Povestea care am expus-o mai jos am găsit-o pe Facebook. Acolo unde, de obicei, oamenii, ca o refulare a destinului, își răsfoiesc în fața tuturor crâmpeie din cărțile vieții, cu bune și rele, cu bucurii sau suferințe. Este un film scurt al dramei prin care a trecut o familie, un om, o tânără femeie, un medic. Lupta pe care a dus-o cu un sistem insensibil la durerile semenilor, cu cei care îl compun și care, de multe ori, chiar prea des, ne tratează ca pe niște nimeni, ca pe niște bieți pui de Avicola, selectați ochiometric cu mâinile și dați la rebuturi.

O poveste tragică despre lumea în care trăim. Și să știți. Cele relatate, care te răscolesc și pe undeva te determină să îți faci valiza și să pleci, să fugi de lumea aceasta nepăsătoare, se întâmplă peste tot. Molima aceasta socială a insensibilității și iresponsabilității bântuie din păcate în România. Poate nu o vedem și nu o simțim decât atunci când ne aflăm în situații limită. În rest, stă adiba și ne pândește. Așteaptă să ne prindă și să ne sugă vlaga, chiar și ultimele speranțe.

De ce am ajuns aici? De ce nu ne revenim? De ce sistemul medical, în ciuda salariilor destul de consistente pe care le primesc cei care prestează în domeniu, nu s-a schimbat? De ce nu suntem priviți ca semeni ai lor, cu înțelegere, compasiune, politețe, când ajungem în situații limită, ci doar ca niște biete ființe ce parcă cerșesc câteva zile de viață în plus? Fiindcă ăștia suntem! Analizele sociologice și psihologice profunde nu ajută la nimic. Doar constatări despre un organism care nu vrea să se schimbe. Îi este bine așa.

Postarea dramatică are mii de vizualizări și de comentarii. Medicul Ioana Săndulescu nu mai este. S-a dus la ceruri. „M-au lăsat să mor, atât au putut ei face pentru mine, m-au lăsat cu toții să mor, cu superficialitate, mediocritate, delăsare, neştiință, dezinteres şi tăcere”…

„Aceasta este ultima imagine făcute mie de către soțul meu, Bogdan, pe 24 martie anul acesta… Țin minte ziua de ca şi cum a fost ieri: Bogdan făcea fotografii în apropierea spitalului unde lucram, iar când am ieşit, m-am dus pe la el să-l iau, i-am zâmbit şi apoi am mers să mâncam fericiți în Piața Unirii, la Romeo şi Julieta; Bogdan paste iar eu pizza, mâncarea mea preferată. Apoi, mi s-a descoperit un „guguloi”, a trebuit să fiu operată de urgență, fără să fi ştiut că „de urgență” nu înseamnă să mă taie a doua zi, pe repede înainte, ci cu totul altceva… Am vrut inițial să fiu operată în spitalul unde lucram, dar la recomandările insistente ale unor colege m-am dus la un altul, unde am fost operată chiar de cumnatul uneia dintre ele, care a şi fost la nunta mea. Apoi lucrurile au mers prost, foarte prost… Am făcut febră după operație, m-am întors de două ori la spital, iar a doua oară am luat clostridium. Aşa, cu febră şi cu clostridium, m-au externat, spuneau că e totul bine postoperatoriu. Primisesem rapoartele anatomo-patologice ale „guguloiului”, ambele îmi erau extrem de favorabile, cred că nici nu trebuia să mai fac chimioterapie. Unul fusese făcut acolo, iar celălalt la Bucureşti, se ocupase Bogdan de asta. Şi totuşi aşa, cu febră şi cu clostridium, m-au externat, deşi Bogdan făcuse chiar şi o cerere scrisă prin care se opunea categoric acestui lucru, are şi dovezi… Chirurgul care mă operase a fost de negăsit, nici măcar nu îmi spusese că nu îl va mai interesa de mine după operație. Am încercat şi eu şi Bogdan să aflăm numărul lui de telefon, dar colega mea, al cărui cumnat e şi cea pe care mi-l recomandase cu „prietenie”, a refuzat să ni-l dea, mi-a spus doar că îl va suna ea şi că se roagă pentru mine. Ştiam cumva că mâinile care fac sunt mult mai sfinte decât gurile care se roagă… Chiar mi-am cerut şi iertare de la ea, cu smerenie, pentru că Bogdan îi vorbise mai răspicat la telefon într-o seară, deşi a spus doar lucrurilor pe nume, fără să o jignească, doar voia numărul de telefon…

Aşa că am ajuns la al doilea spital, cu hemoglobina 6, unde am fost tratată de un medic mediocru şi delăsător, care se supunea unui altuia, la fel de mediocru şi de delăsător doar că era şi trufaş pe deasupra. Au refuzat cu mândrie ajutorul oferit de alți medici, cu care Bogdam vorbise şi care chiar voiau să facă ceva pentru mine. Mi-au dat albumină la un moment dat, pe care nu o aveau în spital, săracii, a trebuit să o cumpere Bogdan, care se uita mirat la sărăcia spitalului şi la maşinile scumpe ale medicilor. Cred că atunci au început şi primele semne că voi intra în anasarcă… Apoi m-au externat cu parşivenie şi ei, deşi făceam febră şi aveam în continuare clostridium. Am plecat din acel spital cu aceleaşi probleme, doar că acum slăbisem şi mai mult şi aveam şi lichid la plămâni, pe fond inflamatoriu şi al lipsei de proteine…

Apoi am ajuns acasă, adusă de Bogdan, cu febră, clostridium, lichid la plămâni, hemoglobina 6,5 şi abia mai puteam respira. M-am uitat la Pepsi şi Gyuri şi nu am avut putere să le zâmbesc, m-am aşezat cu greu în pat, aşteptând nu ştiu nici eu ce… Bogdan se dădea în ceasul morții să facă ceva să mă fac bine, vorbea cu alți medici, la alte spitale, orice numai să mă pun pe picioare. I-am spus mamei mele, cu un pic de speranță: „Vezi mamă, bibit mă va duce într-un loc unde am să mă fac bine!”… Eram atât de deshidratată, mă simțeam atât de slăbită şi de pierdută, aşa de bine mi-ar fi prins măcar atunci să fiu dusă la ATI, dar nimeni nu mi-a sugerat asta, nu ştiam nici eu cât de gravă era starea mea…

Şi aşa am ajuns la al treilea spital… Medicii de acolo se uitau la mine din capul uşii, nu aveau cum să vadă cât de larg ajunsese să-mi stea pe deget verigheta. Au fost la fel de mediocri, delăsători şi trufaşi. Slăbeam în continuare, fizic şi psihic, nu mai ştiam de nimeni şi de nimic. La un moment dat, la insistențele lui Bogdan, un doctor de la spitalul unde lucram şi unde am vrut să fiu operată de la început, a luat legătura cu medicul meu curant de aici şi i-a spus să vină de urgență la spital, la mine, că nu sunt bine deloc şi să mă transfere la el, la ATI, unde trebuia să fiu de la început, imediat ce am făcut febră după operație… Dar a fost prea târziu, mult, mult prea târziu, nu am mai avut resurse… M-am luptat cât am putut, mi-am dat toată silința, chiar le-am spus clar că nu vreau să fiu cumva intubată dar nu a contat; una din colegele mele a preferat să ia ea singură această decizie fără să țină cont de dorința mea ori să îl întrebe pe Bogdan, soțul meu, care era jos ori la un telefon distanţă…

Aşa că am plecat la Domnul pe 16 Iunie, la 39 de ani abia împliniți pe 9 Iunie, după 6 internări în 4 spitale timp de 7 săptămâni… Nu am vrut să fac asta, nu, mi-am dat toată silința, cât am putut eu cu inimioara mea, la fel cum făceam şi acasă şi la serviciu şi peste tot. Atât de multe lucruri aş mai fi făcut, atât de multe locuri mai aveam de văzut, atât de multe bunătați mai aveam de gustat şi aşa de rău îmi pare… Am fost ucisă de medici, prieteni, rude, oameni care nu au făcut, nu s-au interesat, au tăcut, nu s-au urcat în maşină să vină să se uite la mine 5 minute să mă vadă în ce hal ajunsesem… Fiecare credea că face altcineva ceva, că lucrurile merg şi aşa dar nu, nu au mers. Bogdan chiar făcuse de la început un fişier online, cu toate datele mele medicale, pentru ca cei ce ar fi putut să mă ajute să o facă, dar nu a fost nimeni care să îşi asume responsabilitatea… M-au lăsat să mor, atât au putut ei face pentru mine, m-au lăsat cu toții să mor, cu superficialitate, mediocritate, delăsare, neştiință, dezinteres şi tăcere, în anasarcă… Am murit cu nişte ochi mari, larg deschişi şi mirați, foarte mirați, pentru că mi-au spus cu toții că le sunt dragă, că le place de mine, că sunt frumoasă şi finuță, harnică, ambițioasă, silitoare, iubitoare şi smerită, dar cu toate astea m-au lăsat să mor şi nu am să înțeleg niciodată de ce, de ce m-au mințit, de ce au tăcut, de ce s-au descotorosit de mine, de ce… Păcat, aşa e de păcat că m-au părăsit cu toții exact când aveam mai multă nevoie de ei, păcat… Cândva, ne vom privi cu toții în ochi şi voi căpăta toate răspunsurile acestui păcat, cândva, acuşi… Până atunci însă am să mă mai gândesc şi dacă îl las pe Bogdan să depună la Parchet plângerea pentru ucidere din culpă care aşteaptă revoltată în rucsacul cu care mergeam la serviciu când eram de gardă, încă mai am multe, multe lucruri de vorbit cu el, cu Bogdan al meu”…

Urmărește Incomod Media și pe Google News