Vă propun să ne aplecăm asupra unui subiect care ne priveşte pe fiecare dintre noi, pentru că, oricât am fi de oneşti, de prevăzători, de respectuoşi cu normele de conduită, se poate ca într-o zi să avem de-a face cu JUSTITIA, indiferent în ce calitate anume, cu voia ori fără voia noastră.

Cauzele sunt extrem de variate: pe de-o parte, legislaţia şi diferitele sale derivate (regulamente, instrucţiuni, etc…, etc…) sunt atât de stufoase încât este practic imposibil ca cineva să ştie cu precizie ce are voie să facă şi ce nu; pe de altă parte, în această ţară este practic imposibil să împiedici pe cineva să dea în judecată, oricând vrea, pe cine doreşte ori să formuleze o plângere împotriva cuiva, indiferent din ce motiv ori simplu pretext; în fine, putem fi puşi in situaţia de a fi obligaţi să ne adresăm acestei Justiţii atât de lăudată de unii, ignorată de mulţi şi hulită de alţii pentru a obţine ceeace cu toţii numim, cu un cuvânt magic, încărcat de speranţe – DREPTATE.

Să analizăm împreună câteva exemple concrete, cu care ne putem confrunta, ba unii, ba alţii dintre noi, care ne privesc în egală măsură, fiindcă suntem OAMENI.

In cazul unei concedieri, al unor drepturi salariale neplătite, vechea legislaţie prevedea ca termenele de judecată să nu poată fi fixate, în principiu, la mai mult de două săptămâni unul de altul, trebuia ca judecarea cauzelor să se realizeze cu rapiditate, era obligatoriu. Acum lucrurile s-au schimbat, dar nicidecum în bine. Dimpotrivă, in sunetul înşelător al trâmbiţelor ce anunţau venirea unei ere noi, a echităţii şi binelui, odată cu Noile Coduri, asistăm neputincioşi la o adevărată bătaie de joc: termenele au cadenţe şi de câte o lună şi jumătate, sub pretextul scandalos că „nu avem altă şedinţă până atunci”; cauzele acestea nu se judecă in timpul lungilor „vacanţe judecătoreşti” fiindcă, Vezi-Doamne, „nu figurează pe lista de priorităţi”. Din ce cauză? Foarte simplu: fiindcă cei care trebuie să judece, cu de la sine putere, şi-au planificat şedinţe doar din când in când, pe motiv că au mult de lucru; pentru că tot cei care judecă au considerat în mod suveran că rezolvarea plăţii salariilor poate aştepta, că doar nu este ceva urgent, fiindcă „oricum vor primi banii din urmă”… Până atunci, însă, ce se întâmplă cu bieţii oameni, care nu au nicio vină? Cine le asigură, lor şi familiilor lor, hrana, îmbrăcămintea, încălzirea, curentul electric? Fiindcă toate acestea costă bani pe care ei nu-i au… Dar se ştie că sătulul nu-l crede pe cel flămând. Am un dosar pe rolul unei instanţe în care foştii salariaţi ai unei (cândva !) importante întreprinderi, adusă in stare de faliment in împrejurări extrem, extrem de… ciudate, nu şi-au primit salariile din anul 2011. Da, din 2011… Ce aşteaptă oare lichidatorul, care găseşte de fiecare dată câte un pretext care să-i permită să amâne plata salariilor? Vrea să moară toţi pentru ca să poată împărţi banii lor, băncilor? Dezgustător! Inuman!

Rolul unui Stat democratic normal nu este acela de a crea posturi bugetare fantomă pentru aplaudacii de meserie ori pentru rude, amante sau colegi de partid, pe care restul naţiunii să le „subvenţioneze” în fapt prin taxe, impozite, accize, contribuţii ori tot felul de alte biruri directe, indirecte, mascate… Este IMPERATIV ca toţi cei ce muncesc să fie PLATITI efectiv, corect şi la timp. JUSTITIA trebuie să vegheze atent şi să acţioneze corect, cu maximă rapiditate. De ce? Pentru a evita NEDREPTATEA!

Avocat Vladimir Ţunţi Ştefănescu