A trecut la cele veșnice un titan al literaturii contemporane românești. Iubit, contestat, implicat, poate detestat și sigur plin de curaj pentru vremurile de vârf ale creației sale literare. Cărțile lui Dumitru Radu Popescu se vindeau pe sub tejghea prin librării în ani optzeci sau condiționate de lucrări greu vandabile. Era tolerat de partid chiar dacă îi deranja pe mulți. Ecourile cărților sale făcea să se agite până și Kremlinul. Dumitru Radu Popescu a trăit mai neștiut. Fără să iasă prea mult în prim-plan. Discret.

„Biografia sa este o biografie albă, de hârtie, cum spune Roland Barthes. Adică fără evenimente ieșite din comun, fără scandaluri și, mai ales, fără legenda care parazitează viața atâtor scriitori români, din care au rămas multe vorbe de duh și puține texte. D. R. Popescu a scris în permanență, decis să contribuie prin opera sa la înfrângerea a două „blesteme” ale literaturii noastre: cel al relativei puținătăți cantitative și cel al proiectelor neîncheiate.

Opera sa, atât cea în proză, cât și cea dramatică, este structurată în mari cicluri, cum sunt F (una dintre cele mai profunde construcții epice din literatura noastră) sau Iepurele șchiop, ori ciclul dramatic dedicat trădării și căderii lui Constantin Brâncoveanu. Prin aceasta, scriitorul vrea să ne spună că literatura nu este nici produsul inspirației întâmplătoare și capricioase, nici o ocupație ca oricare alta, un job (cum se zice astăzi). Ci un act de creație cu multiple valențe în cultura și în spiritul românesc.

A fost un om discret. Nu prea a acordat interviuri și nu a apărut la televizor. A vrut să marcheze o anumită distanță față de devergondajul mediatic general, în care s-a transformat societatea românească. Există viață și (sau mai ales) dincolo de sticla televizorului.

A fost un președinte onorabil al Uniunii Scriitorilor, în timpuri foarte puțin onorabile. Ales în condiții delicate, în contextul războiului declanșat de „grupul Barbu” împotriva spiritului democratic al USR, el a reușit să fie președintele scriitorilor. Nu a putut împiedica unele măsuri vexatorii și absurde, cum a fost interdicția organizării unei Conferințe Naționale statutare sau blocarea, de către organele de partid, a primirii de noi membri. Uniunea a rămas, însă, sub președinția sa, unul dintre ultimele colțișoare de relativă normalitate, într-o Românie ceaușistă tot mai apropiată de teatrul absurd.

Dumitru Radu Popescu a avut un tip special de umor. Și a fost un microbist de o competență aparte. A făcut parte din categoria rară a oamenilor care nu știu să uite. Prin dispariția lui, cea mai importantă generație postbelică își pierde unul dintre ultimii mohicani. Vânătoarea regală a cuvintelor însă de-abia acum începe. Dumnezeu să îl ierte!”, a scris, pe pagina sa de Facebook, deputatul Ionuț Vulpescu – fost ministru al Culturii.

Urmărește Incomod Media și pe Google News