Am fost la Viscri, satul acela pitoresc pitit între dealurile Brașovului, ajuns celebru datorită regelui Charles al Marii Britanii. Mai fusesem o dată. Atunci când era în vervă, cap de afiș la capitolul imagine. Localnicii păreau fericiți, dornici de comunicare, veseli. Le surâdea plăcut faptul că, în toată țara, ba chiar și în Europa, se vorbea despre Viscri, despre frumusețile naturale de aici, despre obiceiurile și tradițiile rămase nealterate, despre casa cumpărată de prințul Charles și plăcerea deosebită pe care o manifesta când venea la Viscri pentru a se încărca cu energie și a-și găti sufletul cu liniște adevărată.

Între timp, au început să vină turiștii valuri, valuri. Toți împinși în primul rând de curiozitatea de a vedea de ce a ales regele Charles acest mediu simplu, arhaic și aproape necunoscut în lumea civilizată. Sătenii, ospitalieri, deschiși, dar și întreprinzători. Unii dintre ei au gândit bine că este momentul să profite puțin de această conjunctură favorabilă. Așa că au început să îi îmbie pe turiști cu produse culinare tradiționale, cu pâine de casă, plăcinte, cu diferite obiecte de decor sau de îmbrăcăminte cu elemente tradiționale. Ba chiar a apărut la Viscri și o cafea celebră prin modul de preparare. Casa regelui Charles a devenit un fel de muzeu, pe care oricine dorește, contra cost, o poate vizita. Inclusiv grădina și celelalte anexe gospodărești. Plus că locuința regală de la Viscri este o insulă de cultură, aici organizându-se, periodic, expoziții de pictură, fotografie, lansări de carte…

Cum am spus, am mers din nou la Viscri. Acum, când abia a mijit toamna, plăpândă, neavând forță să îndepărteze vara care a cam huzurit ca niciodată, bucurându-ne dar și chinuindu-ne cu căldurile insuportabile și cu seceta aproape desăvârșită care a cam golit pământul de roade, supărâd-o oarecum pe sora toamnă, care nu va avea hambarele tocmai pline.

Suntem la marginea satului după ce am parcurs câțiva kilometri pe un drum care a șerpuit printre dealurile modelate frumos, simetric, de cositoarele mecanice ale gospodarilor. Dăm să mergem mai departe, dar ne oprim brusc când vedem semnul de circulație cu accesul interzis în localitate, cu excepția riveranilor. La marginea satului, s-a amenajat o parcare. Așa, ca la bâlci. Deocamdată, nu se percepe taxă. Ne conformăm.

Lăsăm mașina și pornim pe jos spre inima satului. La fiecare cap de uliță, semnul de acces interzis, cu excepția riveranilor. Puzderie de astfel de semne. Pe la porți, așezați pe bănci, bătrânii. Ne priveau discret, rece, fără să le pese prea mult de prezența noastră. Și eram destui turiști!

Am remarcat prezența multor englezi, francezi și nemți. Se plimbau agale pe ulițe, fotografiau casele. Urcau la biserică. Unii mușcau din pere zemoase, pe care le adunaseră din iarbă. În sat, un soi de magazin, cârciumă, ceva nedefinit. Cu de toate. Vânzătoare, o femeie în vârstă. O întreb simplu dacă este bine pentru sat cu puzderia de turiști. Îmi răspunde scurt. „Cum să fie bine? Nu vă uitați la mine? Sunt frântă de oboseală”. Cumpăr o bere la halbă, pe care o beau la masa lungă din lemn din fața magazinului. Lângă mine, niște tineri englezi mănâncă dintr-o pungă cu chipsuri. Mai în colo, un cârd de gâște făcea zgomot. Nici ele nu erau prea fericite. Pârâiașul care străbate satul era secat. Cișmele unde, acum doi ani, curgea apă în forță, sunt acum uscate. Și jgheaburile imense pentru adăpat animalele meșterite în lemn crapă acum de sete!

Din loc în loc, pe la porți, câte o bătrână care croșetează. Mănuși, fulare, fesuri, pălăriuțe și cioci, soiul acela de ciorapi groși care se pun în picioare când este gerul năprasnic. În centru, două căruțe în care se așezaseră pe scănduri câțiva turiști veniți din Germania. Erau veseli. Contra cost, se efectua turul satului și al împrejurimilor. Fain. Pentru unii, o experiență inedită. Pentru localnici, o preocupare care să le aducă ceva câștiguri.

Mă dau în vorbă cu o femeie. Vorbim despre vreme, despre vremuri și ajungem, încet-încet, la sat, regele Charles, turiști…Ne-a mărturisit, așa, cu vocea mai mult în șoaptă, că multora din sat li s-a cam luat de aglomerație, de oamenii străini care bat ulițele toată ziulica. Spun că nu mai au liniște, că nu le mai place să fie invadați de mașini. De aia au și făcut parcarea la marginea satului. Unii erau chiar furioși că nu mai puteau circula cu tractoarele sau le era greu să intre în curți cu căruțele, cu utilajele… Recunoște femeia că turiștii veniți să vadă satul unde și-a luat casă regele Angliei au lăsat pe aici și ceva bani, cumpărând diferite obiecte de decor, de vestimentație, diferite preparate culinare de casă. Dar, una peste alta, vor din nou liniște. Renumele pare să obosească.

Am mai taifăsit scurt și cu alții. Nu s-au întins la vorbă prea mult cei cu care am discutat. Deocamdată, nu s-a întâmplat ca la Barcelona sau că în Santorini, să iasă localnicii la mitinguri împotriva numărului mare de turiști. Pe la Viscri, oamenii sunt pașnici. Răbdători. Văd în treaba asta și binele, și răul. Și cântăresc. Fiecare în felul său. Bine, după cum stau lucrurile, nu este exclus să mai apară și alte reguli, câți turiști să intre în sat, trasee prestabilite, ce ai și ce nu ai voie să fotografiezi, taxă la parcare…

Oricum, mai zic oamenii că regele Charles este acum tare ocupat, prins în treburi înalte, importante, nu mai are el timp să mai ajungă la Viscri. Urmele pașilor săi, proprietatea pe care o deține regele Marii Britanii la Viscri atrage turiștii ca un magnet. Până când, rămâne de văzut…

Urmărește Incomod Media și pe Google News