Actul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, întoarcerea Transilvaniei la Țara-Mamă, a completat acțiunile unioniste ale fraților din Basarabia (din primăvară) și Bucovina (28 noiembrie).

Sigur, s-au scris și se vor scrie multe pagini pe marginea acestui moment de referinţă din destinul poporului român. Dar, parcă, o pildă iese cel mai puternic în evidență: aceea că, acum 100 de ani, cu multe neajunsuri, cu inevitabile diferențe, cu orgolii adânci, românii providențiali au ştiut să uite ceea ce-i desparte pentru ceea ce-i uneşte. Românii de la 1918 au predat o lecție de inteligență istorică pe care, dacă am fi înțelepți, am citi-o cu ochii minții și ai sufletului larg deschiși.

România celor 100 de ani a traversat provocări de tot felul, dureri și încercări, speranțe și renașteri și a dovedit că poate mereu să-și strângă rândurile când e nevoie.

Poate că e și acum nevoie, într-o paranteză de timp în care sentimente potrivnice își fac tot mai acut simțită prezența, ne înăbușă, ne înconjoară și ne ispitesc să le dăm curs.

Poate că e și acum nevoie să ne ridicăm cu decență și să punem mâna pe drapel, vorbind cu putere despre România, mândri de trecutul moștenit. Poate că e și acum nevoie să cinstim curajul românilor vizionari de la 1918 fiind noi înșine curajoși.

Reclama

Sunt lucruri care se pot vinde și cumpăra. Dar sunt unele pentru care nu există și nu va exista niciodată monedă. De cum vom face diferența între ele depinde și destinul nostru, ca oameni, ca neam. E provocarea pe care ne-o lansează din nou, parcă, românii de la 1918, ca să înțelegem dacă am meritat acea clipă istorică.

Pentru că părinții şi ţara se iubesc, nu se vorbesc de rău!

Oana Vlăducă,
Deputat PSD