Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Episodul X

Nicolae Manolescu, despre deceniul lui politic, prietenii literare compromise și partide anticulturale. Despre școală, oameni, cărți și imposibilitatea câștigării Premiului Nobel de către un scriitor român.

Publicat

pe

Episodul X al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu îl aduce în fața publicului pe criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor și director al revistei România literară. Nicolae Manolescu este, însă, înainte de toate, profesor, după cum îi place să se prezinte și să fie prezentat. Peste 40 de cărți de istorie și critică literară îi încununează cariera, dintre care, cele mai cunoscute rămân Istoria critică a literaturii române, Arca lui Noe și volumele din ciclul de eseuri Teme. Nicolae Manolescu este și un veteran al cronicii literare, dat fiind că timp de 32 de ani, a scris săptămânal cronică literară în paginile revistei Contemporanul și, ulterior, ale României literare. Dialogul din cadrul acestei ediții ne aduce în culisele destinului lui Nicolae Manolescu. Vom afla, așadar, cum și când a debutat cel mai important critic literar postbelic, care au fost provocările activității de cronicar în timpul epocii comuniste, care au fost scriitorii „nedreptățiți”, la un moment dat, de criticul Nicolae Manolescu, și care sunt șansele reale României de a primi mult așteptatul Premiu Nobel pentru Literatură în viitorul apropiat. Nicolae Manolescu ne vorbește, de asemenea, și despre activitatea sa politică, în calitate de președinte al Partidului Alianței Civice, despre neajunsurile politicii actuale și ale Constituției noastre, precum și despre „pseudoculții” din politica românească de astăzi și despre PNL-ul care a devenit cel mai anticultural partid de pe scena puterii contemporane. Confesiunile din spatele podcast-ului dezvăluie relația cu actuali și foști prieteni din literatura română, relații sacrificate pe urma trecerii timpului sau ale unor diferențe de opinie: Nicolae Breban, Eugen Simion și Ana Blandiana sunt câteva dintre numele despre care Nicolae Manolescu a oferit, en passant, câteva cronici de viață. Nu în ultimul rând, aflăm de la Nicolae Manolescu care este destinul literaturii și culturii române și care sunt ideile ce pot duce România în avangardă.

Link-ul la care puteți asculta integral episodul X al avangardei este: https://youtu.be/qCiRqJzbmfU

O generație care le-a văzut pe toate

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua! Astăzi, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, avem un invitat cu adevărat special, profesorul, academicianul, criticul și istoricul literar, directorul revistei România literară și președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. Mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea!

Nicolae Manolescu: – Trebuia să adaugi: „membru în diferite comitete și comiții”, ca personajul lui Caragiale.

I.V. – Dacă ar mai fi ceva de adăugat, la care comitet sau comiție ați ține?

N.M. – La niciuna. Nici la un titlu măcar. De foarte multe ori sunt întrebat, apropo de câte o carte sau de câte o emisiune: „– Cum titrăm acolo?”, „– Nicolae Manolescu, cum altfel să titrați?! Profesor.” La urma urmei, dintre toate aș alege titlul de profesor, că asta am fost și asta am să rămân toată viața, chiar dacă acum sunt la pensie și nu mai predau. Restul sunt funcții publice sau private.

I.V. – Spuneați cândva – citez aproximativ: „M-am născut în toamna lui 1939, când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Am mers la școală în toamna lui 1946, atunci când s-a inventat tehnica fraudării alegerilor parlamentare la români. Am mers la facultate în 1956, când a fost revoluția din Ungaria, și am terminat facultatea în anul când a fost împușcat Kennedy. În momentul Revoluției din 1989, aveam fix 50 de ani.” Coincidențe tari în biografia dumneavoastră. Nicolae Manolescu se consideră un norocos sau dimpotrivă?

N.M. – Asta e o coincidență. Obiceiul, prin cărți, prin filme polițiste, este ca polițistul, detectivul să spună: „Nu cred în coincidențe.” Acum nu știu. Eu am citit o întreagă carte a lui Freud despre coincidențe și am și scris despre asta cândva. Nostim a fost că, în momentul în care citeam teoria lui despre coincidențe, se petreceau o mulțime de coincidențe în jurul meu. Și am zis: „Dumnezeule, uite că ceva o fi!” Dar lăsând la o parte asta, problema de fond e alta, și anume că eu aparțin unei generații – rămâne de văzut dacă norocoasă sau dimpotrivă – care a trecut prin mai multe evenimente istorice majore și nu numai la noi în țară, ci pretutindeni, în toată lumea – aiurea, cum zic francezii, ca puține altele sau ca niciuna alta. M-am născut deci când a început al Doilea Război Mondial. Cu totul întâmplător, evident. Socotelile nu le-am făcut eu, le-au făcut părinții mei. Nu știu dacă au vrut asta, dar nu cred că știau asta când m-au conceput, că se concepea și războiul al doilea. Poate faptul că am intrat la școală în toamna lui ʼ46, când cu alegerile fraudate – nu primele, că au mai fost fraude, dar nu masive – când rezultatele au fost, pur și simplu, întoarse pe dos. Mulți își închipuie că s-au numărat intenționat greșit. Nu s-a numărat nimic. Ce a ieșit, a ieșit, doar că le-au comunicat invers. Era foarte simplu. Pe urmă, în ʼ47, la abdicarea Regelui, am trecut dintr-un regim burghezo-moșieresc, cum se spunea altădată, într-un regim comunist, imperfect la început. Nu a ajuns niciodată să fie perfect, dar a ținut-o tot așa cu imperfecțiunile, până în ʼ89 când s-a schimbat din nou regimul. Dar nu cum s-a schimbat în Grecia pe vremuri, în anii ʼ60, parcă, când pleca Regele Constantin și veneau coloneii la putere, după aceea plecau coloneii și venea Regele Constantin. La noi chiar s-a schimbat regimul politic. În afară de imperfecțiuni, nu e nicio asemănare între cele două regimuri, cel comunist și cel de după 1989. Am asistat la căderea Imperiului Sovietic și a Uniunii Sovietice, în general. Nu mai am vârsta la care „să sper”, deși nu e bine zis, căci vizez o ironie, că o să apuc și refacerea Imperiului Sovietic, care, așa cum a dispărut, s-ar putea să și reapară… Ei bine, vreau să știu și eu o altă generație care a trecut prin atâtea evenimente istorice majore pe durata vieții unui om. În fond, am început să fiu conștient de schimbarea regimului când aveam 8 ani, vârstă la care nu prea știu dacă eram foarte atent la viața politică, mai ales că problema mea cea mai importantă, după 1947, după abdicarea silită a Regelui Mihai, a fost că ni s-a comunicat că trebuie să învățăm noul imn al Republicii Populare Române. Și cum eu sunt afon – am avut mari probleme și cu imnul regal să-l învăț, m-am dus la tatăl meu și i-am spus: „– Nu cred că are rost să mă apuc să învăț și imnul ăsta.” Și tatăl meu, care e un ardelean serios mi-a spus: „– Nu e o idee bună, băiete!” Ceva s-a produs în capul meu, o mică iluminare: „Dacă tatăl meu a spus că nu e o idee bună, înseamnă că nu e o idee bună.” Și l-am învățat atât de bine încât, la primul cor în care am fost să îl cântăm, am fost dat afară, pentru că eu cântam fals. Parcă îl văd și acum pe profesorul de muzică venind, se apleca, pleca urechea când trecea prin dreptul nostru și spunea: „– Tu! Ieși afară!” Așa am fost dat afară de la cor, spre fericirea mea, căci câștigam o oră pe săptămână.

„Dumneata ai structura unui critic literar!”

I.V. – Acela a fost momentul când v-ați dat seama că nu muzica e destinul dumneavoastră și v-ați apropiat de literatură? Când ați știut că menirea dumneavoastră, vocația dumneavoastră e cea de profesor de literatură și de critic literar?

N.M. – De cea de critic literar am știut abia când am terminat facultatea, când George Ivașcu, după examenul oral din anul al V-lea, la examenul de an, mi-a zis: „– Să vii la gazetă, să-ți dau să scrii!” Eu știam că existau două gazete pe vremea aceea: Gazeta literară și Contemporanul, care erau într-o oarecare rivalitate, Ivașcu fiind la Contemporanul. Și zic: „– La care gazetă?”, și zice: „– Eh, trebuie să-ți spun eu la care…? La Contemporanul, bineînțeles!” Și zic: „– Eu nu sunt critic literar. Eu vreau să fac proză.” Cu poezia mă lămurisem. „– Dumneata ai structura unui critic literar.”, îmi zice. „– Așa o fi!”, am zis eu. Drept urmare, mi-a dat trei cărți pentru primul articol. Nu erau cine știe ce. Tocmai de aceea erau trei și nu una. Și am plecat la Sibiu, la părinții mei, unde am stat trei săptămâni ca să fac articolul. După trei săptămâni m-am întors și i l-am dat lui Ivașcu, care mi-a spus: „– Crezi că așa stă treaba în publicistică? Stai trei săptămâni ca să scrii la trei spanacuri d-astea de cărți?! Te rog, o dată pe săptămână pentru fiecare.” „– Să trăiți, am înțeles!” și m-am executat. Și am ținut-o așa 32 de ani, cu o pauză, după care am mai avut vreo 3-4 ani.

I.V. – După Revoluție.

N.M. – Da, în 1992 am abandonat și după m-am mai apucat o perioadă, când eram la România literară în criză de cronicari literari.

Formele fără fond – o necesitate

I.V. – De curând am celebrat ziua lui Titu Maiorescu. Aveți o teză de doctorat consacrată contradicțiilor lui Maiorescu, unde acuzați politizarea excesivă a operelor sale. Dincolo de acest aspect, care sunt formele fără fond ale României de astăzi?

N.M. – Am scris despre Maiorescu de multe ori. Acum nu mă mai recunosc în cartea cu pricina. A fost prima carte despre Titu Maiorescu, după 1947, deci după ce s-a schimbat cu totul cultura română și am intrat sub cenzură – „faza cu cenzura”, cum se zice astăzi. În Istoria critică, de pildă, capitolul despre Maiorescu este radical deosebit, aș zice. Unul din lucrurile importante apropo de filosofia culturală a lui Maiorescu este că eu combat acolo ideea că Maiorescu înțelegea prin „forme fără fond” desființarea tuturor formelor oarecum importante din societate, din învățământ și din multe alte domenii de la noi, pentru că sunt împrumutate și deci nu au valoare. Ideea lui Maiorescu este alta. Și, culmea, este un pasaj în unul dintre articolele lui, pe care nu l-a văzut nimeni înainte – l-a văzut Marta Petreu, prima dată, și l-a predat la un curs la facultate, de unde a fost preluat de un tânăr student de-al ei, de la Cluj, și publicat într-o carte, unde l-am descoperit eu. Și l-am citat. În consecință, Marta mi-a atras atenția că nu e al lui Șiulea, ci e al ei. M-am corectat, evident. Și pasajul respectiv spunea următorul lucru: „Problema nu este că aceste forme sunt rele și trebuie distruse. Problema este că trebuie știm să le umplem de fond.” Spus negru pe alb! Cum a putut fi citit atât de prost Maiorescu chiar de mine însumi, în teza de doctorat? Cum n-a observat nimeni? Cât s-a scris despre Maiorescu până la o anumită dată, până imediat după al Doilea Război, că după nu s-a mai scris o vreme? De ce n-a văzut nimeni pasajul acesta? Că e acolo, în toate edițiile, nu lipsește. Nu l-a văzut nimeni! Prin urmare, formele fără fond ale lui Maiorescu sunt niște forme necesare. E adevărat, împrumutate! Problema noastră, a românilor, este că trebuie să învățăm să le umplem de fond. Asta e esențial! A rămas reflexul lingvistic, ca să zic așa, un fel de reflex pavlovian: spunem „forme fără fond” și se înțelege „forme rele” neapărat. Or, la Maiorescu nu sunt rele. Dacă erau rele, ele nu trebuiau umplute de fond. Abia atunci trebuia renunțat la ele. Din păcate, după 1989, am continuat cu această „politică de împrumuturi”, care nu e chiar o noutate în literatura română. Eu am mai spus și altădată: există mai multe feluri de literaturi. Există literaturi care inițiază, creează, provoacă mari literaturi. Sunt literaturi care mai mult împrumută, cum e a noastră. Și sunt, la mijloc, literaturi care mențin un echilibru între împrumuturi și creație. Toate literaturile împrumută. Nu există literatură care să nu împrumute. Și francezii au împrumutat, de pildă, literatură, cultură, în general. Ei au împrumutat Renașterea de la italieni. Germanii au împrumutat Iluminismul de la francezi. Să nu uităm că filosofii germani din secolul al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, purtau peruci franțuzești, după moda franceză. Dacă vorbim de modă, acolo împrumuturile sunt și mai evidente. Cu atât mai mult acum, în era globalizării. Ce am împrumutat noi după 1989, nu sunt neapărat forme rele. Unele pot fi discutabile. Eu am vorbit, de pildă, cu cel care a fost la originea ultimei constituții franceze, pe care politicienii români de după ʼ90, care se ocupau cu chestia asta, l-au consultat. Și el mi-a spus mie că i-a sfătuit să nu ia modelul francez de constituție, că nu e bun, deși el îl făcuse, pentru că are o mulțime de lucruri care nu merg. Noi ne-am încăpățânat și am luat modelul francez. Eu simt că am greșit într-un fel, mai ales că nu l-am luat cum trebuie. Modelul francez presupune un președinte care numește guvernul. Deci este o republică semiprezidențială, existând și un prim-ministru în același timp, spre deosebire de Constituția SUA, unde nu există prim-ministru și unde republica este prezidențială 100%. Noi am făcut un mix, un compositum, și n-a ieșit nimic ca lumea. Adică președintele, sigur, are puteri mai mari decât dacă ar fi fost ales de Parlament, dacă ar fi președinte cum e în Germania sau Italia, dar în același timp nu suficiente puteri ca să aibă pârghii executive. Neavând puteri executive, e o mare problemă ce poate el să facă, până la urmă. Să dea sfaturi, eventual, sau să profite de crize și să își impună punctul de vedere, împăcând capra și varza, cum s-a întâmplat la noi de curând.

Problemele Constituției

I.V. – Dacă ați putea să aduceți un amendament Constituției, într-un proces mai larg de revizuire, care ar fi acela?

N.M. – Eu cred că pe structura noastră, judecând situația de după Revoluție, cred că cel mai bun ar fi totuși modelul francez, cu puteri mai mari pentru președinte. Pentru că vedem ce se întâmplă cu conflictul instituțional pe care îl tot amendează Curtea Constituțională mereu. Conflictul vine și de aici – președinte versus Parlament. Se cam calcă pe picioare unii pe alții. Iar dacă Parlamentul nu vrea o chestie, îl pune pe președinte în mare dificultate. Mi se pare că președintele nu poate dizolva Parlamentul decât în niște condiții atât de birocratice și de complicate, încât majoritatea președinților se lipsesc de asta. Nu poți, de pildă, să întorci la Parlament o lege decât o singură dată. Dar de ce o singură dată? Dacă ai întors-o și îți dă Constituția acest drept, o întorci de câte ori e nevoie. Mai ales că Parlamentul nu e obligat să o schimbe cu nimic. O poate retrimite, pur și simplu. Ce am făcut cu asta? De aici apar o mulțime de dificultăți. Sau Avocatul Poporului, care are rolul foarte ciudat de a contesta hotărârile de guvern. Parlamentul nu poate să o facă. El nu poate contesta legile, adică Avocatul Poporului e un fel de cenzor al guvernului. De ce numai al guvernului?

I.V. – Recursul la Curtea Constituțională, ca și la Comisia de la Veneția, e făcut la noi cu o insistență pe care alte națiuni n-o practică. Foarte puțini apelează așa cum o facem noi. Asta e și o consecință a conflictului politic, care pare că s-a radicalizat după anii ʼ90.

N.M. – E adevărat, s-a radicalizat, dar a existat de la început și, într-un fel, Constituția l-a permis. Sigur, Constituția a mai fost amendată, după cum știm, în anumite privințe chiar într-un mod hotărât. Țin minte ce discuții interminabile au existat în anii ʼ90, cu ocrotirea, respectiv garantarea proprietății. De nu știu câte ori am discutat lucrurile astea. Îmi aduc aminte că i-am spus domnului președinte Iliescu, la vremea aceea, în maniera mea literară de a discuta lucrurile: „Ocrotești un copac, îl pui acolo, ai grijă să îi pui apă, să crească, dar nu ocrotești proprietatea, ci o garantezi.” E o diferență de termeni esențială.

Inculți vs. Pseudoculți în politică

I.V. – Pentru că l-ați pomenit pe președintele Iliescu și pentru că ați condus Partidul Alianței Civice în anii ʼ90, știți că atunci partidele cădeau de acord pe obiective importante. Lucru care nu s-a mai întâmplat în ultimii ani. Pare că acest element de civilizație politică a dispărut. Nu era firesc, odată cu trecerea timpului, ca lucrurile să arate mai bine?

N.M. – Da. Noi ne-am făcut cu toții iluzii, după ʼ90, în euforia momentului, referitor la clasa politică, așa cum arăta ea atunci, neprofesionalizată deloc. Eu am făcut politică aproximativ 10 ani. Am fost și în Parlament. Eram niște naivi. Nici nu îmi vine acum să recitesc, chiar dacă aș avea de unde, pentru că toată arhiva PAC-ului s-a dus la PNL și nu știu pe unde o fi, prin ce pivniță – PNL având multe pivnițe în momentul de față, dar nu știu cu ce sunt umplute. Cred că mi-ar fi groază să îmi recitesc cuvântările și luările de poziție de atunci. Și am presupus, în naivitatea mea, și nu numai a mea, a multora, că vom avea o clasă politică profesională. Da, într-un anumit sens, actuala clasă politică e profesionalizată, în sensul că majoritatea parlamentarilor nu au alte meserii foarte sigure. Pe vremea Parlamentului din anii ʼ90, când eram eu în Senat, erau câțiva care – vorba lui Dostoievski, vorba lui Marmeladov, „fiecare om trebuie să aibă un loc pe lume unde să se poată duce” – n-aveau unde să se ducă. Unul din ei fusese medic ginecolog, dat afară de colegii lui la Revoluție, aruncat pe treptele spitalului, pentru că era incompetent și corupt. Și ajunsese coleg de Senat cu mine în seria ʼ92 -ʼ96. Ajunsese și prefect. Nu s-au lepădat de el, până la urmă. Dar ăștia erau foarte puțini.

I.V. – Noi nu avem prieteni, noi avem prefecți…

N.M. – Cei mai mulți dintre noi eram oameni care lăsasem o meserie. Asta a fost problema multora dintre noi. Ana Blandiana nu mai recunoaște acum – am avut o mică polemică cu ea…

I.V. – N-ar fi prima oară.

N.M. – Eu sper să fie ultima.

I.V. – Eu sper să nu…

N.M. – Am povestit o întâmplare când ea a fost în prima conducere a CPUN sau CFSN, nu mai știu.

I.V. – Chiar CFSN, prima oară, și apoi Consiliul Provizoriu pentru Unitatea Națională.

N.M. – Era membră în CFSN, cred. Și întâmplător, o dată, de două ori, m-a dus acasă, cu Romi la volan, cu mașina lor, când stăteam eu în Drumul Taberei – era un impas acolo unde opream. Se întâmpla după-amiaza, nu mai știu în ce împrejurări. Eu nu eram în politică pe vremea aceea. Mi se plângea că se duce acasă, deschide radioul și aude la știri alte lucruri decât au hotărât în CFSN. Și zic: „– Dar cine face asta?” Și zice: „– Sunt unii care rămân acolo, cum e domnul Iliescu…”, „– Dar de ce nu rămâi și tu până la capăt, dacă e așa? Stai acolo, cenzurează, nu pleca!”, „– Nu, că eu vreau să scriu!” Aici era o duplicitate interesantă. Toți aveam altceva de făcut. Eu umblam pe coclauri, când am fost la partid și după în Parlament, toată săptămâna, în afară de vineri, când aveam ore la facultate și le țineam cu sfințenie. Și mă simțeam foarte bine.

I.V. – Și nu online ca acum.

N.M. – Din fericire, nu. Deși eu aș fi putut să fac online, că eram tot timpul pe drumuri, dar nu exista mijlocul, nu exista computerul, nu exista nimic. Deci noi am avut această situație. Și majoritatea intelectualilor care au intrat în politică în anii ʼ90, și care aveau unde să se ducă și unde să se întoarcă, au abandonat politica, au preferat să își facă meseria lor. Acum ne mirăm cu toții cât pot fi de departe de idealurile noastre de altădată oamenii politici contemporani! Cât de agramați sunt unii dintre ei! De inculți nu mai vorbim! Sau nu inculți, ci pseudoculți – aici eu am o teorie întreagă. Incultul e un om care nu a făcut școală din motive care îl depășesc de regulă. E vai de capul lui, e un amărât, un bătut de soartă și care n-are nicio pretenție. Nu vine nici să ocupe funcții, nu vrea nimic, nici salariu mai mare, eventual. Se mulțumește cu ce face el acolo. Pseudocultul a făcut școală. Asta e nenorocirea în momentul de față. Democrația ne obligă pe toți să facem măcar zece clase. Sau nu mai știu câte sunt obligatorii acum. El e școlit, doar vorba vine. El a trecut ca rața prin apă. Nu rămâne nimic pe penele lui. Dar, în schimb are pretenții. El te pune la punct. El nu știe să vorbească, dar te pune la punct. Or, categoria asta a pseudoculților sau a inculților funcționali este enormă în România, în momentul de față. Și din păcate, nu e vorba numai de intelectuali de mâna a doua. E vorba și de profesori, de medici. Cu tot imensul sacrificiu pe care l-au făcut medicii în ultimii doi ani, nu putem să nu recunoaștem că există printre ei o mulțime de specimene care apar la televizor toată ziua. Asta e problema! Că dacă ar sta la ei acasă sau la spital, și-ar face ce fac ei de obicei, ar fi una. Dar mai apar și la televizor și încep să ne dea lecții și să inducă populației ideea că vaccinul n-a fost suficient studiat și aplicat, deci mai avem timp. „Cum să faci vaccin copiilor?” Ca și cum ei n-ar fi primii beneficiari ai vaccinurilor. Generația mea a apucat marea epidemie de poliomielită. Am citit în romane americane: autorul fiind de vârsta mea, povestea ce a pățit la 12 ani. A avut colegi de școală cu poliomielită. Eu am terminat liceul în ʼ56 și în ʼ57 a fost pus pe piață primul vaccin împotriva poliomielitei. Dar restul bolilor copilăriei unde sunt? Eu le-am făcut pe toate. Fiul meu n-a mai făcut, mi se pare, niciuna din ele. Iar fiica mea cu adevărat niciuna. Și când am plecat în Franța cu ea, primul lucru pe care l-au cerut la școală a fost carnețelul pe care erau scrise vaccinurile la zi. Altfel n-o înscriau la școală. Și vin acum și îmi spun despre vaccinurile la copii: „– Vai de mine! Cum să suporte vaccinurile?” Și asta o spun doctori.

PNL, un partid anticultural

I.V. – Ați vorbit și despre profesori. Ați avut relativ recent o intervenție, atunci când a fost pus în dezbatere publică proiectul România educată și ați spus că nu se vorbește despre limba și literatura română în acest proiect. Și voiam să vă întreb dacă sunteți mulțumit și dacă vă place cum se predă în acest moment literatura română în școală?

N.M. – Nu, nu-mi place absolut deloc! Nici cum se predă, nici programele. Pardon, se cheamă curricula acum. Că dacă tot am scos latina din școli și chiar și din facultăți, că nu se prea mai fac limbi clasice, simțim nevoia să arătăm că „de la Râm de tragem”. Prin urmare, vorbim de curriculă, nu mai vorbim de programă școlară. Am constatat chiar săptămânile trecute un lucru. M-am uitat – căutam cu totul altceva – peste niște însemnări ale mele, niște caiete din anii de liceu, când eram aproape de sfârșitul liceului, prin ʼ53 – ʼ54 mai exact, care au fost păstrate de mama mea. Eu nu știu să păstrez. Am un stil de a cheltui, nu bani, că bani n-am avut niciodată destui ca să pot cheltui aiurea, dar am avut grijă să cheltuiesc altceva. Dar mama mea le-a păstrat cu sfințenie. După moartea ei, au ajuns la mine. Și m-am apucat să fac puțină ordine și am dat peste aceste însemnări. Am constatat ce influențe suportam eu, copil de 12-13 ani, când în fiecare săptămână scoteam la bunicii mei care – părinții mei fiind în închisoare atunci – ne luaseră în custodie, pe fratele meu și pe mine; scoteam în fiecare săptămână o revista, o citeam, o scriam pe niște foi, puneam o banderolă pe care scriam anul și ziua. Deși prima revistă pe care o știam, în ʼ54, era Gazeta literară. Altă revistă nu văzusem, dar știam ce sunt revistele. Ideea mi-a venit de la Lenin, care scotea, ca tânăr licean, o revistă care se numea Familia. Am luat și eu titlul de la Lenin. Asta era cultura mea la vârsta respectivă, Lenin…

I.V. – Familia căreia i-a luat Bolojan acum ceva din existență. A desființat-o practic.

N.M. – Da, liberalii noștri, care nu sunt la primul accident de felul acesta. E partidul cel mai anticultural. Îmi pare foarte rău!

I.V. – O spune un liberal.

N.M. – Cum veneau la putere, primele acțiuni pe care le aveau erau să desființeze o revistă, să facă probleme, în domeniul cultural. Niciodată n-am reușit să ne înțelegem cu ei. În anumite împrejurări, am fost fericit că a venit un PSD-ist la putere, în zona noastră culturală, că de obicei cu PSD-iștii ne înțelegem mai bine. Chiar și acum am avut probleme la Uniunea Scriitorilor, pe care liberalii, cât au fost în alianță cu USR-iștii…

I.V. – Da, știu, îmi amintesc. Este vorba de niște decizii pe care le-am promovat în 2015 și care mi se părea firesc să fie promovate, căci țineau de ceea ce trebuie să facă statul, care trebuie să ajute cultura.

N.M. – Ne-am dus. Am fost chiar eu. Am stat de vorbă cu ministrul liberal, care: „ – Da, da!”, dar nu s-a întâmplat nimic.

I.V. – În cultură este mai bine să fii de stânga sau de dreapta? Adică e nevoie de intervenția statului în cultură sau e mai bine să lași, așa cum un alt ministru, tot liberal, credea că totul trebuie lăsat la mâna pieței care va regla totul?

N.M. – Eu zic că trebuie să fii cultivat. Poți să fii și de dreapta, și de stânga. Aici nu ideologia e problema, ci relele acestea „îndătinate” – de la „datină” – care devin ca niște datini. Mă întorc la Constituție. Să nu uităm că și Constituția din 1923 era copiată după cea mai modernă constituție de la vremea aceea, Constituția Portugaliei. Iar prima constituție din timpul lui Carol era după modelul belgian, care era cea mai democratică constituție de la vremea aceea, cel puțin de pe continentul nostru. Nu discutăm despre America. Deși Constituția americană este, probabil, cea mai importantă operă de artă din America, de literatură. Este senzațională, și ca frumusețe, și ca stil. Este o carte pe care poți să o citești așa cum citești Biblia, cum citești Homer, cum citești Coranul sau alte lucruri fundamentale. Este extraordinară!

USR nu va avea viață lungă

I.V. – Regretați că ați făcut politică?

N.M. – Nu, nu regret. Pentru că nu mi-am pierdut vremea. Am învățat o mulțime de lucruri. Am învățat, în primul rând, să încerc să cunosc oamenii. Până atunci, eu aveam treabă doar cu cărțile. Chiar m-am lăudat în vreo două rânduri că, stând la Câmpina vreme de aproape 10 ani, până când am terminat facultatea și am reușit să îmi cumpăr o casă în București, nu aveam de-a face cu scriitura. Habar nu aveam. Nu știam cine sunt și nu îi văzusem niciodată. Nu aveam decât cărțile. Și eram fericit. Dar mi-a folosit foarte tare contactul cu omul, cu cel din spatele operei, nu se poate să nu te influențeze. E imposibil să scrii absolut corect, decisiv, clar și, eventual, negativ despre cartea unui om care a murit zilele trecute sau care are un cancer sau altceva. Nu se poate omenește. Sau eviți, dar nici asta nu e o soluție, să eviți o carte, căci trebuie să spui. Asta e obligația criticului. Însă în politică, am avut de-a face cu oameni, nu cu studenți, stând eu aici și ei acolo în bănci. Și la curs, și la seminar era aceeași situație, eu eram la catedră, ei erau în sală. Nu era ca acum, un învățământ interactiv. Nici la televiziune nu era interactiv. N-am făcut niciodată chestia asta. Mi se pare un pic ciudat. Tu, ca profesor, trebuie să îi spui studentului părerea ta, judecata ta asupra unei probleme, cărți, a unui autor, să îl obligi să citească și să vină după cu părerea lui. Dar nu să vină cu părerea lui înainte de a ți-o spune pe a ta sau să te contrazică înainte de a citi cartea. E aberant. Profesorul trebuie să fie profesor, că de aia a făcut școală, de aia a învățat anumite lucruri. Profesorul trebuie să predea. Seminarul nu poate să fie interactiv. Tu îl întrebi pe student, stai de vorbă cu el, dar nu vine el cu părerile lui să te învețe pe tine, că nu mai are nici un sens atunci. Pleci de la catedră și te duci în bancă.

I.V. – Care e combinația ideală, atunci când faci politică, între ideal și pragmatism? V-ați gândit la asta? Și Llosa, în Peștele în apă, începe cu această tensiune dintre ceea ce îți propui să faci și ceea ce reușești până la urmă, într-un context anume.

N.M. – De la titlul cărții lui mi-am pus și eu titlul pe memoriile mele politice, pe care le-am publicat în România literară, în fiecare număr câte un capitol. Eu am zis Peștele pe uscat, că așa m-am simțit în politică. Am învățat să lucrez cu oamenii. Nu știu dacă există o combinație ideală. Cred că nu există. Există epoci în care se poate realiza un armistițiu. Pace nu va fi niciodată între cele două. Nu se poate, pentru că oameni suntem. Nu suntem roboți. Nu există „cetatea ideală”, pe care o visau atâția încă din Antichitate și până în secolul al XIX-lea. De aceea nu există nici o constituție bună. Există constituții potrivite. De asta spuneam că modelul francez ne convine, mai degrabă decât cel pe care l-am copiat acum, dar umblând la el. Niciodată în România democrația nu a funcționat atât de bine încât să putem să realizăm tipul acesta de armistițiu. De pace nici nu mai discutăm. Și atunci e nevoie de cineva care să își asume o răspundere și dacă spune un lucru, acela să se facă. Președinții francezi își schimbă guvernele și prim-miniștrii în momentul în care constată că ceva nu merge. Nu stă nimeni la discuții acolo, nici dacă ar avea sau n-ar avea majoritate parlamentară. Ei nu cer aprobarea Parlamentului pentru asta.

I.V. – După cum e la fel de adevărat că un partid care câștigă alegerile își impune prim-ministrul.

N.M. – Și asta este, cu riscul de rigoare, care la noi nu mai există demult. În momentul de față, se fac cele mai ciudate alianțe, pentru că nu există nici un fel de soluție. Dacă luăm Parlamentul așa cum e acum sau cum bănuim că va fi, după alegerile viitoare, conform cu sondajele sau după impresii, constatăm că fără alianță nu există majoritate. Oricum am lua-o, nu există majoritate. Indiferent că PSD se duce în sus, USR în jos, PNL tot în jos, iar AUR se duce și el în sus. N-avem nicio garanție. În primul rând, PSD nu va ajunge niciodată să facă majoritate singur, cel puțin pentru următorii doi ani. Iar cu AUR e exclus, că e un partid nefrecventabil. Poți să cochetezi cu ei, cum face Boc acum la Cluj – nu știu ce l-a apucat cu simpatia lui pentru Simion. E ceva la ardeleni. E un defect ardelenesc acolo, că tatăl meu fiind ardelean, cam știu cum stau lucrurile. Oricum ar fi, trebuie făcute niște alianțe. PNL s-a cam rupt în două. Nu vor fi două jumătăți, va fi una mai mare, una mai mică. Oricum voturile se risipesc. USR e în cădere liberă. Nu mi-a ieșit niciodată niciun pronostic la sport sau la fotbal. Dar am scris încă de mult că USR nu va avea viață lungă, după cum a fost gândit și după cum s-a comportat imediat ce a ajuns la putere.

Coposu nu a fost om de stat, era interesat doar de PNȚCD

I.V. – În anii ʼ90, ați scris o carte, Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea. Cât de departe vi se pare discursul politic de realitate astăzi?

N.M. – Mai departe ca niciodată. Și atunci era destul de departe. Discursul politic e condiționat de un anumit context, de anumiți factori. Or, factorii care condiționau discursul politic în anii ʼ90 erau majoritatea pozitivi. Cu toate neînțelegerile între dreapta și stânga, cu toate amânările, cu toate discuțiile de felul: „ocrotit” versus „garantat”, apropo de proprietate, factorii care influențau discursul politic erau pozitivi. Dacă în momentul acela Partidul Național Liberal ar fi avut lideri pe măsură, acela era momentul în care România putea fi pusă, cu adevărat, pe drumul cel drept. Toată „schimbarea la față a României”, începând de la pașoptiști încoace, de la generația Junimii, tot ce s-a făcut în materie de modernizarea României, a fost făcut de liberali. Or, liberalii, după 1990, au pierdut partida. Au dispărut din Parlament, s-au certat între ei, s-au înlocuit unii pe alții, s-au făcut grupuri de reformă – Valeriu Stoica vs. Câmpeanu.

I.V. – Nici azi nu par a se simți foarte bine.

N.M. – Azi cu atât mai puțin. La un moment dat, le-am spus lucrurile astea la o întâlnire care avea loc când erau alegerile pentru Primăria București și candida, din partea liberalilor, actualul ministru al Justiției, Predoiu. Am avut o întâlnire undeva în Lipscani și asta le-am spus. Sărbătoreau ceva, nu știu câți ani de la înființarea partidului. Și le-am spus: „Atenție! Pentru că tot ce s-a făcut în materie de reformă a fost liberal, în sensul modernizării.” Desprinderea României de feudalismul acela tardiv s-a făcut prin măsuri liberale. După al Doilea Război Mondial, liberalii sunt cei care au continuat opera lui Carol I, nu țărăniștii. Țărăniștii, în ʼ38, au făcut alianță electorală cu Zelea-Codreanu. Nu mai încape nicio discuție. Era un partid de stânga. Stere, care reprezenta aripa basarabeană a partidului, era cu luptele de clasă. Adică erau mult în urmă. După ʼ90, ăsta era rolul Partidului Național Liberal, pe care, din păcate, nu l-a putut juca până la capăt. Și rezultatul a fost că, încet-încet, și-a pierdut busola. Asta e problema cu Partidul Național Liberal în momentul de față. Quintus era un om absolut respectabil și avea minte politică, dar nu era o mare personalitate. La PSDR-ul de pe vremea aceea erau personalități. Era domnul Iliescu, domnul Năstase etc. La țărăniști, sigur, o mare personalitate era Coposu. Dar, o spun a nu știu câta oară – m-au și certat unii dintre foștii PNȚCD-iști – Coposu nu era om de stat. Era un om politic interesat aproape exclusiv de Partidul Național Țărănesc, creștin-democrat mai târziu. O combinație ciudată!

I.V. – Sintagmă pe care, cumva, Ioan Alexandru a adus-o.

N.M. – Ioan Alexandru care se pricepea la politică așa cum mă pricepeam și eu. Habar nu avea pe ce lume e el. Ce e aia „creștin-democrat” legat de un partid de stânga prin tradiție?!

Din culisele cronicii: „Am exagerat când am scris despre Nichita Stănescu”

I.V. – Există în biografia dumneavoastră o întâlnire destinală, un om care v-a influențat decisiv și căruia îi datorați ceea ce este astăzi Nicolae Manolescu?

N.M. – În materie de literatură, este George Călinescu, evident. Iar în materie de carieră și universitară, dar nu numai, este George Ivașcu.

I.V. – Cel care v-a debutat la Contemporanul.

N.M. – Da. Și cel care, la 22 de ani, mi-a dat pe mână cronica literară a Contemporanului, cea mai importantă revistă din România la vremea aceea, eu având 22 de ani și scriind primele recenzii. Mai făcusem doar vreo două referate în facultate.

I.V. – Deci la 22 de ani ați debutat. Și ați ținut 32 de ani rubrica de cronică literară, citită în tiraje formidabile, mai cu seamă în anii ʼ80, când România literară era cea mai citită…

N.M. – După 10 ani, am trecut la România literară cu Ivașcu, când a fost schimbat din direcția Contemporanului, după Tezele din iulie. Am trecut la România literară și am continuat până în ʼ92. Dacă mi-ar fi spus cineva când am fugit la Sibiu, la părinții mei, să scriu prima cronică, că o să o țin așa 32 de ani, în fiecare săptămâna, i-aș fi spus că nu e sănătos la cap.

I.V. – Cum se explică această longevitatea acestei rubrici, care a avut un impact enorm în literatura română, în anii ʼ70 -ʼ80?

N.M. – Probabil se explică și prin firea mea. Eu, dacă mă apuc de o treabă, vreau să o fac cât mai bine și cât mai mult timp. Eu sunt de părerea primului președinte al Cehoslovaciei, pe care îl citează Havel de câte ori poate, care spunea că o societate e prosperă și o duce bine, în momentul când fiecare cetățean, la locul lui de muncă, fie gunoier, fie prim-ministru, își face treaba bine. Eu cred că acesta este primul criteriu. Dar lăsând la o parte chestia asta personală, cred că un rol important l-a jucat și șansa sau, mai exact, două șanse, dar în sensul propriu, de „noroc”, nu cum se spune acum: „A avut șansa să piardă la un scor catastrofal.” Prima șansă a fost aceea că, foarte curând după ce am debutat, în martie 1962 – debutasem cu niște recenzii în Viața Românească, în vara lui 1961. La data aia, literatura română era așa cum era, absolut mediocră, în linii foarte mari. Nici măcar scriitori, autori de cărți foarte bune înainte – Preda, Barbu – nu mai erau la nivelul la care erau înainte. Șoseaua nordului, la Barbu, sau romanele lui Preda, imediat după Risipitorii, erau altceva decât Moromeții, cu două trepte dedesubt. Dar foarte repede a intrat în scenă generație mea, „generația 60”, după cum e numită, formată din oameni născuți aproximativ între 1933 și 1943. Ăsta e deceniul nostru. Puțini au debutat înainte de ʼ60: Fănuș Neagu, D. R. Popescu, dar majoritatea după ʼ60 sau chiar ʼ64 -ʼ65. O generație cu adevărat excepțională. Și acum, cronicarul literar s-a văzut pus în fața acestei generații, după golul și mediocritatea în care se scăldase literatura română până atunci. Te trezeai deodată cu 11 elegii, de Nichita Stănescu, cu poeziile lui Marin Sorescu, cu romanele lui Breban, cu critica lui Eugen Simion, critica lui Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Mircea Martin. Dumnezeule! O mare șansă pentru cronicar, enormă șansă! Și asta mi-a dat nu numai puterea să rezist, ci m-a obligat într-un fel să înțeleg că rolul principal al unui critic literar e de a impune acest tip de literatură împotriva celei care fusese până atunci dominantă.

I.V. – V-ați antologat o parte din aceste cronici, în Lista lui Manolescu. Cronicarul de astăzi, când se uită, are momente când crede că a greșit față de un anumit autor? Care vi se pare greșeala cea mai mare?

N.M. – Am spus, de pildă, la debut, că George Alboiu e un poet excepțional. Da, la primul volum a fost un poet bun, dar nu excepțional. Când e vorba de greșeli, trebuie să ne gândim la context. Altele erau presiunile momentului, condițiile momentului. Eu cred că am exagerat și când am scris despre Nichita Stănescu. De primă mână am exagerat, mai ales la început. Pentru că șocul era atât de mare încât, Dumnezeule, nu mai puteai să îți măsori cuvintele. 11 elegii, după Minerii din Maramureș, a lui Dan Deșliu… era o prăpastie întreagă, de la o pseudoliteratură la o literatură de primă mână, inovatoare. Nichita era poet de avangardă, în sensul bun al cuvântului, nu în sensul avangardei propriu-zise care n-a lăsat, până la urmă, multe urme decât în materie de formă literară. Au spart niște tipare. În rest, ce au lăsat?!

I.V. – Există vreun nume mare din literatură pe care credeți că l-ați nedreptățit?

N.M. – Nu neapărat. Poate am nedreptățit nescriind despre unele opere. În general, la cei mai importanți romancieri, am scris cam despre toate cărțile, până când au început să nu îmi mai placă. De exemplu, primele cărți ale lui D. R. Popescu, F și Vânătoarea regală, după care n-am mai scris, că nu mi-a mai plăcut. La Breban am scris la toate cărțile, dar după 1990 n-am mai putut să scriu despre niciuna, că n-am mai înțeles nimic. Evident nu mai e același Breban. Probabil că am exagerat și în cazul lui Buzura, într-o anumită măsură, nefiind chiar un autor facil. Pe unii i-am nedreptățit, pentru că nu am spus niște lucruri până la capăt. De pildă, lăudând romanul Fețele tăcerii, după care s-a făcut și un film…

Privilegiul de a putea spune „nu” compromisului în timpuri de cenzură

I.V. – Care prezintă drama colectivizării.

N.M. – Acolo sunt niște scene cu oamenii din munți pe care îi urmărește Securitatea și care sunt în favoarea Securității. Eu n-am spus chestia asta. Acum, dacă mă întrebi, n-am spus-o pentru că n-am putut sau pentru că n-am vrut. Chestia asta cu „n-am putut” e foarte discutabilă. Eu am avut un incident cu unii din colegii mei, la un moment dat. Nu mai știu în ce an, când Ceaușescu împlinea o vârstă rotundă, toate numerele trebuiau consacrate lui Ceaușescu, cu fotografia pe prima pagină, normal. Era regulă. Eu m-am înțeles cu Ivașcu să lipsesc trei săptămâni, sub pretextul că sunt bolnav. Ivașcu marșa la această chestie. Le-a cerut, în schimb, tuturor colegilor mei, să scrie măcar într-unul dintre numere ceva cu Ceaușescu și au scris, toți, cu excepția mea. Și am avut un incident cu Valeriu Cristea care era foarte supărat și mi-a spus: „– Pe tine te tolerează Ivașcu.” Și i-am spus: „– Măi, Valeriu, dacă este cineva în lumea noastră care nu poate să îi refuze ceva lui Ivașcu, acela sunt eu, nu tu.” Când Ivașcu a venit la România literară i-a solicitat lui Ceaușescu să mă numească redactor-șef adjunct, deși nu eram membru de partid, iar asta punea o problemă. Am stat trei ani, după care m-au dat afară că n-am vrut să intru în partid. De ce? Ca să mediez între el și criticii de la România literară, care îl socoteau pe Ivașcu o mediocritate care făcea jocul partidului, deși Ivașcu era cel mai mare gazetar cultural din istoria epocii comuniste. Dacă Ivașcu mi-ar fi cerut, m-ar fi pus într-o situație foarte dificilă. Nu pot să spun ce aș fi făcut. Poate că aș fi spus: „– Salut! Am plecat acasă.” Nu știu dacă aveam tăria să fac asta, mai ales că se întâmpla asta după 20 și ceva de ani de cronică literară, nu renunțam la o chestie de ieri până azi. Și el: „– Nu, nu, că te-a tolerat Ivașcu.” Și zic: „– Dar pe voi v-a obligat?”, „– Păi da”, zice. „– Cum v-a obligat? V-a pus vreo condiție? Dacă nu scrieți, ce se întâmplă? Că nu vă putea da afară. Vă suprima rubricile, pe care nu le aveați?” Ei scriau, dar numai eu aveam rubrică fixă. Pe ei putea să îi amâne cu săptămânile. Nu trece mult timp și apare volumul Ilenei Mălăncioiu, Urcarea muntelui, despre care nu s-a scris. A vorbit Monica Lovinescu la Europa liberă despre carte. Pentru că era chestia aia cu muntele de la Sinaia, cu sârme – aluzie la zona pe care o acaparase Ceaușescu, unde voia să își facă el casele lui, nu mai avea nimeni acces. Chestii transparente! Nu se putea spune motivul, dar asta era toată povestea. Eu, nescriind, cum am zis, m-am trezit cu un telefon de la tovarășul Dulea, care se ocupa de cultură.

I.V. – Șeful cenzurii.

N.M. – Nu. Șeful cenzurii era Vasile Nicolescu, care era mai mare. Vasile era șeful cenzurii la Ministerul Culturii, iar Dulea era la partid. Și zice: „– Vai, îmi pare rău că sunteți bolnav, dar se simte lipsa dumneavoastră din număr. Vă rog să scrieți ce vreți, n-are nicio importanță. Doar să fiți prezent în număr.” Îi zic: „– Dacă fac un efort… o să văd.” Și am scris în al treilea număr despre Ileana Mălăncioiu și a apărut. Iarăși mi-au sărit în cap colegii, în special Valeriu, că el era cu problemele astea. „– Da, ție ți se permite.” Și zic: „– Dar ție nu ți se permite? Ai încercat?” Zice: „– Nu, n-am încercat, că nu se poate.”

I.V. – Deci secretul e să încerci.

N.M. – Bineînțeles. Și a apărut, n-a zis nimeni absolut nimic. Bine, judecând lucrurile la rece puțin mai târziu, mi-am dat seama că Dulea nu era idiot, spre deosebire de mulți dintre oamenii de cultură de astăzi care sunt chiar idioți. Dulea nu era idiot deloc. El și-a făcut o socoteală foarte corectă. El a văzut ce am scris. De ce a lăsat? Că evident că i s-a arătat, nu se putea altfel. Pentru un motiv simplu: ca să nu se spună că nu se scrie despre carte în România. Păi cum? Monica Lovinescu, da, dar chiar și Manolescu în România literară. Eu nu știu dacă Dulea a gândit așa, dar am impresia că da. Asta arată cât de complicate erau lucrurile și cum puteai să cazi în cursă. Valeriu e posibil să aibă într-un fel dreptate, că eu sunt „tolerat”. Care cenzură? Știu că s-a supărat o dată pe mine Alexandru George, că am scris după Revoluție că n-am avut mari probleme cu cenzura. Mă rog, mi-au ținut cartea despre Sadoveanu vreun an și ceva. Antologia mi-au ținut-o aproape un an, aceea din ʼ68, aceea interzisă. Ca să apară în ziua în care au intrat sovieticii în Cehoslovacia. Chestii de neînțeles! De ce până atunci nu era bună?

Optzeci de volume de cronici literare

I.V. – Cum ați primit reacțiile la Istoria critică a literaturii române? Și cele pozitive, și cele negative?

N.M. – N-am prea avut reacții negative. Am fost ignorat de totalitatea criticilor literari din generația 2000, exceptându-i pe cei care nu aveau încotro, cei de la România literară, care au scris foarte bine. Un lung serial a scris în Orizont un critic tânăr de la Timișoara, Colțan, vreo șase-șapte numere la rând – el făcând Filosofie, nu Literatură, dar cu observații foarte pertinente. Eu, în general, primesc critica fără falsă modestie. O primesc cu o oarecare indiferență. E puțin probabil să aflu ceva ce nu știu despre mine însumi, pozitiv sau negativ, evident. Nu cred că cineva îmi știe calitățile sau defectele mai bine decât mine. Pur și simplu, atât am învățat și eu. Din ʼ61 până acum, nu fac decât să scriu în fiecare săptămână două-trei articole. Au fost perioade când aveam și câte patru pe săptămână. Plus vreo 40 de cărți sau câte am publicat, fără să adun articolele din reviste. S-a oferit un editor, anii trecuți, să îmi publice o ediție de cronici, toate. A făcut eforturi extraordinare. A trimis pe cineva la Biblioteca Academiei, le-a scos de acolo, le-a foto-copiat, le-a lipit pe niște cartoane, mi le-a dat, m-a anunțat că le-a scos și m-a rugat să mă uit printre ele, să fac puțină ordine. Mi le-a adus aici, la biroul meu de la România literară. Și când m-am dus, am văzut acolo vreo patru saci mari, plini cu cartoanele acelea. Zic: „– Ce e aici?”, „– Cronicile dumitale!” Dumnezeule! Le-am luat, m-am dus acasă – mă mutasem de curând singur într-un apartament și dulapurile erau aproape goale, și le-am băgat acolo, într-un dulap, unde le-am uitat aproape un an de zile. Nu m-am atins de ele. După care le-am luat, m-am uitat peste ele. Am văzut unde a umblat cenzura. Foarte puține și nesemnificative, în general, cu vreo două-trei excepții. N-au apărut niciodată, pentru că n-a avut posibilitatea financiară editorul cu pricina. După care s-a oferit un altul, care într-o vreme ne punea la dispoziție, la România literară, tipografia editurii lui de carte științifică. Numai că la această editură, redactorul-șef era o fostă studentă a mea, care își pusese în gând să facă niște ediții de opere, într-un fel complete, nu ediții critice. A făcut o ediție de Doinaș, numai poezia, n-a mai apucat să facă și cu articolele, Creangă – un singur volum. Și i-am propus să îmi facă și mie seria. I-am dat toate exemplarele cărților mele scrise până atunci. I le-am pus în brațe. Trebuiau să aibă vreo 250-300 de pagini fiecare. Era format fix. Când a făcut socoteala ieșeau vreo 80 de volume. Și, bineînțeles, că – nu știu dacă din motivul ăsta – editura a dat faliment. Nu pentru că le-a publicat. Dar ideea că s-a terminat, a falimentat… Fata aceea nu mi-a restituit niciodată exemplarele, drept care eu nu am acum toate exemplarele cărților mele acasă.

Dincolo de clișeele „doamnelor literaturii române”, de ce nu vom câștiga niciodată Premiul Nobel?

I.V. – În toamnă, se va da Premiul Nobel pentru literatură și iar o să fie o frenezie în România. Se vor discuta iar șansele unor scriitori români. Pe cine ați paria? Care credeți că e scriitorul român care are șanse să ia Premiul Nobel pentru literatură?

N.M. – Niciunul. Condiția principală este să fie în viață. Cei care au apucat să moară înainte de a-l lua au greșit. În al doilea rând, se dă pentru proză, pentru roman mai exact. Și foarte rar pentru poezie. Au mai încurcat-o și cu poezia, dar după părerea mea, doar Szymborska, care a luat pentru poezie acum mulți ani, merita. Cei care au luat în ultimii ani… să fim serioși! Nici Nadine Gordimer sau alții care au luat Premiul Nobel pentru roman nu meritau. E o mare decepție cum arată romanele premiate cu Nobel. Nu e în regulă. Scriitorii trebuie să fie și traduși. De la noi, tradus este Mircea Cărtărescu. Doar că poezia nu trece în condițiile astea, iar Orbitor, chiar dacă s-a publicat la o editură din Franța, în trei volume, într-o traducere, se pare, bună, nu știu câte șanse are. Iar cealaltă, mai recentă, Solenoid, am văzut o cronică în Nouvel Observateur, când încă se numea așa, foarte favorabilă, dar, în mod evident, autorul nu citise cartea. Acum măcar la atâta mă pricep, că am avut atâția studenți care mi-au vorbit despre cărți pe care nu le citiseră, încât sunt foarte greu de păcălit. Mă prind imediat. Nu fac niciun efort. Simt imediat că n-a citit-o. România, la Salon du livre, a avut pavilionul central, când era Marga președinte la ICR. Mai multe publicații franceze, nu acelea de nișă, care sunt cele mai bune și care anunță premiile Goncourt și care nu sunt pe piață, trebuie să le faci comandă, dar în L’Obs, în Le Point, în L’Express, în Lire și celelalte au apărut niște articole, niște recenzii la cărți românești traduse în franceză și care erau acolo la târg. Sigur, recenziile erau favorabile, dar la modul: „Marea scriitoare română, marea disidentă, doamna literaturii române…” Bineînțeles, te gândeai la Ana Blandiana. Dar era vorba despre Gabriela Adameșteanu. E o scriitoare care merită, dar nu avea nicio legătură cu „doamna literaturii”. Astea erau clișeele care îi aparțineau Anei Blandiana. Nu poate Adameșteanu să și le însușească. Clișeele acestea sunt definitive, până la moartea autorului, evident. Există niște granițe care fac libertatea posibilă, vorba lui Andrei Vieru. Fără frontiere nu mai e libertate, e anarhie.

I.V. – Deci nu credeți că avem șanse în viitorul apropiat să obținem un Nobel.

N.M. – Nu. Sigur că foarte mulți dintre romancierii noștri buni, care majoritatea sunt din generația mea, din generația ʼ60, sunt mult peste unii dintre cei care au luat Nobelul sau Premiul Goncourt. Eu am avut o experiență stând la Paris atâția ani. Am luat ultimele zece, până la data aceea, romane premiate Goncourt. Unul singur era pasabil. Restul erau scrise mai bine sau mai puțin bine. Francezii scriu bine în general. Dar erau absolut neinteresante. Breban, pe lângă ei, e un colos, un ditamai muntele pe lângă plaiul franțuzesc de la Goncourt. Și nu numai el, evident. Țoiu, de pildă, sau romanele lui Mircea Ciobanu – scriitori de primă mână – sau Bălăiță. Lumea în două zile e un roman care ar fi putut veni de la francezi? Poate de la Michel Tournier.

I.V. – Toți aparțin generației 60, cum bine spuneați.

N.M. – Generația ʼ90 a avut poeți foarte buni. Critici, aproape deloc. Bogdan Lefter, care ilustrează genul criticii literare între optzeciști, și cam atât. Iar romancieri, da: Gheorghe Crăciun, Nedelciu. Nu sunt la nivelul lui Breban, Buzura și ceilalți.

Astăzi, Profesiunea cui, cultura?

I.V. – Între 1997-2000, ați realizat un talk-show cultural, Profesiunea mea, cultura. Dincolo de profesioniștii culturii, care e starea culturii astăzi?

N.M. – E la fel de precară ca și starea altor domenii: învățământ și nu numai. E cam cârpăceală. În primul rând, generația 2000, care vine oarecum logic și biologic după generația ʼ80, și care în momentul de față este generația oamenilor tineri cu adevărat, pentru că optzeciștii devin șaizeciști, adică acum fac 60 de ani majoritatea sau au trecut de 60 de ani, iar șaizeciștii sunt optzeciști – le-am luat locul, că noi avem peste 80 de ani. Cei tineri cu adevărat sunt din generația 2000. Din păcate, nu există niciun vârf. E o așezare foarte plană, și în poezie, și în proză, și în critică. În critică este chiar un abandon general. Breban a scris o carte, Trădarea criticii, luându-ne pe noi, generația ʼ60 care, chipurile, după 1990 am fi abandonat, de fapt, critica. Nu e chiar adevărat, căci la ora actuală, în afară de mine, mai sunt destui care scriu critică. Dar generația ʼ80, foștii mei studenți – mulți dintre ei și-au dat examenele cu mine, alții și-au făcut cu mine licența, doctoratul sau masteratul. Au abandonat critica propriu-zisă și au făcut cariere universitare. Unii dintre ei au debutat cu o carte interesantă. Vezi Alexandru Goldiș, de la Cluj, sau Terian, de la Sibiu, care preferă să facă învățământ universitar, dar nu mai scriu critică la zi. Cronicari nu prea sunt. Mă uit, de pildă, câte reviste culturale mai sunt, lăsându-le la o parte pe cele care sunt ale Uniunii Scriitorilor. Revista 22 nu prea mai are pagini de literatură. Dilema veche, unde redactor-șef adjunct e chiar fiul meu, avea vreo două pagini de literatură, mai mult despre scriitori străini sau, când îi venea bine lui Marius Chivu, despre proză scurtă, romane mai deloc. Mai apare Cosmin Ciotloș din când în când, tot despre străini și el. Nu există de fapt. Generația asta nu are comentatori la zi, decât prin revistele din țară, de unde nu prea sare niciunul. Toți sunt trecuți de 55-60 de ani, cei care contează.

Prietenii năruite, cu Simion și Breban. „Literatura a devenit aproape o preocupare de nișă”

I.V. – Conduceți Uniunea Scriitorilor care este, poate, ultimul bastion de libertate din anii ceaușismului târziu. Lumea literară era coalizată, erau foarte apropiați scriitorii. Sentimentul este că, după Revoluție, această unitate, această solidaritate din lumea literară a dispărut. Ce îi unea pe scriitori înainte de 1989 și ce a apărut după Revoluție, și a creat aceste tensiuni din lumea literară?

N.M. – În primul rând, a dispărut inamicul comun. Acum fiecare are inamicul personal. Aici am ajuns. Și dacă încercăm să găsim colective aici, putem vorbi de bisericuțe, nici măcar de biserici sau catedrale. Literatura însăși nu mai este o problemă de interes național, cum era în timpul comunismului. Sigur, comuniștii plăteau bine, aveau un anume respect și o anume frică de literatură și de artă, în general, ceea ce scriitorii plăteau prin existența cenzurii, că n-aveam încotro decât să ținem seama de limitele cu pricina. În momentul de față, literatura a devenit aproape o preocupare de nișă. Eu sunt incompetent în materie de internet, habar n-am. Nu știu decât să deschid, să scriu și, câteodată, să trimit. Nu pot să fac altceva. Nu-mi intră în cap. Dacă o vreme nu scriu – înainte de sărbători am avut mai mult timp liber și am scris mai multe articole pentru România literară – și când m-am reapucat, că s-a terminat depozitul, am constatat că nu mai știu să scriu la mașină. Și o întrebam pe soția mea ce fac, unde găsesc cutare lucru. Ce să umblu pe internet? Nici vorbă. Sau pe telefon! N-am internet pe telefon. În schimb, la televizor urmăresc. Unii sunt prezentați ca scriitori, li se iau interviuri, unii care nu există, de fapt. Nu că nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, că nu sunt, dar n-au nicio valoare. N-a vorbit nimeni despre ei niciodată, doar mai vorbește câte cineva la televizor, care nu se pricepe. Au venit, la un moment dat, doi de la Realitatea Plus la mine ca să mă întrebe cum să facă să intre în Uniunea Scriitorilor o doamnă, care fusese prezentată cu două seri înainte ca mare scriitoare, cu șapte-opt volume, pe care eu nu am văzut-o la televizor, că nu mă uit la emisiuni de felul acesta, dar eram întâmplător în așteptare. Urma să intru în studio, să mă întâlnesc cu Rareș Bogdan, pe vremea când făcea cultură politică, și nu politică cum face acum. Și am zis: „– Nu veniți la mine cu dintr-astea. Există niște formulare tip, le completează, le adresează secției unde vrea să se ducă, nu la mine. Dacă veniți la mine, mâine-poimâine o să îmi iasă vorbe că mi-ați adus nu știu ce sau că v-am facilitat o emisiune la televizor, sau că a publicat în România literară și de aceea a fost primită.” Nu înțelegeau chestia asta. Bineînțeles, doamna a venit cu cărțile, dar n-a trecut de comisia de validare.

I.V. – Există cineva cu care erați prieten înainte de Revoluție și nu mai sunteți astăzi, din motive politice?

N.M. – Nu. Din motive politice, nu m-am despărțit de nimeni, pentru că, în general, oamenii cu care am fost prieten au făcut o politică bună, ca lumea. Și până la urmă, noi ne cunoaștem bine. Am făcut parte din același partid sau din partide diferite, dar ne-am înțeles foarte bine. Noi doi am avut vreo problemă vreodată, de natură politică? Poate de altă natură, dar politică nu.

I.V. – Niciodată. Apolitică, poate.

N.M. – Prieten am fost cu puțini scriitori, de fapt. Prieten foarte bun am fost cu Eugen Simion, dar acum nu mai sunt. Nu ne mai suportăm reciproc. Nu mai sunt prieten cu Breban, la care am fost în casă, și el la mine, am scris despre cărțile lui. Mi-am pierdut rubrica vreme de șase luni, după ce a apărut Bunavestire. Noroc cu Ivașcu că a schimbat titlul. În loc de „cronică literară” – că nu mai aveam voie să facem cronici literare, toți cronicarii au fost suprimați – a pus Actualitatea literară. Și m-a păstrat la rubrică. Șmecherii de felul acesta!

Competență, educație și justiție

I.V. – Dacă ar fi să enunțați trei idei care să pună România în avangardă, trei idei pentru modernizarea României, care ar fi acelea?

N.M. – Primul lucru ar fi să stabilim o dată pentru totdeauna niște reguli foarte precise în ocuparea funcțiilor și în promovarea indivizilor. Adică să terminăm cu aranjamentele de tot felul: rude, prieteni, cunoștințe. Deci să punem competența în toate domeniile pe primul plan. În al doilea rând, școala. Școala trebuie repusă pe niște baze foarte serioase. Începusem să spun că mi-am văzut primele chestii de școală. Influențele cele mai mari le aveau atunci cei ca Sadoveanu – am scris o jumătate de roman care sună ca Sadoveanu, în spiritul național, emfatic al lui Sadoveanu, ceea ce făceam la școală. Deci nu e adevărat că, în primii ani de comunism, nu se făcea la școală. Am constatat, cu ocazia asta, că programa actuală școlară, la literatură română, la liceu, este mult mai săracă decât era la începutul anilor ʼ50, când am făcut eu liceul. Tezele provizorii, că n-aveam manuale, pe care învățam atunci, sunt incomparabil mai bune decât toate manualele de astăzi. Mă duc la școli, am fost și recent, înainte de pandemie, în mai multe școli. Îmi place să mă întâlnesc cu copiii. Nu îmi place să merg la facultăți. Și la Cluj, când ne ducem și facem zilele porților deschise, pe care le face Irina Petraș acolo, eu mă duc la școală, nu la facultate. Am fost la facultate și m-am plictisit îngrozitor. Și îi întreb. Dar constat că nu fac Grigore Alexandrescu, nu fac Ghica, ce să mai zic de Odobescu! Nu fac nimic, nu au în programă mari scriitori din secolele XIX-XX, de care nu au auzit, pur și simplu. Era bine dacă făceam ce a propus Marga, singurul care chiar a avut idei în materie de reformarea învățământului. Nu știu cât de valabile mai sunt astăzi, că s-au schimbat multe lucruri, dar școala trebuie neapărat pusă la punct. Și în al treilea rând, aș înăspri până la a dubla sau chiar tripla pedepsele pentru corupție. Este o plagă îngrozitoare, care nu e de azi, de ieri, din păcate. Și regimul burghez era plin de corupție. La legile justiției trebuie umblat serios! Toată lumea și-a băgat picioarele, aș zice – iertată fie-mi expresia trivială! – în legile justiției, care cum a vrut, în funcție de diverse interese personale. Nu se poate așa ceva, este inacceptabil! Unul care comite o crimă odioasă este scos din închisoare și trimis să se prezinte la poliție o dată sau de două-trei ori pe săptămână! Sau procese care nu se mai termină, cum e nebunia de la Caracal! Sau ce să faci cu medicii care se pretează să facă vaccinuri la chiuvetă, ca să ia bani? Medici! Dacă nu umblăm la legile justiției, nu facem nimic. Că am desființat SIIJ-ul și că am înființat nu știu ce chestie, cu asta nu se rezolvă mare lucru! Păcatul SIIJ-ului, părerea mea, erau oameni care erau numiți acolo, procurorii de la SIIJ, nu instituția ca atare. Problema majoră în justiție nu sunt unii sau alții, că sunt și oameni ca lumea în justiție, ca peste tot. Sunt cei din CSM. Și acum le dai SIIJ-ul? Și înainte tot ei numeau la SIIJ.

I.V. – Și, în final, un gând, o urare pentru acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?

N.M. – Nu pot decât să îmi doresc mie – vouă nu vă doresc nimic – să existați și peste un an de zile – acum eu încep să privesc pe termen scurt – și să veniți aici ca să mai stăm de vorbă!

I.V. – Mulțumesc mult, domnule profesor, pentru această discuție! Cu siguranță, o să vin și mai repede, dacă mă primiți!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

10 posturi disponibile la Jandarmeria Teleorman

Publicat

pe

de

Jandarmeria Teleorman organizează concurs pentru ocuparea a 10 funcții de subofițer pază principal prin încadrare directă / rechemare în activitate.

Cererile de înscriere se depun în perioada 27.06.2022 – 08.07.2022.

Mai multe detalii legate de componența dosarului, tematica și bibliografia, puteți afla accesând următorul link:
http://www.jandarmeriateleorman.ro/1440-2/.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Târgoviște: 400 de înotători participă la Campionatul Național de Cadeți

Publicat

pe

Complexul Turistic de Natație Târgoviște găzduiește în aceste zile Campionatul Național de Cadeți, care reunește aproape 400 de înotători din toată țara. Este vorba despre o competiție care se organizează la Târgoviște de mai mulți ani. Un concurs în cadrul căruia sportivul momentului în România, campionul mondial David Popovici, a stabilit, în ultimii ani, multe recorduri naționale – după cum au punctat Camelia Potec – președinta Federației Române de Natație și primarul municipiului Târgoviște – Daniel Cristian Stan.

„Putem spune că o mică parte din ceea ce înseamnă pregătirea lui David Popovici se datorează și participării la competiția organizată în bazinul olimpic de înot de la Târgoviște. Încet-încet, având o bază care este bună, se naște și performanța. La Târgoviște, un oraș care, în urmă cu 10 ani, nu spunea foarte mult pe harta înotului românesc.

Mă bucur că la Târgoviște, în momentul în care în țară nu prea se vorbea de natație, aici se construia un bazin olimpic de înot. Am fost inspirați. Îi mulțumesc Cameliei Potec pentru faptul că, atunci când acest bazin avea nevoie de promovare, a venit alături de noi și a adus aici câteva competiții importante și am creat un parteneriat benefic pentru comunitatea locală și pentru performanța sportivă”, a declarat edilul Daniel Cristian Stan.

Președinta Federației Române de Natație, Camelia Potec, a spus că a găsit la Târgoviște condiții excelente pentru organizarea competițiilor la înot, dar și sprijin necondiționat din partea reprezentanților Primăriei, care nu au spus niciodată nu atunci când a propus un proiect.

„În momentul de față, înotul este pe buzele tuturor. David Popovici este deja unul dintre cei mai cunoscuți sportivi ai României și, da, toate lucrurile construite până acum au dus la rezultatele lui și ale natației românești. Este foarte important să organizăm competiții pentru acești copii, pentru că aici putem face selecția, putem găsi talentele pe care să le sprijinim în vederea participării la competițiile internaționale de obiectiv. David Popovici a reușit multe recorduri naționale în acest bazin de la Târgoviște. Fac această precizare pentru persoanele care întreabă de unde a ieșit David Popovici”, a precizat Camelia Potec.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT