Theodor Paleologu, fost ministru al Culturii în primul guvern PDL condus de Emil Boc, fiul regretatului om de cultură Alexandru Paleologu, a postat pe blogul său – „Casa Paleologu” o scrisoare imaginară adresată tatălui său, în care îi prezintă realităţile politice ale României şi ceea ce se întâmplă în partidul său de suflet – PNL. Mai toţi liderii sunt criticaţi, inclusiv şeful statului – Klaus Iohannis. Singurul care beneficiază de simpatie şi respect este Traian Băsescu. Paleologu critică şi lista de candidaţi PNL pentru alegerile europarlamentare.

„E o faună râncedă și toxică. Îmi face fizic rău să respir același aer cu asemenea persoane. Cînd eram deputat, ajunsesem să intru în sala de ședințe prin față, ca să semnez în condica de prezență, după care ieșeam, ocoleam sala și intram prin spate, ca să nu trebuiască să dau mîna cu colegii de partid din primele rînduri (acolo stau cele mai mari lichele). Stăteam în spate, unde puteam citi, cît mai departe de înfipții și carieriștii din față.

După Antonescu a venit în fruntea PNL-ului „un profesor cu nume de neamț dintr-un oraș din centrul țării”, așa cum el însuși s-a descris în singura frază marcantă pe care a spus-o în ultimii zece ani. Îl cheamă Iohannis și a fost primar la Sibiu. E de o mediocritate excepțională, însă are cîteva calități: e înalt, e punctual (străbunicul lui era ceasornicar) și, mai presus de toate, nu e Ponta. (Mă rog, în logica asta, și Ponta are o calitate: nu e Dragnea.) Evident, l-am votat, l-am susținut, dar știam exact la ce să mă aștept: îl întîlnisem de cîteva ori pe cînd eram ambasador și ministru și îmi fusese de ajuns. Nu sînt deloc dezamăgit de el, pentru că nu m-am amăgit cîtuși de puțin. E tipic pentru români să se declare dezamăgiți: dezamăgiți de Iliescu, de Constantinescu, de Băsescu, de Iohannis, românii sînt mereu dezamăgiți. Dar asta-i probă de prostie: cine te-a pus să te amăgești, să-ți faci iluzii și speranțe, să închizi ochii în fața realității? Eu nu mi-am făcut iluzii nici în privința lui Miluță, nici a Șerifului și nici a lui Iohannis. Nu regret că i-am votat. Regret poate că poporul ăsta nu poate genera ceva mai bun, așa cum regret că e frig iarna sau că e udă ploaia.

Tout compte fait, Băsescu a fost cel mai răsărit dintre președinții pe care i-am avut. Și asta spune totul despre poporul în mijlocul căruia ne-am născut. Măcar Șerifu e un luptător, un bătăuș, care a ținut oroarea PSD-istă departe de putere timp de cîțiva ani. Pe Miluță l-a înfrînt sistemul în pofida rodomontadelor lui gaulliene despre „România eternă”, iar Iohannis a reușit fabuloasa contraperformanță de-a dilapida în decurs de doi ani imensul avantaj electoral pe care-l avusese în 2014. Te întrebi poate cum a reușit. Ei bine, un mediocru, după cum știi, se ferește instinctiv de oricine îl poate umbri și își alege colaboratorii doar dintre mediocrități. Are chiar o predilecție pentru oameni care-i sînt inferiori. Exact asta s-a întîmplat cu Iohannis ajuns președinte: a pus-o pe Alina Gorghiu în fruntea partidului în ideea că nu-i va face concurență, iar partidul s-a dus în continuare de rîpă, așa cum era de așteptat. După fuziunea cu PDL-ul celălalt co-președinte a fost Vasile Blaga, un fel de gogoașă îmbibată în alcool precum celebrul „baba au rhum” inventat de regele Stanislas Leszczynski. Pe Blaga nu știu cine l-o fi inventat, probabil un demiurg rău și pus pe șotii, animat de o imensă ură față de orice licăr de intelectualitate.

Pe mine ăștia doi m-au dat afară din partid: Gorghiu și Blaga. Excluderea mea poartă semnătura lor. Și de ce au făcut-o? Pentru că am spus lucruri evidente: că desemnarea lui Marian Munteanu drept candidat la primărie era „o piramidală imbecilitate”, că atacurile împotriva lui Nicușor Dan erau total contraproductive și că anumite personaje ne fac să pieredem voturi de fiecare dată cînd deschid gura. Pe scurt, am spus că doi cu doi fac patru. Într-o tiranie totalitară faptul de a spune că doi cu doi fac patru se pedepsește cu moartea, așa cum bine observa Albert Camus. În PCR-urile post-decembriste se pedepsește cu excluderea: floare la ureche! Dar, ca în PCR-ul de dinainte de 89, nimeni nu se opune samavolniciei evidente. Și numeroși, foarte numeroși sînt cei care îți spun ulterior că ei, de fapt, altele aveau în suflet și că au votat, secret, împotriva excluderii.

Ioana s-a bucurat cel mai mult de excluderea mea din PNL. Și mare dreptate a avut: e atît de bine fără carnet de partid! E ca-n bancul cu evreul sărac și cu familie numeroasă, care nu mai are loc în casă și îl întreabă pe rabin ce să facă, iar rabinul îi spune să bage în spațiul locativ și vaca și capra și măgarul, după care le scoate pe toate afară și se declară fericit de cît de spațioasă a devenit dintr-o dată casa. Și dacă ai ști de cîte vaci, de cîte capre și de cîți măgari am scăpat de cînd nu mai fac politică de partid! De fapt, tot la vorba ta am ajuns. Ții minte ce mi-ai spus în 94 sau 95, după ce ai auzit o conferință de-a mea despre Soloviov? Erai atît de încîtat, încît mi-ai zis: „Dragul meu, tu trebuie să predai, nu să-ți pierzi vremea cu politica.” Cu mintea de acum recunosc că aveai dreptate, dar ca să am mintea de acum trebuia să trec prin patru campanii electorale și să fiu ambasador, ministru, deputat, vicepreședinte de partid.

Dar hai că am vorbit prea mult despre mine și n-am mai spus ce era de spus despre lista pentru alegerile europarlamentare. În fruntea listei l-au pus pe unul Rareș Bogdan, un jurnalist găunos și demagog de la Realitatea. Între noi fie vorba, omul ăsta e mult mai bun decît alții de pe listă. Măcar de el a auzit lumea și în ultima vreme combate PSD-ul (mă rog, singura dată cînd am interacționat cu el, în 2012, era susținut de Ponta, PSD și PNL pentru conducerea televiziunii publice). De fapt, nu cu Rareș Bogdan am eu ceva: nu e nici mai bun, nici mai rău decît media jurnaliștilor din România. Dezolantă e metoda de lucru a PNL-ului: ca și în cazul Becali, Munteanu sau Dănăilă, luăm pe cineva care n-are nici o legătură cu liberalismul și îl punem pe liste la plesneală, pe ideea că „are notorietate”. Și tot nu s-au învățat că nu merge. Atîta incorigibilă prostie e de-a dreptul deprimantă.

Dacă singurul merit al lui Rareș Bogdan e că l-a văzut lumea la televizor, problema cu următorul de pe listă e că nu-l știe nici dracul în afară de orașul unde e el primar. Mircea Hava a fost timp de 25 de ani primar la Alba Iulia. Nu zic, a făcut treabă, are merite administrative, s-a dovedit un primar destoinic, dar n-are nici o legătură cu Parlamentul European, nu vorbește bine și, mai cu seamă, habar n-are lumea cine e. Dacă programul lui Bogdan e să facă emisiuni în direct de la Bruxelles, tare mă tem că programul lui Hava e să nu facă nimic. Consideră probabil că după atîția ani de trudă merită, în sfîrșit, o pensie babană din partea Uniunii Europene: „aux dinosaures la patrie reconnaissante”, s-ar putea spune parafrazînd faimoasa inscripție de pe Panteonul parizian. La fel a fost cu Theodor Stolojan, care timp de 12 ani și-a îngrijit nervii la Bruxelles, „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă”.

N-are rost să iau toată lista la tocat. Blaga e o ghiulea care o va trage în jos. Marea strategie de campanie va fi să nu afle lumea că e și el pe listă. Față de infinita plictiseală pe care o generează activiști cenușii precum Motreanu, Buda, Bușoi sau Adina Vălean flamboianța dezlănțuită a unui Ghiță Falcă va garanta distracția. Abia aștept să-l aud zbierînd pe la mitinguri. Analiza discursurilor lui e întotdeauna o provocare intelectuală: logos-ul e egal cu zero, iar pathos-ul se reduce la răcnet. Dacă mă gîndesc bine, Falcă e preferatul meu dintr-o listă atît de insipidă, încît riscă să mi se dezarticuleze mandibula de la căscatul pe care mi-l provoacă simpla lectură a numelor candidaților.

Am totuși un gînd înduioșat pentru profesorul Vlad Nistor. Pe de-o parte, pentru că s-a purtat frumos cu Ion Ceaușescu, nepotul meu și fiul lui Ghighi, pe de-altă parte, pentru că n-are nici o șansă să intre în Parlamentul European: e abia pe locul 11. În 2016 îl tot tachinam spunîndu-i că e nevoie de el să împingă lista PNL-ului la alegerile parlamentare din București (Alina Gorghiu îi oferise un loc evident neeligibil pe care-l refuzase). Și de data asta va trebui să se opintească din greu ca să împingă pe dealul abrupt al alegerilor ditamai căruța cu roțile stricate și plină cu bolovani și ghiulele, cu murături stricate și legume congelate. Abnegația lui de halterofil îmi inspiră respect și simpatie. E un fel de Heracle, de Atlas, de Sisif.

Cînd te-ai născut tu, în 1919, partidul liberal era condus de rude de-ale noastre, de Brătianu și Mârzescu. Înrudirea cu Brătienii e mai îndepărtată, Mârzescu însă, unchiul Jorjăl, era rudă apropiată și totodată foarte apropiat sufletește de părinții tăi și de tine. Ascensiunea lui politică fusese fulminantă: primar la Iași în timpul războiului și al refugiului, Mârzescu făcea figură de salvator și fusese cooptat în guvern încă din decembrie 1916. Energia, eficiența și competența lui erau dublate de carismă, șarm și afabilitate. El era pentru Brătianu reprezentantul desăvîrșit al noii generații de politicieni de care Partidul Național Liberal avea atîta nevoie în contextul dezastruos al războiului. Argetoianu îi face un portret superlativ în memoriile sale și spune că el ar fi fost cel mai potrivit succesor al lui Brătianu.

Povestesc de cîte ori am ocazia cum ți-a zis ție cînd erai mic: „Pufuleț, cînd a sî ti fași mari, a sî ti fac șeful meu di cabinet.” Iar tu, neștiind despre ce cabinet e vorba, i-ai replicat prompt: „Ba să ți-l speli singur!”

Și ca să terminăm pe o notă veselă, mă opresc aici. De degringolada actuală a PNL-ului e mai bine să rîdem decît să plîngem. E vechea dispută dintre Heraclit și Democrit: unul plînge, altul rîde pentru fix aceleași motive. Ei bine, tu ai fost întotdeauna din școala lui Democrit”.