Nu există un moment mai potrivit pentru a discuta despre Marea Unire de la 1 decembrie 1918, despre semnificația ei și despre viitorul nostru, într-o lume în rapidă schimbare și plină de contradicții și de conflicte, decât criza prin care trebuie să trecem, criză care nu este doar despre pandemie, ci, mai ales, despre modele de societate și de dezvoltare economică și socială.

Am greși dacă am vedea în momentul de la 1 decembrie 1918 o discontinuitate în istoria României, o simplă fereastră de oportunitate, de care am profitat în detrimentul altora. Unirea nu s-a făcut împotriva cuiva. Nu a fost una discriminatorie, ci una inclusivă, cu toate erorile care s-au comis în timp. Acceptarea diversității a fost un câștig al Marii Uniri și a oferit rezistență la proba timpului.

Abstracție făcând în contextul în care are loc Marea Unire și de moment, pe care nu noi, românii, le-am generat și le-am ales, proiectul național care a produs Unirea este unul care s-a structurat și maturizat în timp, pe măsură ce a fost acceptat de o largă majoritate a membrilor națiunii române. Marea Unire s-ar fi făcut oricum, pentru că era o necesitate pentru dezvoltarea și afirmarea națiunii române. Nu ne doream nimic mai mult decât își doreau și mulți alții în Europa și în lume, care se găseau într-o situație similară la momentul 1918.

Ironizat acum de unii, proiectul pașoptist și-a dovedit valabilitatea și a produs modernizarea României. Cea mai mare parte a cetățenilor europeni și românii nu au făcut excepție, au văzut în Tratatele de pace de la Paris o oportunitate, un nou început. Generația tinerilor care au îndurat ororile tranșeelor a sperat că din acel război va rezulta o lume mai bună, mai democratică, mai justă. Evoluția ulterioară a evenimentelor le va demonstra contrariul. Dezamăgirea lor, agravată de marea criză din 1929-1933, va genera mișcări extremiste, de dreapta sau de stânga, și va duce la instalarea unor regimuri profund nedemocratice, la limită dictatorială. Puține țări europene pot spune că au rezistat atunci tentației totalitare. Suntem și acum într-un astfel de moment, când o criză precum pandemia poate naște un val de nemulțumiri ce pot pune în pericol proiectul european și democrația ca sistem politic. Să nu ne amăgim. Mai avem mult de lucrat pentru a face democrația un sistem funcțional rezistent la crize, iar abordarea conflictuală a problemelor, fie că este vorba despre România, fie că este vorba de raporturile între membrii comunității europene, respectiv internaționale, nu face decât să agraveze situația în care ne găsim. Când lupta politică va lua o pauză, când pandemia va fi învinsă, când costurile financiare vor fi tot mai grele și copleșitoare, cine o să strângă cioburile acestui conflict? Cine o să ne amintească să ne ținem mâna în palma celuilalt și ochii către fața aproapelui nostru?

Este vremea să construim un nou consens în legătură cu felul în care trebuie să lucrăm împreună pentru servirea binelui comun. Ne-am amăgit crezând că nu mai avem nevoie de solidaritate socială și națională. În aceste timpuri ale solidarității în solitudine, solitudine care nu ne este proprie, ar trebui să ne dăm seama că sunt mai multe lucrurile care ne țin împreună decât cele care ne despart, iar lucrurile care ne țin împreună ne dau identitate ca indivizi și ca națiune.

Cea mai importantă lecție pe care o are politica de învățat de la religie este că, în viață, nu poți răzbi decât prin adevărurile în care crezi, adică prin adevăruri de credință, prin acele adevăruri care articulează vieți și construiesc caractere. Credința a fost întotdeauna o parte importantă a vieții românilor de orice naționalitate sau confesiune și continuă să rămână astfel până în prezent. Suntem condamnați să ne punem permanent întrebarea: ce ne mai ține laolaltă? Avem de la 1918 moștenirea unor politicieni adevărați, a unor vizionari. Avem, totodată, darea de mână, hora, modelul unei comunități care recunoaște în celălalt o alteritate constitutivă pentru orice societate sănătoasă. Și mai avem un ideal al reîntregirii care a făcut din Alba Iulia un loc al speranței, al oricărei posibilități împlinite. Avem nevoie și astăzi de caractere mari, ca cele ale membrilor din Consiliul Național Român din vremea Marii Uniri: Gheorghe Pop de Băsești, Alexandru Vaida Voievod, Ilie Lazăr, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Iosif Jumanca, Ioan Fluieraș, Enea Grapini. Avem exemple grăitoare, nume mari pe urmele cărora putem călca numai printr-o voință de putere la fel de mare.

La Alba Iulia a triumfat un ideal. Care este idealul lumii noastre? Care este conținutul pe care noi îl dăm așteptărilor oamenilor? Ca oameni politici, ne dorim mereu să luăm puterea, să guvernăm, și este legitim să fie așa, pentru că așa este în democrație. Ce lume vrem însă să guvernăm în pandemia fricii și a însingurării care domină viața fiecărui român? Există un roman, al lui Andre’ Malaraux, al cărui titlu rezumă acest orizont de așteptare: Speranța. În urmă cu mai bine de un secol, ctitori de țară au spus: Avem nevoie de Unire! Astăzi, acest ceas astral din istoria noastră trebuie să ne amintească că avem nevoie să rămânem uniți, că unirea nu este doar un ideal înfăptuit demult, ci este un deziderat constant la care nu trebuie să încetăm vreodată să lucrăm, pentru a păstra și a onora ctitoria celor cu o voință de putere mai mare ca a noastră. La mulți ani binecuvântați românilor de pretutindeni întru unire și încredere! La mulți ani, România!

Discurs susținut de deputatul PSD de Dâmbovița Ionuț Vulpescu la ședința festivă a Parlamentului, dedicată Zilei Naționale a României