A cântat pe versurile lui Alexandru Mandy și Marin Sorescu. A plecat în Canada, dar s-a întors în România iubirilor lui, muzica, poezia și teatrul. E un artist total, iar inima multora dintre noi e legată de timbrul său fenomenal intonând Charles Aznavour. Invitat la podcastul Avangarda, Sergiu Cioiu vine la microfonul poveștilor cu tâlc și mărturiilor exclusive din viața privată, care a stat departe de reflectoare. În premieră în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, artistul Sergiu Cioiu explică motivele care l-au determinat să părăsească România în urmă cu 40 de ani și bucuria de a fi din nou împreună cu soția sa, balerina si coregrafa Maria Mitrache Bokor.

Sergiu Cioiu a dezvăluit detalii din viața copiilor lor și amintiri prețioase din spectacolele în care nu de puține ori, elegiile lui Nichita și umorul lui Sorescu au ajuns la public pentru că muzica lui le-a făcut mai vii și mai sonore. Tot în cadrul acestui podcast, Sergiu Cioiu a explicat de ce simte că „viața-videoclip” e metafora societății noastre și care e relația cu publicul de toate vârstele. O întâlnire excepțională, din care nu lipsesc recitarea poeziilor lui Romulus Vulpescu și Lucian Avramescu și intonarea unor șlagăre ale lui Sergiu Cioiu, toate, la același microfon al lumii culturale, la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=q_7zC0zK62E&t=2457s

Sergiu Cioiu, omagiu adus lui Dinu Săraru: „un om care a trecut prin foarte multe încercări”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vlupescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe domnul Sergiu Cioiu. Domnule Cioiu, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Sergiu Ciociu: Eu vă mulțumesc mult că mi-ați făcut această invitație, pentru că podcastul dumneavoastră este un loc de mare bucurie și de câteva descoperiri extraordinar de interesante.
I.V.: Care ar fi una dintre ele?
S.C.: Dintre descoperiri?
I.V.: Dintre descoperiri.
S.C.: Sunt mai multe în funcție de personalitățile pe care le invitați. Una dintre ele care m-a marcat a fost cea despre Dinu Săraru. De altfel v-am și scris câteva cuvinte în legătură cu bucuria pe care o ai în momentul în care ai un prieten ca Dinu Săraru, o deschidere extraordinară spre o lume, un om care a trecut prin foarte multe încercări, care a stat în picioare și care a reușit să domine într-un mod absolut extraordinar tot ceea ce ține de arta teatrului, în primul rând, de arta scrisului în altă ordine de idei, dar care este foarte legată de ceea ce se cheamă dramaturgie, teatru, arta spectacolului.

Rețeta lui Sergiu Cioiu de a rămâne întotdeauna în picioare în viață: relația cu prezentul

I.V.: Care e rețeta? E o rețetă ca să stai în picioare în viață?
S.C.: Cred că da.
I.V.: Care e?
S.C.: Cred că trebuie să fii optimist, pe de-o parte. Pe de altă parte să vezi lucrurile frumoase ale existenței. Pentru că în momentul în care ești pe pământ, ai o misiune. Trebuie să descoperi care e misiunea asta. Și dacă o înțelegi, și dacă începi să te cunoști, reușești să stai în picioare. Dacă nu reușești să te cunoști, dacă pierzi legătura cu tot ceea ce înseamnă prezența, e grav. Săraru nu a pierdut niciodată legătura cu prezența. Mai mult decât atât, am simțit că nu s-a despărțit nici de glie, nici de propriile sale rădăcini, nici de bucuria pe care a găsit-o întotdeauna în oameni.

De ce a plecat Sergiu Cioiu în Canada în urmă cu 40 de ani? O revenire la artă: „n-am înțeles de ce acel spectacol n-a fost difuzat”

I.V.: Dvs. v-ați despărțit de glie la un moment dat.
S.C.: M-am despărțit de glie în dorința mea de a cunoaște mai bine lumea și într-un moment în care, poate, eram puțin nedumerit.
I.V.: În ce an era? Când ați plecat din țară?
S.C.: Cred că era cu 40 de ani în urmă, ca să zic așa. Deci eu m-am reîntors câte o jumătate de an, câte o jumătate de an, din 2016, încoace. Deci să tot fie șapte-opt ani. Și în decursul acestor șapte-opt ani, câte o jumătate de an, câte trei luni, trei luni, în fiecare an, am reușit să mă reconectez la propria mea meserie, pe care o părăsisem cu 40 de ani în urmă, într-un moment în care ceva m-a durut, ceva m-a supărat. Faptul că, deși terminasem un recital deosebit de bine făcut, pe care îl regizase Andrei Brădeanu, un regizor de televiziune extraordinar, văzând treaba terminată, n-am înțeles de ce acel spectacol n-a fost difuzat. Și, întrucât țineam foarte mult la acest spectacol, poate m-am înfuriat, poate m-am…

Sergiu Cioiu și relația cu publicul nou: „Tineretul, acei tineri de la 17 ani în sus, până la 40, 50, aș zice că nici nu mă cunosc”.

I.V.: Și ați plecat în Canada.
S.C.: Am plecat, da. Am simțit că trebuie să respir altfel și că poate voi fi bine inspirat plecând. N-aș putea să spun că am fost bine inspirat, întrucât a pierde contactul cu rădăcina și cu oamenii care au devenit spectatorii tăi în calitatea unui artist de scenă, e grav, nu poți să refaci. După peste 30 și ceva de ani se rupe ceva, se schimbă generațiile și nu mai ai același impact. Chiar dacă oamenii care vin la spectacolele mele sunt foarte bucuroși, pleacă fericiți din sală și eu reușesc să stau pe scenă peste o oră și jumătate, câteodată chiar peste două ore, ceea ce înseamnă că ei nu se plictisesc, tot aplaudă, tot cer, tot cer. Însă tineretul, acei tineri de la 17 ani în sus, până la 40, 50, aș zice că nici nu mă cunosc.

Despre kitschul care a cucerit publicul. Sergiu Cioiu: „După părerea mea, este un public generos. Dar nu-i mai puțin adevărat. După părerea mea, s-a instalat un prost gust în toată lumea”

I.V.: Cum e publicul de azi față de publicul anului `60-`70?
S.C.: Publicul e același. Exigențele publicului românesc sunt variate, dar în general publicul român se scoală în picioare după fiecare spectacol și că e bun și că e mai puțin bun, aplaudă.
I.V.: De ce?
S.C.: Nu știu, au un respect pentru ceea ce se cheamă arta spectacolului, actori, artiști. Este un public generos. După părerea mea, este un public generos. Dar nu-i mai puțin adevărat. După părerea mea, s-a instalat un prost gust în toată lumea. Trăim o epocă a kitschului și este foarte greu să izbutești în momentul în care nu ești formatat după așa zisul gust al publicului, impus de anumiți oameni care creează playlist-urile de radio sau care creează anumite emisiuni mai mult sau mai puțin interesante în materie de cântec cel puțin, întrucât eu, vrând nevrând, am rămas puțin lipit de succesul pe care l-am avut cântând. Sigur că nu m-am desprins de teatru și sigur că mă duc la teatru cu mare bucurie. Dar nu-i mai puțin adevărat că remarc și în materie de teatru o oarecare lipsă de atenție pentru ceea ce se cheamă un repertoriu just, un repertoriu de bună caritate, de bun gust, un repertoriu potrivit cu ceea ce teatrul respectiv ar trebui să impună.
I.V.: E mai puțin exigent publicul de azi decât cel de ieri…
S.C.: Cred că da. Cred că da. Dar nu-i mai puțin adevărat că în același timp publicul de azi este mai divers. A avut ocazia să se împace foarte bine cu tot ceea ce circulă pe internet, cu filmele care pot fi văzute retro, cu o sumedenie de modalități în care oricine poate să-și diversifice opțiunea pentru ce vede.

Sergiu Cioiu, recunoscător publicului său: „Este un magnetism între public și mine”

I.V.: Dacă ați face un portret publicului dumneavoastră, cam cum ar arăta el? Cum credeți că sunt cei care vă urmăresc?
S.C.: Publicul meu este un public foarte atent la poezie, un public care mă inspiră, un public cu care se face un contact extraordinar. Este un magnetism între public și mine. Eu mă inspir și mă încarc. Publicul la rândul lui răspunde, e o mare bucurie, chiar dacă oamenii care vin la spectacolele mele au o medie de între 50 și 70 de ani.
I.V.: E o nostalgie, poate, a acelor ani `60-`70, când erați în vogă, pe de altă parte ați căutat în permanență și după ce v-ați întors noi publicuri. În diverse forme, foarte adaptate la lumea de astăzi.
S.C.: Da, am găsit și tineret care m-au descoperit și cu care m-am împrietenit. Prietenii mei sunt oameni tineri. Sunt oameni de 30, 40, 50 de ani, 60 de ani, tineri pentru mine care am 84, nu mă laud cu 84 de ani, dar totuși…
I.V.: Întoarcem cifrele, eu am 48, deci eu am 84, sau dumnevoastră 48…
S.C.: De altfel faceți parte din publicul meu tânăr.

Sergiu Cioiu despre „viața videoclip”

I.V.: Ce învață un tânăr de la un senior, respectiv ce învață cineva mai vârstnic de la un tânăr? Ce poate să învețe?
S.C.: Un om mai vârstnic poate să învețe de la un tânăr cum să se adapteze mai bine, cum să își utilizeze telefonul… Învață o anumită cultură, aș zice eu, o cultură căreia i-aș spune rapidă, o cultură în care totul se face repede.
I.V.: Videoclip.
S.C.: Da, videoclip. Viața ca un videoclip. Da, da, da. De astfel, chiar astăzi eram în autobuz și…

Sunt artiștii mai social-democrați? Sergiu Cioiu, despre atașamentul față de serviciul de transport public

I.V.: Mergeți cu autobuzul în București?
S.C.: Da, da, da, merg cu autobuzul sau cu metroul, sau pe jos.
I.V.: Sunteți un social-democrat.
S.C.: Sunt foarte social-democrat. Acum, dacă o să mă întrebați din punct de vedere al politicii în ce…
I.V.: Nu neapărat, dar astea sunt obiceiuri social-democrate.
S.C.: Majoritatea artiștilor sunt mai democrați, mai socio-democrați, mai dornici de o anumită, cum să spun eu, deschidere.
I.V.: Spre alți oameni, spre oameni.
S.C.: Spre oameni, da. Spre oameni și chiar spre oamenii care sunt mai puțin dotați cu ceea ce exprimă epoca noastră modernă și postmodernă.
I.V.: Mai puțin privilegiați.
S.C.: Sunt mai puțin privilegiați. Sunt oameni care, dacă te duci la țară și îi întrebi cu cine votează ei, știu că votează cu aia care știu ei, că au văzut, că… Aia pe care-i cunosc. Aia pe care nu-i cunosc, nici nu vor să-i cunoască.
I.V.: Spiritul critic funcționează mai bine în locuri unde n-ai bănui uneori?
S.C.: Nu știu dacă funcționează mai bine. Majoritatea oamenilor întrebați ad hoc, așa, nu prea răspund. Sau răspund în dodii, sau răspund de o manieră care te poate lăsa puțin pe gânduri. De ce? De ce oamenii ăștia, cu toate că au evoluat, unii dintre ei au plecat, alții au vrut mai bine și au crezut că e mai bine acolo și dincolo? Și când ăștia care au rămas și care au rămas curați, zic eu, nu prea știu despre ce e vorba. Nu au o evoluție sociopolitică, cum ați spus dumneavoastră. Nu se încadrează în ceea ce se întâmplă în lume. Ei se uită la televizor și ce văd la televizor nu prea înțeleg sau nu disecă prea mult.

Sergiu Cioiu: „Eu nu sunt un utopic. Sunt un om nostalgic.”

I.V.: Inocența și candoarea te pot ajuta mai mult decât înțelegerea și cunoașterea?
S.C.: Nu. Nu. Inocența și candoarea te pot face să rămâi deschis, curat. Te pot face înțelept dacă citești și dacă înțelegi ce citești. Dar nu te avansează din punct de vedere cultural. Ce te avansează din punct de vedere cultural este cartea, este cititul, este istoria, este tot ceea ce ne pune la dispoziție totuși lumea în general. Editurile.
I.V.: Marile întâlniri din viață.
S.C.: Marile întâlniri din viață, sigur că da.
I.V.: Care e utopia inimii dumneavoastră? Ce este ceva ce v-ați fi dorit să se întâmple și nu s-a întâmplat?
S.C.: Eu nu sunt un utopic. Sunt un om nostalgic.

Romulus Vulpescu, prietenul care l-a inspirat pe Sergiu Cioiu

I.V.: Cuvânt periculos nostalgic.
S.C.: Da, poate e periculos pentru unii, dar… Nostalgia este un apanaj al oamenilor care consideră că anumite lucruri din trecut au funcționat, au fost sensibile și au lăsat în urmă ceva important. Din care cauză îl iubesc pe Romulus Vulpescu, iubesc acest binom extraordinar între ea și el, două oameni extraordinari pe care i-am cunoscut, cu care m-am împrietenit și de la care am învățat și care m-au inspirat.
I.V.: Ați fost în casa lor din strada Radu Cristian, în blocul acela unde a locuit Eliade, unde a scris Eliade Jurnalul adolescentului miop.
S.C.: Exact acolo.
I.V.: Biblioteca aia excepțională, fabuloasă.
S.C.: Da, biroul acela formidabil.

Sergiu Cioiu, supărat că străzile din București nu poartă numele unor mari personalități

I.V.: Casetele, filmele… Era un mare cinefil Romulus Vulpescu.
S.C.: În momentul în care mă gândesc la faptul că totul se spulberă după moartea unui om, am un prieten, Ștefan Paraschiv, care aș putea să spun că este un om care și-a făcut un cult din tot ceea ce au oferit acești soți, acești intelectuali. Și el, pe lângă faptul că a cules foarte multe lucruri din bibliotecă și a ajutat cât a putut până la sfârșitul vieții doamnei Vulpescu, a vrut un lucru foarte simplu, ca acea stradă să se numească Vulpescu. Și eu, persoanal, care nu știu cine a fost Radu Cristian sau cum se numește strada respectivă…
I.V.: Peste drum are Gheorghe Florescu cafeneaua, dar nu cred că vrea să se cheme strada Gheorghe Florescu într-o zi.
S.C.: Nu, în mod normal, acești doi intelectuali care au lăsat în urma lor ceva serios…
I.V.: Sigur că ar merita. Așa cum dacă ne uităm la cât de aberante sunt denumirile de străzi din București, în toate cartierele, aici ar trebui făcută o reparație morală, pentru că nu e vorba de altceva. Ca mari scriitori, artiști plastici, muzicieni, străzile să poartă numele lor, pentru că până la urmă asta rămâne.
S.C.: Fără discuție.
I.V.: Nu rămâne strada Cretei sau nu știu ce…
S.C.: Nu, nu, sub nici o formă. Și sunt anumite nume de persoane, nici nu știi cine e. Vasilică Gheorghe, Radu Cristian, Nicolae Niță… Nu știu, trebuie să există, măcar să scrie dedesubt. Scriitor, istoric, ce-a fost, cercetător, inventator, inginer, a lăsat în urma lui, ceva este o problemă.
I.V.: Eu am făcut un proiect de lege. S-a votat un tip de uniformizare a plăcilor memoriale în casele unde au stat mari oameni de cultură, cu coduri QR. Să te duci cu smartphone-ul, să vezi acolo o descriere, cum se întâmplă într-o lume normală.
S.C.: Da. Eu sunt prieten cu Ion Lazu. Ion Lazu a pus nu știu câte zeci, sute de plăci de marmură pe care a scris cine a locuit în cutare loc pentru că a simțit nevoia să personalizeze într-un fel sau altul o casă în care a stat un scriitor, un poet și așa mai departe.

Sergiu Cioiu: „Să fie așa? Ne batem joc de păsări, de iubire și de mare?”

I.V.: Ne spuneți o poezie a lui Romulus Vulpescu?
S.C.: Da. Sigur că da. În fiecare zi ne batem joc de păsări, de iubire și de mare. /Și nu băgăm de seamă că în loc rămâne un deșert de disperare./ Ne reculegem într-un cerc închis, însingurați în doi, în disperare. Mă rog, nu sunt în situația de a duce un poem până la sfârșit. E starea mea de nostalgie în momentul în care spun nerăsucind în așternut posac, însingurați în doi din lașitate, mințindu-ne cu guri care prefac în zgură sărutările uzate. Ne pomenim prea goi într-un pustiu/ pe-o nepermisă, joasă, treaptă tristă,/ prea singuri și prea sceptici, prea-n pustiu,/ ca să mai știm că dragostea există. La fiecare zi ne batem joc de păsări, de iubire și de mare,/ și nu băgăm de seamă că în loc rămâne un deșert de disperare. Am încercat să pun niște întrebări la sfârșit. Chit că poezia, poemul, începe foarte sigur, în fiecare zi ne batem joc de păsări, de iubire și de mare, și nu băgăm de seamă că în loc rămâne un deșert de disperare. Dar reluând această strofă, căci așa a făcut-o poetul, eu, actorul, îmi permit să pun niște întrebări. E chiar așa? În fiecare zi ne batem joc de păsări, de iubire și de mare, și nu băgăm de seamă că în loc rămâne…

Sergiu Cioiu: „Privind ce se întâmplă în jurul nostru, e o adevărată tragedie”

I.V.: Și care e răspunsul? E chiar așa?
S.C.: O, răspunsul este că privind ce se întâmplă în jurul nostru, consider eu, personal, ca și Vulpescu, că este într-adevăr o tragedie. Este într-adevăr o tragedie. Dar în mine apare o stare de încercare de a trece peste. Acea speranță care nu moare niciodată. Ideea de a mă agăța de tot ceea ce omenește este constructiv. Acesta este felul meu de a simți, felul meu de a parcurge un poem. Spre exemplu, bineînțeles că l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, care, după părerea mea, rămâne unul dintre cei mai mari poeți ai secolului trecut. Și are o poezie scurtă, una dintre elegii, chiar a doua. De altfel, am făcut un spectacol cu elegiile lui Nichita. Și toate vorbesc despre un lucru care, într-un fel, are un tragism. Ideea de a renunța la sine este neplăcută, este reprobabilă. Dar, bineînțeles, finalul elegiilor, elegia 11-a, este cea în care el te invită la a fi, la a te păstra și la a crede că, întotdeauna, se întâmplă o revigorare, o nouă etapă, un nou sine. Asta, elegia a doua, însă, este cea care revendică această stare a sinelui. „În fiecare scorbură era așezat un zeu./ Dacă se crăpa o piatră, repede era adus și pus acolo un zeu./ Era de ajuns să se rupă un pod ca să se așeze în locul gol un zeu./ Ori pe șosele s-apară în asfalt o groapă ca să se așeze în ea un zeu./ De-îndată, ha, ha, nu te lăsa, nu te tăia la mână sau la picior, din greșeală sau din adins./ De-îndată vor pune în rană un zeu. Ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor așeza acolo un zeu /ca să ne închinăm lui pentru că el apără tot ceea ce se desparte de sine./ Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde ochiul pentru că vor aduce și-ți vor așeza în orbită un zeu./ Și el va sta acolo împietrit, iar noi ne vom mișca sufletele slăvindu-l./ Și chiar și tu îți vei urni sufletul slăvindu-l ca pe străini.”

Igiena de viață a lui Sergiu Cioiu: „Deci fără iubire nu se poate face nimic și fără înțelegere nu se poate face nimic.”

I.V.: Spuneați mai devreme că e foarte important să știți care e misiunea ta pe pământ.
S.C.: E just.
I.V.: Știți care e misiunea lui Sergiu Cioiu? Adică cel care recită sau cel care cântă? Teatru? Muzică? Unde e misiunea? Care e misiunea esențială a lui Sergiu Cioiu?
S.C.: Misiunea lui Sergiu Cioiu este a duce oamenii într-un univers al căutărilor, într-un univers în care oamenii își pot da răspunsuri. Un univers în care lumea se regăsește. Un univers în care oamenii se pot iubi. Deci fără iubire nu se poate face nimic și fără înțelegere nu se poate face nimic. Și fără o anumită diplomație, cuvântul diplomație este un cuvânt care scuză, ar trebui să scuze faptul că recurgem câteodată la niște modalități pentru a ne ajunge scopul de a ne apăra interesele. Dar nu-i mai puțin adevărat că este și foarte, foarte mult calcul. Calculul ăsta câteodată poate să fie în favoarea unei părți. Și atunci e grav. Diplomația trebuie să fie ca un act de business în care fiecare parte este câștigată, fiecare parte este mulțumită. De câte ori gândesc despre lume în general, și despre felul în care suntem manipulați la scară generală, ajung la concluzia că bunii noștri frați care ne conduc, care sunt pe metereze, care stau bine înșurubați în scaunele lor, și-au pierdut capacitatea de a discuta pe bune, de a discuta franc și de a vedea care ar fi interesul ambelor părți. Asta este lucrul care mă macină, într-un fel mă fascinează la vârsta mea.

Alexandru Mandy, geniul liric din spatele cântecelor lui Sergiu Cioiu

I.V.: Am citit recent un text foarte frumos al scriitoarei Cleopatra Lorințiu despre albumele dumneavoastră și care evidenția relația profesională excepțională pe care ați avut-o cu Alexandru Mandy.
S.C.: Da.
I.V.: Ce rol a jucat în viața dumneavoastră Alexandru Mandy?
S.C.: Alexandru Mandy era la o epocă în care dorea foarte mult să revină la poezie. Pentru că, în tinerețe, el a scris, a scris poezii, a fost în cenacluri la Craiova și pe urmă a trebuit să-și facă o meserie serioasă, a devenit farmacist și, în sfârșit, la un moment dat și-a adus aminte că ar fi bine să facă cum mulți poeți au făcut în lumea asta și au pus poemele pe muzică. Și în momentul în care a dorit să vehiculeze cântece, s-a uitat în stânga-dreapta și a văzut la televizor un băiat tânăr, Sergiu Cioiu, care cânta un cântec de Aznavour.
I.V.: Și el în vogă atunci.
S.C.: Și a spus, ăsta este artistul care aș vrea să-mi cânte cântecele. Așa l-am cunoscut. A telefonat tatălui meu. Eu deja eram însurat, eram cu Maria. M-a găsit la telefon și mi-a spus, „dumneavoastră, sunteți acel domn. Am luat numărul de telefon de la tatăl dumneavoastră, aș vrea să ne cunoaștem, nu știu, cutare. Aș vrea să vă arăt niște cântece.” Eu eram foarte dornic să aflu din nou cântece interesante. Și am spus imediat, da, l-am cunoscut. El mi-a spus, „te rog, pe mine mă cheamă Mandy, nu umblăm cu dumneavoastră.” „Da, domnule Mandy”. „Mandy, să îmi spui Mandy”. Și mi-a arătat trei cântece. Mi-a plăcut unul dintre ele foarte mult și celelalte două. Așa a început viața mea de Sergiu Cioiu, care cântă Alexandru Mandy. Așa am lansat Cântecul Vântului.
I.V.: Începutul unei frumoase prietenii acolo.
S.C.: Am rămas prieteni toată viața.

Sergiu Cioiu despre repertoriul său: „cântece care nu au făcut riduri.”

I.V.: El are ceva formidabil. Visele urcă mai sus ca nemărginirile.
S.C.: Exact, asta este unul din versurile din Vântule.
I.V.: Ăsta e albumul de care sunteți cel mai atașați?
S.C.: E albumul de care este cel mai atașat publicul meu. E un album în care eu, când scriu pentru cineva, spun cântece care nu au făcut riduri. Cântece care au rămas încă cantabile. În repertoriu meu nu există recital să nu cânt două, trei cântece de Mandy.
I.V.: Fără a apela la cosmetica timpului.
S.C.: Fără nicio problemă. Fără cosmetică, fără nimic.

O poveste de dragoste incredibilă: după 40 de ani, Sergiu Cioiu și Maria Mitrache Bokor sunt din nou împreună

I.V.: Pentru că ați vorbit de soția dumneavoastră. Eu v-am mulțumit că ați acceptat invitația la podcastul meu. Dar trebuie să vă mulțumesc și eu că m-ați primit acasă la dumneavoastră, că filmăm acasă. Și sunteți căsătorit cu o artistă, cu doamna Maria Mitrache Bokor. Și mi-ați spus o poveste de film. Nu cred că facem un gest de neeleganță dacă ne povestiți un pic pentru cei care urmăresc podcastul meu.
S.C.: E o poveste de viață foarte interesantă. Eu, după 14 ani, fiind căsătorit cu Maria Mitrache, am întâlnit o altă doamnă pe care am iubit-o și cu care m-am însurat. Și pe parcurs ne-am despărțit fără să ne certăm, fără să ne supărăm prea tare, ci pur și simplu așa a fost să fie. Iar eu am luat în vedere un nou drum și m-am căsătorit cu această doamnă. Am un fiu, iar doamna Maria Mitrache s-a recăsătorit cu un alt artist, domnul Bokor. Și au și ei un fiu. Și culmea și frumusețea este că fiul doamnei Maria Mitrache și al lui Bokor este născut în zodia mea, respectiv zodia balanței, iar fiul meu este născut în zodia Mariei, care este zodia leului. Amândoi au aceeași vârstă. Al meu e cu o lună mai în vârstă, al Mariei este foarte bine, mersi, al meu cochetează cu teatrul și cu cântul și cu compoziția și așa mai departe, al doamnei Maria Mitrache este puțin mai eliberat de această constrângere pe care o ai în momentul în care îți alegi o meserie care este atât de solicitantă, cum este arta teatrului sau scena în sine, că e regie, că este actorie, că este compoziție, că ești cantautor, toate lucrurile astea îți creează un fel de stare în care ești agățat. Eu am reușit să rup acest lucru plecând în Canada, unde am locuit 36 de ani și unde încă am o casă, o nevastă și un fiu. Dar prietenia pe care am dobândit-o cu Maria este atât de puternică și atât de apropiată de ceea ce se cheamă dragoste, dragostea despre care vă vorbeam înainte, dragostea care ar trebui să ne facă pe noi oamenii să câștigăm, să dobândim, să fim mai liniștiți, să fim mai încrezători. Deci asta este povestea. Dar după 42 de ani ne-am revăzut, 42 de ani nu am vorbit nici unul cu altul și după 42 de ani, Maria Mitrache mi-a deschis ușa și mi-a spus „e păcat că ai pierdut legătura cu propriul tău eu, cu meseria ta. Eu în tine am văzut un artist extraordinar și am fost foarte tristă și foarte supărată că ai călcat în picioare această misiune.” Și bineînțeles că am înțeles, au înțeles și ai mei din Canada. Deci nu există nimic secret, totul e deschis. Și iubirea înconjoară, prietenia, iubirea, înțelegerea înconjoară, ne înconjoară, ne acoperă și mă face să pot vorbi liber despre acest lucru.
I.V.: E iubirea lucrul cel mai important?
S.C.: În lume, da. Iubirea, prietenia, adevărul. Cel mai important lucru pe lumea asta e adevărul și iubirea. Iubirea și adevărul.
I.V.: Deci v-ați reîntâlnit după 42 de ani?
S.C.: Da.
I.V.: O viață. Ați plecat din Dacia în Canada și din Canada v-ați întors pe Bulevardul Dacia…
S.C.: Da, am plecat din Bulevardul Republicii. Acum nu mai există nici o stradă care se numește Republicii.
I.V.: Noi continuăm să fim totuși Republică…
S.C.: Și noi continuăm să fim Republică. Dar am plecat din Republicii 45 și am ajuns în…
I.V.: Cred că e Carol I acum.
S.C.: Nu e Ferdinand, nu e Carol I. Este Regina Maria. Dar nu are importanță. Mintea mea este Republicii 45. Dar lăsăm la o parte…
I.V.: Zonă frumoasă a Bucureștiului.
S.C.: Da, zonă frumoasă, armenească.
I.V.: Zonă de case mai cu seama pe străduțele alea frumoase. Acolo ne întoarcem la Eliade. Zona cu Mântuleasa, cu proza fantastică a lui Eliade pe strada Mântuleasa.
S.C.: Absolut.

Sergiu Cioiu: „M-am împrietenit cu Avramescu fără să-l cunosc.”

I.V.: Și după 42 de ani asta e ca în filmul ăla franțuzesc, asta vă spuneam mai devreme, cu Anouk Aimee și cu Jean-Louis Trintignant, în regia lui Claude Lelouch. Citiți ceva din Lucian Avramescu?
S.C.: Da. M-am împrietenit cu Avramescu fără să-l cunosc. Aflând ce i s-a întâmplat, ce nenorocire a dat peste acest om, poet, om extraordinar de interesant din toate punctele de vedere, mare comunicator.
I.V.: Un om cu talent.
S.C.: Un om cu farmec, un om gazetar. Și într-o bună zi am fost invitat de o prietenă la casa ei de țară. Și acolo se spuneau poezii, se cânta…
I.V.: La Sângeru.
S.C.: Nu la Sângeru, la Bulbucata. Ați fost la Bulbucata vreodată?
I.V.: Am fost la Sângeru în fiecare an de când există festivalul de poezie care poartă numele lui Lucian.
S.C.: Aici e vorba de o casă a Ioanei Crăciunescu, actriță și poetă, cu care sunt prieten din copilărie, din tinerețea ei.
I.V.: A plecat și ea în Franța la un moment dat.
S.C.: A plecat, a venit, a plecat, a venit. Și are o casă deschisă și se întâmplă niște minunate seri. Oamenii se întâlnesc. Și, într-adevăr, acolo e vorba de prietenie, de iubire, de tot ceea ce a vorbit. Și acolo am cunoscut pe… Georgiana… Avramescu. Georgiana Radu Avramescu, care era cu un prieten, Herescu, un om extraordinar de interesant, pe care i-am invitat la noi. Și din discuții așa am aflat că există un Muzeu al Pietrei. Și, bineînțeles că s-a întâmplat o prietenie, în mod cert. Ei au venit la spectacolele mele. De altfel, chiar am să vă rog, dacă aveți posibilitatea să vă uitați la unul dintre ele, care este „Salut, Marin Sorescu!”. Și spectacolul a avut succes, a fost interesant. Și așa am aflat de existența acestei colecții de pietre. Și am ajuns și la Sângeru. La Sângeru am aflat povestea vieții lui Lucian Avramescu. Și când am aflat că l-a lovit soarta, că a muțit, că n-a mai putut să mai vorbească, să mai scrie.
I.V.: Tocmai el, un temperamental.
S.C.: Și forța lui, puterea lui extraordinară, apropo de mesajul pe care îl lasă în urmă, de faptul că nu s-a lăsat până când nu a terminat un proiect pe care l-a avut în gând, pe care l-a visat. Și așa de tare m-a impresionat chestia asta… Încât am făcut un proiect cu ceea ce a scris el în timpul în care era bolnav. Și din acest proiect a ieșit acel filmuleț…
I.V.: Care s-a difuzat în august, când era ziua lui Lucian, s-a auzit la Sângeru.
S.C.: „Au amuțit prigorile./ Cineva taie cu drujba lemne în cer./ De unde această ploaie aspră, ca o jucărie mecanică,/ prigorile beau apă vânând,/ cu zborul lor vertical, picăturile,/ care acum sosesc ca arsură./ Eu am amuțit/ așteptând ploaia roditoare a vorbelor./ Rumegușul. Și pentru mine calcă în picioare văzduhul./ Și văzduhul se depune pe liniștea osoasă a arborilor./ Prigorile, iată, au amuțit./ De ce au amuțit? Nu ne știți?/ Sunt frumoasele, albastrele, săgetătoarele comete ale zilei,/ mai iuți ca meteoriții care sfâșie borangicul tăcutelor nopți./ Mai iuți ca părerea de bine și părerea de rău./ Ele se numeau poetesele care găsesc rime norilor,/ scriau descântece și fermecau glăsuind în urcușul spre îngeri./ Azi, fumegă ca niște avioane aripate de alicele deghizate ale ploii./ Cine a ucis glasul prigorilor? Spuneți-mi, fiindcă de auzit, văd, și de văzut pipăi inefabilul/ și ascult cu toate urechile,/ cu toate urechile ochilor mei orbi/ cântecul dragostei în asfințit./Cântecul dragostei în asfințit.”

Sergiu Cioiu, omagiu pentru Lucian Avramescu: „Iubea. Omul nostru iubea. Și scria poezie de dragoste cum puțin o scriu.”

I.V.: Sper să ne revedem la Sângeru, dacă veți participa la festival, în august, la anul, când va fi o nouă ediție a festivalului care îi poartă numele.
S.C.: Eu personal m-am bucurat că am primit aceste cărți, le-am citit, uite, de dragoste. „Doar ochii tăi recită poeme de dragoste.” Iubea. Omul nostru iubea. Și scria poezie de dragoste cum puțin o scriu. „Niciodată amiaza n-a fost mai întunecată/ Pe dealuri melcii văloși ai cețurilor se tărăsc peste pădurea care liniștită îi suportă./ În strâmtoarea de granit a zilei casele se fac mai mici, chiar nevăzute./ Ce m-aș face dacă ochii tăi n-ar ține departe fantoma aia deslușită a-ntunericului?/ Născut pentru tine întrețin flacăra ochilor tăi/ care reașază mobila surâsului în odaie/ face greu să crească în farfurioare, pus de sfântul Andrei/ și plimbă de mâna micii copii ai nădejdii/ ce face muțenia mea să fie oarecum descifrabilă./ Zi de decembrie, ca un coviltir de căruță veche,/ afară vântul își încearcă tăișul pe tabla streșenilor./Doar ochii tăi țin limpezi lumina,/ doar ochii tăi recită poeme de dragoste,/ poeme de dragoste pe care încerc să nu le uit, fiindcă eu le-am scris.”

Sergiu Cioiu: „ca să fiu cinstit, nu mi-e frică nici măcar de moarte. Dar aș vrea să trăiesc suficient de mult ca să mă bucur de tot ceea ce este împrejurul meu.”

I.V.: Foarte frumos! Dvs. vă e teamă de ceva? De ce vă e teamă?
S.C.: E o întrebare datorită faptului că simți că mi-e teamă?
I.V.: Lucian avea aici, foarte lucid, hiperlucid, o teamă.
S.C.: El avea de ce să aibă o teamă. Avea muțenia pe care o avea.
I.V.: Dvs. aveți ceva care vă inspiră teamă? La care vă gândiți cu anumită spaimă?
S.C.: Nu, ca să fiu cinstit, nu mi-e frică nici măcar de moarte. Dar aș vrea să trăiesc suficient de mult ca să mă bucur de tot ceea ce este împrejurul meu.
I.V.: Vorbiți de prieteni mai tineri. Aveți prieteni mai tineri. E posibil după anumită vârstă să te mai împrietenești?
S.C.: Da.
I.V.: Mai sunt posibile prietenii și de la anumit prag al existenței încolo?
S.C.: Categoric. Am foarte mulți prieteni tineri care mă solicită să le citesc versuri. Eu sunt un foarte bun cititor de versuri. Adică mă uit într-o pagină și ajung la coloana vertebrală a celui care a scris. Uite, vă mai citesc o chestie acum, care seamănă ca un răspuns pentru discuția pe care ați provocat-o, dvs. „Să-ți faci puțini prieteni./ Din tine nu ieși, căci prea des falsitatea, credința ne-o înfrânge./ Când ți se-ntinde o mână înainte de-a o strânge, gândește-te că poate te va lovi într-o zi./ Să nu-ți dezvălui taina din suflet celor răi./ Nădejdile ascunse să-ți stea de lumea toată./ În zâmbet să te ferici de toți semenii tăi./ Nebunilor nu spune durerea niciodată./ O, tânără, fără prieteni mai vechi de două zile,/ nu te-griji de cerul cu naltele-i feștile./ Puținul să-ți ajungă și zvârcolind cu tine tăcut,/ contemplă jocul umanelor destine./ Pe cei curați la suflet și luminați la minte,/ neîncetat să-i cauți… și fugi de tonți și răi./ Dacă-ți va da otravă un înțelept, s-o bei/ și aruncă antidotul un prost de ți-l întinde./ E, renume de-ai să capeți, hulit vei fi de vulg./ Dar dacă te vei ține departe de mulțime, uneltitor te-or crede./ Cum, Doamne, să mă smulg să nu mă știe nimeni și să nu știu de nimeni?” Este Omar Khayyam.

Despre puterea salvatoare a poeziei: „chiar dacă ni se pare că poezia e pusă la colț, poezia este ca pâinea caldă, miroase, e un abur care te face să te simți”

I.V.: Vă pun, pentru că am auzit un poet mare, care nu e român, vă pun întrebarea lui Hölderlin din Pâine și vin: „La ce buni poeții în vremuri de restriște?”
S.C.: În vremuri de restriște, chiar dacă ni se pare că poezia e pusă la colț, poezia este ca pâinea caldă, miroase, e un abur care te face să te simți bine. Sigur că fiecare poet are un univers. Dar întrebarea, întrebarea aș vrea să mi-o pui încă o dată.
I.V.: La ce bun poeții în timpuri de restriște?
S.C.: E pâine. E pâine.

Ce iubește Sergiu Cioiu cel mai mult?

I.V.: Și textul e „Pâine și vin” al lui Hölderlin. În afara poeziei, la ce ține cel mai mult Sergiu Cioiu?
S.C.: La cântec. La teatru. La teatru bun. Sergiu Cioiu ține foarte mult atât la Shakespeare, cât și la poeții ruși. La mari poeții ruși. La mari scriitori de teatru ruși. Eu am stat în Rusia patru ani și m-am bucurat de spectacolele teatrelor mari din Rusia. Și am înțeles mai bine acel suflet rusesc.
I.V.: Care-i scriitorul sau poetul dvs. favorit?
S.C.: Poetul meu favorit rămâne Eminescu. Îmi pare rău să decantez în felul ăsta, dar mi se pare că Eminescu „se mariază” atât de bine cu limba noastră și poate m-am repetat sau poate i-am repetat pe cei care au spus țara mea e limba română.
I.V.: Ne cântați ceva?
S.C.: (n.a. cântă).
I.V.: Mulțumesc mult pentru această simfonie a iubirii.
S.C.: A fost un fragment.

Sergiu Cioiu către publicul pocastului Avangarda: „Omenirea are nevoie de noi lideri.”

I.V.: Mai facem și un alt fragment. Aș vrea în finalul discuției să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
S.C.: Aș dori ca oamenii care privesc podcast-ul domniei voastre să se găsească tot timpul în avangardă. Aș dori ca oamenii să se gândească la o revoluție permanentă. Omenirea are nevoie de noi lideri. De lideri care să gândească binele omenirii, care să facă nu numai pace, să facă și un bien être la nivel planetar. Am o poezie pe care o prezint în felul următor: „Aștept un om de stat/ Și până va veni/ Cânt un cântec./” Și cântecul ăsta este un cântec pe versuri de Marin Sorescu, care se referă la cai, la faptul că nu mai sunt cai, n-am să recit poezia, dar ați înțeles despre ce e vorba, avem nevoie de bidivii, avem nevoie de cai. De cai… De cai pur sânge.
I.V.: Mulțumesc foarte mult!
S.C.: Cu foarte mult drag!

Urmărește Incomod Media și pe Google News