Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitată: actrița Nicoleta Hâncu

Publicat

pe

Pentru iubitorii marilor ecrane, Nicoleta Hâncu e actrița protagonistă din „Anul nou care n-a fost”, câștigător al Marelui Premiu al secțiunii Orizzonti de la Festivalul de film de la Veneția. Misiune deloc ușoară, care presupune joaca dintre lumile posibile. Nu e ușor să îți joci și să îți interpretezi propria vocație. Dar Nicoleta Hâncu își amintește, ori de câte ori provocările carierei sale sunt cuprinzătoare, că a te bucura și a fi liber, imperativele morale primite de la profesorul Adrian Pintea, sunt mai importante decât a te concentra pe arta pe care vrei să o primească ceilalți de la tine. De fapt, aceasta este și rețeta succesului pe care o veți auzi la microfonul podcastului Avangarda, într-un nou episod special.

Nicoleta Hâncu este actriță independentă și a colaborat de-a lungul timpului cu o mare parte din teatrele din Bucuresti (Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul Mic, Centrul Cultural Nicolae Bălcescu), dar este și unul dintre actorii principali din trupa ingenioasă a regizorului Victor Ioan Frunză, care a devenit un model pentru cultura teatrului independent. Nicoleta Hâncu ne povestește, în premieră, în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, ce a însemnat pentru ea rolul Florinei Miu, actrița care trebuie să rostească un poem patriotic la televiziunea națională în ajunul „Anului Nou, care n-a fost…” Aflăm ce a însemnat colaborarea cu regizorul Bogdan Mureșanu, de ce filmul îi conferă o intimitate pe care teatrul arareori o protejează și o cultivă, ce înseamnă sindromul impostorului în această profesie și presiunea autoevaluării, pentru a da publicului cea mai bună versiune a ta, întotdeauna. Un podcast despre viața profesională și personală a uneia dintre actrițele îndrăgite ale lumii artei noastre, un dialog despre avangarda vieții Nicoletei Hâncu.

Interviul integral poate fi accesat integral la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=KVqYRwmfDEs

Nicoleta Hâncu despre alegerea lumii teatrului: „Am realizat că va trebui să plec de acasă”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe actrița Nicoleta Hâncu. Nicoleta, mulțumesc mult că ai acceptat invitația.
Nicoleta Hâncu: Mulțumesc că m-ai invitat.
I.V.: Pun așa, de început, două-trei întrebări foarte banale. Când ai știut că o să fii actriță?
N.H.: Când am intrat la facultate. Când m-am văzut pe listă, acolo.
I.V.: Adică atunci când ai fost admisă.
N.H.: Când am fost admisă, da. Deci nici atunci n-am fost convinsă. Că, știi, termini facultatea, dar nu și dacă o să fii actor sau doar ai terminat o facultate de teatru. Așa când am simțit, în sensul ăsta întrebi…
I.V.: Când a fost ziua când ai hotărât să faci asta.
N.H.: Nu mai știu exact ziua, dar știu că eram în liceu prin clasa 10-a și am realizat că în curând o să fiu majoră și o să trebuiască să plec de acasă și o să trebuiască să fac ceva cu viața mea și singurul lucru care mi s-a părut că mi-ar face plăcere până la bătrânețe a fost acesta cu teatrul. Și atunci am zis, o să încerc.
I.V.: Ai intrat din prima?
N.H.: Da.

Admisă la teatru, din prima, a treia în generația ei, Nicoleta Hâncu devenea o studentă model deși nu făcuse teatru în liceu

I.V.: Miraculos la teatru, aproape.
N.H.: Am intrat din prima, a 3-a chiar. Și știu că și mama era șocată pentru că nu am făcut nimic în direcția asta în liceu sau în școala primară. Și m-am pregătit cam un an, veneam o dată la 2-3 săptămâni la București și mă pregăteam, dar n-aveam niciun fel de garanție pentru că nu performasem în fața unui public, să zici că…
I.V.: Publicul, primul public a fost comisia.
N.H.: Da.
I.V.: Probabil erau oameni pe care îi știai de la televizor sau era unul mai important, unul din ei.
N.H.: Da, da.

Cum convingi în 10 minute că ești cel mai bun? Nicoleta Hâncu: „M-am aruncat în experiența asta fără prejudecăți”

I.V.: 10, 15, 20 de minute, jumătate de oră. Ce faci într-un timp foarte condensat ca să convingi un juriu să intri? Mi se pare interesant. M-am gândit de mai multe ori pentru că am avut invitați actori și-mi place să aduc actori la podcastul meu și am întrebat pe mai mulți, din diverse generații, fie cum au reușit să convingă, adică ce-ai recitat sau ce monolog ai avut sau cum faci să convingi niște oameni care sunt foarte exigenți în 10, 15, 20 de minute?
N.H.: Cred că avantajul pe care l-am avut atunci e că aveam 18 ani și că nu eram foarte conștientă de ce fac și ce mi se întâmplă. M-am aruncat în experiența asta fără prejudecăți… Exact cum spuneai, cred că a fost un avantaj, când nu știam de fapt pe nimeni. Am ajuns aici, mi s-a părut un vis să pot să studiez la facultatea asta și cumva am făcut tot ce am știut eu mai bine. Adică ce înseamnă asta? Nu am stat să mă analizez în timp ce făceam, nu am încercat să gândesc sau să mă gândesc ce o să meargă sau ce nu merge sau ce ar fi mai bine, ce ar fi mai prost. Pur și simplu m-am dus cu toată energia și încrederea și am făcut tot ce pregătisem, adică monolog, poezii, moment de cântat, totul până la capăt. Nu știu cum a fost și îți dai seama că nu țin minte pentru că, așa cum spuneai și tu, de fapt sunt vreo 10 minute maxim în care tu ai timp să convingi oamenii. Nu știu ce am făcut, știu că am intrat, am fost ca un, am mai zis asta o dată, ca un uragan, am făcut tot ce am putut și am ieșit. Și mi-am gândit că m-a sunat mama după aia să mă întrebe cum a fost și mi-am zis nu știu, realmente nu știu ce am făcut, pentru că … m-am desprins de mine, nu a fost… singura chestie care mi-a rămas într-adevăr în minte e că la un final trebuia să cânt și am cântat o melodie populară, cred că din Transilvania, nu știu că am mai întrebat oamenii și nu au auzit de ea și mi-am gândit că toată comisia cânta și aplauda odată cu mine.
I.V.: Și comisia auzise…
N.H.: Și da. Și în capul meu era, e de bine? Oare le place? Sau sunt atât de penibilă încât se face mișto de mine?

Nicoleta Hâncu, amintiri despre legenda Cojar: „dacă are gura întredeschisă înseamnă că îi place și că e foarte atent”

I.V.: Nu te încurajează…
N.H.: Da, da, da, da, da. Și mi-am amintit de domnul Cojar pe care nu îl știam atunci, că există această legendă în facultate că dacă are gura întredeschisă înseamnă că îi place și că e foarte atent. Și eu nu știam că este domnul Ion Cojar. Mi-amintesc doar că am văzut un om mai în vârstă care era cu gura deschisă. Și am ieșit, era o doamnă, Nona, care stătea și ne ajuta și ne direcționa înainte și după admitere și m-a întrebat. Ziceam, „mi se pare că a fost foarte bine”. „Și cum te simți?” „Nu știu, dar era un domn care stătea cu gura deschisă.” Și mi-a zis, „ah, o să intri”. „De ce?” Zice „că e Ion Cojar, sigur iei”. Deci astea sunt frânturi foarte mici pe care mi le aduc aminte. În rest, cred că ce ar ajuta foarte mult este să, într-adevăr, să te arunci, să ai încredere că ce ai făcut sau ce-ai pregătit până acum e bine, să încerci să te conectezi cu ei, dar în același timp, nu până la capăt, pentru că unii pot să vorbească între ei sau pot să fie, să ai senzația că sunt neatenți. E ceva foarte fragil, foarte greu de controlat.

Cum te adaptezi la public? Nicoleta Hâncu, detalii din examenele de conștiință ca actor: „E dureros, că simți când nu câștigi publicul”

I.V.: Când e cineva neatent, chiar dacă tu joci…. Cum faci dacă e cineva neatent?
N.H.: În momentul respectiv în care joc, încerc să, trebuie să-mi fac treaba și nu să termin scena ca să zic așa, că nu pot să mă opresc și să zic, vă rog, băgați-mă în seamă, dar când ies din scenă și mai ales când ajung acasă, da, urmează niște procese de conștiință. E dureros, că simți când nu câștigi publicului. Mare lucru, nu am ce să fac, că nu e ca și cum pot să schimb ceva în cum am lucrat și cum am repetat scena ca să le atrag atenția. Încerc, de exemplu, dacă simt că sunt seri în care, poate, energia mea e prea sus și publicul are nevoie de ceva puțin mai pauzat. Încerc să-mi mai reduc din intensitate… E ceva inefabil.
I.V.: După ce intrai la facultate, l-ai mai făcut pe Ion Cojar să fie cu gura deschisă în timpul școlii?
N.H.: Cred că da, nu știu, că după aia n-a mai venit să-mi spună nimeni asta, dar de vreme ce am luat note bune la examene și așa bănuiesc, sper că da, n-am știut niciodată.

Fără modele particulare, dar cu voința de a fi autentică. Nicoleta Hâncu: „mi-a rămas în cap, acest tip de stil de lucru, de răbdare, de real, mă tot întorc la acest pe bune”

I.V.: Din timpul școlii, sau după aceea, din lumea artistică, din lumea teatrului românesc, hai, poate e mult spus modelul, mentor, cineva care te-a influențat sau Nicoleta Hâncu și-a văzut de drumul ei sigură pe ea, pe instrumentele ei și s-a impus, fără să fie influențată de cineva din afară?
N.H.: Nu simt că m-au influențat, n-am avut un model, dacă asta e întrebarea, dar am avut, într-adevăr, cred că profesorii pe care i-am avut în facultate au contribuit foarte mult la evoluția mea, în sensul în care și acum sunt lucruri pe care le respect, pe care le-am învățat la facultate. De exemplu, domnul Florin Grigoraș ne spunea tot timpul că fiecare replică trebuie să se nască real în momentul ăla, dintr-o necesitate. Nu că spunem text pur și simplu, adică dacă tu îmi spui ce faci și replica mea este „m-ai enervat”, eu trebuie să-mi găsesc resursele reale să spun replica acum. Și asta e ceva ce mi-a rămas în cap, acest tip de stil de lucru, de răbdare, de real, mă tot întorc la acest „pe bune”. Acest „trebuie” să se întâmple acum. Asta e ceva ce mi-a influențat parcursul, dar un model de cum ar trebui să fac meseria sau cum mi-aș dori să joc pe scenă, nu am avut. Mi-au plăcut diferiți actori, dar nu mi-am dorit să fiu ca cineva.
I.V.: Tu ai vrut să fii ca tine.
N.H.: Da.

Nicoleta Hâncu, ore de canto, pregătire pentru un moment coregrafic?

I.V.: Ai făcut în școală, ai făcut și dans și pian și ai devenit actriță. Sigur, asta nu înseamnă că ai renunțat la pian și la dans cu totul, dar a trebuit să alegi. Regreți că lași în urmă celelalte pasiuni ale tale, care sigur sunt complementare?
N.H.: Cred că sunt 2 ani de când nu mai merg la canto. Am făcut vreo 2 sau 3 ani în studiat canto cu o profesoară, Elena Dănilă, tocmai pentru că voiam să mă reîntorc și la partea asta cu muzica. Simt nevoia, adică mi-ar plăcea de exemplu și în spectacolul ăsta la care repetăm acum. Mi-aș dori foarte tare să există un moment coreografic în care să fiu și eu, să pot să dansez din nou…
I.V.: Ce repeți acum?
N.H.: Marele Gatsby. Numai că nu cred că o să am nici o coreografie și sufăr foarte tare. Dar nu, nu regret. Cred că dintre cele 3, mi-am dorit și așa cum spuneai și tu, de fapt, le cuprinde și pe celelalte. Că mai ai șansa să cânți sau să mai dansezi în spectacol.

Exuberanța teatrului și intimitatea filmului pentru Nicoleta Hâncu: „chiar și atunci când nu ai senzația că nu faci nimic, de fapt tot faci, tot exiști și lumea te vede”

I.V.: Eu te-am văzut în urmă cu ani, pe 11 iunie la Centrul Nicolae Bălcescu, cu ceilalți colegi în coordonarea lui Victor Ioan Frunză. Te-am văzut în câteva piese. În ultimii ani ai făcut, ai și roluri importante în film. Deci și teatru, și film. Unde te simți mai acasă? Unde te simți mai bine? Atunci când ești pe scenă sau pe platourile de filmare?
N.H.: În ambele. Și asta e ceva ce mi-am creionat în ultima perioadă, e că la film, de exemplu, pentru că ai camera foarte aproape, e ca și cum ai avea spectatorul lângă tine și e o senzație foarte frumoasă ca cineva să-ți vadă toate micro expresiile și tot ce ți se întâmplă. Pentru că la film, chiar și atunci când nu ai senzația că nu faci nimic, de fapt tot faci, tot exiști și lumea te vede, știi? E ceva foarte… Ce mă atrage, această intimitate de care am parte la film, la teatru, e un… E o magie a energiei care se întâmplă aici și acum. Pentru că fiecare spectacol e diferit, fiecare public e diferit, n-ai niciun fel de control de fapt a ceea ce se întâmplă, în afară de a respecta textul, mișcarea și ce ați repetat așa partenerii între voi. Dar în rest, fiecare seară e o surpriză, nu știi ce o să fie, nu știi dacă o să fie bine, dacă o să fie prost, nu știi cum o să fie primit de public și asta e ceea ce-mi place la teatru. Deci fiecare dintre ele mă împlinește dintr-un anumit punct de vedere.

Nicoleta Hâncu despre sindromul impostorului: „dar am perioade în urmă și cu câteva luni în care simt că mă merit să fac meseria asta.”

I.V.: La teatru, vorbind de teatru, care a fost momentul când te-ai simțit cel mai confortabil, momentul cel mai bun, perioada cea mai bună din tot ce-ai jucat până acum?
N.H.: Nu știu, am perioade și perioade. Acum nu mai pendulez atât de tare, nu mai sunt în extreme când îmi pierd încrederea, dar am perioade în urmă și cu câteva luni în care simt că mă merit să fac meseria asta.
I.V.: De ce?
N.H.: Sindromul impostorului. Își mai face simțită prezența că probabil e un soi de tehnică a mea de a cere mai multe la mine, de a mă asigura că nu mă plafonez, că nu știu de ce fac asta până la cap.
I.V.: Pe impostorii adevărați nu-i bântuie acest sindrom, crede-mă.
N.H.: Da, pe mine mă bântuie, e tare. Da, deci am perioade în care mă simt de fapt bine.
Acum e o perioadă bună. Am primit… mă gândeam și acum pe drum încoace că e… nu m-am așteptat nicio clipă să trăiesc asta cu filmul și e foarte frumos că primesc multe mesaje de la oameni care nu mă cunosc și simt așa că mă… am o încredere care știu că e foarte fragilă pentru că dacă mâine, de exemplu, o să am o repetiție proastă, nu-ți imagina că o să mă duc să zic „da, mă, dar eu am primit mesajele alea.” Nu. Tot.

Nicoleta Hâncu, neîncrezătoare că premiile câștigate ca actor schimbă ceva la noi în țară

I.V.: Trebuie să probezi în fiecare zi. O să vorbim despre film, despre „Anul nou care n-a fost”, care a luat multe premii, se bucură de succes în țară, ceea ce este aproape miraculos în peisajul nostru cultural și unde tu ai un rol de prim plan, unde joci chiar o actriță. O să vorbim un pic despre film, dar rămân la teatru încă puțin. Ai primit în 2014, dacă nu greșesc, ai luat premiul Uniter pentru cel mai bun rol secundar, Elmire în Tartuffe. A schimbat ceva premiul pe care l-ai obținut atunci în cariera ta, în percepția, cum te văd oamenii, cum te vezi tu pe tine? Ce a adus premiul?
N.H.: A adus confirmarea breslei în ziua respectivă. Pentru cei din familie și pentru cei din Sighișoara, că sunt din Sighișoara, cred că a fost o confirmare a faptului că fac ceva bine, dar pentru cariera mea nu pot să spun că s-a schimbat ceva. Adică nu m-au sunat oameni să mă invite să fac parte dintr-un proiect pentru că am luat premiul. Nu s-a întâmplat, că oamenii poate au zis are premiul, deci înseamnă că… nu am discutat și nu a venit nimeni să zică că acum că ai premiu, chiar cred că ești cineva. Nu o să schimbe. E o bucurie așa, ca la orice premiu. Cred că e o bucurie de moment. Cel puțin la noi, în țară, nu știu să schimbe, să se modifice traseul tău pentru că ai luat un premiu.

Bucurii sau tristeți pentru actori, între actori. Nicoleta Hâncu: „cred că publicul de rând nu stă să se uite la genul ăsta de gale”

I.V.: Din cauza premiilor sau din cauza publicului sau a receptării? Adică ele, premiile, nu aduc așa cum poate să întâmplă în alte spații, nu știu, cum spuneai și tu, un tip de consacrare. E mai puțin asta la noi, în spațiu cultural românesc? Sau pur și simplu a doua zi o iei de la capăt, ai luat un premiu, face parte din fișa postului? Un actor bun, e adevărat, că nu oricine ia premiul.
N.H.: Da. Cred că e la, nu știu, mi-e greu să mă pronunț. Cred că, într-adevăr, dacă e un Oscar, hai să mergem în extrema asta, se schimbă ceva și, într-adevăr, te vede o planetă întreagă când iei premiul ăla. Dar la noi, premiile Uniter și chiar și premiile Gopo, deși premiile Gopo au mai multă vizibilitate, cred că au puțină vizibilitate. Cred că noi, între noi, ne uităm și ne bucurăm sau ne întristăm. Dar cred că publicul de rând nu stă să se uite la genul ăsta de gale. Nici nu cred că sunt gândite cum e gândit Oscarul sau Cannes. Deci, cred că nici la Cannes nu se uită neapărat toată lumea.

Despre succesul efemer, Nicoleta Hâncu: „există și varianta în care iei premiul și după aia poți să nu mai faci nimic”

I.V.: Visul tău cel mai mare, care ar fi? Premiul văzut sau nevăzut? Care să te facă într-o zi să-ți spui am ales corect, am ales bine, sunt împlinită, fericită cu drumul meu?
N.H.: Ne referim strict profesional. Cea mai mare bucurie este să am proiecte. Să joc în lucruri în care mă simt bine. Asta pentru mine e cel mai important, că există și varianta în care iei premiul și după aia poți să nu mai faci nimic. N-ai nicio garanție, de fapt. Mai ales când ești independent. Eu mă bucur când știu că peste două luni încep aia, anul viitor, e posibil să am proiectul ăsta. Asta mi se pare cel mai important.

Ziua perfectă pentru Nicoleta Hâncu, la munte

I.V.: Dar în plan personal, că tu ai introdus acest lucru, trebuie să te întreb, ce ar însemna o zi în care să fii fericită? Cum ar arăta ea?
N.H.: Ce cred eu. Nu știu. Cred că să fiu împreună cu Carol, undeva la munte sau undeva la mare, în vacanță, și cu prieteni, și cu familie. Real, cea mai mare bucurie lately, ca să zic așa, e ieșitul în natură la munte. Nu știu. Mă liniștește foarte tare.

Nicoleta Hâncu despre viața personală și dorința de a avea timp pentru sine

I.V.: Cum se împacă cele două planuri? Cel personal și cel profesional. Nu e ușor. Pentru un actor înseamnă pasiune, înseamnă multă muncă, înseamnă repetiții. Publicul vede premiera sau ceva. A luat premiu, mă duc sau nu mă duc la cinematograf sau mă uit, stau acasă și mă uit la televizor. Până acolo însă e un drum lung, care înseamnă mult timp alocat. Cum se împacă planul ăsta artistic, profesional cu cel personal?
N.H.: Cred că sunt un caz fericit în sensul în care și Carol e actor și atunci ne înțelegem între noi și știm foarte bine ce presupune meseria asta și cât de imprevizibil e programul. Dar chiar și pentru noi, uneori e greu pentru că ai, când sunt perioade foarte intense, e foarte greu să te reconectezi cu partenerul. Nu pot să mă duc acasă și imediat după spectacol, să-mi iau mintea de la spectacol și să mă gândesc la altceva și să mă relaxez. Sunt seri sau zile în care vin după spectacol încărcată și supărată, dacă nu mi-a ieșit, sau de la filmări. Și atunci am nevoie de această cum o numim noi, my time, cum se numește, adică timpul meu cu mine și vorbim foarte deschis despre faptul că, uite, eu am nevoie acum de jumătate de oră sau o oră să stau cu mine. Și după ce stau cu mine și mă scutur ca să zic așa de frustrări și supărări și nemulțumiri, după aia ne întâlnim și ne conectăm. Dar e… Da, e o meserie care nu te lasă să… Adică te gândești la ea și în afara ei. Când mă uit la un film, când sunt pe stradă…
I.V.: Relația cu timpul e complicată în meseria asta.
N.H.: Da, mă surprind și pe stradă. Asta vedeam ieri că mă stau și uneori par puțin nebună, dar vorbesc singur, îmi dau câte o replică, mă apucă, știi, mă… Și îmi dau seama că sunt în societate și că lumea vede și că lumea nu știe. Ah, e o actriță care își repetă un text. Dar, da, e… E ciudat.

Actriță independentă, iubitoare de libertate, Nicoleta Hâncu explică întoarcerea la această formă de practică: „aveam noțiuni complet diferite despre ce înseamnă meseria asta și acum mă regăsesc din nou în poziția asta”

I.V.: Tu ai jucat mai tot timpul în teatrul independent, în sectorul independent. A fost o alegere? A fost o opțiune? Sau asta a fost conjunctura?
N.H.: În prima etapă a fost o alegere. Adică, atunci când am terminat facultatea, nu mi-am dorit neapărat să mă angajez pentru că domnul… Nu știu, tot am acest discurs, dar eu nu știu sigur dacă domnul Pintea mi-a zis asta, dar în memoria mea, domnul Pintea ne vorbea foarte mult despre libertate și despre luxul de a putea alege din ce proiecte să faci parte. Și asta a rămas cumva cu mine. Pentru că e o meserie vocațională, mi-am dorit să fac lucruri care înseamnă ceva pentru mine. Ca să nu mă duc, nu știu, plictisită și cinică la repetiții. După care am început să lucrez la Bulandra și la un moment dat Ducu Darie mi-a propus să mă angajeze. Mi-a surâs pentru că era un teatru care îmi plăcea și care îmi place în continuare. Nu s-au legat lucrurile, dar a venit etapa cu Victor Ioan Frunză. Și am avut nouă ani de proiecte constante. Nu aveam un contract de angajament concret, dar era un angajament verbal. Și în perioada respectivă nici nu am putut să mă gândesc la asta pentru că munceam foarte mult și nu simțeam această frică pe care o resimt acum. După care s-a încheiat etapa respectivă și am început să resimt mai tare ce înseamnă să fii liber profesionist. Am încercat, am fost angajată o perioadă foarte scurtă, nu a fost ceea ce mi-am dorit, nu ne-am înțeles așa cum… cred că aveam noțiuni complet diferite despre ce înseamnă meseria asta și acum mă regăsesc din nou în poziția asta.

Nicoleta Hâncu despre avantajele și dezavantajele de a fi artist independent: „,încă am luxul de a îmi permite să nu știu ce o să fie luna viitoare”

I.V.: În sectorul independent.
N.H.: Mi-ar plăcea, mi-ar plăcea, îți dai seama, să am siguranța zilei de mâine. E ceva, în perioada în care am fost angajată, era foarte liniștitor, să știi că orice ar fi, ai niște bani. Dar e important pentru mine și să fac ce fac cu bucurie și atunci, momentan, încă am luxul de a îmi permite să nu știu ce o să fie luna viitoare. În momentul în care intervine un copil sau de fapt, frica, la copil se schimbă puțin situația, să zici „da, Carol, vedem noi. Poate luna viitoare câștigi tu mai bine decât mine sau luna asta nu câștigăm bani. Strângem curelele, mâncăm pateu și vedem.” Cred că de la un punct încolo devine obositor.
I.V.: Ce vă spunea profesorul Pintea legat de libertate?
N.H.: Apropo de libertate.
I.V.: Da, de legat de asta, da.
N.H.: El era un rebel așa și ca…
I.V.: La Bulandra și el pe vremea aceea. Vremea unei epoci excepționale. În anii 80, cu niște roluri excepționale acolo.
N.H.: Vorbea asta despre bucurie. Mi-amintesc că ne spunea înainte de examene când erau spectacole, ne spunea să ne bucurăm. Și cumva asociam foarte tare meseria cu bucuria de a face meseria. Nu cu o meserie când de fapt ea este o meserie.
I.V.: Cu bucuria de a face teatru.
N.H.: Da, da.
I.V.: De a crea lumile pe care le aduce teatrul.
N.H.: Exact. Dacă eu mă duc pe scenă și zic oh, iar trebuie să facă asta.
I.V.: Și te bucuri așa cum vă îndemna Adrian Pintea, profesorul tău?
N.H.: Da.
I.V.: Ai încă scânteia asta de bucurie.
N.H.: Da. Vine și cu frică. Adică nu se exclud.

Nicoleta Hâncu despre frică și neîncredere: „Ăsta e discursul toxic pe care îl am cu mine”

I.V.: Frica înseamnă o nedorită absență a unui contract, a unui rol ulterior.
N.H.: Nu.
I.V.: De unde vine frica?
N.H.: Din neîncredere. Frica e posibil ca de fapt eu să nu fie o actriță bună și să fi fost păcălită de ea.
I.V.: Cred că frica asta e încheiată.
N.H.: Știu. Rațional, eu înțeleg ce spui. Și așa este. Dar există o frică irațională. Și atunci, apropo de ce vorbeam cu sindromul impostorului, deseori mă duc acasă și îmi gândesc da, lumea o să vadă că nu e de capul meu și cineva o să-mi zică „ești o actriță proastă” și o să zic „eh, vezi? Așa este. Am știut de la început.” Ăsta e discursul toxic pe care îl am cu mine dar de care sunt cumva conștientă.
I.V.: Ăsta e un tip de exigență. Exigența a unui om care își pune probleme așa cum și le pune un om normal și un om care vrea să dea ce e mai bun din el.
N.H.: Da.

Nicoletei Hâncu despre primul contact cu „Anul Nou care n-a fost”

I.V.: Nu cred că e altceva. Mai ales că tu ai avut și în teatru și în film ceea ce se cheamă succes. Și ai. Iar filmul de care vorbim, „Anul nou care n-a fost”. Ne apropiem de 22 decembrie și atunci vor fi 35 de ani anul acesta de la 22 decembrie 1989. L-am avut pe Bogdan Mureșanu invitat în primăvară. Am avut-o pe Ioana Flora invitată recent. Și Nicoleta Hâncu invitata mea de astăzi. Cum a venit acest rol pentru tine și cum ai văzut filmul? Prima reacție când ai văzut scenariul, mă gândesc….
N.H.: Am mai povestit asta deoarece poate oamenii care se uită la podcastul ăsta…
I.V.: Nu, la mine nu.
N.H.: Am ajuns, a fost o întâmplare foarte frumoasă pentru că noi ca actori mai facem self tape-uri pentru casting-uri. Adică nu te duci întotdeauna și dai acolo casting-ul cu regizorul. De când a fost pandemia există asta, că te filmezi acasă. Cineva te ajută, respectiv eu sau Carol pe mine, dacă are el un casting, zice „ am nevoie de tine tu mă filmezi, poți să-mi dai și mie replicile astea?” Ok, și era…
I.V.: Voi sunteți actori, dar faceți un pic de regie și un pic de montaj și un pic de…
N.H.: Exact, și de scenografie. Și avea acest casting la acest inițial scurtmetraj, m-a rugat să-l ajut, l-am ajutat și el l-a filmat în mediu plan, adică ne vedeam cumva până aici, mă vedeam cumva cu spatele și un ușor profil, el se vedea mai bine. Și a trimis proba către directoarea de casting, și ea a zis „nu, trebuie să te vezi, să fie prim plan cu tine, că e proba ta.” Și Carol a zis „nu, las-o așa, vreau să o trimit așa.” Și ea „a zis bine, cum vrei tău.” Și a trimis-o și Bogdan m-a văzut în proba aia și m-a chemat a doua zi și pe mine la probă. Și așa am ajuns să dau castingul. Chiar a fost foarte frumoasă experiența asta. Și am ajuns, am dat proba, i-a plăcut, se pare de m-a și luat. Și au urmat filmările, la la la, și ajungem la momentul în care am văzut scenariul când l-am citit pentru prima dată pe tot. Pentru că noi inițial am filmat partea cu povestea Florinei. După care am primit și scenariul celorlalte povești.

Nicoleta Hâncu despre scenariul filmului „Anul Nou care n-a fost”: „m-a emoționat foarte tare doar citindu-l”

I.V.: Totul se întâmplă într-o zi. Este o singură zi. Că este ziua de dinainte de 22. Meeting-ul din 21 până în 22. Dar ele sunt filmate diferit. Evident că a plecat de la „Cadoul de Crăciun”, care a și obținut un premiu. Bogdan era, stătea acolo pe scaunul acela și eu tot întrebam de „Cadou de Crăciun” și zice „te rog, nu, că nu mai suport Cadoul de Crăciun. Vine ceva acum peste Cadoul de Crăciun.” Și iată că a venit „Anul nou care n-a fost.”
N.H.: Da.
I.V.: Așa e.
N.H.: Prima dată când am citit scenariul, i-am zis și lui asta. M-a emoționat și mi s-a făcut pielea de găină. Ceea ce mi se întâmplă rar și la cărți. Am anumite…, nu știu, cum a scris, nu știu, ce s-a întâmplat. Ideea e că m-a emoționat foarte tare doar citindu-l. Și când am văzut film, am fost, cred că în vară cu câțiva din distribuție, eram la fel. Mi se părea că este wow. Dar am ieșit de acolo gândindu-mă „sunt subiectivă.” Știi, ca un părinte. Ți se pare ție că copilul tău e cel mai frumos și cel mai deștept? Poate nu e. Și am ieșit și eram cumva… Mi-era și jenă să zic băi, mi se pare foarte tare filmul. Știi? Și eram așa, da, discretă și noroc că erau Adrian Văncică și Postelnicu, care au zis, „nu, este foarte tare, o să rupă”. Și atunci am căpătat și eu curaj că ce simțeam eu și ce am văzut eu, da, e real. Dar mi-e foarte greu să mă bucur întotdeauna că nu-mi dau seama cum va primi lumea. Eu, pentru că sunt implicată, e posibil să cred că e mai bun decât e de fapt.
I.V.: Spui că ai primit multe mesaje. Contează mai mult decât ceea ce scrie un cronicar de film, câți mai sunt ei?
N.H.: Da, nu vreau să sune aroganță, dar da, contează foarte mult publicul și de multe ori când mai primești când cineva scrie o cronică mai proastă sau așa, ca să mă readuc la realitate, îmi spun că de fapt e un om care are părerea aia. Adică nu înseamnă că toată lumea gândește asta. Cel mai important este că…
I.V.: Asta e o idee foarte bună. Dacă mai zice cineva niște lucruri… Eu sunt actor politic, nu sunt actor… Dar sintagma include și partea de actorie; când zice cineva ceva, să zic, uite, e doar un om. Asta e o idee bună.
N.H.: Adică ai senzația că e mai important decât e, dar e…

De ce ultimul film al lui Bogdan Mureșanu e un film cu totul special? Nicoleta Hâncu: „Că vorbim despre o actriță, despre un muncitor, despre un securist, despre un regizor de platou. Adică sunt oameni care n-au legătură între ei și poți să vezi cumva cum a perceput fiecare dintre ei ce s-a întâmplat înainte de izbucnirea Revoluției”

I.V.: Ce crezi că are special „Anul nou care n-a fost”? Ce particularizează acest film față de alte filme românești în ultimii ani?
N.H.: Cred că felul în care a fost gândit, adică montajul ăsta de povești care se întrepătrund la un moment dat, cred că e ceva foarte interesant și pentru spectator și faptul că vorbește despre destine ale unor oameni, cum să zic, nu mici, în sensul de neimportanți, dar sunt oameni atât de diferiți. Nu? Că vorbim despre o actriță, despre un muncitor, despre un securist, despre un regizor de platou. Adică sunt oameni care n-au legătură între ei și poți să vezi cumva cum a perceput fiecare dintre ei ce s-a întâmplat înainte de izbucnirea Revoluției. Cred că e… are un tempo foarte bun filmul. Te ține acolo. Asta vedeam la oamenii care au fost la film și scriau păreri, că nu își dădeau seama când au trecut două ore și ceva. Că nu simți asta. Te ține cu sufletul la gură. Asta e ceva…
I.V.: Și istoria cu I mare leagă poveștile acestor oameni. Tu câți ani aveai la Revoluție?
N.H.: 4 ani.

Nicoleta Hâncu despre tăcerea generațiilor tinere cu privire la Revoluție: „senzația mea a fost că a venit Revoluția, s-a dus comunismul și am trecut peste.”

I.V.: 4 ani. Te-ai documentat un pic să intri în pielea personajului Florina Miu, ai vorbit cu cineva, cu Bogdan, cu altcineva, ai citit lucruri din epocă, cum ai făcut să te apropii de personaj?
N.H.: Da, am simțit nevoia încă de la casting de asta, pentru că într-adevăr mă depășea puțin subiectul, pentru că din cauza vârstei mici, din cauza faptului că eram în Sighișoara, nu exista ca acum să ai deschidere, să știi ce se întâmplă peste tot. Cumva am fost destul de izolată, rațional vorbind, că așa la nivel de emoții cred că toată lumea a simțit că se întâmplă ceva și că vine ceva. Asta clar. Dar m-au ajutat discuțiile cu Bogdan și cu Angel, care aveau totuși o vârstă mai înaintată în perioada respectivă și știau cum a fost aici, în București. M-am uitat la documentare, la YouTube, am citit, am luat-o pe toate părțile ca să și recunosc că am descoperit o dată cu personajul istoria noastră, pe care nu știu dacă n-am vrut să aflu ce s-a întâmplat exact sau dacă din cauza faptului că nu s-a vorbit acasă foarte mult despre, nu știu dacă la voi s-a întâmplat asta, dar senzația mea a fost că a venit Revoluția, s-a dus comunismul și am trecut peste. E ca și cum…
I.V.: Ca și cum nu a existat.
N.H.: Da, n-am mai discutat, nici eu nu m-am gândit să întreb, dar cum era, cum a fost pentru voi? N-am mai discutat despre subiectul ăsta. Trăim într-un prezent…
I.V.: Cum îți explici nostalgia unora, din diverse generații, care au trăit sau nu timpurile alea față de acea lume, înainte de 89?
N.H.: Sincer, nu știu să explic. Nu știu dacă unii au fost mai afectați decât alții, dacă au avut… Poate sunt oameni care s-au adaptat, care credeau în ideologia comunismului. Nu știu de ce ai vrea să revină… Așa ca principiu, să fim toți egali și să câștigăm toți egal. Sună bine, dar ce s-a întâmplat real, cel puțin după venirea din Coreea, înțeleg că atunci…
I.V.: După 1971, da.
N.H.: Deci atunci lucrurile au luat-o razna, înțeleg că până acolo părea că e bine. Nu au fost 10, 15, 20 de ani de…

Nicoleta Hâncu despre „nostalgicii comunismului”: unii fac trecutul să pară mai frumos decât a fost de fapt. „Cred că oamenii au uitat, voit sau nu, multe experiențe sau multe traume pe care le-au trăit în perioada respectivă și își amintesc doar ce a fost bine.”

I.V.: Câțiva ani. Foarte puțin. De ce ai vrea să te-ntorci într-o pușcărie? Adică totuși, de ce oamenii ar ceda la lucrul poate cel mai important? Libertatea. De ce pui libertatea într-un plan secundar și alte valori în față?
N.H.: Nu știu dacă tu pățești de asta, dar mai pățesc uneori să îmi deformez trecutul. Amintirile să pară… Trecutul să pară mai frumos decât a fost de fapt.
I.V.: Ne mințim noi pe noi. Pentru că e greu să facem un selfie cu trecutul.
N.H.: Exact. Cred că e și asta. Cred că oamenii au uitat, voit sau nu, multe experiențe sau multe traume pe care le-au trăit în perioada respectivă și își amintesc doar ce a fost bine. Poate unii chiar au fost de acord. Cred că există și oameni care s-au simțit bine pentru că aia era o formă de libertate și ce e acum e haos. Nu știu ce…
I.V.: Filmul e puternic pentru că nu-i tezist. Pur și simplu e o fotografie a istoriei. E un film făcut în România. Dar e un film care merge oriunde în partea asta a Europei. Care a trecut prin aceeași poveste până la urmă. De-aia are și succes și în afară.
N.H.: Da, și în afară. Ce m-a surprins pe mine, de exemplu, Veneția și la oameni.

Experiența covorului roșu de la Veneția pentru Nicoleta Hâncu: „M-am simțit ca o cenușăreasă”

I.V.: Cum a fost la Veneția? Ai fost cu câțiva colegi.
N.H.: Da, am fost, am fost. Nici nu știu, mi-e greu să găsesc cuvintele. M-am simțit, am tot spus asta, m-am simțit ca cenușăreasă. Am simțit că trei zile am trăit într-o altă lume pe care nici măcar n-am visat-o. Recunosc că nu mi-am dorit neapărat să ajung la festival, să ajung pe covorul roșu. N-am făcut parte din, nu știu, dintr-un viitor la care am sperat și cumva m-a luat foarte tare prin surprindere ce s-a întâmplat. M-a depășit. M-am bucurat, am avut puține momente de bucurie reală pentru că se întâmplau foarte multe lucruri. De exemplu, în ziua premierei noi am avut la 10 dimineața foto-call, după aia am avut… Trebuie să ne întoarcem repede de pe Lido în Veneția să ne schimbăm, să ne pregătim pentru covorul roșu. După covorul roșu, fotografii, interviuri, iar plecat pentru cocktail. Deci eram, nu știam ce mi se întâmplă, nu-mi venea să cred că sunt lângă oameni atât de importanți. Mă gândesc, așteptam să ne ia barca să mergem la hotel și la 2 metri de mine era Ethan Hawke. Și eram, eram atât de ruptă, că stătusem toată ziua pe tocuri, pe nu știu ce, și am zis, Doamne, Ethan Hawke, trebuie să-i fac o poză, dar eram foarte obosită. Și am ridicat așa telefonul, am zis, sigur îl prind, și am prins în una ceafa, în una jumătate de față, și în una ceafa lui Văncică și ceafa lui Ethan Hawke. Și n-am avut, adică, oricum m-am bucurat de momentul acela că mi s-a întâmplat.
I.V.: Dar tu știi că erau și Văncică și Ethan Hawke.
N.H.: Dar mă gândeam, dacă o să postez asta, sau dacă o să spun asta, nu mă crede nimeni că l-am văzut. Dar genul ăsta de experiență, știi, să fii lângă oameni atât de importanți, am avut un singur moment, de cinci minute, în care m-am plimbat, mă duceam către restaurant singură, și ascultam muzică, eram prin Veneția și era foarte multe lume, și îmi venea să plâng de bucurie și am zis, „Nicoleta, ți se întâmplă asta”! Adică un moment de realizare și de conectare cu prezentul. Dar în rest, abia după ce m-am întors. Și chiar și acum încă sunt sub impresia tot ce se întâmplă, că eu nu mă așteptam, sincer.

Viața de dincolo de impresii. Nicoleta Hâncu: „pare că eram un elementul meu acolo, dar nu eram eu.”

I.V.: Cum e viața pe covorul roșu?
N.H.: E grea. Nu mă descurc foarte bine, sau sunt la limita între extravertit și introvertit, am momente în care cu apropiații și pe scenă și în fața camerei și așa îmi place să fiu, să mă manifest și așa, dar sunt și momente în care simt nevoia să mă duc, să mă închid în casă, să-mi încarc bateriile. Și acolo nu poți să faci asta, acolo trebuie să zâmbești, să fii… eram destul de… mă simțeam ciudat, mă simțeam foarte ciudat, nu știam cum se stă. Am avut norocul că a venit Răzvan Marinescu, care mi-a făcut niște fotografii pentru că am apărut în revista Elle și a venit, el m-a luat deoparte și a zis vin-o să-ți facem fotografii, și-a stat jumate de oră și îmi spunea și te uiți încolo și faci aia și au ieșit niște fotografii de pare că eram în elementul meu acolo, dar nu eram eu.
I.V.: În Veneția e și un cadru bun la fotografii. E destul de reușit…
N.H.: Ok, așa ca…

Nicoleta Hâncu, un premiu important o dată la zece ani în cariera profesională: „Nu știu ce va fi”

I.V.: Dar, dacă premiul pe care l-ai obținut în urmă cu iată 10 ani, 10 ani de când ai luat premiul acela în teatru, 10 ani mai târziu ai un rol de prim plan într-un film românesc, de mare succes cu premii internaționale. Crezi că asta o să schimbe ceva mai mult decât a schimbat premiul din urmă cu 10 ani în teatru? E un punct în cariera ta totuși, de un anumit tip, care poate schimba și o să schimbe?
N.H.: Sper. Dacă mă vedeți, să mă chemați nu, glumesc. Sper, da, ca lumea, mai ales în ceea ce privește filmul, am avut într-adevăr o expunere mai mare decât până acum și sper că cei care au fost la film și au văzut să zică, bă, uite, pentru următorul rol o să o chem, vreau să văd și pe Nicoleta Hâncu, dar n-am nicio garanție, nu știu ce va fi.
I.V.: Rămâne imprevizibil. E un joc…
N.H.: Da, este, este.
I.V.: Și în teatru și în film proiectele sunt ca trenurile din „Steaua fără nume.” Tu ai jucat-o pe Mona, știi cum e.
N.H.: Vin și pleacă.

Slăbiciunea Nicoletei Hâncu: „Tinerețe fără bătrânețe. Și viață fără de moarte.”

I.V.: Și sunt momentele, spațiile dintre ele când rămâne povestea. Care e povestea ta, ai zis de cenușăreasa? Ai o poveste favorită? O poveste care îți place foarte mult?
N.H.: Tinerețe fără bătrânețe. Și viață fără de moarte.
I.V.: Ecranizabilă, ca să zic așa.
N.H.: Ecranizabilă, da. Am jucat într-un spectacol pentru copii. Eram Ileana Cosânzeana și l-am redescoperit și îmi amintesc că-l citeam când eram mică. Îmi amintesc și cartea cum arăta cu niște desene. Așa… Dar când l-am redescoperit acum la maturitate, mi-am dat seama cât de frumos e și cât de… Că nu e doar pentru copii. E o poveste foarte… Cu foarte multe nuanțe și subtilități și subtexte și povețe, cum e și Harry Potter, de exemplu, care pare că e pentru copii, dar, de fapt, textul vorbește despre multe alte lucruri.
I.V.: Despre oameni mari, ca și Micul Prinț.
N.H.: Exact.

De ce își îndrăgește Nicoleta Hâncu personajul pe care îl interpretează în filmul „Anul Nou care n-a fost”? „rezonez foarte tare cu libertatea pe care o caută Florina și cu asumarea riscului.”

I.V.: Ai vreun rol în teatru sau un film care ți-e mai aproape, în care e ceva din tine acolo diferit, adică dincolo de cum joci, că e multă tehnică în actorie, dar dincolo de tehnicalități, ceva din convingerile tale, din idealurile tale, să regăsesc ele într-un anumit personaj, din cele pe care ai jucat?
N.H.: Mai tare decât în altele.
I.V.: Mai tare decât în altele.
N.H.: Cred că tot o să mă refer la ăsta, pentru că e ultimul și, într-adevăr, rezonez foarte tare cu libertatea pe care o caută Florina și cu asumarea riscului. Mi-a plăcut foarte mult de când am citit scenariul că e un personaj feminin care are atâta forță și atâta…. și se luptă real, și caută soluții.
I.V.: Ea are revoluția ei… Asta e, ea izbucnește, deci nu mai suportă lumea aia.
N.H.: Da, și la final, mă rog, nu vreau să fie spoiler, dar la final nu… Adică rupe tot și asumă orice risc pentru că nu se simte liberă. Și cu asta rezonez și eu. În momentul în care ajung să-mi fac atâta… să fie atât de neplăcut și atât de dureros și atât de… să nu corespundă deloc cu ceea ce cred eu despre viață și oamenii, plec.

Igienă de viață, Nicoleta Hâncu: „Am viața atât de scurtă, nu merită să mă duc într-un loc în care simți că pierzi ani din viață”

I.V.: Când a fost o zi când ai spus ca Florina Miu din film, „nu mai pot, plec”.
N.H.: Când mi-am dat demisia. Mă rog, au fost niște momente când am simțit că nu mă duc cu bucurie și că e păcat să mă duc într-un loc, nu, anxioasă și tensionată și… Și ăla a fost un moment când mi-am asumat, incomparabil riscul pe care mi l-am asumat eu cu ce a făcut personajul Florina, dar mi-am asumat un risc, de a nu avea loc de muncă, de a nu ști ce o să vină, nu știam dacă o să am proiecte, sigur, după. Și am zis, nu-mi pasă, vreau să fiu… Am viața atât de scurtă, nu merită să mă duc într-un loc în care simți că… nu știu, că-ți pierzi ani din viață și că te superi și te… Poate nu era pentru mine, poate că cel care se va angaja pe postul ăsta va fi foarte fericit și va corespunde cu tot ce-a visat vreodată. Pentru mine nu a fost asta.
I.V.: Ăsta ce este? Curaj, inconștiență, demnitate?
N.H.: Curaj, asta.
I.V.: Curaj?
N.H.: Da.

Nicoleta Hâncu, despre nevoia de a fi un om bun, dar nu cu orice preț

I.V.: La ce ții cel mai mult în viață dincolo de teatru, film și ieșirea la munte cu Carol și prietenii?
N.H.: Și familia, da. E ceva ce mi-a rămas din liceu cu mine la ideea de a fi un om bun. De a… face tot ce ai nevoie să faci ca să-ți fie bine, dar nu în detrimentul celuilalt. E ceva ce mă obsedează uneori și uneori mă transformă în blizzard, dar… Ideea asta de a mă pune seara în pat, liniștită, știind că am făcut tot ce a ținut de mine să fie un om mai bun, mai… Nu știu, mai cult, toate astea sunt…

Nicoleta Hâncu despre locuri potrivite pentru oameni potriviți: „dacă e să o luăm concret, în Grecia aș fi un om mai bun.”

I.V.: Crezi că e un loc ideal unde să poți trăi? Un loc mai bun?
N.H.: Singură, închisă în casă. Sunt foarte bună că sunt doar eu cu mine. Nu. Nu, cred că e… Cred că, dimpotrivă, mi se pare important să rămâi în locul în care ai senzația că nu poți să fii un om mai bun și să încerci acolo să faci tot ce ține de tine. Nu știu dacă e… Probabil dacă aș trăi în Grecia, pe o insulă izolată, în care grijile mele să fie ce mâncăm astăzi și unde mergem la plajă, sunt convinsă că e unul dintre locurile mult mai bune decât când suntem în București în trafic și ne stresează oameni. Deci, dacă e să o luăm concret, în Grecia aș fi un om mai bun.
I.V.: Sighișoara sau București?
N.H.: Sighișoara, pentru ce a fost până la 18 ani, e un loc ideal în care să crești și să te joci și să te bucuri de cetatea aia și de orașul ala minunat, dar pentru ce fac acum și etapă în care sunt acum, București. Recunosc că sunt momente când mă duc acasă sau la munte și e liniște și îți dai seama cât de irelevant ești, de fapt, tu ca actor și toate grijile astea, că nu sunt suficient de bună și că am avut un spectacol prost și am dat o bâlbă. Când ajung în natură, îmi dau seama că e… că sunt un punct mic într-o planetă.
I.V.: Și desigur Veneția.
N.H.: Și desigur, da.
I.V.: Nicoleta, mulțumesc mult pentru acest dialog. Felicitări pentru „Anul nou care n-a fost.” Și în final aș vrea să te rog să adresezi o gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
N.H.: Să urmăriți de fiecare dată acest podcast și să mergeți la film, să vedeți „Anul nou care n-a fost.” Și dacă v-a plăcut, să spuneți mai departe și dacă nu, să spuneți mai departe celorlalți să meargă că o să le placă. Cam asta.
I.V.: Mersi mult!
N.H.: Mulțumesc și eu.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult
Reclamă
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Participă și tu la aprinderea bradului de Crăciun la Târgoviște! Va fi și spectacol cu drone, artificii și lasere

Publicat

pe

Primăria Târgoviște marchează sosirea sărbătorilor de iarnă printr-o serie de evenimente speciale. În perioada 5 – 15 decembrie 2024, în Piața Tricolorului, tradițiile și magia acestei perioade din an se vor împleti armonios într-un cadru plin de lumină și voie bună.

Programul va debuta în data de 5 decembrie, la ora 17:30, cu un emoționant recital de colinde susținut de Corul „Appassionato”, sub conducerea dirijorului Florin Badea. La scurt timp, de la ora 17:50, târgoviștenii vor putea urmări o serie de spectacole care vor transforma centrul orașului într-o adevărată scenă de sărbătoare.

Program detaliat – 5 decembrie 2024

– ora 17:30 – Recital de colinde susținut de Corul „Appassionato”, dirijor Florin Badea;
– ora 17:50 – Artificii stradale – zona fântână;
– ora 17:55 – Show de lasere;
– ora 18:05 – Show drone;
– ora 18:15 – APRINDEREA BRADULUI și inaugurarea „Orășelului lui Moș Crăciun”;
– ora 18:20 – Joc dinamic de lasere;
– ora 18:20 – 19:20 – Recital de colinde susținut de elevii Școlii de Arte „Ana-Maria Gheorghe” Târgoviște.

De asemenea, în perioada 6 – 13 decembrie, începând cu ora 17:00, la scena din „Orășelul lui Moș Crăciun”, vor avea loc spectacole de teatru, muzică și dans.

Parada lui Moș Crăciun, cel de-al doilea eveniment important inclus în programul sărbătorilor de iarnă pregătit de Primăria Târgoviște, va avea loc în data de 14 decembrie, de la ora 17:00, pe traseul Teatrul „Tony Bulandra” – Bulevardul Regele „Carol I” – Bulevardul „Mircea cel Bătrân” – Str. „Calea Domnească” – Bulevardul „Libertății” – Piața Tricolorului.

Moș Crăciun va rămâne la Târgoviște pentru două zile, respectiv 14 și 15 decembrie, și le va împărți daruri copiilor în Piața Tricolorului.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

ACTUALITATE

Casa de Sănătate Dâmboviţa, 25 de ani de activitate în slujba asiguraților

Publicat

pe

Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Dâmbovița va organiza, joi – 12 decembrie 2024, de la ora 16:00, o ședință festivă pentru a marca împlinirea a 25 de ani de la înființarea instituției.

„Viaţa şi sănătatea trebuie păstrate şi cultivate cu multă grijă şi înţelepciune, spre binele personal, al familiei şi al societăţii în care trăim.

Împlinirea a 25 de ani de activitate în slujba asiguratului dâmbovițean marchează o perioadă de muncă, de eforturi constante, de continue căutări, dar și de nedorite erori.

De aceea, sistemul de sănătate are nevoie permanentă de confirmarea solidarității întregii societăți pentru sprijinirea dezvoltării sale – un act de mobilizare socială pentru promovarea și susținerea calității serviciului medical, având conștiința că fiecare moment împreună deschide uși către noi experiențe constructive”, spune Cristina Sima – președinta CJAS Dâmbovița.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite