1 aprilie. Ne-ar fi plăcut ca virusul ăsta nemilos pe care l-am importat gratis, în conformitate cu programul intens de globalizare, să fie o minciună. Dar nu e! O simţim pe pielea noastră, o simţim în minte, în suflet. Ne macină răbdarea, încrederea în bine. Anostă primăvară trăim! În loc de zâmbete, purtăm măşti de protecţie. În loc de mâini strânse, primim coate. Unii zic că depărtarea cu scop medical ne apropie în plan spiritual. Nu am observat! Cred că am văzut pe străzi mai mult ca niciodată oameni nervoşi, irascibili, încercaţi de gânduri, cărăuşi ai supravieţuirii, resemnaţi…

Ciudat! Numele lui Dumnezeu l-am auzit parcă destul de rar. Să fi dispărut încrederea în Divinitate, în sprijinul absolut pe care ni-l oferă EL? Chiar să nu avem timp să medităm mai mult la suflet, la credinţă? Dimpotrivă, e timp berechet. Mai mult ca niciodată, dar ne este consumat de stres, de panică, de răscolirile inimii. Ne uităm a dojană la Dumnezeu… Să treci pe lângă o biserică şi să vezi că este închisă, că nu pot intra într-un lăcaş sfânt mai mult de câteva persoane… Şi vine Paştele. Ce facem? Ieşim în balcoane cu lumânări aprinse? Ne gătim cu o mască de faţă nouă?

Pe stradă. Din nou. Cu cât situaţia se înrăutăţeşte, cu atât vezi oamenii mai crispaţi, mai singuri, mai strânşi în gândurile lor. Un vănzător de magazin. „Se vând mai bine ca niciodată ţigările. Sunt oamenii plictisiţi”.

Aflăm că în România cad spitalele unul după altul. Cetăţi ale speranţei asediate de virusul ucigaş! Ultimele baricade în această luptă pe viaţă şi pe moarte. Zici că ştie, mânca-l-ar paracetamolul, unde să atace. E deştept. Loveşte în punctele sensiblie, acolo unde ne-am concentrat dramul de încredere. După aceea, ne mai rămâne doar Dumnezeu. Ei, filozofez prea mult. A fost mereu lângă noi şi intervine după cum îşi are planurile. Sunt rosturi pe care nu le cunoaştem. Ar fi culmea să încercăm să aflăm ce face Dumnezeu în ecuaţia asta nefastă când noi, oamenii, cu atâta tehnologie în jurul nostru, nu suntem în stare să descoperim leacul pentru această nefiinţă nevăzută…

La farmacie încă nu a fost adus spirt. Nici la market. Paracetamol mai este. Puţin mai scump. Mâine nu se ştie… Politicienii, din ce în ce mai tăcuţi. Simt că şi-au pierdut rostul. Bine, unii nici nu-l aveau. Făina pe sponci. Aud că anul acesta nu vom avea o producţie bună de grâu. Semn rău. Fabricile de pâine lucrează. Virusul nu le-a închis. Încă! Bate în spitale, ticălosul!

Simt lipsa copiilor pe stradă. Parcă nu are rost lumea fără ei. Peisajul e gri. Lipsesc energia, dorinţa lor de viaţă, zâmbetele şi gălăgia. Educatoarele stau acasă, dau telefoane la părinţi, le spun, printre lacrimi, că le este dor de micuţi. Locurile de joacă, pustii. Parcă nici păsările cerului nu înţeleg ce se petrece.

Câinii, câţi au mai rămas pe străzi, aleagă şi ei debusolaţi, văd că nimeni în jur nu îi mai bagă în seamă, cum se întâmpla altădată. Hingherii, acum, pompează pe străzi dezinfectanţi. Adică, nu mai este pe nicăieri un rost al normalităţii?