Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Episodul 20, invitat – regizorul Victor Ioan Frunză

Victor Ioan Frunză, despre regia care lipsește în administrarea domeniului Culturii, rivalitatea dintre sectorul de stat și operatorii independenți și despre un public pe cale de dispariție

Publicat

pe

Episodul XX al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe regizorul, profesorul și directorul Victor Ioan Frunză. Creatorul fenomenului Trupa pe butoaie, primul spectacol cult din România bazat pe textele teatrului popular francez, și autor al brandului Trupa fără nume, Victor Ioan Frunză ne dezvăluie culisele studențești ale generației de aur a UNATC, în care trei români și câțiva studenți străini au reușit să fie admiși, de prima dată, într-un an în care competiția era de 100 de candidați pe loc. În premieră, în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Victor Ioan Frunză explică de ce crede că recentralizarea în acest domeniu ar putea fi o măsură administrativă de succes, cu impact asupra managementului cultural dar și asupra finanțării instituțiilor de spectacol, dar și care sunt vulnerabilitățile evaluării directorilor de teatre la momentul prezent. Despre birocrație, subfinanțare și orgolii nemăsurate care compun teatrul de putere din spatele artei, dar și despre cât de adevărată ar fi vorba lui Kushner – „sfârșitul lumii e aproape”, când vine vorba despre industria spectacolelor din România, ne vorbește la microfonul Avangardei fostul director al Teatrului Național din Cluj, Victor Ioan Frunză.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=lenH4Bvzh5Q

Victor Ioan Frunză: o carieră începută la 15 ani, în care a regizat 238 de piese

I.V.: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Invitatul meu de astăzi e regizorul Victor Ioan Frunză. Domnule Frunză, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea de a purta acest dialog.
V.I.F: Și eu vă mulțumesc, e o onoare pentru mine. V-am văzut și celelalte emisiuni și aveți un nivel permanent ascendent pozitiv.

I.V.: Mulțumesc, am văzut că sunteți foarte activ, aveți conturi pe rețelele sociale. E bine ca un om de cultură să fie foarte activ și în spațiul virtual?
V.I.F: Vă spun de ce am făcut un cont de Facebook. Publicații de cultură sunt foarte puține, cele teatrale și mai puține. Și atunci, singurul nostru mod de a mai vedea ce se întâmplă și în teatrele din țară și în alte locuri, este să ai o conexiune pe Facebook. Plus că și spectacolele pe care le fac au o vizibilitate mai mare dacă le expunem acolo.

I.V.: Din păcate, și e bine că ați deschis acest subiect, publicațiile culturale traversează o criză, și nu doar cele dedicate teatrului sau filmului. În 2015 am încercat, și am și reușit, să promovez o lege de susținere a publicațiilor culturale, pentru că nu pot fi lăsate la mâna pieței. Și în general, cred că statul trebuie să intervină în domeniul culturii. Dacă lași piața să reglementeze, asistăm la dispariția unor publicații care au avut un rol major în cultura română.
V.I.F: Corect, așa este, statul trebuie să se implice în diseminarea culturii și mai ales în domeniul publicațiilor. Cum ar putea să existe fără un ajutor? Dar lucrul acesta nu e foarte înțeles. Gestul dvs. a fost un gest lăudabil, cu impact, dar cei care se ocupă în genere de finanțarea culturii nu înțeleg acest lucru. Descentralizarea culturii, care a apărut la un moment dat ca un lucru bun, a produs situații incredibile, pentru că, de pildă, sunt sigur că noi doi dacă am examina o temă culturală, am ști despre ce vorbim, chiar dacă avem păreri divergente.

I.V.: Și e bine să le avem. Că și astea pare că s-au pierdut, pare că ne întoarcem în alte timpuri. Cum zicea regretatul poet Ștefan Augustin Doinaș, e un comunism rezidual, care pare că ne vizitează din când în când.
V.I.F.: Ca să închei ideea, noi doi am putea avea câteva păreri, dar finanțatorii nu cunosc domeniul. Și nici nu vor să îl cunoască. Vă puteți imagina că în domeniul editării de carte oamenii sunt întrebați „Bine, dar în cât timp se vinde cartea asta?” Or rolul unei cărți de cultură popularizată nu este să producă un profit, ci să ajungă la ceea ce termenul european desemnează drept eficacitate, să ajungă la consumator, dacă putem să îi spunem astfel. Se întâmplă lucruri tot mai grave care, apropo de comunismul rezidual pe care îl aminteați, durează de mai multă vreme, de exemplu, în Consiliul General al Capitalei, pe vremea doctorului Oprescu, cred, era un consilier care s-a deplasat la Teatrul Metropolis, s-a uitat peste inventarul de recuzită și a zis „Bine, dar de ce trebuie să fumeze trabuc?” „Așa spune în piesă!” „Nu puteți pune o hârtie, așa, vopsită în maro, și să se prefacă, așa cum poate, că fumează?” Vă dați seama cât primitivism!

I.V.: Asta e ca în bancurile cu canotaj, cu echipajul de 8+1; e cam mult, încercați să faceți 4 și jumătate!
V.I.F.: Exact, sau cum zicea fosta ministră a Culturii, tovarășa Suzana Gâdea, când s-a dus la Filarmonică și a văzut că erau puși pe restrângeri, și rămăseseră numai șapte suflători, „să fie unu și să sufle mai tare!” Această privire primitivă asupra culturii afectează tot mai mult.

I.V.: Ați prins, slavă Domnului, și un lucru interesant ca experiență de viață, sistemul cultural de dinainte de 1989. Numele dvs. e legat de regia a zeci, dacă nu sute de piese din dramaturgia românească.
V.I.F.: 238!

I.V.: Deci nu am greșit, 238 de piese din dramaturgia românească și universală. Când a fost prima?
V.I.F.: La cincisprezece ani!

I.V.: La cincisprezece ani?!
V.I.F.: Am devenit profesionist pentru că am câștigat bani dintr-o montare de teatru.

I.V.: Regizor la cincisprezece ani!
V.I.F.: Da!

I.V.: Ce piesă era?
V.I.F.: Era Muza de la Burdujani, Negruzzi, cred că era, și apoi am intrat la Școala Populară de Artă, unde timp de vreo patru ani am pus în scenă foarte multe piese de teatru, inclusiv în teatrele populare, strănepoții actualelor teatre independente.

I.V.: Deci când ați mers la UNATC, la Regie, știați deja ce aveți de făcut.
V.I.F.: Aveam douăzeci de spectacole deja făcute. A fost un mare avantaj pentru mine, căci știam cu se fac lucrurile. Nu eram un învățat, dar știam, și asta mi-a dat o anumită siguranță.

O generație în care numai trei români au fost admiși la Facultatea de Teatru. „Filmul ne-ar fi îngropat!”

I.V.: În ce an ați intrat la UNATC?
V.I.F.: În 1976.

I.V.: Anul în care mă nășteam eu! Și câți colegi ați avut în generație?
V.I.F.: Trei din România: Tompa Gábor, Dominic Dembinski și cu mine, în schimb, am avut foarte mulți colegi din străinătate. Facultatea era foarte cosmopolită.

I.V.: Era și o perioadă de deschidere în plan cultural, anii `70!
V.I.F.: Da! Mai e ceva, costa ieftin. Profesorii erau foarte buni. Aveam o colegă, Claudia Rosendien din Olanda, cu care ne scriem și acum, în limba română. Învățase, și ține minte și acum! Am avut doi colegi din Yemen, un coleg din Republica Dominicană, un iranian, doi sirieni…

I.V.: Pe aceste trei locuri de români, iată că toți trei ați făcut o carieră frumoasă, apreciată de public. Care a fost concurența, câți ați candidat pe aceste trei locuri?
V.I.F.: Patru sute și ceva de oameni pe trei locuri.

I.V.: Au fost o sută și ceva pe loc.
V.I.F.: Și vă spun că a doua oară eu nu aș mai fi dat.

I.V.: Ați luat din primul an!
V.I.F.: Da. Presiunea a fost atât de mare și eu la vârsta aceea eram foarte orgolios, așa că mi-am zis că dacă e să nu fie, a doua oară nu mai trec prin așa ceva, pentru că munceam enorm. Toată lumea în jurul nostru se cunoștea cu toată lumea. Desigur, mulți bravau. Am vorbit cu Liviu Ciulei, cu Clody Berthola…

I.V.: Vă amintiți comisia de admitere?
V.I.F.: Era Saizescu, Mihai Dimiu, care a fost și profesorul meu, domnul Moisescu, ceva Ionescu, o să îmi amintesc numele doamnei… erau cinci! Pentru două specializări dădeam admitere, și pentru film și pentru teatru.

I.V.: Dar ați ales teatrul.
V.I.F.: Da, datorită profesorului meu, Mihai Dimiu, care a venit și mi-a zis și mie, și colegilor mei, Tompa și Dominic, haideți la teatru că e ceva totuși mai sigur. Filmul ne-ar fi îngropat, categoric. Dar am făcut în facultate și film. Cine avea note mari avea voie să facă ambele specializări.

I.V.: O sută și ceva de candidați pe un loc, asta pare din altă epocă. Și era o altă epocă! L-am avut aici pe Alexandru Bindea, invitat, care povestea cum a intrat la facultate după opt încercări nereușite, în al nouălea an. Erau opt actori într-un an, ceea ce înseamnă criterii înalte și un nivel de exigență extrem de ridicat.
V.I.F.: Fără să idealizez, că toată lumea are tendința asta, să spună „Domnule, când eram eu în școală, era bună”, pot să vă dau un exemplu. Aveam sala de clasă, de regie, la Pitar Moș, unde era și Facultatea de Limbi Străine. Lângă noi era o clasă de Actorie, dincolo tot o clasă de Actorie. Noi veneam ca cei de la Regie, pe la 11-12: deja de la clasa lui Dem Rădulescu ieșea fum pe sub ușă, fumau toți acolo, și lucrau de la 9 dimineața. Noi plecam la un moment dat, ei rămâneau acolo. Se muncea enorm la actorie. Să vedeți nivelul școlii de atunci: era o secție în limba germană, în care predau doi profesori exemplari. Geta Angheluță și Vasilescu Ștefan. Doi actori de mare forță, care puteau preda în limba germană. Extraordinar!

Luat în râs uneori, Dem Rădulescu avea o filosofie populară în el

I.V.: Care au fost marii profesori pe care i-ați avut? Care sunt cei care v-au influențat decisiv?
V.I.F.: La Regie a fost Mihai Dimiu, un regizor de nivel, dar care era și un mare pedagog. Vreau să vă spun că nu a comentat niciodată alegerile noastre. Ne alegeam temele, conform programei. Dar fie spunea câte ceva, dacă nu era de acord, dar nu insista niciodată, ne lăsa să ne facem treburile. Dacă îl chemam venea la repetiții, dacă nu, nu. Venea la examen, punea nota, care era foarte mică – atunci când am luat 6, ne-am îmbătat cu toții, pentru că era deosebit de sever – după care explica – vorbea vreo 3-4 ore – și explica nota. Așa am învățat teatru de la acest mare profesor. Mai avea o calitate: aducea la curs oameni. De pildă, Dumitru Constantin, cel care a scris Inteligența materiei. A venit la noi la curs și a vorbit cu noi pe parcursul a două-trei săptămâni, deschizându-ne o lume. Am fost la Margareta Niculescu acasă, marea regizoare de păpuși, și foarte multe alte personalități, pe care fie le aducea la curs, fie le vizitam acasă. Din asta învățai cât de mare e lumea pe care trebuie să o regizezi pe scenă. La clasele de Actorie aveau un noroc extraordinar pentru că erau profesori-simbol: Amza Pellea, Olga Tudorache, Beate Fredanov, Dem Rădulescu… El avea o filosofie populară în el. Era un filosof popular. Lumea îl lua în râs, uneori, dar era un mare profesor. Cred că a fost și profesorul lui Sandu Bindea. Să vă dau un exemplu. Explica Trei surori în modul următor: problema următor e aceea că nu au serviciu, și cu asta sintetiza foarte bine, într-un mod popular, întreaga piesă. Erau profesori – ca Ileana Berlogea, care înțelegea foarte bine partea teoretică – care știau că studentul de la o facultate vocațională trebuie lăsat puțin într-ale lui. Eu aveam un obicei tâmpit: dispăream. Nu mă duceam la școală o săptămână, două, și știu că semnul că ceva nu e bine era următorul: o auzeam pe mama răspunzând la telefon și zicând: „Da, domnule profesor, așa facem, sigur”. Și înțelegeam că trebuie să merg la școală.

I.V.: Era o alertă.
V.I.F.: Un avertisment într-un mod diplomatic, prin care școala făcea semn că trebuie să îți vezi de ale tale.

Copilul unui deținut politic, Victor Ioan Frunză nu are nostalgia vechiului regim

I.V.: După Revoluție ați regizat, ați condus trei ani Teatrul Național din Cluj Napoca. Ați terminat în 1981, deci au trecut opt ani până la Revoluție, suficient cât să realizați lumea în care trăiați, și din perspectiva instituțiilor de cultură și de spectacol. Sigur că e forțată paralela, dar putem analiza cum era lumea de dinainte de 1989 și cum a fost lumea de după Revoluție? Care sunt asemănările și care sunt deosebirile?
V.I.F.: Vorbim de lumea teatrală?

I.V.: Culturală.

V.I.F.: Pot să vă spun, și asta o să provoace niște reacții: lumea culturală era mult mai bine organizată. Și, cum vă spuneam și în discuția preliminară, nu sunt nostalgic. Tatăl meu a fost deținut politic. Am avut de tras mult. E exclusă o nostalgie, dar trebuie să vedem lucrurile obiectiv. Totul era ideologie. Teatrele, de exemplu, să știți că funcționau după tiparul de acum, pe proiecte. Era un sistem foarte modern de organizare. Noi, cu toții, ne adunam într-un teatru în luna martie, regizorii, directorii, secretarii literari, care erau de fapt arhitecții unui teatru, și făceam repertoriul. Pe piese, pe buget, distribuții, invitați, colaboratori. Se trimitea planul la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, deci la Ministerul Culturii, care făcea observații, dar în luna mai, tu știai tot ce vei face anul următor, cu termene, cu tot. Era un lucru extraordinar, o predictibilitate bună pentru creație.

I.V.: Un buget previzibil!
V.I.F.: Era și lucruri foarte rele. Comisiile de vizionare…

I.V.: Cenzura!
V.I.F.: Cenzura! Dar organizatoric, totul funcționa foarte bine. Directorii erau personalități. Nu pot să îl uit pe poetul de la Cluj, o să îmi amintesc numele dumnealui, care a fost directorul meu un an de zile, și care deși era un poet, avea o viziune foarte pragmatică asupra actului teatral. Erau directori de teatru care își susțineau foarte bine poziția, aveai cu cine să vorbești, și în toate teatrele se întâmpla lucrul acesta. Desigur, cu plusuri și minusuri, cu lumini și cu umbre. Dar nu era situație pe care o avem acum.

„Artiștii și-au pierdut statutul pe care îl aveau, și asta din cauza lor!”

I.V.: Ce vă pare azi cel mai grav din perspectiva relațiilor statului sau autorităților în domeniu cu lumea culturală, în special cu teatrele?
V.I.F.: Artiștii și-au pierdut statutul pe care îl aveau, și asta din cauza lor. Statutul pe care îl aveau în raport cu autoritatea. Și după 1989, vreo zece ani, mai aveai cu cine să vorbești. Când mergeai la un atotputernic al clipei, aveai cu cine să vorbești. Acum nu mai ai cu cine să vorbești, cei care sunt la putere se uită la tine ca prin sticlă. Iar artiștii ca atare și-au pierdut statutul pe care îl aveau. Violențele verbale la care s-au dedat foarte mulți artiști… aceste violențe triviale, căci nu e vorba de violențe ca atare – poți să protestezi, că nu ești mulțumit de una și de alta – dar în momentul în care prima plăcuță suedeză și-a făcut simțită prezența…

I.V.: Și au fost foarte multe astăzi cu plăcuțe…
V.I.F.: Exact! Asta a făcut să ne pierdem statutul. Nu mai suntem aceia care ne ocupăm de straturile înalte ale Olimpului.

I.V.: Sentimentul meu – lucrând în mai multe rânduri cu cei din sectorul cultural și cunoscându-i bine – actorii sunt iubiți de public. De unde vine iubirea asta? De ce sunt actorii privilegiați în relația cu spectatorii? Mai mult decât scriitorii, mai mult decât artiștii plastici, mai mult decât muzicienii? Actorii sunt cei mai iubiți de public și acesta e un lucru incontestabil.
V.I.F.: Da, pentru că apar pe scenă, sunt vizibili… dar această iubire a cam pălit. Mai ales în perioada pandemiei, când au apărut foarte multe – nu știu dacă ați urmărit, eu da, de îngrijorare – cereri ale artiștilor… erau artiști independenți care manifestau titluri de noblețe și cereau să primească bani de la stat chiar fără să facă spectacole. Era o doamnă, care era pe stradă, cu patru copii, și nu avea niciun pic de susținere, mai avea 2-300 de lei, nu găsea o slujbă…. ce gândea ea când l-a auzit pe actorul independent spunând că trebuie să câștige bani fără să facă nimic?

Sectorul de stat vs. operatorii independenți: o schismă ce poate fi depășită prin valori

I.V.: Cum se poate rezolva tensiunea dintre actorii care au un angajament, un contract, la un teatru de stat, și cei care nu au asta, pentru că ne întoarcem la UNATC și la celelalte facultăți de teatru din țară… termină mult mai mulți într-un an decât numărul celor care pot fi angajați. Și asta e o problemă care s-a acutizat în timp. În alte țări – și am urmărit, într-adevăr, dinamica, pentru că a fost un moment foarte complicat pentru toată lumea, mai cu seamă în domeniul cultural, s-a vorbit mult de HoReCa, de turism, mai puțin de cultură – au existat pachete de măsuri serioase, de sprijin, nu ca la noi. Sprijin atât pentru sectorul public, dar și pentru creatorii independenți.
V.I.F.: Care se numeau, până acum cinci ani, alternativi!

I.V.: Cum se poate construi un echilibru între aceste două categorii?
V.I.F.: Vă spun, și mă bucur că discutăm lucrul acesta. În primul rând, trebuie stabilit că singurul criteriu valabil este valoarea. Nu pentru că ești independent, ci pentru că ești un independent valoros. Există printre ei artiști care nu au valoare, nu toți cei care absolvă au.

I.V.: Ca și cei care sunt angajați în instituții…
V.I.F.: Perfect de acord. Valoarea e singurul criteriu care poate să rezolve această problemă. Aminteați de țările din jur, din Uniunea Europeană… La Berlin, în materie de independență, se stabilește o relevanță a activităților. Să zicem că eu sunt teatrul independent Secera și ciocanul. Bun! Ce am făcut eu până acum? Trei spectacole, o anumită activitate șamd. Așa se stabilește un nivel de relevanță a activității. La Berlin, 8% din bugetul total pentru Cultură e acordat celor independenți. Scriși într-un catalog, nu așa, am venit, sunt independent… totul e supus axiologiei! Nu e ca la noi, sunt independent, mi se cuvinte. Ați văzut, printre proiectele aprobate, acum, pentru independenți, e un kit imaginar, care a costat ceva bani, o cutiuță de carton, o primești, o deschizi, și iese un fum. Și acela e proiectul! Și pe el dăm zeci de mii de lei, ca să închidem robinetul risipei. Deci aici e marea problemă. În toate țările din jur pe care le evocați din U.E. a funcționat acest criteriu. La noi nu funcționează. Ca să nu mai spun că e o ideologizare excesivă. Dvs. sunteți un om de carte, știți bine despre ce e vorba. Dacă vreți să editați dvs, acum, prin AFCN, un scriitor de care e nevoie, de relevanță, nu o să puteți, nu veți primi limbajul necesar. Dacă vreți să editați revista Cutra, există, tot respectul, o să puteți.

I.V.: Deci puneți problema unor valori nesusținute.
V.I.F.: Da, pentru că nimeni nu o discută. A intrat așa, un clișeu, în spațiul public, să ajutăm tinerii. Nu tinerii, ci tinerii valoroși, dacă se pune problema de ajutor. Dar dacă se creează un climat bun, trebuie să ajuți.

De ce am închis de unde nu trebuie robinetul risipei bugetare? „Lumea ne uită!”

I.V.: Statul trebuie să intervină măcar în criză. Pentru că dacă nu o face în criză, atunci când? Aici există o problemă, pentru că mecanismele noastre, birocratice, greoaie, lente, lipsite de imaginație și de fantezie, s-au văzut din plin. Pentru că pandemia a fost dublată de lipsa noastră de imaginație. În alte țări, de pildă, atunci când s-au închis instituții, în scenariul cel mai rău, exista o presiune a publicului pentru redeschiderea lor. Ceea ce mă îngrijorează pe mine nu este atât activitatea teatrelor, filarmonicilor, operelor… sigur că mă îngrijorează, dar mai gravă e reacția sau lipsa de reacție a publicului. Riscăm să nu mai avem public pentru cultură. E ceva mai grav decât activitatea mai bună sau mai rea a instituțiilor de cultură.
V.I.F.: Aveți foarte mare dreptate, pentru că în loc să dezvolți activitatea culturii instituționalizate, să poată da spectacole, să aibă premiere, revenind la situația de dinainte… Un teatru dacă nu scotea 10 premiere pe an, până în 1989, nu discutam… trebuie să ai o producție teatrală ca să poți să convingi publicul să te mai vadă, să aibă o reacție. Or… de unde? Uitați-vă ce se întâmplă acum… Practic, cultura instituționalizată e golită de conținut. Teatrele produc workshop-uri, nu mai produc spectacole de teatru, nu se mai preocupă de nevoile cetății. Ce are nevoie cetatea să vadă? Se produce o înstrăinare față de public, față de cetate, cu repercusiunile de care vorbeați. Ce se va întâmpla dacă bugetele rămân așa? Nu se mai produce nimic. Lumea ne uită.

I.V.: Am văzut acum o lună o explicație halucinantă, „am închis robinetul risipei”, cu referire la teatre. Acum, câtă vreme bugetul pe care Consiliului General al Primăriei Municipiului București l-a alocat culturii și teatrului e unul oricum infim față de alte proiecte, să închizi robinetul din nimic, să mai iei ceva, mi se pare simptomatic ca mentalitate, ca atitudine, una de dispreț!
V.I.F.: Sunt două teme în legătură cu ce ați spus. O dată, ca să poți să tai de la Cultură, să închizi robinetul, trebuie să te pricepi. Noi doi dacă ne ducem acum la Centrala Atomică de la Cernavodă și ne apucăm să apăsăm pe butoane iese un dezastru! Așa e și în domeniul Culturii! Trebuie să te pricepi ca să știi ce ai de tăiat. Acesta e un aspect. Al doilea: agenda nu e de reducere a cheltuielilor. Nu este! Pentru că în timp ce reducem de la cultura instituționalizată – teatre, muzee, biblioteci, putem cheltui două milioane de euro pentru oameni care apar pe străzi și joacă geamparale, un fel de Cântarea României, pentru kitul imaginar… nu vă dați seama câți bani se cheltuie! E o translare a fondurilor.

I.V.: Scoți teatrul din casa lui, îl golești de conținut, în condițiile în care tu nu ai o relație privilegiată cu publicul, mai ales că ai pandemia, ai război, ai toate aceste evenimente. Nu deschizi o soluție, ci o altă criză, procedând astfel.
V.I.F.: O privire antreprenorială asupra actului cultural care e destructivă: tot ce se discută acum la evaluările teatrelor a fost în sensul profitului. Culmea e că asta nu a spus-o un birocrat, ci o actriță. A întrebat un ilustru director de teatru, pe George Ivașcu, de ce nu face profit? Vă dați seama, un artist să întrebe așa ceva…

I.V.: E atitudinea față de Cultură, care s-a demonstrat, aduce la PIB mai mult decât alte domenii, care sunt mai bine finanțate. Dar nu poți să ai așteptări imediate și nu poți cere profit câtă vreme nu investești sistematic. E o mentalitate care nu are de a face cu secolul XXI, e una învechită.
V.I.F.: Dar e tot mai prezentă și va duce la golirea de sens a instituțiilor și mutarea atenției către cultura de amatori. Nu e o problemă, dar să nu finanțezi ce poate fi sustenabil și să finanțezi o cultură așa-zis de stradă… Vă spun un lucru. Dacă era compania Royal de Luxe, care face spectacole de stradă, aș fi înțeles… dar când e vorba de un subsol cultural finanțat din bani publici, asta nu….

Veșnica dilemă a modernizării: manageri sau directori de teatru pentru cultură înaltă la prețuri mici?

I.V.: Predați la master la UNATC un curs despre management cultural. Cum ar fi un manager cultural ideal în 2022?
V.I.F.: I-aș spune director, nu manager. Povestea cu managementul a fost introdusă de către doamna Croitoru în lege, dar nici ea nu a putut să o fixeze ca atare, și a fost obligată să scrie manager, în paranteză (director), căci așa e în lege. Managementul e pentru alte categorii și alte activități. Trebuie să aibă autoritate artistică. E primul lucru. La Teatrul Guthrie din Minnesota, Minneapolis, care e considerat Teatrul Național American, înainte de aducerea lui Liviu Ciulei acolo ca director, boardul teatrului care e format din mulți oameni, a decis ca teatrul să vorbească pe o singură voce, și aceea să fie a directorului. Deci nu manageri, chestii, tot soiul de frecții, iertați-mă, contemporane! Și pe urmă l-au adus pe Liviu Ciulei. Era, ca și la Bulandra, un manager înnăscut. A știut pe cine să aducă. Asta e problema! Iertați-mă, sunt puțin nervos pe tema aceasta, pentru că mă preocupă. Am fost de multe ori în comisiile de evaluare de directori. În provincie am întrebat întotdeauna primarul pe cine dorește, pentru că lucra direct cu acel director. În București, când am participat în aceste comisii, am atras atenția colegilor că nu e treaba noastră cât s-a încasat. Asta e treaba unor contabili. Noi trebuie să întrebăm ce ai făcut pentru repertoriul sănătos al teatrului? Ce ai făcut să aduci lume nu la sușe, ci la cultură înaltă? Asta trebuie să avem în vedere pentru un director bun de teatru. Primul director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, Ion Coman, se numea, avea patru clase primare. Însă avea o intuiție de geniu. Umbla la București cu secretara, cu o mașină de scris, cu niște bani, și lua actorul și spunea: „Uite, aceștia sunt banii de instalare, uite contractul, semnează!” Avea o capacitate de a cointeresa omul. Știa că actorii au nevoie de grijă. Astfel de lucruri… nu absolutizez. Astfel de oameni implicați de viața teatrală. Nu obsedați de rezultate pe hârtie, de premiile UNITER. Avem nevoie de public în sală, să vadă cultură înaltă, la prețuri mici, nu de 100, cum e acum, și la Național, și la Operă…

I.V.: Credeți că sunt prețurile mari acum, la spectacole?
V.I.F.: Enorme! Vă spun, vecinul meu, domnul Moise, nu poate să se ducă la teatru.

I.V.: Într-un interviu mai vechi l-ați invocat pe Jean Villar, care în anii `36-`37, a fondat unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru din lumea liberă, de la Avignon. Și a fost directorul Teatrului Național Popular, cum se chema. Credeți foarte tare în accesul cât mai larg la teatru, la cultură?
V.I.F.: Categoric. Un acces care să depărteze percepția asta că mă duc din snobism, costă scump… sigur că dacă sunt mari vedete pui prețuri mari, dar rostul subvenției acesta este, ca publicul de toate categoriile să poată să vadă cultura înaltă la prețuri mici. Uitați-vă și în București ce se întâmplă. An de an, consilierii locali generali măresc veniturile pe care trebuie să le facă teatrele. Or teatrele au aceleași săli, nu pot să facă altceva… mă uitam la Teatrul Metropolis, înainte de dispariția lui, acum, se jucau vinerea, sâmbăta, duminica, și șapte și opt spectacole, în aceeași zi. Cât poate să facă mai mult, că tot 158 de locuri are! Dacă tot mărești, îi obligi și pe directori să caute ficțiuni de consum, bune și ele, nu le condamn, dar cât poți? În loc să dezvolți… oamenii ăștia nu au auzit de dezvoltare. Trebuie să construiești teatre, asta ar trebui să se facă. Teatrul nu e un lucru așa de scump pe cât se spune.

I.V.: Deci cultura nu trebuie să fie apanajul unei elite, ci un fenomen deschis tuturor oamenilor.
V.I.F.: Vestitul Teatru Apollo din New York a început ca un teatru experimentalist, mă rog, au fost ani în care au reușit să îl mențină astfel. La un moment dat, Primăria New York-ului a intervenit și i-a subvenționat în integralitate, pentru că era o valoare, așa încât teatrul respectiv a devenit popular, în sensul lui Villar, combinând altitudinea cu accesibilitatea, o chestiune foarte importantă în artă.

I.V.: Și care să însemne obligația statului față de autoritate și cultură, tot așa cum asta implică facturile, utilitățile, chestiunile curente. Ca un serviciu public, ca obligație de a asigura servicii publice, așa cum asiguri căldură, lumină etc.
V.I.F.: Exact! Mai ales că locul în care se face teatru e unul mai sigur pentru democrație. Mergând la teatru, omul învață dialogul! De ce reprezentăm și caractere negative pe scene, de ce aducem înaintea publicului și criminali, în vizorul scenei? Pentru că e o tentativă de recuperare în uman a acelei existențe fictive. Deci teatrul are un rol educativ. Toată lumea vorbește de educație. Acesta e rolul lui!

Uneori publicul vrea pătimaș ceea ce nu înțelege

I.V.: Vorbim de educație și de cultură de multe ori lozincard. Ne agităm de Ziua Culturii sau în momente similare, după care nu mai vine nimic.
V.I.F.: Ocazional. Sunt lucruri care m-au marcat de-a lungul carierei mele. Unul dintre ele a fost când tatăl meu, un om cu instrucție redusă, s-a singur și a văzut Trilogia antică a lui Andrei Șerban, un spectacol jucat într-o limbă inventată, în anii `90. Tata nu știa miturile acelea, se vorbea într-o limbă necunoscută. A venit acasă, a povestit toată piesa. Atât de bine făcut era acel spectacol, încât era accesibil oricui. Acesta e canonul shakespearian, pentru că el nu a scris Hamlet pentru un public de specialitate, ci pentru un public de pescărese, de oameni care lucrau în tot felul de locuri.

I.V.: Asta povestea Iosif Sava în emisiunile lui – oamenii îl opreau pe stradă, îl recunoșteau, și savurau tensiunea ideilor chiar dacă nu aveau acces la ele, chiar dacă nu înțelegeau tot ce se discuta. Aveau sentimentul că se întâmplă ceva înalt, superior, la care merită să fie martori.
V.I.F.: Asta se întâmpla și în Renaștere, cu publicul lui Shakespeare, Thomas Kyd, Marlowe, toată lumea și-a pus problema de ce abundă în citate științifice și latinești opera dramatică a lui Shakespeare. Pentru că publicul era mort după așa ceva, chiar dacă nu înțelegea nimic. Simțea acea tensiune a necunoscutului măreț. Mergea după ea.

Fenomenul trupei: de la Trupa pe Butoaie, la Trupa fără Nume. Un proiect experimental de succes

I.V.: Ați condus un teatru de stat, ați trecut prin multe avataruri ca regizor și ca director. Ceva mai târziu, ați fondat o trupă, de teatru independent, Trupa fără nume.
V.I.F.: Am mai avut una înainte, Trupa pe butoaie.

I.V.: Care e povestea? Eu am văzut foarte multe dintre piesele regizate și îi cunosc foarte bine pe tinerii actori pe care i-ați adunat și care au deja zeci de piese, un repertoriu extrem de interesant. Am văzut câteva la centrul cultural Nicolae Bălcescu, dar a fost o poveste… ați fost obligați să plecați în 2015, cred… în 2018 a apărut altă structură. Cât de greu este să faci teatru, având această experiență, de director de teatru de stat, în subordinea Ministerului Culturii, și având și experiența independentă, de fondator al unei trupe noi, de tineri actori?
V.I.F.: Nu pot să descriu și nu îmi place să mă plâng. Ce vreau să completez e că înainte de asta am condus un teatru independent, numit Teatrul inoportun. Și care, mă rog, funcționa pe principiul colectării de fonduri. Cu Trupa fără nume, nu eu i-am dat numele și nici nu am avut o intenție cu acele spectacole. Trupa e o consecință a acelor spectacole. A început dintr-o criză de orgoliu, pentru că eu m-am dus la Centrul Bălcescu, la Cristi Șofron, director atunci, și am zis „hai să facem un spectacol”. Și a venit un actor care a zis: „Domnule Frunză, păi dumneavoastră, cu experiența și realizările dumneavoastră, ați ajuns în cotețul ăsta?” Eh, vreau să spun că m-am enervat și am zis „o să îți arăt!” Nu a fost așa primitiv cum spun acum, dar cam așa s-a întâmplat. Și am început să adun actori. Problema e dublă, apropo de greutăți. O dată, că nu avem așa mulți actori buni, dispuși să se sacrifice, pentru că noi acolo aveam un program foarte strict. Făceam programări pe două-trei luni înainte. Nu aveau posibilitate să mai facă și altceva, și asta e foarte greu. Dar în timp, după ce am fost dați afară cu mare acribie de primarul de atunci al Sectorului 4, și care e și acum, și pe care îl pomenesc în rugăciunile mele de dimineața și de seara, după ce am plecat de acolo, am fost găzduiți la Teatrul Metropolis, prin George Ivașcu. Am putut să ne parcurgem drumul artistic care leagă publicul, asemeni altor încercări făcute în străinătate, de marile capodopere ale literaturii dramatice. Asta a fost o reușită. Și, sigur că a venit apoi pandemia, și ne-am oprit cu toții doi ani și jumătate. Actorii dintr-o dată au văzut că sunt singuri. Știți, asta a fost… Fără public nu se poate. E o experiență bună, care a născut și o emulație. Au mai apărut trupe… e o metodă bună, de fapt, care era cunoscută și în perioada de dinainte de 1989… era trupa lui Ciulei, la Teatrul Bulandra, Naționalul avea și el un nucleu… Ideea asta de trupă teatrală a funcționat destul de mult. Întotdeauna m-a preocupat această idee numai că, vă spun ce se întâmplă… Neavând niște critici profesioniști – au dispărut total, dacă mai sunt două-trei nume – ei nu sunt în stare să perceapă să te priceapă, să te citească. Fie citesc numai partea de trupă teatrală, ignorând total spectacolele ca atare, fie invers. E o problemă, și e una generală a mișcării teatrale din România, lipsa totală de cultură. Mă uit ce e considerat la noi modern. E un modernism de muzeu, modernismul lui Erwin Piscator și al lui Bertolt Brecht, din anii `30… la noi proiecțiile teatrale sunt considerate noutăți, cele video la fel. Dacă citim un volum de teatru politic al lui Erwin Piscator vedem că acela era modernismul, din anii `30, de la Volksbühne șamd.

I.V.: Interesantă ideea de teatru de trupă. Înainte de 1989 conta ideea de trupă – se și vorbea, trupa de la Teatrul Național, de la Teatrul Mic, de la Bulandra, erau turneele din țară, prin care își fidelizau publicul, și e interesant că ați mers pe această idee. Nu neapărat de proiecte, ci de trupă. Asta înseamnă un tip de solidarizare în jurul a ceva. Ce leagă, care ar fi ideile, valorile Trupei fără nume?
V.I.F.: În primul rând, spre deosebire de alte grupări de teatru din România, apărute, în general, pe afinități politice, la noi niciodată asta nu a contat. În membrii trupei aveam viziuni politice chiar diferite, dar ce ne-a unit a fost un anumit mod de a face teatru, foarte apropiat de public, fără să faci concesii. Ceea ce e un lucru foarte important. Grija pentru igiena meseriei, nu a admis niciodată abateri de la text. Nu am lucrat niciodată cu sufleur. Totul a mers în deschiderea aceasta către meserie. Proiectul regizoral de la premieră a fost respectat întotdeauna. Acestea au fost valori extrem de importante.

I.V.: Vi se pare că în acești ani ați câștigat un public, ați deschis în spectatori noi teritorii, față de ce știați?
V.I.F.: E adevărat. Cea mai mare bucurie pe care am avut-o este că la Centrul Cultural Bălcescu veneau oameni care nu fuseseră în viața lor la teatru. Erau oameni din vecinătăți. Era o sală foarte mică, de70 de locuri, la care intrau de multe ori și 100 de oameni, asta a fost marea victorie pe care am repurtat-o și la care țin foarte tare.

I.V.: Un public nou, care a venit și pe care l-ați câștigat și care v-a urmat prin București, de la o sală la alta.
V.I.F.: O parte din ei, da, ne trezim cu ei…. și acum, când am jucat la Romexpo, i-am regăsit. Vin, cumpără bilete, e vorba de o relație foarte puternică.

I.V.: E vreo piesă la care țineți mai mult ca la altele sau a cărei poveste e specială?
V.I.F.: Am câteva. E vorba de Satyricon, pe care l-am făcut la Teatrul Național din Târgu Mureș, și care a fost un spectacol extrem de special. Era într-un moment și politic foarte special.

I.V.: În anii `90!
V.I.F.: Am primit multe reclamații. Dar dincolo de asta, era un spectacol foarte bun. De asemenea, Ghetou, de la Teatrul Național din București.

I.V.: 1993-1994!
V.I.F.: Da! Câteva spectacole m-au marcat. Un spectacol bun, ca și unul rău, se naște cu la fel de multă greutate, dar la noi există această situație specială, că spectacolele îndură mult, pe lângă febra creației, apar întotdeauna lucruri… am făcut un spectacol care mi-a plăcut mult, la Teatrul Maghiar din Timișoara, Lorenzaccio, de exemplu, și care a avut o soartă aparte. A trebuit să mergem, să implorăm pe la puternicii zilei, să ne mai dea niște bani, că nu ne ajungeau, dar nu erau sume exorbitante, ci suficiente cât să ne facem treaba cum trebuie. În general, pe lângă partea artistică, ce te macină în teatrul din România, e lupta birocratică.

Birocrația, viziunea antreprenorială și subfinanțarea cronică: cauzele bolii administrative din Cultură, însoțită de trădări

I.V.: Care sunt problemele reale, dincolo de discursurile oficiale, cu care se confruntă lumea teatrului astăzi? Birocrația e una dintre ele.
V.I.F.: Birocrația, viziunea antreprenorială, subfinanțarea cronică. Mă uit în notițele mele. Mă plângeam acum zece ani că nu sunt destui bani. Acum nu mai avem nimic. Nimeni nu își poate imagina cu ce situație ne confruntăm.

I.V.: Știu situația teatrelor bucureștene și a bugetelor lor.
V.I.F.: E și un studiu european care arată că sub o anumită sumă acordată bugetar unui teatru, acesta nu mai funcționează. Degeaba îi mai dai și puținii bani pe care îi are. Subfinanțarea duce la trădări din partea artiștilor care spun „putem face și cu jumătate din cât ne dați!”

I.V.: Ce înseamnă asta, când spuneți „trădări”?
V.I.F.: Păi asta e o trădare! Să spui că poți face și cu jumătate de buget. E oportunismul care funcționează, servitutea voluntară. „Eu pot să fac, lăsați!”, apare tovarășa nu știu care, vânzătoare de ulei de motor, și zice că „nu, domnule, trebuie să mai optimizați – auziți, știe ea cum e cu optimizarea!” și în loc să spunem cu toții „nu se mai poate, trebuie să înțelegeți despre ce e vorba”, apar colegi care spun „ne descurcăm cu atât”.

I.V.: „Ba chiar primim cam mult…” „E o risipă”, „Chiar vă rugăm să punem o piuliță la robinet, să strângem bine!”
V.I.F.: Da, da! Ați vorbit la început de situația de dinainte de 1989. Sigur că atunci toți știam că avem un inamic comun, și asta ne făcea să fim solidari. Acum nu mai suntem solidari.

Disputa culturală: un mit. Nimeni nu polemizează, oricine personalizează

I.V.: Asta este și una dintre constantele mele amare din experiența de Ministru al Culturii, când credeam că lumea culturală, într-o frumoasă utopie, naivitate, este solidară. Și se sprijină, se ajută, are o voce comună atunci când e nevoie de revendicări legitime și reale, care țin de finanțare, care țin de o legislație mai bună, care țin de a aprecia ceea ce este de apreciat și de criticat ceea ce este de criticat. Noi am pierdut și asta, ducem totul în polemici foarte personale. Personalizăm. Nu poți să critici pe cineva fără ca celălalt să aibă o reacție exagerată. Or aici e vorba de a judeca instituțional, structural, pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Ducem totul în idiosincrazii și în emoții foarte personale.
V.I.F.: Aveți mare dreptate. Nu mai poți să porți o discuție. Până la urmă, cum bine ați spus, e și bine, e pozitiv să nu fim de acord unii cu alții, nu? Pentru că așa se naște o dezbatere. E ceva ce nu mai poți avea.

I.V.: Un intelectual e definit de spiritul critic. Nu de cel al adaptării și al oportunismului.
V.I.F.: Știți ce se întâmplă cu speciile care se adaptează. Dispar.

I.V.: Sunt insectele acelea pe care le-am văzut într-una dintre piesele de la Centrul Cultural Bălcescu, din ultimii ani. Din piesele regizate cu Trupa fără nume, care vă e mai apropiată?
V.I.F.: Amadeus: a fost o izbândă artistică, dar mai ales un semn pentru noi că am început bine. Când am început la Metropolis, am mers cu o lucrare foarte grea, Îngeri în America. Și care nu a avut succes deloc. A fost un șoc pentru mine. Apoi mi-am dat seama că nu trebuia să încep cu Îngeri în America. Și am continuat până a venit momentul Amadeus, apoi Hamlet, amândouă într-o sală foarte mică, pentru că rămăsesem cu stresul că nu voi umple sala, dar de fapt s-a umplut. Pe urmă a venit Zbor deasupra unui cuib de cuci. Acestea au fost spectacolele care au însemnat ceva și pentru actori, și pentru regizori. S-au constituit într-un demers natural. Așa ar trebui să funcționeze un teatru, că tot mă întrebați. Un director de teatru asta ar trebui să facă. O scală de valori așa încât sala să se umple la piese mari. Țin minte că am montat Livada de vișini la Teatrul Național din Budapesta, și cel care era director, mi-a zis: „dacă îmi umpli sala, te mai chem o dată, dacă nu, nu”. Și m-a mai chemat, pentru că am umplut sala, la Cehov! La rujul meu nu lasă urme, o celebră realizare a unui evaluator….

Pariul lui Victor Ioan Frunză: o generație, nu un actor

I.V.: Aveți un actor pe care ați paria că în douăzeci de ani va fi marele star al națiunii?
V.I.F.: Nu vreau să fac diferențe între ei.

I.V.: Aveți mai mulți la care vă gândiți.
V.I.F.: Da. Da, nu vreau să fac diferențe.

I.V.: E vreun actor pe care l-ați descoperit, cu care ați simțit din prima că e ceva acolo?
V.I.F.: Cu toți am știut din start că sunt buni, am dezvoltat în timp, fără să fiu orgolios, un fel de nas. Eu nu dau audiții cu roluri, eu discut. Fac mici interviuri. Și marja mea de eroare e de 4-5%. Pe fișe, știu cine trebuie să fie. E o actriță foarte bună, Nicoleta Hâncu, și pe fișa ei, pe care am păstrat-o, de la primul interviu, scrie: „e cineva!” Și am știut că va face treabă!

I.V.: Mona! Ea e.
V.I.F.: Exact, ea e în rolul Monei, din Steaua fără nume.

I.V.: Ați primit foarte multe premii, posibile și imposibile. Ați fost sărit în anumite premii, așa cum se întâmplă, sunt premii care se dau, și premii care nu se dau. Ele te omologhează sau nu. Așa se întâmplă și afară. E ceva în cariera dvs. artistică, un moment, în care ați fi putut face lucrurile altfel? E ceva ce regretați din deciziile dvs.? Aveți ceva să vă reproșați?
V.I.F.: Nu pot să spun că regret, pentru că am avut un noroc enorm. Nu am fost susținut deloc de mainstream-ul teatral: UNITER, jurii, critici.

I.V.: Deși ați primit premii.
V.I.F.: Pot să explic și de ce le-am primit, pentru că nu le-am primit pentru că erau convinși că sunt cineva… Acest lucru pe mine m-a întărit foarte tare. Un artist care primește laude în continuu se ratează, pentru că fiecare știm câtă muncă am depus. Or dacă faci o sușă intelectuală și primești șapte premii pe ea, e clar că te-a distrus. Eu am avut acest noroc, că am fost criticat foarte mult timp. Asta m-a ambiționat, mi-a creat în timp dorința de perfecțiune, și asta a fost pentru mine un lucru aparte.

I.V.: Mai bine criticat decât lăudat.
V.I.F.: Sigur că nu e plăcut. Sigur că îți vine să dai de pământ cu ei. Dar lucrul acesta e un lucru bun.

Centralizarea culturii, după alte principii: o măsură urgentă pentru redresarea sectorului cultural. De ce numirile politice ale managerilor de teatru trebuie susținute responsabil?

I.V.: Dacă ați avea putere de decizie în domeniu cultural, care ar fi trei măsuri sau trei idei aplicate pentru mai buna funcționare a teatrelor și a culturii?
V.I.F.: Pot să vă spun dar vă va supăra.

I.V.: Criticați!
V.I.F.: Eu aș milita pentru centralizarea culturii. Și vă spun și de ce: nu mai găsești un specialist la nivel județean, la nivel de primărie… avem o profesoară de matematică și o vânzătoare de ulei de motor. Vă dați seama ce înseamnă asta? Ar trebui recentralizat, după alte principii. Sigur, nu e vorba de lumea de dinainte. În Ungaria, de pildă, au finanțare pentru teatru și de la guvern, și de la autoritățile locale, și de la județ, și asta face ca un coș zilnic să fie mai mare. Aș recentraliza, aș scăpa de toată această marotă cu acele concursuri de directori cu evaluări, pentru că eu cred că autoritatea trebuie să își asume.

I.V.: Decizia guvernului, să își asume. Să ieșim dintr-o ipocrizie. Evaluările sunt formale, de multe ori.
V.I.F.: în Franța e numită directoare o actriță, la Comedia Franceză, o doamnă care a fost numită acum 20 de ani de Guvern, și cei care s-au succedat, au păstrat-o.

I.V.: Era bună!
V.I.F.: Vedeți ce se întâmplă în București: ne prefacem că evaluăm directorii. Aiurea în tramvai!

I.V.: De fapt, obiectivul e să scoatem pe cine trebuie. Pleacă ai lor și vin ai noștri.
V.I.F.: Exact, exact! Ar trebui numiți prin asumare politică de către cei care sunt la putere. Cred că ar trebui făcută a la longue o revenire la contractele pe perioadele determinată, dar trebuie făcută fără a provoca o criză, pentru că sunt mulți care nu mai au unde să se ducă la 50-60 de ani. Trebuie lăsat cumva ca oamenii să iasă din sistem.

I.V.: Și să încurajăm competiția.
V.I.F.: Neapărat. Numai că problema e de la cap. Cine e numit director trebuie susținut. Altfel încep reclamațiile etc. trimitem corpul de control… Astea ar fi trei măsuri bune.

I.V.: În ce crede cel mai tare Victor Ioan Frunză?
V.I.F.: În artă, în adevăr și în libertate.

I.V.: În final, un gând, o urare, un îndemn, pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?
V.I.F.: Vă doresc să îl faceți cât mai mult timp, iar celor care ne urmăresc le urez să fie rezilienți, cum se spune.

I.V.: Mulțumesc mult că ați participat!
V.I.F.: Eu vă mulțumesc, m-am bucurat tare mult!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Repară telefonul la MobileFIX! Te poți bucura de gadgetul tău în doar 30 de minute

Publicat

pe

de

Noile telefoane mobile, respectiv cele smart, sunt foarte pretențioase și nu toată lumea își permite de fiecare dată să cumpere unul nou atunci când se defectează. Se întâmplă de multe ori ce acesta să poată fi reparat, însă să nu știi unde să îl duci și astfel ajungi mereu să cumperi unul nou. Repară telefonul la unul dintre cele mai bune service-uri! Te poți bucura de gadgetul tău în doar 30 de minute! MobileFIX îți oferă acces la o gamă extinsă de servicii, iar reparațiile se fac pe loc în incinta service-ului.

Telefonul mobil este cu adevărat parte din viața noastră și, de cele mai multe ori, reprezintă o reală problemă atunci când se defectează. Atunci când acesta are probleme, foarte mulți dintre noi îl utilizează în acest fel, de teamă că nu își pot permite unul nou. Cu ajutorul specialiștilor de la MobileFIX nu trebuie să îți mai faci griji în acest sens. Telefonul va beneficia de unele dintre cele mai bune piese, de un timp de reparare scurt și de un preț pentru buzunarul tuturor. Din fericire, aici gasesti un service gsm bun pe mâna căruia să îți poți lăsa în siguranță telefonul.

În doar 30 de minute problemele telefonului tău vor fi soluționate. Tot ce trebuie să faci este să mergi la una dintre locațiile service-ului, iar dacă nu poți ajunge ai posibilitatea de a trimite telefonul prin curier. Locațiile unde poți găsi service-ul sunt în București, Cluj-Napoca, Brașov și Constanța. Specialiștii te așteaptă cu piese gata pregătite pentru ca gadgetul tău să fie reparat în cel mai scurt timp.

Garanția reparațiilor și reparații în timp util pentru gadgeturile tale

Toți clienții au parte de unele dintre cele mai bune servicii la MobileFIX, acolo unde vei găsi o echipă specializată ce îți poate soluționa problemele telefonului. Atunci când acesta este gata, clientul primește o garanție a reparației, iar în cazul în care telefonul este trimis prin curier, clientul trebuie să se asigure că totul este în regulă la primire. Va trebui să comunici faptul că telefonul funcționează perfect, imediat ce îl primești de la curier.

Reparațiile se fac în timp util, deoarece cu toții cunoaștem importanța unui astfel de dispozitiv. Totul se repară în bune condiții, cu respectarea intimității fiecărui client în parte. În acest fel, nu este necesar să cumperi un alt telefon și nici să investești foarte mult în reparații.

Costul serviciilor se știe înainte

La acest service nu vei avea probleme legate de costuri suplimentare sau de cele inexistente. Pentru a vedea care este prețul fiecărei reparații, pentru fiecare model și marcă, intra pe site-ul MobileFIX.ro.

Sunt afișate toate tipurile de reparații, împreună cu marca și modelul telefonului, alături de prețul pe care îl plătești. În acest fel, te poți decide dacă vei alege sau nu serviciile MobileFIX și dacă acestea se potrivesc bugetului tău. Specialiștii te așteaptă cu servicii de calitate, prestate în scurt timp.

Contact: contact@mobilefix.ro

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Biblioteca Județeană Dâmbovița a lansat „Cloud Library”. Ai cărțile direct pe telefon sau PC

Publicat

pe

de

Nu te desparți de telefon, dar parcă ai și citi ceva? Iubești cărțile, dar e cam greu să ajungi la bibliotecă? Vrei să răsfoiești cele mai noi apariții, dar librăria e prea departe?

Biblioteca Județeană „I. H. Rădulescu” Dâmbovița vine în ajutorul tău cu noul serviciu Cloud Library! Instalează pe device-ul tău preferat (telefon, calculator, tabletă) aplicația Cloud Library și conectează-te cu numărul permisului tău de bibliotecă (BJDB******) atât la utilizator cât și la parolă. Acum ai o mini bibliotecă, cu zeci de titluri din zeci de domenii, pe care le poți împrumuta, citi și returna, fără să ieși din casă!

Pentru instrucțiuni de folosire suplimentare accesați:
http://www.bjdb.ro/docs/TUTORIAL%20-%20Cloud%20Library.pdf

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats