Tocmai am aflat că, Slava Domnului, DIICOT-ul s-a autosesizat în privinţa numitului Ovidiu GROSU, respectiv a individului care, autointitulându-se „organizator al mitingului” programat să aibă loc la Bucureşti pe data de 10 august 2018, a instigat în mod repetat poporul la violenţă absolută, mergând până la „dreptul la crimă”.

Acest individ aparţine doar în aparenţă rasei umane – nu-l categorisesc altfel, fiindcă aş ofensa celelalte creaturi ale Domnului – dar comportarea sa ne duce imediat cu gândul la sub-sub-specia humanoidă a anarhiştilor – nimic altceva decât teroriştii de ieri şi de azi, duşmanii declaraţi ai lumii civilizate.

Noi, oamenii normali – fiindcă respectivul individ nu este nicidecum asemenea nouă – suntem în drept să ne punem o serie întreagă de întrebări şi să căutăm răspunsurile corecte, pornind ca întotdeauna de la certitudini, de la ceea ce ştim exact.

Prima întrebare este aceea de a şti DACĂ, într-adevăr, DIICOT-ul a făcut bine că a reacţionat faţă de pericolul potenţial iminent, dar şi cel latent al instigărilor criminale formale la violenţă, la asasinat proferate de către acest anarhist. Răspunsul unanim este instantaneu: DA, nu numai că făcut ceea ce trebuia, ci şi-a îndeplinit datoria în mod exemplar, cu o remarcabilă şi lăudabilă promptitudine. Sincere felicitări!

Dar, oare, măsurile deja luate de către DIICOT faţă de respectivul anarhist – in speţă, un cvasi-simplu şi banal control judiciar – îndeplinesc cerinţa matematică a condiţiei necesare şi suficiente? Iarăşi, fără dubiu, putem răspunde imediat: DA, era absolut necesar să fie luate măsuri legale faţă de acest anarhist. În privinţa caracterului „suficient”, însă, răspunsurile sunt multiple şi mult mai nuanţate din cauza gradului ridicat de subiectivism pe care sensibilitatea fiecăruia o suscită: şi DA, şi BA…

O analiză carteziană de tip teză – antiteză are meritul de a clarifica cel puţin marile linii ale acestei dezbateri de idei, desigur absolut legitimă, dar şi de o incidenţă incontestabilă, fiindcă la urma urmei este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, despre dreptul nostru la viaţă, faţă de pretinsul „drept de a ucide” al anarhiştilor, al teroriştilor.

Pe de o parte, adepţii ideologiei iluzorii irealiste de tipul socialismului utopic, deşi se reclamă de alte orientări politico-sociale cu care caută să o mascheze de ochii celor insuficient de avizaţi – în opinia mea, mult prea străveziu pentru a o putea camufla cu eficacitate – vor afirma că cele câteva interdicţii care i-au fost făcute respectivului anarhist sunt arhisuficiente pentru a-şi atinge scopul legal multiplu; acestora li se vor asocia, în mod necesar, dar infinit mai insidios, prin formatori de opinie aparent neutri, deci cu atât mai periculoşi, cei care sunt la originea îndoctrinării anarhistului respectiv, al radicalizării acestuia – iar aceştia trebuie căutaţi printre aceia care au interesul direct al destabilizării României în scopul conservării şi/sau dobândirii de avantaje strategice şi nu în ultimul rând, economice… Averile s-au făcut dintotdeauna în situaţii de criză: cel mai clar exemplu este acela al bogătaşilor răsăriţi ca prin farmec după Decembrie ’89, deşi pretinsa „origine sănătoasă”, a lor şi cea a înaintaşilor lor, constituise tocmai chezăşia faptului că aceşti „tovarăşi de nădejde” ajunseseră la putere după 23 august 1944: au prădat Ţara şi poporul cu luciditate criminală, demonică, profitând de orbirea oamenilor, care năzuiau în mod legitim la libertate, dar idilic, la dreptate. S-au înşelat…

Avocat Vladimir Ţunţi ŞTEFĂNESCU