Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitată: actrița Victoria Cociaș

Publicat

pe

Un podcast despre biografia din spatele rolurilor, privilegiul de a trăi mai multe vieți prin teatru, dar și despre inflația de actori, subfinanțarea sectorului cultural și conflictul nestins dintre teatrele experimentale și cele istorice, dintre teatrele de proiect și cele de repertoriu.

I-a dat chip lui Charlotte, în „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman, voce Iasminei, în „Fetele Pelican”, și ne-a arătat, în cele peste 100 de roluri jucate, că cel puțin în ce privește lumea teatrului, „Aici nu-i de joacă”, după cum spune titlul unui spectacol de Catrinel Dumitrescu, în care a jucat-o pe Isabelle. Actrița Victoria Cociaș a venit la microfonul Avangardei să ne povestească despre teatrul de dinainte de 1898, când un buletin de București putea face diferența între provincie și teatrele de bulevard din capitală, despre premiile obținute în ultimii 20 de ani, dintre care cele de la Festivalul Off de la Avignon rămân printre cele mai dragi, dar și despre profilul fiecărui teatru bucureștean, care independent de formula de management și de calitatea repertoriului său, necesită finanțare urgentă. Un dialog care ne întoarce în timp, când Beate Fredanov, Ion Caramitru și Sanda Manu i-au fost profesori, când rolul de mamă a fost cel care i-a schimbat viața, când visul ei de a fi actriță, știut din primii ani de școală, a devenit o noblețe care obligă și care au făcut-o să fie actrița Victoria Cociaș, pe care astăzi publicul o asociază cu teatrul Nottara, într-o legătură de mai bine de două decenii. În interviul cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Victoria Cociaș dezvăluie teatrul subersiv și mecanismele rezistenței prin cultură din timpul comunismului decadei anilor ’80, dar și formele prin care, biografia ei, legând lumea teatrului și a filmului de lumea dragostei, prin parteneriatul, prietenia și dragostea lui Radu Gabrea, au făcut-o mai puternică, mai umană și mai creativă.

Interviul integral al episodului XXI al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, poate fi audiat integral accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=NnZcZpG3hCI

Înainte de ’89 exista supremația regiei în fața teatrului, pe care numai actorii o simțeau

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Astăzi am o bucurie: o am invitată pe actrița Victoria Cociaș! Mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Victoria Cociaș: Cu foarte mult drag! Chiar am urmărit emisiunile pe care le-ați avut aici cu invitații dvs. M-am bucurat foarte mult când am primit telefonul să vin aici, la Avangarda!

I.V.: E bucuria mea! Încerc să aduc actori reprezentativi, oameni care sunt cunoscuți și iubiți de public. Am observat și în perioada în care am fost ministrul Culturii și, în general, cunoscând bine domeniul cultural, toate sectoarele din acest domeniu, că actorii sunt cei mai iubiți de către public. De ce credeți că se întâmplă astfel?
V.C.: Actorii au reprezentativitatea. Ei sunt în față. Și dacă sunt urâți, și dacă sunt iubiți, sunt primii, adică primii în linie! Sunt văzuți, sunt cunoscuți, regizorul e în spatele spectacolului, autorul e și mai în spate, în spatele regizorului. Actorul ia și elogiile, dar și înjurăturile, dacă e cazul.

I.V.: Mai degrabă elogiile, decât injuriile. Se întâmpla lucrul acesta și înainte de Revoluție, de 1989? Actorii erau în prima linie?
V.C.: Da, da! Sigur că a fost o supremație a regiei într-o anumită perioadă, chiar începând înainte de 1989. Noi am simțit-o din interiorul profesiei: supremația regiei. Existau regizori care dădeau o linie vieții teatrale. Mari regizori! Sigur că în fața publicului tot actorii erau cei care se vedeau, dar noi, în interior, am fost cei care am simțit această supremație a regiei. A fost, încă mai e. Se resimte mai puțin, cred.

„Între anul II și IV de facultate, am devenit mamă. Era dificil să lucrezi cu mine”

I.V.: Când a fost un moment când ați știut că o să fiți sigur actriță, că nu o să puteți sigur face altceva?
V.C.: Demult, foarte demult! Încă din școala generală!

I.V.: De la școala generală, nu din facultate?
V.C.: Nu! Nu de la liceu, nu de la facultate, de la generală! Am avut o profesoară de română… Eu îl iubeam foarte mult pe Eminescu și îmi plăcea să recit poezia lui, iar ea mi-a spus atunci, căci nu știam încotro o să mă îndrept vreodată în viața mea. Profesoara mea de limbă română mi-a spus: „tu ar trebui să te faci actriță!” Și mi-a intrat în cap… la 11 ani, 12 ani, mi-a intrat în cap și nu a mai ieșit. La liceu, deși eram foarte bună la matematică și mai slabă la română, pentru că nu reușeam să rețin citate – eu trebuia să le interpretez…

I.V.: Rolurile de mai târziu…
V.C.: Da, eu nu puteam să învăț pe de rost. Și atunci, eram mai bună la matematică, pentru că eram logică. În ciuda acestor fapte, m-am îndreptat spre zona umanistă, nu spre real! Aveam 10 la matematică. Toată lumea era dezamăgită în liceu. Pe vremea aceea, după primul an, alegeam calea – spre uman sau spre real. Spre umanism sau realism – așa era atunci!

I.V.: Era chiar realismul științific… Ați știut la 10-11 ani că o să fiți actriță. Ați ajuns la UNATC și ați absolvit în 1980. La clasa lui Beate Fredanov, Sanda Manu și Ion Caramitru. Care a fost mai apropiat? Care e profesorul care v-a învățat ceva din ce este azi Victoria Cociaș?
V.C.: Toți, însă până la urmă foarte apropiată de Beate Fredanov… Ce se întâmplă, primii trei ani am fost la clasa Beate Fredanov cu asistent Ion Caramitru. Și Beate Fredanov în anul acesta a fost pensionată și nu a mai venit și ne-a preluat Sanda Manu în anul de producție, în anul IV. Am fost foarte apropiată de Beate, de doamna Fredanov, și am rămas în relații apropiate și după ce am terminat facultatea… A venit să ne vadă toată producțiile, dar ea avea probleme de sănătate. Din acest motiv a renunțat înainte de a duce clasa la bun sfârșit, probleme de vedere, în primul rând, care erau grave. Deci pot să spun că de ea am fost apropiată, dar am învățat multe și de la Caramitru, iar de la doamna Sanda Manu nu pot să spun… a fost o relație foarte încordată la început, în anul IV, când a venit prima dată la noi… Eu trăisem o experiență personală foarte specială, pentru că devenisem mamă între anul II și IV, am avut copilul chiar în timpul facultății, în septembrie, înainte să încep anul de producție…

I.V.: Ați avut curaj, ați asumat rolul de mamă!
V.C.: Da, drept pentru care la 22 de ani… cam devreme…mă transformasem foarte tare, fizic și psihic, și nu mă mai recunoșteam, nu mai știam de unde să mă iau. A fost foarte greu pentru doamna Sanda Manu să lucreze cu mine. Eram foarte sensibilă, plângeam din nimic, era o situație interesantă…

I.V.: Ați terminat în 1980. Ați mers apoi la Brașov?
V.C.: Botoșani, am luat-o de sus în jos!

I.V.: Pe urmele lui Eminescu!
V.C.: Teatrul Eminescu din Botoșani, acolo am fost repartizată. Așa era atunci, aveam repartiții… lucram pentru școlarizare. Statul a cheltuit cu noi, trebuia să ne ducem să lucrăm unde ne trimitea statul… dar nu am stat decât un an la Botoșani, pentru că aveam familia la Brașov. M-au înțeles și mi-au dat transfer la Brașov. Dar am făcut niște spectacole acolo.

I.V.: În 1987 când a fost revolta muncii, tot la Brașov, erați acolo?
V.C.: Da, eram în perioada de navetă, da, căci în 1987 m-am angajat la Nottara. Țin minte că fuseseră alegerile din noiembrie, și imediat după ele a fost revolta.

I.V.: În 15 noiembrie!
V.C.: Da.

Cariera unui actor atârna, în comunism, de un buletin de București

I.V.: Deci în 1987 a început această poveste de dragoste cu Teatrul Nottara, care durează până astăzi.
V.C.: Din fericire, da! Sigur că mai lucrez și în alte părți, dar baza e la Nottara! Am dat concurs la Nottara, a fost destul de complicat atunci… nu aveam buletin de București și nu aveam voie să intru în București, a fost un circ!

I.V.: Era și un film celebru în anii aceia!
V.C.: Exact, Buletin de București! În care joacă Catrinel cu Mircea Diaconu… Eu am trăit pe viu ce înseamnă să obții Buletin de București!

I.V.: Ce înseamnă, privind din 1987 până în 2022, pentru că și acum aveți roluri importante în repertoriu la Nottara – Iasmine în Fetele Pelican, Charlotte, după Ingrid Bergman, în Sonată de toamnă, iată câteva dintre ultimele roluri – această experiență? Ce înseamnă în biografia Victoriei Cociaș Teatrul Nottara? E o întrebare simplă și în același timp complicată.
V.C.: Eu cred că înseamnă foarte mult, pentru că, totuși, am intrat în Teatrul acesta din mare iubire pentru această instituție. Când am venit aici, am venit la recomandarea lui Dan Micu, un mare regizor, care s-a stins foarte tânăr, din păcate, după ce văzusem Karamazovii, un spectacol extraordinar, montat de Dan Micu în colaborare cu Horia Lovinescu. Făcuseră scenariul după textul original pentru spectacolul de la Nottara, cu mari actori: erau George Constantin, Ștefan Zileanu, Alexandru Repan, Dragoș Pâslaru, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu, Victor Ștrengaru…

I.V.: Unul și unu!
V.C.: Era o pleiadă de mari actori în teatrul Nottara. Am văzut spectacolul acela la festivalul de la Brașov, unde am participat și eu, luând premiul de interpretare pentru un spectacol, de Olbi, făcut la Brașov, Cine sunt eu? Îmi amintesc că așa se numea, Elisabeth era personajul meu. Karamazovii au luat marele premiu pentru spectacol. Atunci i-am cunoscut și pe Dan Micu, și pe Dragoș Pâslaru, și pe alții. Atunci a venit la mine gândul de a lucra în acest teatru și a lucra cu acești mari actori, mari regizori. Și, peste puțin timp am și venit la concurs. Sigur că m-au dat afară inițial că nu aveam buletin de București… apoi au ținut să intru în colectivul acesta, m-au chemat într-o colaborare. Apoi, în următorul an am reușit să intru, fiind foarte categoric directorul de atunci al teatrului, care a pus piciorul în prag și a spus că „vor această actriță în colectiv!” Era Ion Brad.

I.V.: Viitorul ambasador din Grecia, de la Atena!
V.C.: Chiar el. a fost director al Teatrului Nottara în perioada de dinainte de 1990, după aceea a plecat. Așa am ajuns în Teatrul Nottara. Am jucat și cu George Constantin, și cu Dragoș Pâslaru, și cu Sileanu, și cu Repan, și cu Dana Dogaru, cu Horațiu Mălăele, care fusese în Karamazovi Smerdiakov, și era genial! Genial!

I.V.: Sigur că e o întrebare care nu se pune, pentru că atunci când vine vorba de actori e greu să faci topuri, clasamente, dar care e cel mai mare actor cu care ați jucat? O scânteie de geniu pe scenă?
V.C.: Pff… Iordache!

I.V.: Ștefan Iordache!
V.C.: Da! Am jucat în Prințul Negru cu el, tot la Nottara. Și George Constantin!

I.V.: George Constantin e din generația formidabilă, de aur, cum s-a spus.
V.C.: Generația de aur, într-adevăr.

Teatrele bucureștene, tot mai aproape de o identitate neclară; tânăra generație, tot mai diferită ca stil

I.V.: Dacă ar fi să caracterizați profilul teatrului Nottara, față de celelalte teatre bucureștene. Față de Bulandra, de pildă, față de Teatrul de Comedie sau Teatrul Mic… Teatre importante, care au avut momentele lor de glorie… ce ar particulariza Teatrul Nottara? Care ar fi o definiție particulară a lui față de celelalte teatre bucureștene?
V.C.: În acest moment cred că toate teatrele bucureștene sunt cu identitatea destul de neclară. Bine, Teatrul de Comedie e teatru de comedie. Te duci știind că urmează să vezi o comedie. Teatrul Odeon a ținut o anumită linie, la rândul lui. Bulandra mai puțin. La Bulandra au fost niște oscilații, cel puțin în ultimul timp. Iar Nottara… aici au fost mari oscilații. După ce că era un teatru de prestigiu și avea lucruri foarte interesante în repertoriu – se spune că erau și spectacole de bulevard, fiind teatru pe bulevard, am avut și texte de Jean Poiret, de Feydeau, dar, normal…

I.V.: Feydeau e foarte adorat de public.
V.C.: Și se joacă de toată lumea.

I.V.: Îl poți pune și într-o cheie foarte serioasă. Dincolo de stratul prim, sunt niște lucruri foarte interesante. Care spun despre viață, așa cum e ea.
V.C.: Cred că după Lovinescu, Crișan și Vlad Rădescu – cel care a făcut ceva, în sensul că a ridicat într-un fel sau a încercat să rămână la prestigiul care era înaintea lui – după ce a venit Mircea a scos niște spectacole și a pus în loc altele… cu mai puțină audiență decât cele de dinainte… pe urmă, după ce a venit Marinela Țepuș mai în plin, a încercat să dea o linie sălii mari și o altă linie sălii mici, pentru experimente și spectacole de teatru de autor. Sala George Constantin, Sala mică, iar Sala Mare pentru comedii și spectacole mai accesibile pentru public. Nu știu în ce măsură s-a reușit asta, sigur că depinde și de colectivul pe care îl ai. Tânăra generație are o altă abordare. E și o problemă de stil. Sunt foarte curioasă ce o să facă acum Alexandru Mâzgăreanu, pentru că el e din această generație foarte tânără, care are un alt limbaj. Și, poate că o să facă ceva. Nu poate acum, pentru că nimeni nu poate face ceva acum, cât timp nu există bani pentru producții. Nu se poate face nimic.

I.V.: E un subiect anume, vom reveni la el.
V.C.: Poate că sunt eu mai în vârstă, sau poate sunt gusturile mele… Părerea mea este că perioada de glorie a Nottara-ului a fost până în anii 90-2000, după aceea s-a mai diluat.

I.V.: Credeți că gusturile publicului se schimbă?
V.C.: S-au schimbat. Noi avem atât public în vârstă, de o anumită factură, care are nevoie și e obișnuit cu anumite spectacole, cu anumite texte, și un public tânăr pe care încercăm să îl câștigăm. E o mare bătălie acum pentru publicul tânăr, pentru că sunt apărute toate teatrele particulare, independente, care au o ofertă foarte largă, de la experiment până la spectacol pentru public de structură comercială, și atunci e foarte greu de făcut un program care să te particularizeze, așa încât să știe lumea că la tine găsește un anumit tip de spectacole. Asta a încercat și Marinela și pe asta se merge în continuare: pe încercarea de a capta cât mai mult public tânăr acum. Mai tânăr! Avem un public tradițional, dar căutăm un public mai tânăr.

I.V.: Teatrul Nottara este pe bulevard.
V.C.: O poziție extraordinară!

I.V.: S-a și inițiat în urmă cu câțiva ani un festival, Festin pe bulevard, în jurul Teatrului Nottara cu un program, dar captând și alte teatre din țară. Acesta e un avantaj sau un dezavantaj? Cum echilibrezi în repertoriu deschiderea spre bulevard cu dramaturgia înaltă din țară și din străinătate?
V.C.: Eu cred că cu cât oferi lucruri mai de calitate, autori, regizori și actori importanți, nu pierzi public, ba dimpotrivă. Cu cât te duci spre ușor, pierzi.

I.V. Deci secretul e calitatea repertoriului.
V.C.: Da, și calitatea celor care creează. Pentru că pe un text mai ușor, e mai simplu, dar un mare actor se vede în momentul în care intră în legătură cu un mare text, atunci îl vezi cât poate, cât e de bun!

Victoria Cociaș, de la rolul Mariei Callas, la actrița euroscepticismului din piesa lui Gyorgy Schwajda

I.V.: Care e marele text la care ține actrița Victoria Cociaș? Care e rolul care a reprezentat-o cel mai bine? Din cele mai mult de o sută de roluri?
V.C.: Eu am ținut foarte mult la Callas, Master Class a lui Terence McNally, făcut de Radu Gabrea la Teatrul Nottara, pe care l-am jucat în două etape. Etapa 97, când a fost premiera pe țară, și până în 2001, apoi etapa de reluare în 2013-2014, cu ultimul spectacol în grădina televiziunii! La festivalul lui Cris Simion, UNDERCLOUD, în 2017, atunci a fost ultimul spectacol cu Callas, La Divina. E un spectacol care mă reprezintă și la care m-aș întoarce oricând! Bine, au fost și altele. Țin foarte mult la un rol făcut doar la Avignon… ba l-am jucat și în țară, dar foarte puțin, la un festival la Teatrul de Comedie, iar apoi în teritoriu, la Arad, la Galați, cu care am luat în 2007 Premiul Criticii la Festivalul de la Avignon, făcut de Radu Dinulescu. Hymnus, se numea, Gyorgy Schwajda, un text din perioada comunistă din Ungaria, dar adaptat la actualitate. Era un text social. Noi vorbeam în 2007, când intrasem în NATO și în UE, deja, de euroscepticism, și de incapacitatea adaptării unor oameni la regulile clubului select în care se intra.

I.V.: Iată că se confirmă.
V.C.: Un text atât de actual și în ziua de astăzi. Am jucat cu Claudiu Bleonț și cu colegi de la Galați. Un spectacol foarte bun. Premiul Criticii, la festivalul Off de la Avignon! Era un personaj care nu se putea adapta – vorbesc de personajul meu, și al lui Claudiu la fel. Noi doi eram un cuplu inadaptat, format din inadaptabili, cărora li s-au luat copii. Chestiuni pe care le-am văzut pe urmă. Foarte bun text și foarte actual, un text social, care se putea discuta. Am fost în multe locuri din Franța și l-am jucat apoi, pentru că a fost cumpărat, și întotdeauna, după spectacol, aveam discuții cu spectatorii. În perioada în care noi eram atât de entuziaști după aderare! Radu Dinulescu a făcut spectacolul acela care se termina cu Imnul Europei!

I.V.: Festivalul de la Avignon a fost întemeiat de Jean Vilar, și a fost înființat și Teatrul Național Popular de pe urma lui, pledând pentru un acces cât mai larg al oamenilor la cultură. Vorbea despre obligația statului de a oferi oamenilor în mod gratuit acces la cultură și de a susține actul cultural. Credeți că e o idee bună sau cultura e apanajul unor elite, al unui grup restrâns de oameni? Cum ar trebui să fie?
V.C.: Hmm… Depinde, acum sigur că o anumită elită are acces la un anumit nivel cultural. Asta este, nu ai ce să faci, e vorba de cei care au un anumit apetit pentru așa ceva. Nu vorbesc de cei foarte bogați care ar avea acces. Tocmai cei care sunt foarte bogați nu cred că fac parte din elita culturală. Dar trebuie făcut tot ce se poate pentru a aduce cultura aproape de mulți oameni. E important. E important să o aduci aproape de ei pentru că face parte din umanitate și din fiecare dintre noi. Îți îmbogățește viața. Pentru că totul nu se rezumă numai la mâncare, băutură și somn. Ca să poți avea acces la anumite bucurii trebuie să fii aproape de cultură. Cultura este esențială pentru orice popor și identitatea oricărui popor. Trebuie să te duci aproape de oameni cu lucruri cât mai de calitate, și mai aproape de cât mai mulți oameni.

I.V.: România nu poate performa oricum în alte domenii, în alte teritorii, așa cum poate să o facă în domeniul culturii. E limpede.
V.C.: Suntem extrem de creativi! Creativitatea e unul dintre atuurile acestui popor. Tocmai asta trebuie exploatat. E greu, e foarte greu. Sunt ONG-uri, instituțiile culturale toate – și muzeele, și cinematografia – trebuie să meargă aproape de oameni. Se face lucrul acesta prin festivaluri, ca să se atragă cât mai multă lume. Acum am un festival care îl omagiază pe Radu Gabrea, acum, după data de 16…

I.V.: A câta ediție se desfășoară?
V.C.: Dacă e să o luăm din 2011, când a fost prima ediție… e a XI-a!

I.V.: Festivalul de Film Central-European.
V.C.: Da, CEF. Nu mai spun TM, pentru că a fost inițiat de Radu Gabrea și a avut loc la Mediaș în ultimii șase ani, l-a mutat la Timișoara, în următorii ani, și acum e în București, la MȚR, cu o ediție specială pentru omagierea lui Radu Gabrea. Vor fi trei filme, în memoria lui Radu, dar și un concurs de filme studențești, care se încheie cu un premiu, premiul Radu Gabrea.

Festivalul de Film Central-European, inițiat de Radu Gabrea: formula pentru Middle Europe, legată de idiș-ul care ne-a scos de sub stigmatul strict balcanic

I.V.: Sunt cinci ani de la moartea lui.
V.C.: Cinci ani de când Radu Gabrea nu mai e printre noi. Dar l-au început imediat, după acest eveniment, în anul următor: cum a început festivalul am oferit acest premiu memorial pentru creațiile studențești. Am avut un juriu întotdeauna și astfel am putut evalua filmele studențești.

I.V.: Care a fost ideea acestui festival atunci când a fost întemeiat?
V.C.: Erau, într-un fel, și alte vremuri. Radu a vrut să creeze o zonă de filme și creativitate din Europa Centrală. A început de la Austria, și a continuat cu Ungaria, Slovacia, Slovenia, Cehia, Polonia, România. Acestea erau țările. Era un spațiu în care fusese cândva lingua franca idiș. Idișul care lega toate aceste țări. Era exact spațiul central european. Nu e nici Est, nici Vest, ci Centrul Europei. El spunea că prea mult s-a bătut monedă pe apartenența noastră la zona balcanică. Dar am uitat complet de Transilvania care făcea parte din…

I.V.: Middle Europa!
V.C.: Exact, Middle Europa. A și existat un concept Middle Europa, trezind discuții pe aceste teme cu grupul de la Timișoara. Am mutat la Timișoara festivalul și am inclus și partea balcanică. Fiind mai în Est, într-un fel, și Sud Est, a devenit Middle South-East, și am inclus Grecia, Serbia și Bulgaria. În momentul acesta producțiile cinematografică nu mai țin de o singură țară. Poate fi identitatea regizorului – că e român, că e bulgar, dar producțiile cinematografice acum sunt extraordinar de extinse. Sunt cel puțin două, trei țări care reușesc să procedeze astfel și să intre în conștiința publicului.

I.V.: Sunt filme care reușesc să treacă în conștiința publicului ca fiind ceea ce are capacitatea de a reuni mai multe spații.
V.C.: Sigur că sunt și producții numai românești, sau numai bulgare, sau numai maghiare, dar puține… nu mai reușesc să ajungă la oameni… mai sunt independenți frumoși, nebuni, care fac producții de film mono, dar e foarte complicat, trebuie foarte mulți bani…

I.V.: Bugete pentru producție, distribuție…
V.C.: Și post-producție, care costă foarte mult.

I.V.: Ați făcut și multe filme. Am vorbit de teatru, dar ați jucat în multe filme. L-am pomenit pe Radu Gabrea… se împlinesc cinci ani de la moartea lui, din 2017…
V.C.: Pe 20 iunie ar fi fost ziua lui de naștere, ar fi făcut 85 de ani…

I.V.: Ați jucat în regia lui, am vorbit de Maria Callas… în film, îmi amintesc rolul personajului Helga, din O poveste de dragoste, Lindenfeld… Ați și luat un premiu…
V.C.: Da, în Bulgaria, la Varna, Premiul de interpretare, la festivalul lor, numit Love Is Folly.

Radu Gabrea: întâlnirea destinală a Victoriei Cociaș cu filmul, cu dragostea și cu viața.

I.V.: Radu Gabrea e întâlnirea destinală cu filmul?
V.C.: Da, a fost întâlnirea esențială a vieții mele, și personală, și de creație. Ne-am înțeles foarte bine și am lucrat mult împreună. Am lucrat foarte mult cu Radu și îi simt lipsa foarte mult. Nu am reușit decât să încerc să continui acest festival în numele lui, cinci ani mai târziu…

I.V.: Mai mult în film, sau mai mult în teatru? Sau era o relație completă?
V.C.: Era o relație complexă. Adică, sigur că am lucrat în film și l-am ajutat, era un schimb de idei permanent între noi, și în privința filmelor pe care le făcea și în care nu jucam. Sau în privința spectacolelor pe care eu le făceam și el venea să le vadă și să îmi ofere diverse sfaturi. Ne ajutam reciproc, era din punct de vedere creativ o relație foarte frumoasă. Îi spuneam ce nu îmi place, era o discuție întotdeauna creativă. Era și un mare erudit, unul dintre puținii regizori intelectuali de film.

Victoria Cociaș: „Am avut un tip de modestie care nu se potrivește cu profesia!”

I.V.: Care e secretul unor relații de tipul ăsta atunci când partenerul de acasă îți e și partener profesional? Cum faci să reziste cât mai mult? Avem exemple… în teatru, în film… în lumea culturală în general. E ceva, e un secret?
V.C.: Sunt mult mai dese aceste relații în lumea culturală. Probabil pentru că depinde foarte mult de oamenii care sunt implicați în relația asta. Sigur că nu trebuie să încurci relația personală cu cea profesională, se spune, dar într-un fel eu am simțit în Radu un sprijin. Am fost întotdeauna destul de… nu timidă, nu aș spune astfel, dar am avut un tip de modestie care nu se potrivește cu profesia. Înțelegeți ce spun? Lucru pe care Radu l-a sesizat și aici a lucrat cu mine. A încercat să îmi insufle această importanță a mea, însă, pe care trebuie să mi-o dau în primul rând eu. Ceea ce, din structura mea, nu am știut, nu am vorbit foarte mult despre mine.

I.V.: Cel mai bun PR ni-l facem noi înșine.
V.C.: Da. E adevărat.

I.V.: E și singurul pe care îl putem controla.
V.C.: Adevărat. Din punctul acesta de vedere îi simt lipsa lui Radu foarte tare, mai ales profesional. Că nu are cine să mă împingă de la spate.

I.V.: Cum au fost acești cinci ani de după moartea lui?
V.C.: A fost foarte greu primul an. M-am ambiționat să fac festivalul acela chiar în anul în care el a murit. Am reușit în toamnă să fac festivalul pe care el l-a creat și să îl duc în continuare, și asta m-a mobilizat puțin. Pe urmă, într-adevăr, au fost și colegii mei care m-au ajutat să intru în niște spectacole, să creez. Creația m-a ajutat.

I.V.: Faptul că ați jucat tot timpul.
V.C.: Da, iar acum, joc din ce în ce mai mult. În momentul acesta am zece spectacole care rulează. Numai în stagiunea asta, și care probabil vor trece și în stagiunea următoare, pentru că sunt spectacole care aduc public.

I.V.: Spuneați că în teatru Maria Callas e rolul la care țineți cel mai mult. În film?
V.C.: În film ar fi Helga.

I.V.: Din 2014, în regia lui Radu Gabrea, O poveste de dragoste, Lindenfeld.
V.C.: Am avut fericirea să îl am partener pe Rebengiuc…

I.V.: Care încă joacă. A avut premiera la Bulandra, recent, un rol extraordinar…
V.C.: E un actor colosal și un partener fantastic. Am avut o comunicare extraordinară pe platou, și bănuiesc că așa este și la scenă, acolo unde nu am avut ocazia să lucrez cu el.

I.V.: Cum credeți că sunt actorii români față de alți actori din țări din Uniunea Europeană?
V.C.: Cred că sunt foarte buni. Chiar din toate generațiile. Sunt foarte buni actori. Unii sunt mai pregătiți în afară, din punct de vedere tehnic, decât suntem noi. Mișcare, vorbire, cântare… adică sunt calități care trebuie cultivate prin muncă. Se muncește poate mai mult. Dar din punctul de vedere al creativității, actorul român e cel mai bun.

I.V.: Un talent manifest.
V.C.: Și o anumită creativitate spirituală, care nu ține de nimic. Ține de gena națională, cred.

Replica preferată, din cele peste 100 de roluri de teatru și film: „Să simți realitatea e un talent!”

I.V.: Aveți o replică favorită dintr-o piesă sau dintr-un scenariu de film?
V.C.: Uite că trebuie să mă gândesc acum. Mă gândesc la cele mai recente… pentru că piesele acestea sunt copiii cei mai noi de care trebuie să ai grijă.

I.V.: Piesele de la Nottara.
V.C.: Da, mă gândeam la…

I.V.: Sonata de toamnă a lui Bergman?
V.C.: Da, e și teatru-film. Un scenariu de film, jucat la teatru. Are o replică: „să simți realitatea e un talent!” Și multor oameni le lipsește acest talent. Dar poate că e mai bine așa. Asta e o replică interesantă, foarte bună, din Bergman.

I.V.: Am vorbit mai devreme despre subfinanțarea instituțiilor de teatru care sunt gestionate de Primăria Generală a Capitalei.
V.C.: Nu știu în țară care e situația.

Teatrele de proiect vs. teatrele istorice. Independenți vs. operatori culturali de stat: o tensiune ireconciliabilă?

I.V.: E un an foarte rău pentru teatrele bucureștene. Cu bugete care au fost reduse considerabil. Noi oricum venim după pandemie, ceea ce a creat o problemă suplimentară în relația cu publicul. Trebuie readus publicul sau recâștigat un public. Discuția se poartă de cele mai multe ori doar la suprafață și vizează niște nume, niște oameni… noi avem acest talent de a personaliza, de a discuta totul nominal. Care credeți că sunt problemele reale ale teatrelor bucureștene? Nu vorbim numai despre Nottara, pentru că este un teatru dintre cele multe, reprezentative.
V.C.: Vorbim despre teatrele de repertoriu, teatrele istorice, să le numim astfel. Pentru că sunt și alte centre culturale care sunt teatre de proiect, care nu au actori angajați, au doar personal tehnic și administrativ. Și care în ultimii ani au apărut tot mai multe, unele foarte bune, cu proiecte competitive. Sunt teatre de proiect, dar noi acum discutăm de teatrele istorice. Sunt, într-adevăr, mai probleme, pentru că sunt aparate destul de mari, stufoase. În general, probabil că față de teatrele independente, care au câțiva angajați, și-atunci supraviețuiesc destul de greu; pentru biletele de teatru au un anumit preț, în vreme ce teatrele subvenționate, care aparțin de primărie, au prețuri mai mici. Deci de aici plecăm. Biletul, nici la teatrele independente, nici la teatrele de stat, nu pot acoperi costurile unui teatru. E clar din acest punct de vedere.

I.V.: Fără subvenție e imposibil.
V.C.: Fără subvenție nu se poate trăi. Și-atunci sigur că se spune că sunt sume foarte mari pentru salarii. Teatrele au niște aparate destul de mari și din cauza asta nu mai sunt bani pentru producții, și din momentul acesta, crescând costul la utilități, energie, gaz și altele de tipul acesta, ajungem la sume de trei ori mai mari decât erau înainte. Dar să nu dai niciun ban, dar niciun ban pentru producții, este aberant. E aberant pentru că sigur, noi jucăm ce am făcut până acum, dar cât timp o să jucăm ce am făcut până acum? Unde e creativitatea? Publicul vrea lucruri noi și tu vrei și simți nevoia să faci altceva, să creezi, pentru că e o profesie de creație.

I.V.: Nu ești prestator de servicii.
V.C.: Să faci același lucru, la infinit. Nu se poate. Este realmente aberant și sper că la sfârșitul acestui an se va termina acest lucru. Înțeleg și sper că a fost ceva de moment, că nu are bani Primăria, chiar dacă nu pot să înțeleg de ce și ce se întâmplă cu banii contribuabililor. Nu e treaba noastră, dar totuși…

I.V.: Primăria are fonduri. Problema, ca la orice instituție, că e Primăria Generală, care are totuși un buget consistent, pentru că vorbim de capitală, sau oricare alta, e unde duci banii. Și într-un minister, și într-un guvern, te întrebi care sunt prioritățile? Din păcate, ceea ce vedem anul acesta, e că domeniul Cultural – indiferent că discutăm despre muzee, teatre etc. – e periferic. Abordarea față de domeniu – aceasta e problema, nu a fondurilor. Nu că nu are bani, ci că nu are bani pentru cultură. Asta e, de fapt, explicația. Din bugetul mare, se alocă felii, ca-ntr-un meniu.
V.C.: Și nu s-au prevăzut bani pentru acest domeniu.

I.V.: În condițiile în care, oricum, fondurile erau insuficiente pentru cultură. Acest nimic nu s-a suplimentat, ba chiar s-a tăiat din el.
V.C.: Cred că s-a și tăiat, pentru înainte mai aveam posibilități. Nu se dădea cât cereai, dar se dădea ceva… trei sferturi, jumate din cât cereai, dar chiar nimic pentru producții? Specificat, lucrul acesta, atenție. Nu înțeleg!

I.V.: Discuția aceasta, între teatrele așa-zicând de stat și cele independente, despre care am vorbit, indică o anumită tensiune.
V.C.: Ea chiar există.

O inflație despre care nu vorbește nimeni: universitățile de profil produc prea mulți absolvenți de teatru

I.V.: Cum credeți că s-ar putea diminua această tensiune? Cunoașteți bine fenomenul. Sigur că în fiecare an, absolvenți de facultăți de profil sunt foarte mulți, mult mai mulți decât cei care pot fi angajați. Cum gestionăm? Nu e o soluție magică pentru așa ceva.
V.C.: Nu toți pot fi actori. Nu toți. Ce se întâmplă? E o inflație. Sunt prea mulți pentru cât poate absorbi publicul acestei țări. Sunt mult prea mulți. Școlile, în primul rând, nu trebuie să mai scoată atât de mulți. Ce să zic? În ’80, când am absolvit eu, am avut șase colege, incluzându-mă pe mine, în acest număr. Șase actrițe, în toată țara. Și treisprezece actori. Aproape douăzeci în total, pe toată țara, că era doar facultatea din București, UNATC-ul de acum e facultatea de atunci. Care era în sediul în care este acum Bulandra, la Izvor.

I.V.: Douăzeci de studenți într-un an.
V.C.: Și aveam tot atât de mulți profesori atunci câți sunt și acum, pentru că învățământul acesta pentru abilități, cum este și în cazul nostru Actoria, cum este și Conservatorul, deci sectorul vocațional, presupune că nu poți să lucrezi cu 40. Dacă lucrezi cu 40 nu lucrezi bine cu niciunul, nu se poate!

I.V.: Când ați dat examen care a fost concurența? Câți candidați pe loc?
V.C.: Eram 200 pe loc.

I.V.: 200 pe loc!
V.C.: După proba eliminatorie.

I.V.: Deci la proba eliminatorie erați mai mulți! 200 la probele finale.
V.C.: 200 pe loc la probele finale. Aveau de evaluat enorm. Pe vremea aceea era rector Mircea Drăgan, regizorul de film, dar șeful catedrei de Actorie era Cotescu. Octavian Cotescu.

I.V.: 200 pe un loc, așadar. Ce sentiment aveai când te duceai și știai cât era concurența?
V.C.: Era o nenorocire. Eu nici acum nu realizez cum am intrat atunci. După două săptămâni au dat rezultatele…

I.V.: Rolurile de mai târziu explică rezultatul admiterii de atunci.
V.C.: Nu mai țin minte nimic din examen, aproape. Știu că mi s-a făcut foarte sete și a venit domnul Cotescu și mi-a dat niște apă, probabil mi se uscase gura și au văzut ei, au observat ei, că mi-au adus un pahar cu apă.

I.V.: Vă amintiți ce ați recitat?
V.C.: Am avut Sorescu, în repertoriu…

I.V.: Era în vogă în anii aceia, deși e mare scriitor și azi…
V.C.: Și țin minte că am avut și Mănăstirea Argeș, poezia populară…

I.V.: Deci opțiuni de literatură română.
V.C.: Da, dar spuneam foarte bine Sorescu…

I.V.: Vă mai amintiți ce, din Sorescu?
V.C.: Unde plecăm de acasă, cred că a fost una, dar nu mai țin minte. Eram foarte determinată să fac profesia asta. Părinții mei nu au fost foarte fericiți cu această opțiune.

I.V.: Ce ar fi vrut să faceți?
V.C.: Ar fi vrut să devin avocat sau doctor, cum vor toți părinții care se gândesc la viitor. Și-au dat seama însă că pentru medicină nu învățasem, dar s-au gândit că poate, poate… Nu își dădeau ei seama cât trebuia să te pregătești, era o concurență extraordinară. Și mi-a zis mama, „dacă nu iei proba eliminatorie, du-ți dosarul în altă parte”.

I.V.: Iar la proba eliminatorie, spre nefericirea lor…
V.C.: Am reușit! A fost așteptarea de două săptămâni…

„Șopârle textuale” cu care s-a produs rezistența prin cultură în comunismul anilor ’80. Cum au fost jucat proletar Burghezul gentilom?

I.V.: Cu emoții teribile. Era o perioadă – anii grei ai comunismului, delirul lui Ceaușescu era la paroxism, iar după niște ani de liberalizare și în domeniul cultural, până prin anii ’70, chiar spre sfârșitul anilor’80, s-au publicat cărți, oamenii mergeau la teatru, începuse să fie o emulație în lumea culturală. În anii ’80 mai dificil – era cenzura, care conta în cultură, inclusiv în teatre. Cenzorul era fundamental, el era directorul, de fapt, al teatrului. Dar, era fenomenul rezistenței prin cultură, un fenomen real, pentru că era o evadare a oamenilor din ciclul vieții de zi cu zi.
V.C.: Asta și încă ceva: se crease un limbaj. Subtextual! Existau așa-zisele „șopârle”. Nu ați apucat, erați foarte tânăr.

I.V.: Ascultam Europa liberă de mic…
V.C.: Exista un limbaj subtextual și erau semne teatrale care se creaseră special pentru acea perioadă. Era un debușeu extraordinar pentru spectatori, care înțelegeau. Noi reușeam să trecem de cenzură multe lucruri subversive. Se crease un anumit tip de limbaj teatral.

I.V.: Și în literatură era un fenomen identic. Marii scriitori reușeau să producă multe cărți, în tiraje extraordinare, apelând la un limbaj esopic, paralel cumva.
V.C.: S-a întâmplat și în cinematografie treaba asta, și era o supapă pentru public. Ne-am bucurat și noi, s-a bucurat și publicul.

I.V.: V-a șocat, în sensul pozitiv, că a fost posibil să apară în film așa ceva? Dați-mi exemple de momente de curaj din film, care au rămas în epocă, în anii ’80.
V.C.: Filmele lui Danieluc fac parte din perioada pe care o cunosc eu.

I.V.: Iacob?
V.C.: Și Iacob, și cel cu Tora Vasilescu și cu el…. Filmele lui Alexandru Tatos, nu mai vorbesc de reconstituirea lui Pintilie, în care era clar acest limbaj paralel, acest limbaj incisiv.

I.V.: Ele nu sunt filme datate, sunt filme care trec peste epocă.
V.C.: Și în spectacole, țin minte că ultimul spectacol pe care l-am jucat în 1989, înainte de Revoluție, de 21-22 decembrie, a fost Burghezul gentilom, de Molière, cu George Constantin în rolul principal, care era aproape îmbrăcat ca Ceaușescu. Avea gesture, avea șapca aceea, făcea gesturi…

I.V.: Proletare.
V.C.: Da, el era burghezul gentilom, cu copiii, fata, băiatul, dar foarte actualizat.

I.V.: O lectură alegorică.
V.C.: O lectură alegorică a lui Molière, într-adevăr. A fost ultimul spectacol pe care l-am jucat înainte de 22 și primul reluat. Venea lumea pentru că nu mai aduceau flori – veneau să se bucure de spectacolul acela și imediat după, în 90, ne aduceau portocale, pachete cu mâncare, nu flori! Nu flori! Nu mai veneau flori la spectacole, veneau produse, adică ce n-a fost!

I.V.: Cu trupa aveați turnee…
V.C.: Multe. Destul de multe, și cu Nottara, dar cu Brașovul aveam de trei ori pe săptămână deplasări: Făgăraș, Rupea, Predeal, Tușnad.

I.V.: Mergeați și în sate?
V.C.: Veneția de sus, Veneția de jos… ha! Și în sate, Feldioara, de pildă.

„Un public virgin”: niciun spectator nu mai fusese vreodată la teatru

I.V.: Acesta e un lucru extraordinar, apropo de Jean Vilar, și de teza teatrului popular! Care e cea mai emoționantă întâlnire cu publicul, cel mai emoționant moment?
V.C.: Am avut la Avignon, nu pot să nu spun, pentru că mă oprea lumea pe stradă și oamenii veneau, mă luau în brațe și plângeau, pentru că am avut niște roluri foarte frumoase acolo…. în șapte-opt ani, cât am mers în fiecare vară, în iunie, când aveam stagiune la Avignon. Jucam acolo… și asta într-adevăr a fost experiența unor întâlniri emoționante. Îmi amintesc, apropo de cultura aproape de oameni, de un spectacol pe care l-am jucat la Brașov, unde am avut în sală tineri de la școli profesionale, care nu mai fuseseră niciodată la teatru. Și nu fuseseră aduși într-o sală normală, italiană, cu publicul aici și actorii pe scenă, deci într-un fel feriți… era o sală-studio, în care eu intram printre ei, în spectacol, cu lumina pe mine, și vorbeam cu ei… a fost ceva… unii s-au speriat atât de tare… au avut reacții total aberante… unii izbucneau în râs, unii se fereau… și încet-încet, intram încet-încet și vorbeam cu ei… lent, au fost captați de ce se întâmpla… a fost o întâlnire cu un spectator virgin, care nu călcase niciodată într-o sală, și tânăr. Erau prima oară la teatru. A fost ca un fir electric care a trecut printre ei în acel moment!

I.V.: E un exemplu aparte, într-adevăr.
V.C.: E dificil când ai doar oameni care calcă pentru prima oară într-un teatru, și eu cred că am câștigat publicul acela atunci…

Personaje scăpate de-a lungul timpului: „trebuie să joc pentru vârsta mea!”

I.V.: E vreun rol pe care ați fi vrut să îl jucați și nu l-ați jucat încă?
V.C.: Sunt personaje pe care le-am scăpat de-a lungul timpului, la care nu mă mai pot întoarce la vârsta mea. Acum trebuie să joc pentru vârsta mea, nu mă mai pot întoarce la Nora, de exemplu. Am visat să fac Nora când eram mai tânără, și nu am reușit, dar uite că joc în Casa de Păpuși, partea a II-a, dar Oana Pellea e Nora, eu sunt Anne-Marie, eu sunt un personaj excepțional. Sigur că au fost multe, dar important e că am jucat mult și am jucat și marele repertoriu. Am făcut și Nina Zarecinaia, din Cehov, am avut posibilitatea aceasta; am făcut și personajul Rosalind, din Cum vă place? Vorbesc de marele reprtoriu, am făcut Anca din Năpasta, am făcut Caragiale și comedii, și Noaptea furtunoasă… Am avut parte de marele repertoriu.

Ion Zamfirescu despre Victoria Cociaș: „Extraordinar! Cum găsim o mare tragediană, cum o trimitem în capătul țării!”

I.V.: E ceva din cariera dvs. când ați fi putut face altfel? Ceva ce regretați azi?
V.C.: Nu! Nu regret absolut nimic! Nu regret nici că am venit la Nottara, nici că am fost la Brașov. Botoșani a fost o experiență extraordinară, am avut trei roluri acolo. Țin minte că profesorul Zamfirescu, când m-a găsit acolo, pentru că au venit la un festival cei de la București, cu Valentin Silvestru, cu profesorul Zamfirescu, profesor de istoria teatrului…

I.V.: Ion Zamfirescu, nume uriaș!
V.C.: Da, și care m-a văzut acolo într-un rol, și mi-au și dat premiu de interpretare atunci, în 1981, cred…

I.V.: Are o istorie a teatrului!
V.C.: A fost primul meu premiu de interpretare, pentru primul rol… erau la festival și țin minte că ne-am întâlnit după spectacol, iar profesorul Zamfirescu mi-a zis: „Extraordinar! Cum găsim o mare tragediană, cum o trimitem în capătul țării!” Era un rol de tragedie acela. Și eu am iubit tragedia, mai ales în tinerețe, și până la urmă, spre final, am avut parte numai de comedie.

I.V.: E mai bine să avem parte de comedie decât de tragedie.
V.C.: Da, deși aveam apetit pentru tragedie; eu credeam despre mine lucrul acesta, dar a fost și confirmat de un mare profesor, căci m-a văzut în Demiurgul lui Voiculescu. Jucam Mama, din Demiurgul. Și el a spus asta, „o mare tragediană”… mi-a intrat în cap treaba asta, în prima perioadă a carierei.

Despre potențialul terapeutic al teatrului: „am trăit atât de multe vieți!”

I.V.: Dacă ar fi să încercați o definiție pentru cei care ne urmăresc, a teatrului – ce înseamnă teatrul în viața noastră, care ar fi aceea?
V.C.: Bucuria jocului și bucuria de a trăi. Dedublarea și încercarea de a nu ne lua foarte tare în serios, pentru că există cine să aibă grijă de viața noastră. Cred că teatrul îți dă foarte multe repere și sfătuiesc pe foarte multă lume să facă teatru măcar ca terapie. Pentru că eu am trăit atât de multe vieți și cred că asta m-a îmbogățit extraordinar de mult. Să încerc să gândesc altfel decât sunt eu. Și să încerc să fiu altcineva. Asta te poate îmbogăți foarte mult. Sunt convinsă că cei din sală, odată ce văd un spectacol bun și trăiesc odată cu personajele de pe scenă, și ei se transformă. Au ocazia să trăiască o altă viață.

I.V.: Mulțumesc mult pentru această discuție și vă doresc în continuare să trăiți cât mai multe vieți pe scena Teatrului Nottara și pe alte scene ale țării. Mulțumesc mult pentru această întâlnire!
V.C.: Mulțumesc și eu!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Holograf și Direcția 5, super-spectacol la Festivalul Peștera – Padina din Bucegi!

Publicat

pe

În inima Munților Bucegi, în perimetrul intitulat Piciorul Babelor, din stațiunea de interes național Peștera-Padina, s-a consumat încă o ediție de excepție a Festivalului Peștera-Padina. De la an la an, manifestarea cultural-artistică realizată de Consiliul Județean Dâmbovița și Centrul Județean de Cultură este tot mai amplă, mai impresionantă și, ce este important, adună din ce în ce mai mulți turiști, iubitori de munte și de muzică deopotrivă.

Ieri după-amiază, pe scena amenajată în imediata apropiere a stației de telecabină Peștera-Babele, în prezența a peste 2.000 de spectatori, au evoluat într-un spectacol de zile mari renumitele formații Direcția 5 și Holograf. Vremea a fost prielnică. Chiar dacă cerul a fost acoperit de nori și o ploaie incertă prevestea clar că vremea se schimbă concertul a mers mai departe. Muzica de calitate a îmbrățișat parcă liniștea grea a munților. Pe parcursul a aproximativ trei ore, toți cei prezenți au fost conectați la emoționantele și tulburătoarele versuri și ritmuri ale celor două grupuri care au făcut istorie muzicală în România și au încântat atât de multe generații.

Un om al muntelui, văzând valul de spectatori adunat în fața scenei, a spus, impresionat, că niciodată nu s-a strâns atâta suflare de oameni în această zonă, fapt ce dovedește că turismul montan dâmbovițean, sprijinit de astfel de evenimente artistice, a luat amploare.

De menționat faptul că desfășurarea evenimentului a fost supravegheat îndeaproape, urmărită pentru a nu apărea sincope organizaționale pe parcursul celor trei zile, de managerul Centrului Județean de Cultură Dâmbovița – maestrul Florin Georgescu.

Pentru a da un impuls și a demonstra că sprijină necondiționat dezvoltarea turismului dâmbovițean, dezvoltarea stațiunii Peștera-Padina și, nu în ultimul rând, cultura și manifestările artistice a venit și președintele Consiliului Județean Dâmbovița – Corneliu Ștefan. Șeful administrației județene a fost însoțit de vicepreședinții Luciana Cristea și Antonel Jîjîie, de secretarul Dănuț Popa și de administratorul public Cristian Avanu. Au fost prezenți la concertul trupelor Direcția 5 și Holograf și deputații Carmen Holban, Ionuț Vulpescu și Marian Țachianu.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Radu Popa, deputat: Ion Stan a ars și s-a consumat pentru România

Publicat

pe

Ion Stan a fost unul dintre cei mai valoroși politicieni români de după 1989. Un om dedicat țării, un patriot, un creștin ortodox autentic. Un ctitor de biserici, un frate al slujitorilor lui Dumnezeu. De mulți înțeles și prețuit, dar uitat și sfidat de alții. După cum a scris pe pagina sa de Facebook deputatul Radu Popa, viața lui Ion Stan a fost un jurământ de loialitate. Pentru România a ars și s-a consumat.

Dacă citești și recitești cartea pe care a scris-o , „Idealuri Social-Democrate versus Trădare Națională”, de fapt o culegere a declarațiilor sale politice, a interpelărilor sale juste și demne, plus un rezumat al coșmarului prin care a trecut, constați că fostul și regretatul președinte și secretar al Comisiei Parlamentare de Control SRI a avut un curaj ieșit din comun. S-a luat la trântă cu puterile acestei lumi, cu cei care te pot strivi fără milă prin „n” metode, dacă le-ai atins interesele.

Și așa s-a întâmplat. Când a fost vorba să fie pus la zid, nu s-a mai ținut cont de valoarea sa, de dragostea pentru țară și popor, de ceea ce făcuse bun pentru România, de ceea ce mai putea să ofere. A fost executat fără milă. Batjocorit în piața publică, în lumina reflectoarelor și a camerelor de luat vederi. Probabil, așa a sunat ordinul. Să fie ras cu totul. A fost dat ca exemplu. Când un om, un politician de talia sa, de forța sa, este pus la pământ, fără milă, de sistem, cine mai are curajul să miște în front?

A spus Radu Popa, în ziua de 13 august 2022, când marele dispărut ar fi împlinit 67 de ani dacă nu se întâmpla ciudatul eveniment de la mare, despre care nu se știe prea multe și unora chiar le este frică să mai vorbească acum, că Ion Stan a înfășurat patriotismul în suflet și așa a trăit, cu un crez sudat de speranță.

„A fost un patriot autentic și un suporter necondiționat al idealurilor naționale. A iubit democrația și a asumat valorile ei chiar și atunci când a înțeles că prețul libertății este libertatea însăși.

Luna asta se împlinesc patru ani de la moartea sa prematură. A trăit prea puțin pentru cât avea de oferit. Chiar și așa, ne-au rămas de la el exemplul unui patriotism care a excedat propria ființă și lupta pentru idealurile stângii în vremuri în care social-democrația trăia din gesturi simbolice.

Astăzi, când am fi putut râde împreună sub merii generoși din curtea lui, ne amintim de plecarea lui cu tristețe. Ar fi împlinit 67 de ani, însă unii au avut alte planuri cu el. La fel cum au avut cu Victor Sanda și cu Jean Marinescu. Pentru toți trei, aceiași figură de tablă, cu rânjet dictatorial și schimonosit, a lucrat cavernos și șobolănește. L-au ajutat și tovarășii lui de cauză anti-națională.

Trădarea își găsește mereu loc lângă disperare. Așa se construiește lagărul libertăților, cel care înghite patrioți, idei bune și, în final, șansele unei societăți. În astfel de momente, când ar fi nevoie să gândim un proiect pentru România, constatăm cât de mult ne lipsesc oamenii de respirație patriotică, iar cei pe care îi avem nu reușim să-i coagulăm și de pe umerii lor să vedem viitorul.

Până atunci, să nu uitați că Ion Stan, unul dintre ei, astăzi ar fi împlinit 67 de ani. Dumnezeu să-l ierte și pe el, dar și pe unii dintre noi”, este mesajul postat de Radu Popa.

Câteva gânduri de aducere aminte despre deputatul PSD Ion Stan, a pus pe pagina sa de Facebook și Luisa Bărboiu, primarul comunei Nucet. Se știe deputatul Ion Stan, fiu al acestei localități, este cel care a contribuit decisiv la transformarea din ruină a mănăstirii Nucet în bijuteria care este astăzi.

„13 August 1955! Venea pe lume fiul lui Marin și Margareta Stan, Ion Stan, copilul despre care nimeni nu ar fi intuit la acea vreme că va deveni omul politic, marele patriot Ion Stan! Cu multă muncă, dar și trudă din partea familiei, avea să-și perfecteze studiile economice dar și politice, devenind prefect al județului Dâmbovița, deputat în Parlamentul României, președintele Comisiei SRI pentru o perioadă mare de timp! Și-a lăsat amprenta în țară, în județ, în satul natal! Nu cred că a mai fost o manifestare de mai mare anvergură, decât cea când a organizat resfințirea Sfintei Mănăstiri Nucet în prezența Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și a tuturor mitropoliților Țării Românești! Pentru toate acestea și multe altele, azi, când ar fi împlinit 67 de ani, recunoștință și odihnă veșnică, domnule președinte”.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT