Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitată: Manuela Cernat

NĂSCUTĂ LA PARIS, ÎNTOARSĂ ÎN ROMÂNIA: UNA DINTRE DOAMNELE CRITICII DE FILM ȘI ARTEI CINEMATOGRAFICE ROMÂNEȘTI, DESPRE ÎNTÂLNIRILE DESTINALE CU INDIRA GANDHI, FEDERICO FELLINI ȘI LUCHINO VISCONTI. POVEȘTI DIN LUMEA FILMULUI DIN ANII OPRESIUNII COMUNISTE ȘI AI DEMOCRAȚIEI VULNERABILE. INVITATĂ: MANUELA CERNAT

Publicat

pe

S-a născut la Paris, dar are rădăcini în cele mai vechi familii nobiliare moldave. Este una dintre doamnele de aur din spatele cinematografiei istorice românești, dar a avut o viață de film. A scris despre Jean-Luc Godard, analizând îndeaproape în preajma anului de foc al Europei, 1968, cinematografia contestării. Devine unul dintre profesorii dragi ai studenților de la UNATC, pregătind până astăzi generații în arta teatrală și cinematografică. Manuela Cernat este o figură emblematică a spațiului cultural românesc care, în premieră, mărturisește la microfonul Avangardei, într-un dialog inedit cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce cariera ei a fost mult mai cunoscută și apreciată internațional decât național.

Episodul XXIV al podcast-ului Avangarda intră în culisele vieții Manuelei Cernat: întâlnirile ei destinale cu Indira Gandhi, Federico Fellini, Luchino Visconti, dar și amintirile de familie, care nu sunt departe de diplomația românească născută la Paris în preajma lui De Gaulle și memoriile anilor de libertate mascată și cenzură din timpul opresiunii comuniste, fac deliciul acestei emisiuni. Timp de mai bine de oră, Manuela Cernat și Ionuț Vulpescu vorbesc despre filmele care au creat (anti)tradiție în cinematografia românească dar și despre o societate decadentă, ale cărei remedii culturale sunt tot mai compromise de factorul politic și tot mai susținute, altruist, de apostolii artei secolului trecut și ai momentului prezent.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=W10QzARS14o

Dacă astăzi, Cultura e o Cenușăreasă, e și pentru că Petre Roman a dat tonul acestei mișcări în 1990: „Cinematografia română trebuie făcută țăndări, dar în așa fel încât aceste țăndări să nu mai poată fi reasamblate vreodată.”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi, un invitat special. Mă bucur că am onoarea, în această duminică, stă stau de vorba cu doamna profesoară Manuela Cernat! Doamna profesoară, apreciez că ați acceptat invitația.
Manuela Cernat: Mă bucur, Ionuț! Îți urmăresc podcast-urile! Sunt foarte variate și foarte vii, iar oamenii pe care îi chemi au foarte multe de spus, mai ales pentru tinerele generații, iar asta este extraordinar de interesant, mai ales în ziua de astăzi, când informația este puțin difuză, modele au început să dispară, din păcate, pentru că timpul nu cruță și, iată, e o generație plină de mari actori care s-au dus sau stă să plece la Dumnezeu, de mari scriitori, de mari eseiști… E o șansă ca prin aceste emisiuni ale tale, prin aceste dialoguri, să le poți păstra imaginea, glasul și inteligența pentru viitor.

I.V.: Dumnezeu mi-a dat șansa unor întâlniri memorabile și cred că trebuie să întorc ceva din această șansă. Așa am simțit în această perioadă, să fac acest podcast, mai cu seamă că dezbaterea culturală în România lipsește, în ultima vreme.
M.C.: Eu cred că marea ta șansă este familia din care provii, pentru că ești fiu și nepot de slujitor al Domnului. Ai urmat la rândul tău teologie și asta te-a încărcat cu multă tradiție, multă istorie, pe care iată, încerci să o transmiți mai departe.

I.V.: Noi ne știm de ceva vreme!
M.C.: Cam de multișor, da!

I.V.: Va fi ușor, având un podcast foarte autentic, foarte natural. O să continuăm discuțiile pe care noi le-am avut în timp.
M.C.: Cu multe repere, unul dintre ele, dintre cele importante, prea scurta ta prezență în Guvern, ca ministru al Culturii.

I.V.: E o boală care trece repede, eu m-am îmbolnăvit de două ori.
M.C.: Știu, dar ai fost unul dintre foarte puținii miniștri ai Culturii care, după ce ai plecat din acea funcție, ai fost foarte lăudat de toată lumea. E o performanță rară, pentru că, de obicei, în ministerul Culturii se trage cu tunul, cu bazuca.

I.V.: Important e să nu se tragă în Cultură. Dincolo de persoana care ocupă funcția de ministru. Noi personalizăm foarte mult. Și sigur că rolul unui ministru e foarte important. Dar cred că importantă e atitudinea Guvernului sau a statului față de acest domeniu. Din păcate, nu aș putea spune că ultimii ani strălucesc prin atenție. În general, Cultura rămâne Cenușăreasa. Dacă e să joace un rol, nu a găsit altul mai bun, încă.
M.C.: Să știi că eu cred că a început această foarte neplăcută situație imediat după 1990. Unul dintre cei care a dat semnalul, și îmi pare foarte rău să o spun, a fost Petre Roman. În 20 ianuarie 1990, el a avut o întâlnire cu Comitetul Provizoriu al Cinematografiei, din care făceau parte Dan Pița, Stere Gulea, Daneliuc…

I.V.: Nume importante…
M.C.: Floarea generației anilor 1970, care avea și o aură de disidență prin cultură sau de rezistență prin cultură. S-a întâlnit cu ei în 20 ianuarie 1990. Eugenia Vodă a asistat la convorbire și a transcris-o a doua zi în România Literară. Este un document cel din care citez acum. Ce a spus atunci Petre Roman la acea întâlnire? „Cinematografia română trebuie făcută țăndări, dar în așa fel încât aceste țăndări să nu mai poată fi reasamblate vreodată”.

I.V.: Aceasta tabula rasa asupra economiei s-a extins și asupra cinematografiei.
M.C.: Aș spune că a început cu cinematografia și de aici s-a dus ca un tăvălug spre întreaga industrie.

I.V.: Deși primul ministru al Culturii de după Revoluție a fost un intelectual strălucit, Andrei Pleșu, care era în guvern la acel moment.
M.C.: Doar că nu putea să îl tragă de mânecă atunci pe primul ministru.

I.V.: Ați și fost colegă la Institutul de Teoria Artei cu Andrei Pleșu!
M.C.: Da, la Istoria Artei. Și cu Răzvan Theodorescu!

I.V.: Cei doi miniștri ai Culturii de mai târziu!
M.C.: Da! Ei au fost prezențe benefice, ctitori, pentru că au patronat restaurarea unor monumente importante, au sprijinit lansarea de noi reviste culturale. Deci prezența lor a fost foarte, foarte benefică.

România bazinelor olimpice prefăcute în săli de Bingo: testul unei mentalități. Manuela Cernat: „comunismul a stins obligativitatea de a da societății înapoi o parte din ceea ce ți-a dat”

I.V.: Dacă v-aș prezenta, și aș face-o foarte oficial, mi-ar lua câteva minute să vorbesc despre activitatea dvs. didactică, științifică, de profesor, de autor de studii, de cărți, prezența în numeroase jurii naționale și mai cu seamă internaționale, iar acest lucru este foarte important. Dacă v-ați caracteriza chiar dvs., dacă am sintetiza această biografie, care ar fi elementele cele mai importante? Manuela Cernat văzută de ea însăși?
M.C.: Nu pot să nu mă raportez la caracterizarea pe care și-a făcut-o zilele trecute minunatul înotător David Popovici, care este nu numai un sportiv desăvârșit, dar este o minte strălucită, un suflet de o mare generozitate, o inteligență și o maturitate care îmi dă speranțe pentru noua generație și pentru viitorul României. Apropo de asta, pentru că imediat după performanța lui fenomenală, toată lumea a început să plângă cu lacrimi de crocodili: „de ce nu avem noi bazine?” Și eu mi-am adus aminte, asta apropo de mentalitate, că în 1990, Bazinul Olimpic de la Mamaia, de lângă Hotel Parc, a fost privatizat, cumpărat, de un foarte mare sportiv al României, un sportiv cu medalii olimpice, Stângă. Și ce a făcut domnul Stângă, super medaliat și cunoscut pe planetă? A transformat Bazinul Olimpic în sală de Bingo.

I.V.: Vorbiți de Vasile Stângă, fostul handbalist al Stelei București.
M.C.: Exact! Pentru mine, faptul că un mare sportiv a putut să dea această lovitură Constanței și sportului a fost un semnal că noi plecăm greșit din comunism și ne îndreptăm spre ceva cumplit.

I.V.: Iată că avem două exemple. Cel pe care l-ați dat mai devreme, cu întâlnirea aceea cu marii regizori, și acest episod. Deci lumea culturală și lumea sportivă, unde România putea și poate să fie prezentă în lume, nu în lumea mică, ci în lumea mare. Aici, desigur că e importantă performanța lui David Popovici, absolut senzațională. Noi am mai avut însă o campioană, Diana Mocanu, lumea a uitat de ea. Și o vreme a fost aceeași efuziune și aceeași emoție.
M.C.: După care s-a stins!

I.V.: Bazine tot atâtea sunt, sportivi, tot atâția sunt, noi tot atât de lipsiți de fair-play suntem… Încă o dată, vorbim de performanțe individuale. Eu cred că e ceva neregulă cu noi. Cu noi ca întreg, cu noi ca echipă. Din când în când, așa cum a fost și Simona Halep, putem da exemplu de voci culturale, sau din sport. Dar lucrurile acestea nu spun neapărat ceva despre o națiune, ci despre performanța individuală a celor care, sigur, sunt născuți aici, crescuți aici.
M.C.: Ionuț, discuția e mult mai complicată, pentru că sursa acestor disfuncționalități o găsim în întreruperea parcursului istoric și firesc al României. Deci România a avut câteva momente absolut fabuloase: venirea lui Cuza, Mica Unire, venirea Regelui Carol I, care a luat România din feudalism și a strămutat-o direct în epoca modernă… Apoi miracolul victoriei din Primul Război Mondial. Marea Unire! Perioada de dezvoltare și de avânt, din păcate prea scurt, din interbelic, ne dădeau speranța că vom reuși să reducem din handicapul față de țările din restul Europei. N-a fost să fie așa, pentru că a venit peste noi tăvălugul sovietic, distrugerea, până la firul ierbii, a elitei, și de acolo totul s-a strâmbat și a luat alte direcții. Ceea ce a reușit să supraviețuiască din geniul acestui neam, pentru că este un neam foarte înzestrat – trebuie să știm și să fim mândri de asta – a fost setul de excepții! Exact așa cum sunt astăzi, marile victorii din sport, de cultură, din cinema – căci iată, Noul val românesc este fără egal în teritoriul Europei de Est, fost spațiu sovietizat! Însă micile victorii individuale se datorează unor date native pe care le are acest neam și care se păstrează. Dar cum spui: ne lipsește coagularea, ne lipsește o viziune de ansamblu și totul ține de mentalitate. Ceea ce a reușit să distrugă sistemul comunist în aproape jumătate de secol a fost adevăratul simț al datoriei, al responsabilității și al obligativității de a da înapoi societății ceea ce ea ți-a dat ție. Aristocrația secolului XIX și a primei jumătăți a secolului XX a fost educată în spirit sănătos. Să nu uităm că în momentul în care Regele Ferdinand a promis țăranilor pământ pentru vitejia lor din Primul Război Mondial, marii moșieri s-au oferit și au dat din propriile pământuri gratuit, mare parte dintre ei. Au fost gesturi de solidaritate și de înțelegere, a unei datorii, față de neam.

Migrația în masă a mamelor ca forță de muncă: efectele asupra societății românești vor fi resimțite în câteva decenii

I.V.: Solidaritate, altruism, generozitate.
M.C.: Astăzi fiecare aleargă pe coridorul lui și s-a instituit un spirit de japcă, de a profita de moment, fără a te mai uita în stânga și în dreapta. O nepăsare generalizată, pe care o vedem în tot, de la cum circulă oamenii în trafic, la nepăsarea pe care o vedem la bicicliști, copii etc. e o foarte mare dramă. E nevoie de restaurarea unor principii morale, și acestea ne vin din familie. Dar dacă familiile sunt din ce în ce mai împrăștiate și prin această nebunie a mamelor care își părăsesc copiii ca să se ducă să câștige câteva sute de euro în plus în străinătate, plătind însă foarte scump…

I.V.: Care e prețul pentru toate acestea, până la urmă…
M.C.: Acest preț este îngrozitor… Probabil că peste câteva decenii vom simți într-adevăr, din plin, efectul acestei migrații în masă a mamelor.

I.V.: Lipsa de educație se vede nu în rezultatele de la evaluarea națională, care și ele sunt grave, și arată, mai degrabă, o națiune întoarsă în mediul educațional din anii ’50, de dinainte de alfabetizare. Ci în lipsa de respect față de orice și exact în ce spuneați, în haosul acesta, în lipsa de criterii, de axiologie! Poți să trăiești oricum. Sentimentul e că poți trăi oricum. Și mai e ceva ce lipsește, și aici nu avem cum să nu atacăm tema filmului… Filmul ce înseamnă? Memorie! Cinema paradiso! Întoarcerea într-o lume paradisiacă! A fost odată în America, de Sergio Leone. Totul este un trecut care se prelungește în noi. Deci o memorie care e mereu vie. Ținem minte numai ce s-a întâmplat dimineața, așa ne comportăm ca națiune! Absența ca amnezie, mi se pare unul dintre cele mai îngrijorătoare fenomene din România.

Alergia românilor la filmul istoric, la treizeci de ani de la Revoluție

M.C.: E adevărat! Tăierea rădăcinilor memoriei! Dar apropos de trecut și de film, aici aș aduce un subiect care pe mine mă doare foarte tare. De treizeci de ani, aproape, încoace. Unul dintre principalii cai de bătaie a presei, aș spune, dar chiar și a unei părți a intelectualității de după anii ’90 a fost filmul istoric românesc, care a fost supus unui tir incredibil de acuze, inclusiv în ziua de astăzi! Aproape că nu există caz în care să deschizi o revistă de specialitate și să nu găsești ceva împotriva filmului istoric. Or am să vă dau un singur exemplu. Filmul de inspirație istorică a fost una dintre obsesiile pionierilor filmului românesc. Să nu uităm că primul film românesc, Independența României, din 1912, a fost un film istoric! În 1931, Eugen Lovinescu dădea un interviu și spunea: „care suflet de român nu ar vibra să îl vadă pe Mihai Viteazul intrând în Alba Iulia?” Deci în 1931! Și au existat din acea perioadă câteva proiecte de scenarii Mihai Viteazul care au rămas în arhive.

Mai puțin de 20 de filme istorice în România comunistă

I.V.: Până mai târziu…
M.C.: De-abia Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu au făcut acel, zic eu, magnific Mihai Viteazul, care în continuare este ținta atâtor atacuri. Este inexplicabil și mai ales s-a creat această falsă narațiune, ca să folosesc un termen la modă, că filmele istorice transpuneau, de fapt, cuvântările lui Ceaușescu. Este aberant. De pildă, Dacii a intrat în producție – deci scenariul exista – înainte ca Ceaușescu să preia conducerea PCR. Ce ar spune astăzi englezii dacă un critic de film s-ar apuca să spună că o monografie filmică dedicată Elisabetei din timpul lui Shakespeare este, de fapt, un omagiu adus Elisabetei a II-a?

I.V.: Și câte filme produc britanicii despre istoria lor…
M.C.: Dar toate țările, inclusiv cele din Estul Europei au făcut, mai puțin acum, pentru că filmele istorice costă foarte mult și nimeni nu își mai poate permite să investească într-un film istoric. Știi, Ionuț, câte filme istorice s-au făcut în România înainte de 1990?

I.V.: Câte?
M.C.: Mai puțin de 20!

I.V.: Mai puțin de 20?
M.C.: Da! Și în astea noi tragem cu tunul, uitând sutele de filme stupide cu agronomi, cu ingineri, cu activiști, care ne-au inundat ecranele…

I.V.: Care e cel mai bun film istoric românesc?
M.C.: Cred că rămâne Mihai Viteazul!

Filmele lui Dan Pița, Mircea Daneliuc și Lucian Pintilie: în topul preferințelor Manuelei Cernat

I.V.: Și cele mai bune trei filme românești de dinainte de 1989? Nu neapărat istorice! Nu prea se fac clasamente de tipul acesta dar profit de prezența unei enciclopedii a filmului românesc! Ați condus revista Filmul după Revoluție, e adevărat, dar ați făcut Teatru și Film și apoi ați rămas la catedră. Îmi amintesc că citeam rubrica dumneavoastră despre filmul românesc din Luceafărul! De aceea vă provoc la un clasament.
M.C.: Eu pot spune care sunt preferințele mele. Aș spune Concurs, al lui Dan Pița, un film absolut extraordinar de curajos pentru acele timpuri. Croaziera lui Mircea Daneliuc, de asemenea, nu pot să îmi dau seama cu a reușit să treacă de cenzură în acele timpuri. Duminică, la ora șase, al lui Lucian Pintilie. Ai spus primele trei. Eu mă opresc aici, desigur, deși ar trebui să adaug în reconstituirea clasamentului filmele Malvinei Urșianu, aș spune Horia, al lui Mircea Mureșan – iată un film istoric foarte bun, cu interpretări absolut antologice, care se dau foarte puțin. În schimb, continuăm să fim bombardați cu filme de dinainte de 1989, care prezentau o istorie întoarsă pe dos. De pildă, seria filmelor lui Calotescu despre brava securitate care îi aresta pe nemernicii legionari din munți, continuă să se dea pe multe canale de televiziune, din zilele noastre.

O țară paradoxală: de la România ca singura țară din Europa de Est în care rezistența din munți a durat atât de mult, la România ca prima țară din Europa întreagă care își uită sau confiscă valorile, după conveniență

I.V.: Filme din anii ’80, când totuși cenzura era predominantă și exista mai puțină libertate de creație!
M.C.: Exact! Și tocmai de aceea mi se pare inadmisibil ca în momentul în care noi astăzi știm în sfârșit ce a însemnat rezistența armată din munți, că am fost una dintre… de fapt, singura țară din Estul Europei în care rezistența din munți a durat atât de mult, încât ca să știm adevărul despre Rizea, despre Arnăuțoiu, despre toate grupele care au fost în toți munții României, să nu facem filme despre asta și să continuăm să privim la televizor cu o întoarcere pe dos a istoriei ca o mănușă, o întoarcere mincinoasă.

I.V.: După 1990 ați coordonat o vreme departamentul de Film al postului public de televiziune.
M.C.: Nu, nu.

I.V.: Nu ați fost redactor șef?
M.C.: Nu, nu! Eu nu am avut funcții în România. Să știi că eu am fost mult, mult mai apreciată în afara țării decât acasă.

I.V.: V-ați născut la Paris și poate de aceea…
M.C.: Poate, da… E un sindrom foarte românesc. Dar am colaborat mult cu Televiziunea Română și apreciez modul în care au continuat să susțină rubrica de telecinematecă, de pildă, chiar dacă nu au fondurile necesare să difuzeze capodoperă…

I.V.: Filme care au făcut istorie! Credeți că postul public de televiziune, în general, și-a îndeplinit această obligație constituțională de a prezenta filme românești și de a produce noi filme românești?
M.C.: De a prezenta, nu chiar, de a produce, da! Aici aș da un exemplu, e filmul lui Dan Necșulea, Tandrețea lăcustelor, care a luat și un Mare Premiu la Festivalul de la Moscova, în mod surprinzător, pentru că este un film care spune foarte multe adevăruri negre despre perioada tranziției post-comuniste, deci într-un fel atingea un subiect care era de mare actualitate și pentru cei de la Moscova. Dar juriul era internațional. S-au făcut și filme internaționale – să nu uităm Memorialul durerii, al Luciei Hossu-Longin, care a reușit un lucru fabulos, pentru că a prins pe ultima sută de metri, ba chiar a ultimelor zile de viață, mari personalități, fie ale rezistenței românești, fie ale culturii române, fie ale politicii interbelice, oameni care au reușit să povestească frânturi memorabile din viața lor. De pildă, aviatorii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și faptele lor eroice de arme. Modul în care România și-a tratat eroii după 1945 nu mai trebuie comentat, pentru că știm cu toții ce s-a întâmplat.

Manuela Cernat: „avem o imagine cu totul falsă despre noi!”. Preoții și profesorii, umiliți de statul român prin condiția lor materială

I.V.: Și nici după Revoluție. Noi avem această tendință de a-i banaliza, de a-i minimiza, de a-i face din eroi personaje asemenea nouă. Adică e o atitudine față de istorie și lipsește de multe ori recunoștința. E un prezenteism și o absență a memoriei.
M.C.: Și o nivelare, din păcate, de jos în sus, în care sistemul de învățământ are o mare responsabilitate. Îmi amintesc că eram în juriul Festivalului de Film de la Trieste și una dintre voluntarele care era șoferiță și ne transporta dintr-un loc în altul tocmai își dădea bacalaureatul. Am întrebat-o care erau subiectele de bacalaureat, și am rămas absolut interzisă pentru că erau subiecte de disertație sau licență în România, care la ei se dădeau la bacalaureat. Noi – nu știu de ce aud foarte des această replică – dar și în Occident sunt aruncate peste bord materii. Nu e adevărat. În Italia în continuare se studiază în liceu latina și greaca. Avem o imagine cu totul falsă despre noi.

I.V.: Niște alibiuri foarte rele, de fapt.
M.C.: Toată această furtună într-un pahar cu apă, că să anulăm premiile, să nu mai dăm coronițe copiilor, sunt teme care sunt induse oarecum de undeva extraterestru ca să abată atenția de la problemele reale ale învățământului nostru. De la lipsa profesorilor, de la modul, în continuare, aleatoriu, în care se fac repartițiile, sau în care absolvenții își aleg posturile… Să ne gândim că în România Veche, în România din Regat, știm bine, din familie, cele mai importante personalități ale satului erau preotul și învățătorul. În ziua de astăzi, atât preotul, cât și învățătorul, sunt umiliți prin condițiile materiale în care îi lasă statul român. Faptul că ei pot fi sfidați de către oameni, de către analfabeți care vin și le aruncă pe masă milioane – deci e o situație anormală, noi trăim într-o societate bolnavă!

De ce Cultura nu mai e o miză pentru partide?

I.V.: Și atitudinea față de domeniul Culturii, întotdeauna periferică, până când instituțiile culturale s-au golit de sens.
M.C.: Întotdeauna mă uit cum, după alegeri, sau când cade un guvern – la noi se întâmplă destul de rar, dar când cade un guvern mă uit să văd întotdeauna în noul guvern cine va fi noul ministru al Culturii. Dar trebuie să aștept foarte mult, până văd pe televizor lista aceea, pentru că întotdeauna Cultura este ultima, după sport.

I.V.: Nu este un mit. Cultura nu mai e o miză pentru partide.
M.C.: Din păcate.

I.V.: Bugetele alocate Culturii sunt firave, și atunci aceasta este una dintre explicații. Și uite așa, ministrul Culturii aproape că stătea pe hol, la un moment dat, la masa Guvernului, premierul stă în capul mesei; în stânga-dreapta, ordinea de precădere, importanța ministerelor. Atitudinea generală a primului-ministru față de ministrul Culturii și față de domeniu, asta transpare de aici, iar acest gest ne spune ceva, cum scaunul acela s-a tot mutat în ani și a ajuns marginal și periferic.
M.C.: Sunt foarte multe momente pe care noi le-am ratat ca națiune și asta explică și absența noastră din foarte multe momente de pe harta culturală a Europei. De pildă, una din marile vine ale comunismului este că a obturat total momentul de protocreștinism de pe teritoriul României care ne-ar fi așezat într-o poziție culturală, istorică, cu totul privilegiată. Faptul că de abia după 2000, deci nu imediat după 1990, a început să se vorbească despre Dionisie cel Mic…

I.V.: Despre Ioan Casian! Care e la Saint-Victor, la Marsilia, în Franța.
M.C.: Deci cel care a introdus sistemul monahal în Europa occidentală este venerat în Franța, e un lac care îi poartă numele…

I.V.: La Gorges du Verdon, acolo…
M.C.: Exact! Iar în România de-abia cu efortul Arhiepiscopiei Tomisului s-a creat Peștera Sf. Ioan Cassian, s-a construit o biserică a lui… Acestea sunt lucruri care ar fi trebuit să fie exploatate de-a lungul deceniilor și-atunci altfel am fi fost poate acum.

I.V.: În general când avem o temă o anunțăm, o lansăm, tăiem panglicile, dar nu ducem proiectul la capăt.
M.C.: Nu avem cultul continuității. E ceva ce ne lipsește. Eu mă bucur enorm pentru fiecare glas care apare pe arena competițională, indiferent că e vorba de scrimă, de tenis, de înot, de cultură… faptul că mai reușim să luăm câte un premiu literar, faptul că mai este invitată Ana Blandiana să primească un premiu, faptul că Mircea Cărtărescu e tradus în atâtea țări, sunt lucruri importante! Poate că premiile pe care le-au luat Cristi Mungiu și generația lui, și Cristi Puiu…

I.V.: Și Călin Netzer, și Radu Jude…
M.C.: Sunt filme importante, care au marcat un drum. Și, pentru că am fost profesoară în această școală pe care o iubesc foarte tare și sunt încă profesoară-asociată acolo, la UNATC…

I.V.: Ați fost și prorector, un mandat!
M.C.: Un mandat în care nu am reușit din păcate să fac tot ce aș fi vrut, pentru că mai există un sindrom foarte primejdios în România. De câte ori întinzi mâna să ridici un pahar cu apă ca să îl dai cuiva sau să uzi o floare cu el, în acel moment sunt alte patru-cinci mâini care îți dau peste mână ca să ți se verse apa. Să nu faci tu proiectul acela, pentru că nu pot să îl facă ei. Acesta este un sindrom pe care l-am întâlnit și continui să îl întâlnim peste tot.

Cum a cerut Manuela Cernat un mesaj lui Federico Fellini pentru cineaștii români din 1990? Cinematografia română, în situația neo-realismului italian postbelic imediat

I.V.: Știți că e o teză recurentă atunci când se analizează aceste premii din noul val, la Cannes, sau la Berlin, sau la Veneția, foarte mulți spun: „sigur, sunt premii importante, dar sunt într-o anumită matcă, o anumită paradigmă, o anumită schemă, prezintă o realitate românească și mai bine nu ar prezenta-o, cu spitale, cu metroul care nu merge, cu oameni care nu sunt îngrijiți, cu sărăcie, cu cartiere bucureștene lăsate ca înainte de Revoluție. Cum priviți acest comentariu național?
M.C.: În primul rând, să ne gândim la mesajul pe care l-a transmis Federico Fellini în 1990 cineaștilor din România. Eram atunci redactor-șef la nou înființata revistă Film, și am telefonat prietenului meu, Giovanni Grazzini, care era Președintele Asociației Criticilor de Film din Italia, și care își dăduse teza de licență la filologie, în anii ’50, cu o teză despre poezia lui Tudor Arghezi. Era apropiat încă de atunci de România. Iată un lucru care nu se știe care nu a fost deloc promovat la noi. L-am rugat să ne obțină de la Fellini un mesaj de solidaritate. În două ore am avut telegraf – căci atunci nu aveam toate mijloacele de comunicare de acum – textul lui Fellini, care spunea că cinematograful românesc se află în situația neo-realismului italian imediat postbelic. Ce a prezentat neo-realismul italian imediat postbelic? Hoții de biciclete, Orez amar, Roma, oraș deschis, numai filme care vorbeau despre mizeria, sărăcia infraumană a Italiei abia ieșită din război. Și publicul italian, și publicul din toată lumea, au umplut la refuz sălile, ca să vadă acele filme care au rămas antologice. Aceleași lucruri le-au făcut și tinerii cineaști din România. Ieșind dintr-o cinematografie apăsată de cenzură, în care se ajunsese până acolo încât ministrul adjunct al Culturii de atunci, temutul Dulea, la vizionare, spunea: „uitați, acolo, pe trotuarul din planul secund, se văd niște mucuri de țigară. Refaceți secvența!” Nu exagerez, așa se întâmpla. Deci ieșind din această lume a minciunii, cineaștii au vrut să arate adevărul, adevărata față a României de atunci. Aceea era. Că ne plăcea, că nu ne plăcea… între timp ei au evoluat. Cu timpul au început să facă filme cu deschidere la public, cu miză politică de altă natură. De pildă, Tudor Giurgiu a făcut un extraordinar film de investigație politică, De ce eu?, despre moartea ciudată a unui tânăr procuror, dacă vă aduceți aminte. Un film excepțional în nota filmelor politice italienești. Iată că au încercat și au și izbutit în mare parte să își schimbe și abordarea, și stilul. Cristi Puiu cu Malmkrog vine cu totul cu o altă estetică, subtilă.

Manuela Cernat: „Nu știu dacă astăzi, de s-ar face un film despre Eminescu, de pildă, ar fi 300 de oameni la coadă, ca să îl vadă.” Despre sindromul de auto-denigrare a poporului român

I.V.: Există o evoluție a acestor stiluri iar cei care critică o astfel de abordare înțeleg cultura în termeni propagandistici. Cultura nu e propagandă și ea nu trebuie confiscată. Avem tendința de a confisca un creator sau altul pentru ca România să se vadă așa cum ne-ar conveni nouă. Aceasta este o moștenire reziduală din perioada de dinainte de 1989.
M.C.: Filmul este o artă și un mijloc de expresie a unui creator. Și trebuie să avem încredere în el și să îl urmărim în evoluția lui. Îmi amintesc că la Paris, în anii ’90, mi-a făcut cadou o prietenă un bilet de cinema – atunci era imediat după Revoluție și nu prea aveam bani, încă – și am mers la un cinematograf de pe Champs Elysées, la un film extraordinar, despre un mare compozitor și interpret de Viola da Gamba, din secolul XVIII. Deci un subiect foarte special, care nu avea nimic atractiv. Când am mers la cinematograf, eu aveam bilet, din fericire, pentru că afară era o coadă de 300 de persoane. Deci publicul francez știa că trebuie să susțină acel film care vorbea despre cultura franceză. Nu știu dacă astăzi, de s-ar face un film despre Eminescu, de pildă, ar fi 300 de oameni la coadă, ca să îl vadă. Și mai e ceva. Românii au în sânge vocația autodistrugerii. Suntem un neam de cârcotași. I. G. Duca, în memoriile lui, scrie, înainte să fie asasinat: „Nu cunosc un alt neam din Europa care să aibă o asemenea vocație a autodenigrării, cum avem noi, românii”. Este foarte adevărat, nu s-a schimbat nimic, până astăzi.

Femeile sunt cele care s-au adaptat cel mai repede după căderea comunismului: 52% din întreprinderile înființate după ’90 sunt conduse de femei

I.V.: În alt registru, continuând, are Mazilu replică pentru un personaj de-al lui: „eu am ridicat problema, eu o relativizez!”. E o inconsecvență cronică!
M.C.: Mai este o replică memorabilă în Concurs, al lui Dan Pița, tocmai am citat filmul, o spune, la un moment dat, regretatul, imens actor, Uritescu: „Nu e treaba mea, nu mă privește”. Această tentație de spălare pe mâini ca Pilat din Pont, în fața oricărei probleme neașteptate pe care ți-o ridică realitatea, e foarte tipică pentru noi, și vine iarăși, din educație, și din cei cincizeci de ani de comunism, în care oamenii au fost obișnuiți că altcineva, și anume sistemul, rezolvă pentru ei și tu nu ai nicio responsabilitate. Tu trebuie doar să mănânci, să dormi, să ai căldură, și să mergi o dată pe an în vacanță.

I.V.: Și să critici seara opțiunea de dimineață!
M.C.: Ascultând Europa liberă!

I.V.: Eventual!
M.C.: Acest orizont îngust a dus la o mentalitate foarte îngustă. Eu îi admir enorm pe cei care au reușit să se adapteze foarte rapid după ’90 și nu întâmplător femeile – nu sunt sufragetă – s-au adaptat cel mai repede. Pentru că 52% din întreprinderile înființate după 1990 au fost conduse de femei!

I.V.: Asta e foarte interesant!
M.C.: Femei care în același timp erau mame, erau soții! Ca femeie, după cele 8 ore de slujbă, sau în care ai condus o firmă, te întorci acasă, unde soțul întreabă „am butoni la cămașă?” iar copiii spun: „mama, nu ne-am făcut temele!”

I.V.: Și până la butoni e cămașa, deci discuția e sofisticată…
M.C.: De fapt, o femeie care are o familie are trei slujbe. Jos pălăria și pentru că dacă românii au ieșit în stradă atunci, în ’89, și apoi, în Piața Universității s-a strigat „există Dumnezeu”, asta o datorăm mamelor. Pentru că ele au ținut vie această flacără pâlpâind a unei tradiții, a unei credințe, împotriva sistemului ateist…

I.V.: La Revoluția română s-a strigat ceva ce nu s-a strigat la nicio altă revoluție. „Vom muri și vom fi liberi!” Nicăieri, la niciuna din revoluțiile din Est nu s-a strigat așa ceva. Pentru că am vorbit de Franța, și dvs. nu ați dat licența despre Tudor Arghezi, ci despre Jean-Luc Godard! În 1968, când apare cinematograful contestării. Anul 1968 e un an foarte important în lume! Nu e numai mai 1968…
M.C.: De Gaulle a venit la București!

Săptămâna filmului francez era într-un București comunist, în vreme ce elita românească muncea asuprită la Canal. Manuela Cernat: „Stăteam să mă întreb oare când ieșim din sală, nu e cineva care închide ușa și ne umflă pe toți?”

I.V.: A venit, în miezul revoltei studențești. Ceea ce l-a costat cumva, pierde alegerile mai târziu, este și Woodstock… Cum a fost opțiunea dvs. pentru Godard și de ce cinematograful ca formă de contestare?
M.C.: Văzusem Pierrot le Fou, un film absolut magic al lui Godard, și a fost scânteia care m-a decis să mă concentrez pe acest subiect. Trebuie spus că în acei ani, noi încă aveam – sau poate tinerele generații care nu au trăit acel timp, din fericire, dar care, privind retrospectiv, au o imagine puțin prea neagră asupra perioadei ’60-’68. Deschiderea spre Occident a început în timpul lui Gheorghiu Dej. Toată lumea vorbește despre Ceaușescu! Nu e adevărat! Ceaușescu când a venit a închis șurubul. Dej a fost cel care l-a deschis! România a fost un tărâm al paradoxului și continuă să fie. În timp ce în ’58-’59 se strângea foarte tare șurubul și erau noi procese politice și intra în pușcărie toată generația lui Paleologu, în același timp veneau la București, în România, în turnee, teatre din Franța, Théâtre de l’Atelier, Théâtre de Colombier, venea Piccolo Teatro de la Milano, cu acel fabulos spectacol de commedia dell’arte al lui Giorgio Strehler… Se deschidea săptămâna filmului francez într-un București comunist, cu filmul Prințesa de Cleves (fr. La Princesse de Clèves), un film de epocă, despre aristocrație, în costume somptuoase, în timp ce mare parte din elita românească era la Canal. Erau aceste două registre pe care, cred eu, Dej a încercat să le împace, să le atenueze puțin tensiunea. În momentul ruperii de Uniunea Sovietică, pentru că a existat acest moment… țin minte că eram studentă când s-a discutat, cum se spunea pe atunci, s-a dezbătut, planul Valev, care apăruse în presa sovietică. România urma să devină o țară eminamente agricolă, și să fie împărțită între republicile socialiste din jur. Faptul că asistam la un asemenea moment, dragă Ionuț, îți mărturisesc că mi-a dat un fior pe șina spinării. Stăteam să mă întreb oare când ieșim din sală, nu e cineva care închide ușa și ne umflă pe toți? Spaima aceea ne-a însoțit pe toți, foarte multă vreme. Eram în ultimul anul de facultate când George Litera mi-a propus să preiau de la el conducerea clubului studențesc de la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, unde, iarăși, un miracol, săptămânal, se aduceau de la ambasade filme străine. Acolo am văzut Pierrot Nebunul, de pildă. Și urmau dezbateri – eu animam povestea, deschideam seara – și urmau discuții libere cu microfonul care circula prin sală! Discuții libere! Deci un lucru aproape de neimaginat pentru acea epocă.

I.V.: Care nu era liberă și care nu era despre libertate!

Dumitru Popescu, eminența „nu cenușie, ci neagră”, a cinematografiei românești

M.C.: Care nu era despre libertate și unde totul era controlat. Până într-o zi când, în timp ce vorbeam și prezentam filmul, s-au deschis ușile, erau niște uși batante în spate, și au intrat doi bărbați în haine de piele și au rămas așa. Și am zis „asta a fost!” Au stat așa o vreme. Apoi au găsit două locuri, s-au așezat. A doua zi, m-a chemat Directorul Casei de Cultură și mi-a spus că îi pare rău, dar trebuie să renunțe la colaborarea noastră. Asta se întâmpla în ’70. Deci deja începea să se strângă șurubul.

I.V.: Cinematograful nu mai putea să fie contestare, ca în teza dvs. despre Godard.
M.C.: Nu. Și totuși, generația ’70 a reușit să se strecoare, pentru că acolo sus au existat și niște oameni care s-au prefăcut că nu înțeleg și au dat drumul la niște scenarii, s-au prefăcut că nu înțeleg vizionările, și le-au dat drumul, au fost și niște cerberi înspăimântători, cum a fost Dumitru Popescu, eminența nu cenușie, ci neagră, a culturii și a cinematografiei…

I.V.: Și, până la urmă, creatorul cultului personalității. Lumea uită, apropo de toate lucrurile acestea, care totuși trebuie spuse. Nu putem relativiza orice. A fost creatorul cultului personalității, al lui Ceaușescu.

Festivalul de Film de la Costinești și presiunile asupra Manuelei Cernat. „Vă aduceți aminte că vara trecută, la ediția precedentă, vi s-au dezumflat cauciucurile de la mașina parcată în fața hotelului Forum?”

M.C.: Am asistat în ultima vreme la o încercare de spălare, de uitare, de a amnezia. Mai e un moment pe care aș vrea să îl amintesc și care, iarăși, a fost foarte important. Extrem de atipic. Festivalul filmului de la Costinești, înființat în 1976, într-o totală libertate.

I.V.: Aș fi putut fi prezent atunci, tocmai mă născusem… aș fi putut fi prezent la prima ediție…
M.C.: Da! Nu a fost deloc supravegheați de la centru. Festivalul depindea de CC al UTC, cum se spunea pe atunci. Am avut mână liberă. Programul, pliantele, am ales sigla festivalului, am ales tema muzicală – Adrian Enescu mi-a scris o temă minunată, iar dimineața, pe plajă, cu microfonul care circula, studenții sau tinerii prezenți în stațiune veneau să vorbească despre filmele văzute în ajun. S-au păstrat fotografii absolut incredibile. Sute de băieți și fete în costume de baie, care stau cu spatele la mare, marea e pustie, plaja e goală, pentru că toți au venit aici, să stea de vorbă, cu Alexandru Tatos, cu Dan Pița, cu Stere Gulea, cu actorii, cu Tora Vasilescu… Și, repet, nimeni nu controla acele discuții, care se făceau prin stații. Poate că era undeva cineva care înregistra…

I.V.: Un dispecerat…
M.C.: Dar nimeni nu a intervenit. Și acest miracol a durat trei ani. Sigur, că niciun miracol nu durează în România. Apoi eu am plecat din echipă și nu mai știu ce s-a întâmplat după aceea, pentru că…. să povestesc sau să nu povestesc…?

I.V.: Trebuie să povestiți…
M.C.: În 1981, când pregăteam o nouă ediție, colega mea și buna mea prietenă, Ioana Creangă, mi-a șoptit că a auzit în culise că mi se pregătește eliminarea din festival. Atunci am mers la forul care ne patrona, la comitetul central al UTC, am bătut la ușă, am intrat, era un tovarăș pe care îl cunoșteam, m-am prezentat și am spus: „am auzit că urmează schimbări la Festivalul de la Costinești!”. „Da, tovarășa, dvs. nu o să vă mai ocupați!” „Bine!”, am spus eu, „nicio problemă, o să vin ca spectator!”. Mi-a zis: „nu v-aș sfătui!” „Ba nu!” Mi-a spus: „Vă aduceți aminte că vara trecută, la ediția precedentă, vi s-au dezumflat cauciucurile de la mașina parcată în fața hotelului Forum?” Am spus: „Bună ziua!”, am plecat, și nu am mai pus piciorul la Costinești până în 1991. Deci acelea erau timpurile.

I.V.: Era perioada delirului… perioada neagră!
M.C.: Da, fuseseră tezele de la Mangalia… deci, în acest context, au fost, totuși, filme care s-au strecurat.

Odessa în flăcări, filmul la care Manuela Cernat a avut acces numai după venirea regimului Berlusconi

I.V.: Dacă licența i-ați dedicat-o lui Jean-Luc Godard, aveți o teză de doctorat cu o temă foarte actuală, astăzi…
M.C.: Of, din nefericire…

I.V.: Tema păcii și a războiului în filmul european 1895-1970, iar teza e din 1974, dacă nu greșesc. Ea redevine actuală.
M.C.: Este, din păcate. Am avut și o subvenție UNESCO. Cartea a fost tradusă în limba engleză, în baza acestei subvenții, și a circulat și în străinătate. Dar am căutat un subiect despre care să nu fi scris nimeni, niciodată, și l-am găsit. Din păcate, este din nou de actualitate. Aș vrea să vorbesc și despre un film dramatic de actual. În perioada interbelică, la începutul anilor ’40, când România intrase sub influența Germaniei, Ion Cantacuzino, care era directorul Oficiului Național Cinematografic, a căutat să iasă de sub umbrela germană și a căutat o colaborare cu cinematografia italiană. Românii întotdeauna au ales răul mai mic. I s-a părut că dictatura lui Mussolini e mai blândă – și era, într-adevăr, decât ce s-a întâmplat în Germania nazistă. S-au realizat atunci câteva filme de coproducție. Ion Cantacuzino a înființat și o societate mixtă, CINEROMI – Cinematografia Română și Italiană. Sub egida ei, au fost realizate câteva filme de mare importanță, despre care nu s-a putut vorbi până în 1990. Unul dintre ele se cheamă Odessa în flăcări. Acțiunea se petrece la Odessa, este povestea unei soprane celebre din Basarabia, al cărui copil este răpit de autoritățile sovietice în urma ocupării Basarabiei. Ea pleacă în Uniunea Sovietică să își caute copilul și, între timp, trupele române ocupă, eliberează Odessa, iar ea își eliberează copilul. Soțul ei este militar. Astăzi, când Odessa stă sub amenințarea rachetelor rusești, filmul devine de o actualitate absolut înspăimântătoare. Trist este că despre acest film nu s-a putut vorbi nimic după 1948. Au dispărut toate copiile. După 1990 am căutat filmul în arhivele italiene și mi s-a spus: „nu există, l-am căutat!”. Cum a preluat puterea un guvern de dreapta, cel al lui Berlusconi, după câteva luni, de la Centro Experimentale s-a sunat la Cinemateca din București: „am găsit o copie a filmului Odessa în flăcări”. Nimeni, nicio televiziune din România, nu a difuzat încă filmul. Cinemateca română nu a catadicsit să subtitreze – pentru că ni s-a trimis o versiune italiană, și atunci eu – mărturisesc, cu riscurile de rigoare – am găsit o copie pirat, am dat-o studenților mei basarabeni și le-am spus: „băieți, subtitrați filmul și puneți-l pe internet!” Și el se află acum pe internet și poate fi găsit.

Experiența gulagurilor și problema cinematografului-martor. De ce filmările de la trecerea Prutului de către trupele române pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei au rămas nedifuzate?

I.V.: E o poveste care ne arată că există un trecut care rămâne istorie și unul care se prelungește în noi, în actualitate, în dramele noastre.
M.C.: Mai sunt două filme foarte importante, realizate tot de Ion Cantacuzino, de această dată și în calitate de scenarist, și de producător, în regia lui Paul Călinescu. În momentul în care trupele române au trecut Prutul, pentru a elibera Basarabia și Bucovina, ele au fost însoțite de operatorii oficiului internațional cinematografic. Și din materialul filmat de ei s-au realizat două filme documentare de lung metraj: Războiul nostru sfânt și România contra bolșevismului, care au fost premiate la Festivalul Internațional de la Veneția. Într-unul din aceste filme, pentru prima oară, Europa și lumea descopereau oroarea gropilor comune și a execuțiilor sumare, cu pistolul în ceafă, după metoda NKVD-istă, oroarea lăsată de trupele sovietice în Basarabia și în Bucovina. Acele imagini care ar fi trebuit să facă ocolul lumii, din păcate, au rămas zăvorâte în arhive. În 1945, când operatorii americani au descoperit în lagărele de la Buchenwald și Auschwitz oroarea acelor locuri, și s-au filmat, imaginile au fost incluse într-un scurt metraj, al lui Alain Resnais, Noapte și ceață, care, fulgerător, a făcut înconjurul ecranelor lumii. Acest lucru ar fi trebuit să se întâmple și cu imaginile filmate de operatorii UNC. Dar nu s-a întâmplat.

Activitatea CNC, transparență de fațadă

I.V.: Pentru că ați vorbit puțin de instituțiile care se ocupă de cinematografie, sunteți mulțumită de activitatea CNC?
M.C.: Nu, deloc!

I.V.: De ce?
M.C.: Deloc, pentru că e un continu subiect de scandal. Modurile în care sunt organizate concursurile continuă să fie deficitar. E o transparență de fațadă. Lumea se face că știe, dar de fapt nu știe. Există prea multe subiectivisme, și prea puțin fair-play al celor care sunt chemați să judece scenariile și să dea undă verde intrării în producție. Iar grilele care au fost făcute sunt absolut aberante. Un regizor ca Dan Pița nu ar avea șansa vreodată să facă film în România dacă s-ar lua după aceste grile.

I.V.: Din păcate, aceasta este o chestiune mai generală: comisiile, evaluările pe zona culturală au criterii care nu au de a face neapărat cu performanța sau cu valorile care se înscriu. Sunt foarte subiective și generalizate.
M.C.: Da, și mai e ceva! Lentoarea inacceptabilă cu care se desfășoară digitalizarea filmelor românești, starea deplorabilă și degradarea continuă a unor capodopere, puține, câte avem. De pildă, filmul Enigma Otiliei, al lui Iulian Mihu, în care cei doi operatori de geniu, Întorsureanu și Fischer au brevetat un sistem unic atunci, în Europa, Grafis colorul, care permitea obținerea unor tonalități foarte blânde de culoare. Se lucra atunci mai ales cu Acqua color iar culorile erau atunci foarte tari, pe când Grafis colorul permitea, iată, culori pastelate, cum e ceramica de pe această masă. Astăzi, dacă vezi în proiecție filmul Enigma Otiliei, nu înțelegi de ce Grafis colorul a obținut premiul de excelență la Milano în acel an, pentru că filmul are o culoare muștar și nu se mai înțelege, nu mai are nicio vibrație estetică. Am dat un exemplu. Dar sunt multe filme în care imaginea începe să fie arsă. Filme turnate în anii ’80 și arată mai rău ca filme americane din anii ’30. Arhiva nu are personal, CNC-ul nu are suficient personal, nu se alocă fonduri, nu sunt destule aparate, destule mașini.

I.V.: Un alt paradox e că deși au trecut treizeci de ani de la Revoluție, încă totul pare de făcut. Mi se pare totuși absolut incredibilă lentoarea de care vorbeați. Timpii sunt incredibili, și nu putem da vina numai pe birocrație. Este o explicație, dar e și o formă de neasumare.
M.C.: Și neasumare, și cred că și schimbarea aceasta, prea deasă, care e nocivă. Dar și permanentizarea, înșurubarea unor persoane, pe anumite scaune, poate să fie contraproductivă de la un moment încolo. Dacă vezi că nu este performanță…

I.V.: În cazul unora, nu schimbarea lor e problema, ci numirea. Nu trebuiau numiți, nu schimbați. Dar e o problemă mai generală…
M.C.: Care ne depășește.

„Viața mea a fost un miracol”: familia Manuelei Cernat. Tatăl, diplomatul din preajma lui De Gaulle; mama, descendenta familiilor nobiliare moldave

I.V.: Știu că ați mai vorbit despre asta, dar e important, e destul de personal ce vă voi întreba. Aș vrea să vă întreb câte ceva despre familia dvs. V-ați născut la Paris.
M.C.: Da, m-am născut la Paris. Cred că toată viața mea a fost un miracol, așa cum spunea Jean Negulesco, despre care am scris o carte. Viața mea a fost un miracol și sigur că a început cu căsătoria mamei mele, care se născuse și trăia în Moldova, la Iași. A fost absolventa unui liceu de prestigiu din Iași, și în același timp urma, după amiaza, Academia pentru fiice de ofițeri, întemeiată de Regina Maria. Fundația, se chema. Era descendenta unor vechi familii moldave care au dat culturii române câteva nume importante. Aici las familia mea deoparte. Aș vrea să vorbesc despre o altă durere de-a mea. Faptul că Luca Stroici, pe care Hasdeu îl considera întemeietorul filologiei române, cel care a tradus rugăciunea Tatăl nostru în limba română, și a tipărit-o în limba română, este aproape necunoscut. Nu o să vă vină să credeți, dar am avut un dialog cu un prelat extrem de mediatizat astăzi, nu o să îi dau numele… întrebam de ce nu se vorbește nicăieri despre Luca Stroici, iar el, având cam în jur de cincizeci de ani, m-a întrebat: „Cine e Luca Stroici?”

I.V.: Din cauza aceasta nu se vorbește. Ignoranța!
M.C.: A apărut acum vreo doi ani în condiții grafice absolut excepționale, o Enciclopedie a Bisericii Ortodoxe Române, editată de Patriarhie. Un fel de dicționar. Bineînțeles că am căutat repere la literele L și S. Nu există Luca Stroici. Ctitor al Mănăstirii Dragomirna, alături de fratele său, Simion Stroici. Luca Stroici, o figură luminoasă în cultura română. Nu se vorbește despre el, nu e pomenit în manualele școlare. Avem puține personalități extraordinare, vorbesc de personalități culturale, în afara oamenilor de oaste. Bun, hatmanul Luca Arbore, hatmanul Sima Boldur, sunt cunoscuți, dar cred că trebuie să îi facem dreptate și profit de emisiune, de acest podcast, ca să vorbim și despre Luca Stroici, care a fost și unul dintre marii intelectuali ai epocii. Educat în Polonia. Avea una dintre marile biblioteci ale epocii.

I.V.: Care e relația lui cu familia dvs.?
M.C.: Sunt descendentă directă din familia Stroici. A fost și cel mai longeviv dregător, pentru că a trecut prin șapte domnii și și-a păstrat funcțiile.

„Romain Gary i-a scris tatei să nu se întoarcă la București. Dar el era un om de stânga”

I.V.: Aș vrea să vorbim puțin și despre Mihnea Gheorghiu, pentru că ați organizat la Academie, cu ocazia centenarului, o sesiune. Pentru cei care ne urmăresc și sunt mai tineri: trebuie să știți că era o generație extraordinară. Mihnea Gheorghiu, care a condus cinematografia românească foarte multă vreme, care a tradus foarte mult din limba engleză, parte din acel trio, alături de Alexandru Balaci din italiană și Valentin Lipatti, din franceză. Trei mari traducători din literatură.
M.C.: Era și un al patrulea, Mihai Isbășescu, care era traducător din germană. Spuneam că viața mea ține de miracol, pentru că am avut șansa să trăiesc într-o familie cu totul excepțională. Mama mea era sculptoriță, scenaristă și scriitoare. A scris scenariul filmului Vis de ianuarie al lui Nicolae Oprițescu, unul dintre frumoasele filme cu fundal istoric. E vorba de vizita și concertul lui Franz Liszt la Iași. Tatăl meu, Iosif Igiroșianu, diplomat de carieră, mâna dreaptă a lui Nicolae Titulescu, l-a însoțit în mandatul de la Societatea Națiunilor; romancier, a câștigat în 1938 premiul Nicolae Filimon, pentru romanul lui de debut, Neliniști, bun prieten cu Mihail Sebastian, pe care îl găzduia în apartamentul lui de la Paris. Părinții mei s-au cununat în 1944 la Herculane, unde Ministerul de Externe s-a refugiat în timpul bombardamentelor. Apoi, tata a fost trimis în misiune secretă la Paris, pentru a lua legătura cu Guvernul Generalului De Gaulle, și a deschis Ambasada Română la Paris. A fost numit însărcinat cu afaceri externe, cum se numea pe atunci. Bun prieten cu Paul Claudel, cu Elena Văcărescu, cu Henry de Montherlant, o lume întreagă! La sfârșitul lui ’46, începutul lui ’47, când Ana Pauker i-a rechemat în țară pe toți diplomații, ne-am reîntors la București, deși bunul lui prieten, romancierul Romain Gary, care fusese între timp trimis la Ambasada de la Sofia, i-a scris să nu carecumva să te întorci în România, pentru că regimul comunist care se instaurează acum în țările ocupate de ruși este înfiorător. Dar el era un om de stânga, avea idealuri, și ne-a spus: „eu sunt scriitor, ce pot să îmi facă? Nu am făcut politică”. Și s-a întors. Mergând cu tramvaiul la ministerul de Externe, care era în clădirea actuală a Guvernului, a citit peste umărul unui vecin din tramvai, în ziarul lui: „Începând de astăzi, funcționarii ministerului de Externe sunt disponibilizați”. Și nu a putut nici măcar să intre să își ia lucrurile personale. Părinții mei au divorțat întâi proforma, pentru ca mama să poată să intre în câmpul muncii. Din acest divorț proforma s-a ajuns la un divorț total, și l-a cunoscut pe tânărul prozator Mihnea Gheorghiu, un intelectual seducător, și un scriitor excepțional, traducător din Shakespeare, a scris o monografie Shakespeare extrem de inovatoare și îmi pare rău că, la scurtă vreme, a apărut monografia lui Jan Kott, și nu s-a mai vorbit deloc despre cartea lui.

I.V.: Shakespeare, contemporanul nostru.

Mihnea Gheorghiu, tatăl vitreg al Manuelei Cernat. Din culisele Revistei Secolului XX: „a dus muncă de convingere să pună pe copertă pictura lui Picasso, Porumbelul păcii, doar pentru că era un nume occidental”

M.C.: Nu s-a mai vorbit deloc nici despre viața lui Shakespeare, care, în opinia mea, foarte subiectivă, este la fel de interesantă și ar merita să fie republicată. În perioada copilăriei mele, Mihnea Gheorghiu era cronicar de teatru, fusese dat afară din partid, pentru că făcuse parte din grupul de spionaj anglo-american, din grupul lui Gigi Tomaziu. Cartea Operațiunea Autonomous vorbește pe larg despre prezența lui în acel grup. Acel moment în biografia lui i-a oferit o umbrelă, o formă de protecție, pentru că deși dat afară din PCR, a continuat să publice și a fost oarecum tolerat, iar mai târziu a revenit în centrele de decizie politică. În 1961 a înființat revista Secolul XX.

I.V.: O revistă excepțională.
M.C.: Mă doare mult că astăzi nu se mai vorbește despre el, ca fondator al acestei reviste, și este pomenit doar Dan Hăulică, cel care a venit mult mai târziu în echipă.

I.V.: Și apoi Ștefan Augustin Doinaș, care a condus-o și a fost redactor șef-adjunct o vreme.
M.C.: Apoi Alina Ledeanu…

I.V.: O revistă extraordinară de deschidere spre literatura mare europeană.
M.C.: O revistă care a fost făcută cu mare bătălie. Îmi aduc aminte, pentru că trăiam asta în casă, discuțiile interminabile și lupta pe care, de pildă, a trebuit să o ducă, pentru a pune pe copertă, celebra pictură a lui Picasso, Porumbelul păcii. Pentru că era un nume occidental. Deci a fost realmente o bătălie. Avea în redacție doi oameni. Unul dintre ei era Georgeta Horodincă. Amândoi erau de un stângism… și de o obtuzitate ideologică incredibilă! Avea de luptat nu doar cu cei de sus, dar și cu cei din interior, care făceau jocul cenzurii. Și totuși a reușit să învingă și revista a fost absolut fenomenală. Să nu uităm că acolo a apărut pentru prima dată O zi din viața lui Ivan Denisovici, a lui Soljenițîn, au apărut texte occidentale, se vorbea despre nume interzise, despre Pasternak etc.

I.V.: O revistă extraordinară, cei care o aveau erau privilegiați!
M.C.: Apoi a scris scenariul filmului Porto-Franco, turnat la Sulina, în regia lui Paul Călinescu. Vă dați seama că, cunoscându-l eu atunci pe Paul Călinescu, multă vreme nu am știut că era autorul filmelor România, luptă contra bolșevismului și Războiul nostru sfânt. El se făcea că filmele nu au existat. Toți cei care știau se făceau că au uitat. Deci memoria a trebuit uneori să fie pusă la ascundere.

Filmul, punte între om și Dumnezeu. Despre aura mesianică a filmelor lui Dan Pița și atacul staliniștilor la adresa metaforei ca drept al regizorului

I.V.: Foarte bine că ați făcut această sesiune la Academie cu prilejul centenarului nașterii lui Mihnea Gheorghiu. Pentru că ne-am întors la film, dacă ați da o definiție, ați răspunde întrebării la ce bun filmul în viața noastră, care ar fi aceea, care ar fi răspunsul?
M.C.: În primul rând, cred că cea mai frumoasă definiție a fost dată de Mircea Eliade, care a spus că filmul este aidoma visului. Are aceleași mecanisme. Ne face să visăm. Să trăim în altă lume. Să cunoaștem. Să ieșim din carcasa noastră pentru două ore și să trăim povești de iubire, lupte de capă și spadă, scene de război, momente de science-fiction, ne face mai buni, mai cultivați, mai altruiști. Ne face să înțelegem că viața nu este numai umila noastră persoană, ci ceva mult mai amplu. Ne face să înțelegem că există cineva, acolo sus, care dirijează acest mecanism uriaș. În fiecare film, există, chiar dacă nu l-a dorit regizorul, un mic element mesianic. În România avem un regizor care absolut în toate filmele lui a avut această dimensiune mesianică, și el este Dan Pița, începând cu Concurs, Dreptate în lanțuri, Pepe și Fifi, Hotel de lux, un film extraordinar, făcut după 1990, de mare curaj, de mare implicare în actualitate, pe care au sărit să îl sfâșie criticii de film, staliniști din anii ’50, care au schimbat lupul în blană de oaie și au început să nege regizorului dreptul de a se exprima prin metaforă. Atunci a început lupta împotriva metaforei, care a fost, într-un fel, și lupta împotriva unei dimensiuni estetice a cinematografului românesc, pe care acum o redobândim. Publicul, și pe bună dreptate, s-a săturat nu într-atât de filme făcute dintr-o realitate neagră, dar de filme făcute de producători abili, care știu să încaseze bugete uriașe, montând filme cu un foarte mic număr de secvențe, în care nu se întâmplă aproape nimic, dar banii merg, și spectatorul iese din sală profund plictisit și nevrând să mai vină a doua oară. Acela e genul de film care a golit cinematografele românești. Dar acel public începe să se reîntoarcă la filmele românești, și asta mă bucură. Un rol important l-a avut TIFF-ul lui Tudor Giurgiu, un regizor pe care eu îl prețuiesc mult și ca producător. Dar și pentru că a reușit să facă din TIFF un eveniment internațional, la care a adus nume și teme incredibile.

I.V.: De douăzeci de ani!
M.C.: Are longevitate, are continuitate, lucru foarte importante în România de astăzi, deși au început să apară multe festivaluri de film mici, în localități mai mici, unde se oferă publicului care altfel nu ar intra într-o sală de cinema, posibilitatea să vadă și filme românești. Mă gândesc la festivalul Toamnă la Voroneț, de la Gura Humorului. Și mai sunt, la Târgu Mureș, la Iași, zilele filmului românesc.

I.V.: Cel de film istoric de la Râșnov.
M.C.: La Timișoara… deci sunt mici insule.

I.V.: Festivalul de Film Central-European…
M.C.: Da, Festivalul de Film din București, al Danei Dimitriu… deci sunt insule de cultură cinematografică și iradierea lor duce la formarea unui ocean de cultură cinematografică…

Indira Gandhi, Federico Fellini, Luchino Visconti: întâlnirile cardinale ale Manuelei Cernat, dincolo de amintirile dintr-o Cuba mai liberă decât România

I.V.: Un arhipelag! E ceva în scenariul biografiei dvs. care ați fi vrut să nu fi fost așa, să schimbați, sau este exact scenariul pe care vi l-ați dorit?
M.C.: Dumnezeu m-a hărăzit cu un dar extraordinar. Uit lucrurile neplăcute. Nu îmi aduc aminte decât lucrurile frumoase. Și din fericire am atât de multe lucruri frumoase la care să mă gândesc… dacă m-ai ruga acum să numesc trei, aș spune așa: întâlnirea cu Indira Gandhi, în India, în 1970, întâlnirea cu Federico Fellini, la Cine Cita, și întâlnirea cu Luchino Visconti, la Festivalul Filmului de la Moscova, culmea. Sunt trei momente care mi-au marcat cu siguranță destinul. Și, să nu uit, de asemenea, un sejur, o lună petrecută în 1970 în Cuba, când am cunoscut regizori absolut extraordinari, începând cu Tomás Gutiérrez Alea, artiști de fibră occidentală, care se luptau cu un regim opresiv, dar mai puțin opresiv decât cel din România, din 1970. Cuba mi s-a părut atunci mai liberă decât România…

I.V.: Și în final, un gând, pentru cei care privesc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?
M.C.: Să aibă încredere în destinul lor, în destinul României, să citească istorie, să nu uite că au în urmă o tradiție foarte frumoasă, și culturală, și istorică, și de iubire de patrie. E foarte important să nu plece din acest loc. Mama mea, înainte să plece la Dumnezeu, mi-a spus, în 1996: „să nu uiți că rădăcinile noastre sunt aici. Așa să îți înveți și copiii!”

I.V.: Mulțumesc mult, doamna profesoară, pentru această discuție!
M.C.: Și eu!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește mai departe
Reclamă
Click pentru a comenta

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Repară telefonul la MobileFIX! Te poți bucura de gadgetul tău în doar 30 de minute

Publicat

pe

de

Noile telefoane mobile, respectiv cele smart, sunt foarte pretențioase și nu toată lumea își permite de fiecare dată să cumpere unul nou atunci când se defectează. Se întâmplă de multe ori ce acesta să poată fi reparat, însă să nu știi unde să îl duci și astfel ajungi mereu să cumperi unul nou. Repară telefonul la unul dintre cele mai bune service-uri! Te poți bucura de gadgetul tău în doar 30 de minute! MobileFIX îți oferă acces la o gamă extinsă de servicii, iar reparațiile se fac pe loc în incinta service-ului.

Telefonul mobil este cu adevărat parte din viața noastră și, de cele mai multe ori, reprezintă o reală problemă atunci când se defectează. Atunci când acesta are probleme, foarte mulți dintre noi îl utilizează în acest fel, de teamă că nu își pot permite unul nou. Cu ajutorul specialiștilor de la MobileFIX nu trebuie să îți mai faci griji în acest sens. Telefonul va beneficia de unele dintre cele mai bune piese, de un timp de reparare scurt și de un preț pentru buzunarul tuturor. Din fericire, aici gasesti un service gsm bun pe mâna căruia să îți poți lăsa în siguranță telefonul.

În doar 30 de minute problemele telefonului tău vor fi soluționate. Tot ce trebuie să faci este să mergi la una dintre locațiile service-ului, iar dacă nu poți ajunge ai posibilitatea de a trimite telefonul prin curier. Locațiile unde poți găsi service-ul sunt în București, Cluj-Napoca, Brașov și Constanța. Specialiștii te așteaptă cu piese gata pregătite pentru ca gadgetul tău să fie reparat în cel mai scurt timp.

Garanția reparațiilor și reparații în timp util pentru gadgeturile tale

Toți clienții au parte de unele dintre cele mai bune servicii la MobileFIX, acolo unde vei găsi o echipă specializată ce îți poate soluționa problemele telefonului. Atunci când acesta este gata, clientul primește o garanție a reparației, iar în cazul în care telefonul este trimis prin curier, clientul trebuie să se asigure că totul este în regulă la primire. Va trebui să comunici faptul că telefonul funcționează perfect, imediat ce îl primești de la curier.

Reparațiile se fac în timp util, deoarece cu toții cunoaștem importanța unui astfel de dispozitiv. Totul se repară în bune condiții, cu respectarea intimității fiecărui client în parte. În acest fel, nu este necesar să cumperi un alt telefon și nici să investești foarte mult în reparații.

Costul serviciilor se știe înainte

La acest service nu vei avea probleme legate de costuri suplimentare sau de cele inexistente. Pentru a vedea care este prețul fiecărei reparații, pentru fiecare model și marcă, intra pe site-ul MobileFIX.ro.

Sunt afișate toate tipurile de reparații, împreună cu marca și modelul telefonului, alături de prețul pe care îl plătești. În acest fel, te poți decide dacă vei alege sau nu serviciile MobileFIX și dacă acestea se potrivesc bugetului tău. Specialiștii te așteaptă cu servicii de calitate, prestate în scurt timp.

Contact: contact@mobilefix.ro

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

ACTUALITATE

Biblioteca Județeană Dâmbovița a lansat „Cloud Library”. Ai cărțile direct pe telefon sau PC

Publicat

pe

de

Nu te desparți de telefon, dar parcă ai și citi ceva? Iubești cărțile, dar e cam greu să ajungi la bibliotecă? Vrei să răsfoiești cele mai noi apariții, dar librăria e prea departe?

Biblioteca Județeană „I. H. Rădulescu” Dâmbovița vine în ajutorul tău cu noul serviciu Cloud Library! Instalează pe device-ul tău preferat (telefon, calculator, tabletă) aplicația Cloud Library și conectează-te cu numărul permisului tău de bibliotecă (BJDB******) atât la utilizator cât și la parolă. Acum ai o mini bibliotecă, cu zeci de titluri din zeci de domenii, pe care le poți împrumuta, citi și returna, fără să ieși din casă!

Pentru instrucțiuni de folosire suplimentare accesați:
http://www.bjdb.ro/docs/TUTORIAL%20-%20Cloud%20Library.pdf

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Citește în continuare

PUBLICITATE

 

Cele mai citite

Politică de cookies | Politică de confidențialitate

© 2014 - 2018 incomod-media.ro. Toate drepturile rezervate. ISSN 2285-7095 | Dezvoltare Web FN WEB SOFT

Web Analytics
View My Stats