Conectați-vă cu noi

OPINII

Vremuri tulburi

Publicat

pe

Suntem atât de absorbiţi de sindromul urii, de a face rău celui de lângă noi, de a pune „bine” vecinul, prietenul, adversarul social şi politic, încât am uitat de bucurii, de firesc, de cea ce ne reprezintă, de existenţa cotidiană. Am trecut la diverse catastrofa alimentară care se apropie.

Nevăzutul virus al pestei porcine africane ne-a devalizat combinatele de suine. Zeci de mii de porci au fost eutanasiaţi şi mai urmează alţii. Fermieri băgaţi în faliment, sute de oameni rămaşi fără locuri de muncă şi coşmarul nu s-a oprit.

Prin satele României atinse de cumplita molimă umblă veterinarii, jandarmii şi militarii din poartă în poartă şi omoară groşteii gospodarilor. Plâng bătrânele pe la porţi, gândindu-se amarnic că, la iarnă, nu vor avea să pună pe masă nepoţilor o bucată de şoric sau tradiţionalii cârnăciori.

Simt oamenii cum se clatină pământul sub ei, când văd bietele animale sacrificate în afara rostului firii. Şi lucrurile nu se opresc aici. Boala se întinde. Aproape zilnic aflăm că mai apare un focar. Dacă o ţinem tot aşa, România va ajunge o ţară unde porcii pot fi priviţi doar la grădină zoologică, iar carnea ne va fi adusă din Occident în şiruri de TIR-uri, evident, la preţurile impuse de ei.

Mai nou, aflăm cu tristeţe că vor fi distruse şi culturile agricole din zonele în carantină, dacă se constată că pe terenurile respective au migrat mistreţii. Va fi luată la rând fauna, toate animalele sălbatice vor fi masacrate. Şi cine ştie ce ne mai aşteaptă…

În tot acest răstimp, stăm de mitinguri sterile, de bălăcăreală pe reţelele de socializare, în studiourile tv sau aiurea. Răutatea musteşte. Am auzit pe unul că declara cu nonşalanţă, sigur pe el, că în România e stare de asediu şi că anihilarea fizică a adversarului face parte din normalitate.

Românii, cândva un popor bun, deschis, primitor, jovial, zâmbitor, arătă acum lumii un alt film. Parcă nu suntem noi…

Politicienii sunt debusolaţi, nu mai au cârmă. Forţa argumentului prezentat delicat, politicos, cu ştaif, a dispărut. A ajuns la modă înjurătura, conflictul, sesizările la parchet, la Curtea Constituţională. Mu… are acum valoare de lozincă revoluţionară!?

Stăm în poartă, cu pancarta în mână şi protestăm în timp ce, în spate, casa ne arde. Aruncăm o ocheadă, o lăsăm aşa şi scandăm în continuare. Pare mai important…

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

OPINII

Dispozitivul…

Publicat

pe

M-a surprins nu tocmai plăcut imaginea preşedintelui Klaus Iohannis de la Alba Iulia, înconjurat în mare parte numai de generali ai Serviciului Român de Informaţii. Gestul pare nefiresc într-o ţară europeană, unde, cel puţin la nivel teoretic, valorile democraţiei ar trebui să conteze enorm. Nu vreau să fac o analiză profundă a fotografiei cu pricina, nici nu ar mai conta acum. Ce a fost de arătat, s-a comunicat fără nicio subtilitate!

Mă aşteptam ca la acest moment unic, de Centenar, şeful statului să aibă în jurul său copii în straie populare, tineri cu chipurile îmbujorate şi neatinse de umbra îndoielii politice. Mai multă culoare şi vibraţie. Când colo, văd într-o fotografie de la Alba Iulia, larg comentată de media românească, parcă un dispozitiv militar specific Americii Latine.

O imagine rece, plină de duritate şi pasivitate, care m-a înfiorat. Ceva trist, care m-a făcut să cred că, de fapt, nu trăiesc în ţara mea, ci în ţara lor, iar eu, tu şi noi suntem doar simple piese de care tipii ca cei din jurul preşedintelui Iohannis se pot dispensa oricând, cu protocoale sau fără.

Nu ştiu care este numele celui care se ocupă de imaginea în lume a şefului statului, nici nu mă interesează, dar a greşit când a acceptat un asemenea dispozitiv de forţă în jurul preşedintelui. Între Iohannis şi popor, s-a văzut un zid. Atât.

Unde sunt porumbeii, florile, gingăşia şi emoţia momentului în marea aceea de caschete aurii? Sunt de acord cu rolul instituţiilor statului în menţinerea echilibrului social şi economic, în menţinerea păcii, stabilităţii, integrităţii naţionale, dar parcă, la Alba Iulia, am arătat prea mult.

Ostentativ a fost scoasă la vedere forţa, garda din jurul lui Iohannis. Parcă voiau să ne comunice subtil aveţi grijă cu cine vă puneţi. Ceauşescu, căruia, la astfel de evenimente, îi plăcea să fie înconjurat de şoimii patriei, de pionieri cu braţele pline de flori, de zâmbete, chiar dacă nu erau sincere, dacă ar mai fi trăit, ar fi invidios pe Klaus Iohannis!

Citește în continuare

OPINII

Indiferenţa, bacteria care ucide speranţa!

Publicat

pe

Aflăm cu groază că într-o maternitate din Capitală ni se infestează copiii cu bacterii ucigaşe. Nu unul şi nu întâmplător! Zeci de micuţi trăiesc în aceste zile o dramă cumplită şi parcă fără să-i pese cuiva de vieţile lor, de disperarea bieţilor părinţi. Ştirea a intrat la diverse.

Răspunsul unor medici vlăguiţi de meserie şi rutină, de genul „se întâmplă peste tot, e ceva normal, se mai şi greşeşte prin spitale”, a devenit la noi un laitmotiv al indiferenţei faţă de semenul tău, al incapacităţii unui sistem de a-ţi asigura şi proteja sănătatea.

Ministra Sănătăţii, pe care, sincer, o consider slăbuţă în actul de a manageria sistemul medical din România, de luni de zile, ne vrăjeşte, ne adoarme cu poveşti despre rău, dar şi un pic despre binele din sănătate.

Ar fi mai bine dacă Sorina Pintea ar părăsi comanda Ministerului Sănătăţii. Simplul fapt că iese pe sticlă şi ne anunţă că închide Maternitatea Giuleşti nu ne mulţumeşte. Este o măsură de forţă, după tipicul regimului comunist, care însă nu exclude problema, doar o ascunde, o amorţeşte, pune peste ea o plapumă cârpită…

De ce s-au făcut controale şi se iau decizii după producerea unei tragedii? De ce nu s-a acţionat înainte? De ce suntem mereu prinşi pe picior greşit? De ce băgăm mereu gunoiul sub preş? De ce? De ce?…

Nu am auzit nici un politician să iasă în faţă şi să deplângă soarta bieţilor copii infestaţi cu stafilococul auriu într-un loc în care, cică, statul ar trebui să îi protejeze, să le garanteze viaţa.

Poate nu s-a înţeles, deşi solicităm lucrul acesta de 30 de ani, că noi mergem cu speranţă în spitale, cu încredere, chiar dacă, uneori, păstrăm aceste elemente în bancnotele pe care le înghesuim, grăbit, în buzunarele halatelor albe. Nu ajungem la spital ca să murim sau să plecăm de acolo burduşiţi cu alte boli…

Citește în continuare

PUBLICITATE

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Servicii Web Florin Web



error: Conținutul este protejat!!