aici sunt două chestiuni. Am auzit, am urmărit și eu, iar asta e chestiunea importantă. Interesant de discutat. S-a vorbit foarte mult despre premiile importante, la Cannes, la Berlin, și au spus că este, o parte din critici spun, „domnule, sunt filme pentru premii, filme pentru europeni, dar nu spun despre lumea românească, povestea lumii românești, iar când o fac, o fac injurios, ca și cum arta trebuie să fie propagandă”. Aici e și consecința unui tip de mentalitate învechită, a lumii de dinainte de ’89. Cinematograful și în general cultura trebuie să fie propagandă și să prezinte doar frumos, o estetică fabuloasă. Cred că e o chestiune de carență culturală cumva mai largă. Asta mi se pare.
B.M.: Eu nu cred…. mă rog, dacă tu ai citat niște critici sau niște voci critice… deci niște voci critice, nu știm dacă sunt critici de film, dar niște voci critice.
I.V.: Unii sunt, alții mai degrabă nu sunt.
B.M.: Da… spun că nu cred că există o rețetă pentru succes. Deci tu dacă vrei, chiar știu, știu niște filme făcute după calapod. Adică au vrut să bifeze. S-a premiat viol, băgăm viol. Vrem nu știu ce, băgăm și aia! Orice! Au făcut o rețetă și eh, ce să vezi? Normal! Îi lipsea autenticul! Și normal, filmul acela e decent sau filmele respective. Dar nu au avut succes, nu poți să forțezi succesul, înțelegi? Deci eu nu cred în treaba asta, o rețetă pentru succes. Cred, pe bune, că atunci când „4-3-2” sau „Poziția copilului” sau „Aferim”, când au făcut acei regizori filmele, nu au căutat succes, au căutat să se exprime, și s-au exprimat într-o formă remarcabilă, și de asta a fost observată. Și apoi, stai puțin, dacă te uiți la filmele astea pe care le-am enumerat, astea trei, cele mai comune…
I.V.: Și mai dăm câteva…
B.M.: Da, poți să mai dai… nu sunt… „Poziția copilului”, „4-3-2” sau „Aferim” parcă sunt de pe trei planete diferite, într-un fel sau altul.
I.V.: Foarte diferite.
B.M.: Nici măcar nu urmăresc aceeași rețetă. Ca să poți să spui că există…
I.V.: Dacă ar exista o rețetă a succesului probabil că ar avea acces, ar fi o chestiune relativ pură, nu, foarte mulți s-ar duce la ghișeul acela, al succesului.
B.M.: Acesta e paradoxul conspirației. Dacă e conspirație și nu o știe nimeni… înseamnă că nu mai e conspirație, dacă o știe cineva…

Libertate, eroare și succes, în viziunea lui Bogdan Mureșanu: „Există și virtutea erorii, a greși e un lucru foarte bun, de fapt. A greși în artă. Și nu în orice artă…”

I.V.: O facem. Tu ai spus undeva, într-un interviu al tău, la un moment dat, ai spus că într-o țară, după 50 de ani de dictatură, fiecare dintre cetățeni se califică, mai mult sau mai puțin, pentru a fi dictator. Eu cred că e și o consecință a lumii de dinainte de ’89, care a lăsat un fel de a vedea în alb și negru.
B.M.: E posibil.
I.V.: În alb și negru. Or arta e cam la mijloc, cu foarte multe nuanțe.
B.M.: Da, sigur.
I.V.: Cu gri și cu tot felul de alte culori.
B.M.: Da, aici cred că ai dreptate. Un act artistic cum o fi el, dacă se poate, unul care vede tot felul de nuanțe, infinitezimale, între aceste propuneri de gri sau de griuri colorate pe care ți le oferă realitatea. Nu trebuie să fie bloc monoton de opinie. Dimpotrivă. Arta trebuie să polemizeze și să te facă să polemizezi cu lumea. Să îți deschidă un dialog. Să chestioneze. Să te facă să te întrebi. Există și virtutea erorii, a greși e un lucru foarte bun, de fapt. A greși în artă. Și nu în orice artă, probabil că arhitectul în a greși are consecințe mai mari.

Viața între like și dislike, fără polemică. Bogdan Mureșanu despre subiectele care ar trebui să aprindă dezbateri în lumea culturală. „Îmi place pentru multe motive țara aceasta, dar nu pentru rafinamentul polemicilor ei, care nu există”

I.V.: Au greșit mai creatori în artă și rămân opere mai puțin reușite, dar rămân acolo, în biografia lor. Spuneai de polemici. E vreo polemică, ultima polemică să îți placă din spațiul cultural românesc? Ce îți amintești?
B.M.: Nu sunt foarte la curent, nu urmăresc foarte atent.
I.V.: Stai mai mult pe aici?
B.M.: Călătoresc foarte mult. Acum sunt ocupat cu filmul acesta, cum spuneam, și nu cred în polemicile din spațiul românesc, ca să o spun și pe aia dreaptă. Nici nu mai sunt posibile. Uite… mă gândeam că de pildă ar trebui să fie acum o polemică pe niște subiecte internaționale. Dar ea nu există. Referitor la războiul din Gaza. Cred că și nouă ne e greu să mai facem față procesului de polemică, unul care înseamnă ce spuneai, să găsești nuanțe. Acum trăim între două butoane, unul de like și unul de dislike.
I.V.: Lumea egoistă, cu alb și negru.
B.M.: În România, cu atât mai abitir, zic eu, că nu a fost niciodată aici ceva… nu înseamnă că nu sunt patriot și nu îmi place. Îmi place pentru multe motive țara aceasta, dar nu pentru rafinamentul polemicilor ei, care nu există, pentru că nici nu există instituții culturale sau un spațiu cultural în care să se întâmple asta.

Logica succesului: influencer mai mult de cinci minute, deci star

I.V.: Între odă și pamflet e la români, am eu o formulă, care mi se pare că descrie destul de bine. Foarte greu să îți impui niște argumente. O polemică adevărată impune argumente. Și argumente cam lipsesc, și așa ajungi la injuriu, tensiune și conflicte, care nu prea se mai sting. Mai spui ceva într-un loc care mi-a plăcut, toată lumea vrea să aibă un nume și să poarte un nume, faima de cinci minute, de care vorbea Warhol. E o obsesie a acestei faime de cinci minute, a unui tip de succes facil, comercial, de suprafață?
B.M.: Acum cred că într-un fel sau altul, pretutindeni în lume se manifestă treaba asta. Toată lumea vrea să fie cunoscută și să fie un star, pentru cinci minute. Cine nu ar vrea, de fapt? Da… altfel, ca fenomen, în România e un soi de obsesie.
I.V.: E un fenomen mai larg, ai dreptate, nu cred că e numai românesc.
B.M.: Nici eu nu cred că mai e valabil, căci nu e ceva particular aici.
I.V.: Și ce faci, să zicem că ai avut acces la rețeta de a fi star pentru cinci minute? Ce faci în minutul șase? Ce se întâmplă cu viața?
B.M.: Nu știu exact, nu am niciun fel de… o să îți spun dacă mi se întâmplă… te ferești, stai în casă!
I.V.: Nu mai ieși.
B.M.: Da… Și în primul rând cred că nici nu mai există… cred că influencerii sunt, am înțeles, noile staruri. Dacă ești influencer mai mult de cinci minute…

Proza scurtă, un model de succes pentru că a scăzut puterea de concentrare?

I.V.: Reziști ceva mai mult… astea sunt scurt metraje, sunt scurt-scurt-scurt-scurt metraje. Cum erau emisiuni înainte de ’89, care durau cinci minute, că atât îți îngăduia. Era ca o pastilă. E un fel de pastilă, nu?
B.M.: Da, da, da, citisem acum pe Facebook. Era cineva, postase un text mai lung, și scrisese: „Atenție, text lung!” Și m-am gândit că da, asta e…
I.V.: Câte rânduri avea textul lung?
B.M.: Nu era extrem de lung, să nu îți închipui că era una dintre cărțile astea, evident. Și nici măcar o pagină dintr-o carte din asta, era ceva mai lung decât o postare de două-trei cuvinte, și asta este, într-adevăr nu mai citești așa, bine, nici nu e mediul făcut de așa natură încât să citești pe Facebook un text mai lung. Dar probabil că asta ne va și influența în viitor, mă gândesc: eu cred că lasă niște urme lipsa asta de, până la urmă, concentrare! Când urmărești un text care e mai amplu trebuie să te concentrezi ca să îl înțelegi, sau să îl refuzi, sau să îl accepți, sau să intri în polemică cu el. Dacă are doar câteva rânduri și doar pe durata aia te poți concentra, mă gândesc că e mai ușor și lasă urme. Sunt curios. Am văzut și la mine, începe să îmi fie din ce în ce mai greu să citesc cărți monumentale.
I.V.: Proză scurtă…
B.M.: Haiku-uri… haiku-ul are un viitor, să știi…
I.V.: Cum erau SMS-urile la începutul telefoniei mobile, 160 de caractere. Devenim niște autori și cititori de aforisme, de fapt.
B.M.: De SMS-uri. Aveam un prieten care a publicat o carte foarte bună de proză, se numea SMS.
I.V.: Bogdan Dumitrescu.
B.M.: Exact!
I.V.: În urmă cu niște ani!
B.M.: Da, da, da…
I.V.: Nu apăruse whatsapp-ul că acum sunt whatsapp-ismele la modă. Scenaristul Bogdan Mureșanu influențează regizorul sau regizorul influențează scenaristul?
B.M.: De la un punct încolo, regizorul trebuie să își facă treaba și scenaristul dispare, se duce acasă. Scenaristul e… acționează până la un punct, când scenariul e mai mult sau mai puțin gata. Cum spuneam, cred că e gata abia la montaj, scenariul. De asta spuneam că e pretext.

Regizorul Bogdan Mureșanu, în relații rele cu actorul, dar în relații bune cu scenaristul Bogdan Mureșanu: ce înseamnă polivalență în această industrie?

I.V.: Sunt puțini regizori români care fac așa cum faci tu, l-am avut recent pe Nae Caranfil, invitat, el face și scenariu, și regie, și muzică, mai și apare, așa, mai are câte un rol.
B.M.: Da, da, da, e un actor bun!
I.V.: Un actor bun și a jucat film și înainte de 1989 și după aceea, și se distribuie. Regizorul Nae Caranfil îl distribuie.
B.M.: Au relații bune…
I.V.: Au relații bune, exact… Număr de Karaoke așa, e interesant, mai cântă câte un Franc Sinatra. Sunt puțini totuși.
B.M.: Nu cred că sunt așa puțini….
I.V.: Care fac toate formele astea?
B.M.: Da, da, da… Bine, nu să cânte…
I.V.: Nu să cânți…
B.M.: Nu, nu, nu, nu toți au vocea lui Nae Caranfil. Mie nu mi-ar ieși.
I.V.: Nu o să joci în filmele tale.
B.M.: Nu… Nu sunt în relații bune cu actorul…
I.V.: Cu scenaristul?
B.M.: Cu scenaristul da, sunt în relații bune, dar cu actorul nu. Îl pun să lucreze.

40.000 de spectatori de film pentru un film de artă, într-un București cu 3 milioane de locuitori: cifre dramatice sau încurajatoare? O parodie de succes atinge 200000 în cel mai bun caz

I.V.: În afara lui Bogdan Mureșanu, spune-mi un scenarist român care îți place.
B.M.: Răzvan Rădulescu. Un scenarist extraordinar și unul din numele cheie ale cinemaului românesc. Dacă te uiți la IMDB, e și un scriitor excelent, a publicat două cărți. Sunt extraordinare amândouă. Dacă te uiți pe IMDB la Răzvan Rădulescu o să vezi că e implicat în majoritatea filmelor premiate, recunoscute, ca să nu mai folosesc expresia asta cu premiate, că pare, într-adevăr, că toți acești autori urmăresc să ia premii. Nu! Premiile alea sunt o dovadă că există o recunoaștere pentru filmele alea, nu că le-au urmărit.
I.V.: Multe dintre ele au avut un record de spectatori, au și fost vizionate multe.
B.M.: În afara României, pentru că la noi, aici e destul de descurajant. Am înțeles că undeva la 40000 de telespectatori, e un film foarte bun aici, un film românesc.
I.V.: Extrem de puțini.
B.M.: Foarte puțini. Eu cred că București are în jur de 3 milioane, așa cred eu. 3 milioane? Sunt vreo 2 milioane de mașini, deci bănuiesc că…nu?
I.V.: Mai sunt și cu bicicleta…
B.M.: Exact, da… că doar nu o fi parc de mașini. Deci la 3 milioane, câte cred eu că sunt acum, sunt doar 40000 de spectatori. Mi se pare extrem de puțini. Așa că ce înseamnă succes în România? Cred că a fost un film, Team Building…
I.V.: Relativ recent.
B.M.: Pe care l-am văzut și care m-a amuzat, putem să discutăm și despre ce înseamnă cinematograful comercial.
I.V.: De consum, da…
B.M.: Pentru că eu sunt unul dintre aceia care nu are nimic împotriva acestui fel de cinema asumat. Pot să facă cinema comercial, fac bine, fac pe banii lor, dar e o chestiune de aplaudat, dacă vreți.
I.V.: Ți-a plăcut filmul?
B.M.: Da, mie mi-a plăcut! M-a amuzat! Era o parodie, făcută așa cum trebuie să fie făcută parodia, scrappy!
I.V.: Mie mi-a plăcut că se filma în Dâmbovița, care e județul meu, și la munte, acolo…
B.M.: Eu m-am amuzat…
I.V.: Deci nu trebuie să fie un conflict…
B.M.: Deloc…
I.V.: Între filmele de artă și filmele comerciale! Care să aibă succes la public fără să aibă pretenție de recunoaștere internațională șamd.
B.M.: Nu, nu, nu, nu văd asta, nu văd de ce ar fi un conflict. Nu există loc, e ca și cum ai vrea să asculți tot timpul Bach. Pe bune, ascultând tot timpul Bach ai lua-o razna. Nu, din când în când… uneori mai merge și altceva, nu?
I.V.: Și G., și Bernstein, și ceva…
B.M.: Metallica, în fine!
I.V.: Puțin jazz între ele, ca să…
B.M.: Da… la fel și aici. De ce? Plus, cum să spun, în spatele unui film sunt niște echipe de filmări. Și echipele sunt destul de mari. Succesul unui film adesea stă și în profesionalismul celor din spatele camerelor. Cu cât avem o industrie care produce mai multe filme, de preferat și-și, adică un echilibru, să nu fie decerebrată complet, să te duci numai într-o zonă chipurile comercială…. spun chipurile pentru că nefiind aici public tu nici nu poți să știi dacă e cu adevărat comercial… Înțeleg că Team Building, deci cel mai mare succes, da? E undeva la 200-300.000. Nu știu cifrele, îmi cer scuze, dar știu că discrepanța dintre un film de artă care abia face undeva la 40.000 și e considerat un succes, față de 200.000 mai e o cale. Cu toate astea, ambele cifre pălesc în fața unor cifre normale, să zicem, cum sunt cele din, ca să îți dau exemplul unei țări, Cehia, care cred că are 8 milioane de locuitori. Țara noastră are cred că vreo 19.
I.V.: Deci cam jumătate.
B.M.: Da. Ei bine, în Cehia, un succes de box office, deși se întâmplă adesea, e undeva la 1 milioane. Că așa se duc, cehii se duc.
I.V.: 1 din 8 se duc la film.
B.M.: Da, există acest obicei de a se duce la film.
I.V.: Au o tradiție mare în film, mari regizori… dar și noi avem. Nu asta e o explicație, că îl au pe Miloš Forman sau pe altul…
B.M.: Sigur, da.
I.V.: Avem și noi, deci… diferența asta de ce crezi că e între Cehia și România, atât de evidentă?
B.M.: Nu știu, aș vrea să îți răspund.

Viață bună pentru regizori în România? „În România trebuie să faci și pe producătorul, să mai și cânți, mai și dai cu piciorul în minge șamd. trebuie să faci mai multe lucruri ca să poți să trăiești”

I.V.: Pentru că este un exemplu interesant, dintr-o țară care și ea a fost în blocul comunist, nu ai dat Franța, nu ai dat Italia, nu ai dat Spania! Ai dat… ai vorbit de Praga față de București.
B.M.: Nu am idee, aș vrea să îți răspund. Mă întreb adesea, de ce? Și îți spun, mă întreb, am curiozitate, cum ai și tu, văd, dar și un interes. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o țară în care filmele pe care le facem noi să se vadă, să aibă o audiență de tipul acesta. Poate nu un milion, dar jumătate din milion ar fi bine pentru… da, ai putea trăi ca regizor! De aia, în România trebuie să faci și pe producătorul, să mai și cânți, mai și dai cu piciorul în minge șamd. trebuie să faci mai multe lucruri ca să poți să trăiești. Din cinema. Nu vreau să mă plâng. În alte țări e mult mai dur. Concurența! Ce înseamnă să fii regizor în Londra sau în SUA? Sari direct în taximetrist sau grădinar, ca să nu zici întrebarea ta: Ce ar face Bogdan Mureșanu dacă nu ar fi regizor? În SUA ți-aș răspunde grădinar sau taximetrist, dar în România, uite, îți spun că persist!
I.V.: Ca producător persiști?
B.M.: Ca producător e îngrozitor. Pentru mine, că în mintea mea e…
I.V.: E mai greu decât regizor și producător, că acolo sunt ale tale. Nu ești doar producătorul propriilor tale filme.
B.M.: Nu, am mai produs și alte filme, documentare…

Bogdan Mureșanu, producător pentru fiica lui: „E o doză de schizofrenie, pentru că tatăl vrea, înțelege foarte bine ce înseamnă să fii regizor”

I.V.: Și cum e experiența asta, de producător?
B.M.: E mai lejeră când produci filmul unui prieten sau cunoscut, acolo poți să fii mai cerebral, să recurg la partea rațională din capul meu, dar altfel, în ce mă privește, e o poziție schizofrenică, îți dai seama, pentru că regizorul vrea tot, și producătorul vrea să îl tempereze. Interesant e că acum lucrez cu fiica mea, care are 24 de ani, face 25, face regie de animație la Londra, și eu sunt producătorul unui film de animație pe care ea îl face. Și acolo e o doză de schizofrenie, pentru că tatăl vrea, înțelege foarte bine ce înseamnă să fii regizor, și atunci își dorește ca ea să facă…
I.V.: La Londra… că vorbeai de X.
B.M.: Da, da, dar producătorul vrea să tempereze, așa că nu am scăpat de postura asta de conflict.
I.V.: Producătorul are un X de regizor, e o ușoară imixtiune…
B.M.: Da…
I.V.: Cred că nu se poate, e dificil..
B.M.: E dificil, da.

Criza culturii, criza instituțiilor în România. Regizorul și producătorul Bogdan Mureșanu: „Instituțiile noastre nu sunt onorabile nu îți oferă recunoașterea certificată pentru actul artistic. Sau să o spun altfel, sunt instituții atât de corupte încât nu crede nimeni că cineva este valoros sau nevaloros”

I.V.: Spune-mi un lucru care ar trebui modificat, schimbat, din experiența pe care o ai tu cu spațiul românesc cultural, cu instituțiile de cultură din România. Lucrul cel mai rău care ar trebui modificat tocmai pentru a ajuta lumea asta din industria filmului. Care ți se par, din luptele astea, inegale uneori, pe care le cunoști și pe care le ai, ca regizor și ca producător, care crezi că e lucrul cel mai rău? De ce te-ai lovit cel mai tare? Poți să zici mai multe, te-am întrebat de unul care este cel mai acut.
B.M.: Problema veche, a lipsei instituțiilor. Instituțiile noastre nu sunt onorabile nu îți oferă recunoașterea certificată pentru actul artistic. Sau să o spun altfel, sunt instituții atât de corupte încât nu crede nimeni că cineva este valoros sau nevaloros, dacă… și acum urmează o listă întreagă de instituții, poți să alegi la întâmplare. Și chiar unele…
I.V.: Nu una anume.
B.M.: Ce vrei tu.
I.V.: Din zona culturală, am zis.
B.M.: Academia Română, poftim.
I.V.: Din ce te-ai lovit tu, lucrând cu ei.
B.M.: Nu e numai problema mea, e o problemă generală. Și tocmai, explicația mea pentru toate actele astea artistice care caută succesul în afara țării stă pentru că aici succesul nu e tot una cu valoarea, înțelegi? E undeva de nu știi dacă e de bine sau de rău, faptul că cineva îți dă o diplomă. Da?
I.V.: Mai bine nu o iei uneori.
B.M.: Nu înseamnă nimic, mai bine o iei, chiar dacă nu înseamnă nimic. Nu îți certifică valoarea, nu știi dacă e un act artistic valoros, și asta face ca România să fie într-un fel sau altul pe o periferie culturală. Asta este, aceasta este consecința. De asta se întâmplă să vânezi premiile și să apară obsedant chestia asta, mai ales în legătură cu lumea cinematografică, pentru că aici se dau aceste premii. Dar îți garantez că va fi la fel… în orice altă artă dacă s-ar acorda premii așa de des cum se acordă în cinema, de pildă, la festivalurile de cinema….
I.V.: Câteva importante…
B.M.: Ar fi și acolo. Uite, obsesia faptului că literatura română nu a luat un Premiu Nobel. De aici vine, dintr-un soi de nesiguranță, văd eu.
I.V.: E un complex și un soi de obsesie, într-adevăr.
B.M.: Iar doi, corupția, cum să spun, nu e chiar corupție, ca în dicționar. E un fel de corupție morală, sunt reguli ale jocului, tacit, pe sub masă, toată lumea le joacă după acele reguli… da, asta e…
I.V.: Vorbești de validare și de diplome. Când ai fost pe lista scurtă la Oscar, cu „Cadou de Crăciun”…
B.M.: Cu heat-ul.
I.V.: Cu heat-ul. Cum, e un moment pe care l-ai simțit totuși, este momentul tău, iată că nu e o faimă de cinci minute, ea rămâne peste ani. Este momentul cel mai important de până acum, nu?
B.M.: Da…, pentru mine?
I.V.: Pentru tine.
B.M.: Nu, nu aș zice… cel mai important moment a fost probabil când am luat marele premiu de la Clemont, care e unul dintre cele mai bune de scurt metraj. Super onorabil din punctul meu de vedere. La Oscar e mai curând ca la Eurovision, e bine, e ok să fii la Oscar, normal că… îți cresc acțiunile, dar a nu se confunda prezența pe lista aia cu valoarea… e fix ca la Eurovision. Trebuie să ai oameni care să dea niște telefoane…
I.V.: Ai luat premiul Academiei de Film.
B.M.: Da, de ăla nu zic nimic rău.

Cum arată „Anul Nou care n-a fost” pentru Bogdan Mureșanu?

I.V.: Am avut-o pe Manuela Hărăbor invitată, zilele trecute, și mi-a spus că joacă într-un film al tău, următorul tău film, cu o poveste foarte frumoasă. Cât poți să zici despre el și cât… Eu pot să zic!
B.M.: Poți să zici! Da… sunt mai multe povești care se întretaie, are o formă particulară, deci e într-un fel cinema românesc, așa cum îl știm, și din alte punte de vedere destul de neromânesc.
I.V.: Ai un titlu final?
B.M.: Am tot trecut prin atâtea titluri, a fost un botez prelungit. Dar titlul final pe care l-am trecut acolo, cu titlu definitiv, este „Anul Nou care n-a fost”.
I.V.: Filmele tale, că sunt de scurt metraj sau de lung metraj, cum este acesta, sunt despre perioada dintre Crăciun și Anul Nou.
B.M.: Am și de Paște!
I.V.: Ai și de Paște!
B.M.: Da, da… mai lucrez la o animație de mulți ani, și pe care o terminăm acum, se cheamă Magicianul. Mai variez.
I.V.: O întâlnire foarte interesantă a personajelor, despre fluxul istoric, istoria mare și istoria oamenilor și suprapunerea lor, asta mi se pare foarte interesantă în filmele tale.
B.M.: Sunt preocupat de chestia asta, mă interesează, și de ce mă interesează?

Succesul înseamnă adaptare. Bogdan Mureșanu: „Facem parte dintr-o generație care a prins, dacă vrei, mai multe tipuri de Revoluție”

I.V.: Asta vreau să întreb, pentru că nu e întâmplător. Este evident. M-am uitat cu atenție și aici sunt… nici nu aș putea spune, dar poveștile frumoase și simple, dacă sunt înghițite, sau sublimate în pasta mare a istoriei, pe momente istorice fundamentale, Revoluția în filmul care va fi lansat anul acesta…
B.M.: Da, nu știu, mă gândesc că și eu m-am simțit adesea în viață ca personajele din filmele acestea, și eu m-am simțit prins ca într-o pastă a istoriei, și eu m-am simțit adeseori la locul nepotrivit, mai puțin în satul în care ne jucam acolo, pe dealurile alea, acolo eram fericit. Dar altfel, cum spuneam, în București nu era vreo mare fericire și în general într-un fel, mă gândesc acum că facem parte dintr-o generație care a prins, dacă vrei, mai multe tipuri de Revoluție, nu? Adică a prins lumea asta virtuală, acum AI, pe atunci nici nu știam de internet, s-au schimbat niște paradigme. Noi am fost forțați, într-un fel sau altul, să ne raportăm de fiecare dată la o nouă lume și au fost de fiecare dată mai multe lumi noi. Uneori credeai că e o lume complet nouă, după ’90, și intrasem în advertising după ’99, și am rămas absolut șocat să văd că brandurile alea comunicau cu un limbaj la fel de lemnos cum era înainte de ’89. Pe bune, era uluitor.
I.V.: Industria creativă, așa zicând.
B.M.: Da!
I.V.: Oamenii de creație!
B.M.: Mai puțin oamenii de creație, care încercau să se adapteze, cât mai curând manualele de brand, venite de la un mare brand din afară. Și care îți spuneau și dădeau și cuvinte cheie. Erau aproape o X.
I.V.: Pline de limbaj de lemn.
B.M.: Da, da, da… trebuia să folosești un anumit tip de cuvinte șamd. probabil acolo a fost ceva, un declin, probabil nu numai al meu, ci al tuturor celor care intrau acolo, în departamentele acelea de creație, că e o lume nouă, dar nu atât de nouă, știi? Și lumea veche nu e atât de veche, e cumva ciclică. Și de aici fascinația aceasta cu, să zicem, zile, momente, în care se pot petrece schimbări din acestea de paradigmă. Pentru că uite, și „Magicianul”, e la fel oarecum. Se petrece în 1910 în Sulina, în ziua în care apare prima centrală electrică. Deci într-un fel, îți dai seama, e o schimbare și acolo. În viața mea am asistat la mai multe schimbări, unele false, altele…
I.V.: De ce Sulina, de ce ți-a venit ideea asta?
B.M.: Am o obsesie pentru partea aceea de Românie. Îmi place teribil Dobrogea și Delta, da, ador!
I.V.: Unde te simți cel mai bine în toate călătoriile tale?
B.M.: Pe drumuri, nu am un loc anume! Pe drumuri, îmi place foarte tare să călătoresc, sunt nomad.
I.V.: Acasă unde e?
B.M.: Acasă? Stau pe strada pe care m-am născut, deci sunt un soi de nomad care revine la cortul lui constant. Nu pot să dau adresa, evident. Dar stau pe aceeași stradă!
I.V.: Vor veni mulți cinefili…
B.M.: Cu bâte!

Cinematografia presupune și o doză de irațional: „Un miracol inexplicabil”, pentru Bogdan Mureșanu

I.V.: Și vor vrea să vadă! Spui undeva că lumea este foarte mult construită pe miracol, pe miracole! Care e miracolul cel mai mare? Filmul e un miracol, istoria e un miracol, din ce vin miracolele?
B.M.: Ce voiam să spun e că nu poți să abordezi existența lumii, existența asta într-un mod total rațional. Există o mare doză de irațional în asta, pe care trebuie să o asumi. La un moment dat e faptul că exiști, e o ruptură de logică. Nu știu dacă e clar ce spun, dar o să spun ceva mai precis. Există ceva, în opinia mea e un miracol inexplicabil, aș vrea să găsesc o explicație pentru asta dar nu, încă nu există. Mintea mea nu o poate X.
I.V.: „Anul Nou care n-a fost” e filmul cel mai important pentru tine, e cel în care ai investit cel mai mult până acum?
B.M.: Nu, nu, nu… nu știu care e, nu am așa ceva, un filmul cel mai important… cred că „Magicianul”, „Magicianul” durează de șase ani, e o animație, nu știam să fac animații, a trebuit să învăț și eu, dar nu înseamnă că e important, e cel care m-a chinuit cel mai tare. Dacă asta e măsura importanței, cea mai mare vechime, da, probabil că acela e cel mai important.

Filmul în care învinge istoria. Bogdan Mureșanu despre o scenă cheie a viitorului său film: „Reprezentarea istorică a unui lider care crede că e atotputernic și o secundă mai târziu e descompus, îi pică fața, și chiar îi picase”

I.V.: Cine învinge în „Anul Nou care n-a fost”? Istoria sau oamenii care salvează și viața, cu lecții de demnitate mulți dintre ei? E o lume românească, dar în același timp e o lecție omenească, cei care or să vadă filmul vor vedea că nu e numai despre România. Are ceva în afara… se întâmplă în România. dar atitudinile, lecțiile, frazele, replicile nu sunt numai legate de spațiul românesc.
B.M.: Da, nu e un film despre comunism, chiar dacă el se petrece în comunism.
I.V.: E un fundal istoric…
B.M.: Da, da, da… putea să fie, într-adevăr, în oricare altă zi, chiar da… o altă zi cu semnificație istorică… dar am ales acea zi particulară. Cine învinge? Istoria o fac oamenii, așa că nu am cum să… sar! Tocmai aici e un mister al istoriei, în astfel de zile, undeva, acolo, e un punct de fierbere, și când el depășește și ajunge cu adevărat să fiarbă, să dea în clocot, se întâmplă și istoria, dar nu ai cum să trasezi întocmai când începe istoria. Și când istoria acelei zile sau istoria unui final de epocă… nu poți trasa asta, sunt niște nuanțe infinitezimale. Mie îmi place să cred, m-am gândit la aspectul acesta. Ia imaginează-ți un avion care intră în turnurile gemene… o fotografie! Da? Între avion și turnuri, în fotografie, sunt, să zicem, 20 de cm? Da? Bun, dacă intru acolo, dacă tot măresc acea imagine și zoomez în ea, chestiunea devine tot mai… e un infinit acolo, nu sunt doar 20 de cm, în imagine. La fel, în orice moment istoric, există acolo niște interstiții care nu se pot măsura și care sunt misterioase. Nu știi cum acționează, că nu ai de unde să știi ce s-a întâmplat de a putut să se petreacă momentul din 21 decembrie când l-au huiduit pe Ceaușescu. Noi știm, avem înregistrarea. El, care este uluit, ca toată lumea, de asta am ales să fac filmul acesta, cred, mi-a plăcut asta, reprezentarea istorică a unui lider care crede că e atotputernic și o secundă mai târziu e descompus, îi pică fața, și chiar îi picase. M-a interesat asta, da.
I.V.: O clipă, o secundă…
B.M.: Da, exact, și în acea clipă, bun, se petrec atâtea lucruri și sunt acumulate atâtea tensiuni și vieți încât realmente putem spune că e un infinit de emoție acolo și de lucruri care au colaborat ca să se întâmple acea secundă de schimbare de paradigmă.

Povestea de film a Carierului Uranus, distrus de comunism. Bogdan Mureșanu: „Au decis să șteargă o porțiune atât de mare din București încât este echivalentul Veneției. Era o zonă de tip Montmartre, așa o văd, era un deal.”

I.V.: Exact în acea clipă, undeva, într-un studio de televiziune, al singurei televiziuni posibile a epocii, cineva care trebuia să rostească înflăcărat și cu patos o odă de Anul Nou, care nu a mai avut loc, nu o mai spune pentru că istoria a venit peste acea clipă, a înghițit-o și a transformat-o în altceva.
B.M.: Și a făcut-o și puțin ridicolă. Aici trebuie să recunosc că m-am inspirat din ceva real, multe dintre poveștile din filmul acesta au un sâmbure de adevăr, adică am făcut un soi de cercetare, una dintre povestiri are legătură cu demolările din Uranus, și am citit destul de mult. Acolo era foarte greu, am vrut să fac un film special cu demolările acelea, pentru că mi se părea foarte interesant cum un dictator, dar nu singur, ci în colaborare cu o întreagă casă de arhitecți, de ingineri, au decis să mai altereze, să șteargă o porțiune atât de mare din București încât este echivalentul Veneției.
I.V.: Îmi amintesc, din amintirile copilăriei, aveam câțiva ani – ar merita făcut un film despre Uranus…
B.M.: Dar nu ai cum să îl faci, asta vreau să spun, e abandonat…
I.V.: Dar e dificil, s-a scris, dar nici măcar aici, e dificil… nașii mei stăteau pe strada Ecoului, așa se chema, care a fost rasă. Era în cartierul Uranus, în anii ’80. Deci amintirile mele de până la 6-7 ani au ceva din vechiul Uranus.
B.M.: Adevărul e că erau atâția locuitori și au plecat ca într-un exod, ca într-un război civil, realmente, aceasta era proporția, încât nu e exclus ca în orice loc intri, mai cu seamă în București, să dai de cineva care a avut o rudă sau care…
I.V.: Știi câți oameni erau acolo?
B.M.: Ah, de ordinul sutelor de mii… Da, da, da… Dacă am spus că era de ordinul, de mărimea Veneției? Nu neapărat cartierul, ci toată suprafața demolată de la Uranus. Acolo era o zonă minunată, eu o regret, era o zonă de tip Montmartre, așa o văd, era un deal. Bucureștiul nu are, dar era singurul deal al Bucureștilor, cu case în pantă, era, trebuie să fi fost, ar fi putut să fie acum un cartier boem.
I.V.: Cu niște străduțe liniștite, am niște amintiri vagi, care se întretăiau… boem, altceva. Era altceva, într-adevăr.
B.M.: E de văzut într-un film care se cheamă Angela merge mai departe. Și unul al lui Danieliuc, îmi cer scuze, acum nu mai țin bine minte. Lucian Bratu.
I.V.: Bratu, da.
B.M.: Și încă un film al lui Danieliuc, dar am un lapsus… da.
I.V.: Succesul „Anului Nou care n-a fost o să fie” mai mult decât cel al „Cadoului de Crăciun”? Sau nu ai niciun fel de așteptare și vei vedea?
B.M.: Din fericire, pentru sănătatea mea mintală nu mă gândesc la asta.

Cannes și Oscar nu e totul

I.V.: Ești liniștit, ești relaxat, nu ai această obsesie….
B.M.: Sigur, e o plăcere să vezi că faci ceva și e recunoscut, dar eu știu filme mari care nu au avut succes, și sunt recunoscute mai târziu, sau în locurile cele mai cu ștaif, asta nu înseamnă nimic. Uite, că vorbeam despre Cassavetes, dacă nu mă înșel, el nu a fost niciodată la Cannes, dar a fost la San-Sebastian, și rămâne unul dintre regizorii care îmi plac cel mai tare. Unul dintre filmele lui, pe care și acum aș vrea să îl revăd e „Opening Night”. Dacă nu mă înșel, chiar la San-Sebastian a fost premiera.

Criticii de film pe care Bogdan Mureșanu i-ar plăcea să îi citească evaluându-i filmele

I.V.: Din ce s-a scris până acum despre tine, din ce au scris criticii, care ar fi fraza cea mai… aproape de ce ești tu? Sau dacă nu au scris-o ei și au scris numai prostii, cum te-ai defini tu?
B.M.: Nu știu dacă au scris numai prostii, nu citesc, adică fac o distincție între mine, Bogdan Mureșanu, cel pe care îl știi, și altul, care e un regizor care a făcut niște filme și e deci o imagine, o proiecție de a mea. Și dacă a scris cineva despre mine, eu nu am citit. Mi-ar plăcea să citesc, poate, o cronică a unor critici populari, pot să dau nume, dacă vrei…
I.V.: Sigur…
B.M.: Nu știu dacă o să o facă atunci când va ieși Anul Nou care n-a fost. Există câteva voci de critici de film care îmi plac foarte tare. Andrei Gorzo e unul dintre ei, și Victor Morozov. Pe ei îi citesc. Nu îi cunosc personal, dar îi citesc. Mă interesează părerea lor.
I.V.: Când o să apară filmul…
B.M.: Da…

Noiembrie, o lună cu noroc în România. Apare ultimul film al lui Bogdan Mureșanu

I.V.: Bogdan, îți mulțumesc mult pentru această avanpremieră. Așteptăm filmul și mai facem o repriză. În final, aș vrea să te rog să adresezi un gând… apelez la scenaristul Bogdan Mureșanu! O frază pentru cei care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
B.M.: Ca scenarist, revin într-o lună! Scenariștii sunt tare leneși… îți mulțumesc tare mult că m-ai invitat și sper să vedeți în curând acest film. Aș putea să spun că are premiera în România în noiembrie. M-ar bucura tare mult să inviți niște actori din distribuție, niște actori extraordinari, sunt convins că publicul îi va plăcea.
I.V.: Cu mare drag o să îi invit. Deci noiembrie. Mulțumesc mult, Bogdan!
B.M.: Mulțumesc tare mult!

Cititi mai mult
Reclamă
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Spectacol de teatru, gratuit la Casa de Cultură din Titu-Târg

Publicat

pe

Duminică – 26 mai 2024, locuitorii orașului Titu sunt invitați din nou la un spectacol de teatru oferit gratuit de Primărie, de la ora 17:30, la Casa de Cultură Titu-Târg. Reamintim faptul că administrația publică locală organizează periodic, de mai mulți ani, astfel de evenimente, cu scopul de dezvolta publicului din oraș gustul pentru arta dramatică.

De această dată, vine la Titu trupa de teatru AGIR-IMPACT ART, care prezintă spectacolul IUBIRE… ÎN ARMATĂ, compus din trei comedii scurte, trecerea de la o piesă la alta, făcându-se aproape natural, sub coordonarea scenică a lui Daniel Neguț.

“Garoafele lui Trandafir”, adaptare după Tudor Mușatescu, este o comedie în care se prezintă povestea unui colonel care, fiind bolnav, nu mai poate onora invitaţia la cină din partea mamei iubitei lui. De aceea, ofiţerul îşi trimite ordonanţa să cumpere un buchet de flori, pe care să-l ducă iubitei sale, plus un bilet în care se scuză că nu poate veni la masă. Ordonanţa, însă, îşi depăşeşte atribuţiunile şi ia decizii de capul său, provocând situaţii și dialoguri hazlii.

„Ce blestem”, adaptare după Marin Voican-Ghioroiu, prezintă povestea plină de umor a unui colonel nevoit să plece în delegație, timp în care ordonanța acestuia – un tip foarte spiritual – se… “ocupă” de soția lui, mult mai tânără.

”Reabilitarea faţadei”, adaptare după Jean-Michel Besson (traducerea din limba franceză – Virginia Udatu) este o comedie într-un act, în care un cuplu de pensionari (el fiind general în rezervă) vine la un medic estetician, colonel, pentru a o „întineri” pe doamna. Generalul este fascinat de frumuseţea asistentei doctorului, aşa că decide să schimbe totul la soţia lui, pentru a o aduce la nivelul de frumusețe al asistentei. Este exact ceea ce dorește și doctorul, care adaugă operații după operații, într-un dialog hazliu cu cei doi, pentru a crește cât mai mult costul intervenției estetice. În final, când află care este prețul, generalul dă din colț, în colț…

Cele trei piese, împreună, generează o comedie spumoasă, atât de situație, cât și de limbaj, comedie care are titlul generic: IUBIRE… ÎN ARMATĂ.

Interpretează: Mariana Anghel, Daniela Bădescu, Viki Chiorpec, Viorel Speteanu, George Vlaicu şi Daniel Neguţ, care asigură și regia spectacolului.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

ACTUALITATE

PERPLEX. Ochelari gratis pentru bugetari. Să-i vadă cu ochi buni pe șefi?!

Publicat

pe

Am mai aflat una bună. Tot de astea din lumea bugetară. Că doar aici se întâmplă minuni pe bune! După atâtea ghișefturi, facilități de tot soiul, minivacanțe prelungite, înnădite, ocolite și sulemenite, sporuri pentru tot ce se poate, mai apărură una. Slujbașul la stat va primi câte 500 de lei pentru efectuarea unui control oftalmologic. Vederea contează la tot muritorul, nu numai la bugetari! Dar, în România, se pare că numai ei au noroc. Poate, în curând, guvernanții, și ei tot bugetari, dar din aia care adună vârful spicelor, o să se gândească să le ofere gratis prezervative, ciorapi, batiste de unică folosință, umbrele, periuțe de dinți și, eventual, gumă de mestecat.

Ar fi, cică, asta cu ochelarii, o cerință europeană. Bă, da voi, hoarda care ne conduceți spre înalte culmi ale prosperității voastre, vă gândiți numai la bugetari? Păi, ce, mă, românul care trudește în privat este considerat cetățean inferior, pleavă, el nu face parte din Europa asta care, cică, ne obligă? Nu vă pute totul a discriminare?

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite