Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitată: Irina Margareta Nistor

Publicat

pe

Un podcast despre o viață de film și culisele ei

A tradus peste 3000 de filme, dublate, în secret, timp de 5 ani. Nu i-a fost teamă de Vest, pentru că de acolo venea cultura, pe care în timpurile negre ale vechiului regim nu o mai putea obține decât prin cărți și marele ecran. In rest, comunismul furase bucuria de a trăi liber și călătoriile, pe care le-a reluat, așa cum îi place să spună, la „fără frecvență”, adică ani mai târziu, când România ieșise din pelicula alb-negru a opresiunii.

E o voce caldă, o inimă iubitoare de plante, pisici, voiaje și nunți, dar dincolo de orice, e mintea care aduce, din diferite limbi, replicile filmelor celebre ale cinematografiei de aur și nu numai la cinefilii convinși.

Irina Margareta Nistor, invitata podcastului Avangarda,  îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, filmele preferate, de dragoste, de istorie, de comedie, și povestește cum și-a regizat propria viață. O întâlnire emoționantă, cu creatoarea, printre altele, a Festivalului de Psihanaliză și Film: Irina Margareta Nistor, într-un episod de excepție, din care aflăm și diferențele de vocație dintre criticul și interpretul de film.

Interviul integral poate fi ascultat accesând linkul: https://www.youtube.com/watch?v=dJSld-OXut0

Recomandările care au contat în viață pentru Irina Margareta Nistor: „Deci tot timpul a contat foarte mult cine pe cine”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie să o am invitată pe doamna Irina Margareta Nistor. Vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Irina Margareta Nistor: Păi la cine te recomanda, nu puteam să nu…. vă spun de pe acum, să nu vă șocați, suntem la per tu, e mult prea tânăr ca să fie per dumneavoastră, a zis că nu contează că a fost ministru, deci pot să îi zic, aia cu dumneavoastră nu are legătură cu respectul, cu nimic. E o prostie. Așa, deci revenind, doamna Filitti! Pupi Filitti mi-a zis: „Nu-i răspunzi lu’ băiatu’ ăla la telefon!” Zic: „Eu răspund la toată lumea, probabil nu a sunat la mine, sau a sunat când aveam telefonul închis că eram la filme, nu există să nu răspund” și ca dovadă că aveam chiar și numărul de telefon. Deci da! O recomandare era de la istorici, să știți.
I.V.: Contează recomandările pe lumea aceasta?
I.M.N.: Da, da, contează! Dacă și crezi în persoana care ți le recomandă.
I.V.: A fost vreun moment în viață, în scenariul vieții Irinei Margareta Nistor, când o recomandare a făcut diferența?
I.M.N.: Da, cred că au fost foarte multe recomandări care au făcut diferența și cred că întâi de toate a fost cea când l-am cunoscut pe D. I. Suchianu care era maestrul meu, și care a fost, a devenit maestrul meu, pe care îl știam de la televizor, care era un foarte mare critic de cinema, și era la mare, intrasem la facultate, fusesem la mare, la Mamaia Sat, care nu mai există, între timp, stăteam în gazdă…
I.V.: Nu mai e orașul.
I.M.N.: Exact! Și acolo, pe plajă, era el și tare mult aș fi vrut să îl cunosc. Era o prietenă a mamei, Zizi Ștefănescu, care a zis: „Nepoata lui Ștefănescu Goangă”. Și zice: „Hai, dragă, că te duc eu acum!” Eu, timidă… Zice: „Uite, fata asta nu are curajul să vină…” După care a fost vorba Casablanca, începutul unei frumoase prietenii, de fapt al unei pasiuni foarte mari pentru cinema, care exista și până atunci dar totuși cineva trebuia să pună puțină ordine în povestea asta.
I.V.: A intermediat.
I.M.N.: Da, da, da, categoric. A fost maestrul meu. Tocmai asta spun. A contat enorm în existența mea pentru că m-a trimis acolo, după care, tot așa, mai târziu a fost Tudor Caranfil. De fapt Suchianu i-a spus lui Tudor Caranfil, vezi că fata asta e studentă la limbi străine, dacă aveți vreodată nevoie de ea să vă traducă ceva pe la televiziune, și a venit momentul. Vacanță, toată lumea plecată, eu nu. Și Tudor Caranfil mă trecuse pe o listă. M-a sunat Ioan Ionel și mi-a zis, iar astă mă urmărește în viață: „Dacă vii acum și traduci…”
I.V.: Se circula mai ușor în București și puteați să ajungeți…
I.M.N.: Da, pe vremea aceea… mă rog, era metroul. Și acum e metroul, mi-aduc aminte, exact și unde am primit telefonul. Eram pe la Dorobanți.
I.V.: Și ați răspuns „acum!”
I.M.N.: „Acum!” Am luat metroul de la Dorobanți până la televiziune. Deci tot timpul a contat foarte mult cine pe cine. Înainte, asta chiar la Clubul criticii, unde mergeam, și la filmele de luni de la Cinema Studio, era un domn care făcea Teleglobul și pe care îl chema Iosub și el, tot așa, m-a recomandat. Trebuia cineva să te recomande, nu așa, că a venit o studentă și așa. Am foarte mare recunoștință pentru oamenii care m-au recomandat pentru că sunt convinsă că și aici, de fapt așa, nu știu dacă nu a venit tot din partea aia, de la doamna Filitti spre tine.
I.V.: De la mine spre ea.
I.M.N.: Ah, ok.
I.V.: Erați pe lista mea scurtă.
I.M.N.: Mamă, eram pe lista scurtă! Așa că asta spun, cred că a contat foarte mult așa cum cred că a contat Ion Popescu Gopo, ca să descopăr Anima Film și unde lucra el. Deci cred că în viață contează foarte mult.

Cu cine era (in)compatibilă Irina Margareta Nistor? „Pe cinema funcționam foarte bine, politic deloc.”

I.V.: L-am avut invitat săptămâna trecută pe Nae Caranfil, am vorbit despre Vârstele peliculei, care pentru generația mea a însemnat enorm…
I.M.N.: Când chiuleam de la școală era vinerea, mi-aduc aminte tot timpul.
I.V.: Și apoi a fost în weekend, după Revoluție.
I.M.N.: După Revoluție am și lucrat împreună un timp, numai că politic eram total diferiți, el de stânga total, eu de dreapta total, și monarhistă…
I.V.: Vârstele peliculei…
I.M.N.: Așa încât nu am funcționat. Pe cinema funcționam foarte bine, politic deloc.
I.V.: Rămâne o emisiune importantă a postului public, așa cum a fost și Serata muzicală a lui Iosif Sava.
I.M.N.: Da, exact, exact! Și acolo, pe Iosif Sava, iarăși a contat foarte mult întâlnirea cu el, întâlnirea cu Tudor Vornicu, toate întâlnirile acestea au fost capitale și cred că nu trebuie niciodată uitate.

Indiferența culturală, boală grea în România. Irina Margareta Nistor: „Ce mă întristează pe mine mult mai tare e că regizorii nu se duc să vadă filmele celorlalți regizori indiferent de generație…”

I.V.: Dintre critici, în general în România și nu numai în România, ci și în altă parte, criticii de film nu se citesc între ei, nu se citesc neapărat. Autorii în sine… Greșesc?
I.M.N.: Nu, nu, e peste tot. Ce mă întristează pe mine mult mai tare e că regizorii nu se duc să vadă filmele celorlalți regizori indiferent de generație. Fie că sunt generații mai vechi…
I.V.: Dar de ce se întâmplă asta?
I.M.N.: Habar nu am. Cred că e o formă de nu știu de ce, de neîncredere față de ce au făcut ceilalți, sau socotesc ei ce e mai bun, habar nu am. Nu îmi dau seama de ce s-a întâmplat chestia asta. Aș vrea să nu mai zic „habar nu am” că mă enervează când zic alții. O să încerc. Trebuie să mă taxez cu celălalt. Am văzut că m-ai pus lângă dinozauri…
I.V.: Și lângă scriitori…
I.M.N.: Aia cu dinozaurii mi-a plăcut, nu există feminin la dinozauri, dinozauriță… Da, nu știu să spun exact, dar e general valabilă chestia asta.
I.V.: Care sunt criticii de film din România pe care îi admirați?
I.M.N.: Enorm D.I. Suchianu, dimineață chiar am avut o lungă discuție despre Catrinel Oproiu, Tudor Vornicu…
I.V.: Ați vorbit cu doamna Oproiu dimineață?
I.M.N.: Nu, dar am vorbit despre ea dimineață la cafea, și m-am și uitat acum că pe 13 septembrie va face 95 de ani. Da! A fost o discuție dimineață. Și da, am ținut mult la ea. Bujor T. Râpeanu, despre care am aflat cu stupoare că s-a stins.

Pierderea Irinei Margareta Nistor: „Am suferit teribil și îmi era foarte drag.”

I.V.: La începutul anului.
I.M.N.: Pe 4 ianuarie, am aflat între timp și sufăr teribil că nu am ajuns la înmormântare. M-a rugat la un moment dat Corneliu Porumboiu, avea nevoie de niște informații pe care este clar că doar Bujor le-ar fi putut știi, i-am dat numărul de telefon și mi-a spus: „Să știi că a murit.” Și mi s-a strâns inima. Apoi am sunat-o pe Magda Mihăilescu, și i-am zis: „Dați-o încolo de treabă, nu mă sunați și pe mine?” „Vai, am crezut că știi…” „Știi că nu știu să mă uit pe net, nu mai există România Liberă, să fie acolo rubrica de decese, care ajuta, ca să zic așa.” Să nu dea nimeni de la Uniune, cineva, un telefon? Deci am suferit teribil și îmi era foarte drag.
I.V.: Se comunică mult prea puțin la evenimente de tipul acesta.
I.M.N.: O fi fost, nu am prins comunicatul acesta. Îmi pare rău și nu știu, dar lasă, o să mă ajute Dumnezeu să găsesc mormântul, oricât de mare ar fi Bellu, și o să mă duc să pun niște flori.
I.V.: Când spuneți Ecaterina Oproiu vă referiți la epoca de glorie a revistei Cinema, nu?
I.M.N.: Mă refer în primul rând și la revista Cinema, care a fost extraordinară, într-o perioadă în care era foarte complicat să obții așa ceva, și la toate discuțiile absolut inutile, că de ce punea poza lui Nea Nicu pe prima pagină. Păi știm foarte bine de ce o punea, că altfel dispărea revista.
I.V.: Dispărea restul paginilor.
I.M.N.: Să lăsăm asta, și mai ales din partea unor oameni care nu au trăit în perioada aceea.

Irina Margareta Nistor despre „afacerea” Suchianu. „Nimeni nu s-a gândit că o să trăiască mai mult decât comunismul”

I.V.: Cum se întâmpla și în România literară.
I.M.N.: Nimeni nu s-a gândit că o să trăiască mai mult decât comunismul. Bunicul meu spunea că o să dureze cât Evul Mediu. Deci a durat mai mult decât viața noastră, oricât de sănătos am trăi, ceea ce nu e cazul meu. Dar îmi amintesc în special de prezentările ei de la Telecinemateca. Eleganța cu care prezenta, și a ei, și a domnului Suchianu la un moment dat, Domnul Suchianu a fost oprit pentru că a fost socotit că e prea în vârstă și să nu îi amintească lui Nea Nicu că trec anii și îmbătrânește, așa că l-au scos de pe post. Iar la ea, bineînțeles… La un moment dat au dispărut filmele, pentru că nu mai erau, bani nu erau, nu plătea datoriile ăsta, Nea Nicu, deci nu mai erau bani de filme, deci nu mai avea cine prezenta. Dar avea un anumit tip de eleganță și îmi amintesc și acum felul cum se îmbrăca. Față de ce prezenta… asemănarea, care exista, desigur cu Bette Davis șamd. mai ales că prezenta exclusiv filme de telecinematecă, unde toți știm că genericul de început e făcut de ea cu Suchianu, acum văd că fiecare zice ce vrea, că e complicat să mai contrazici oameni care nu mai există sau care nu neapărat vor să intre în discuție pe acest subiect. Dar era minunat.
I.V.: Și un umanism. Era dincolo de film.
I.M.N.: Era formidabil. Iar cărțile ei despre Cannes, le-am citit, cred că fusesem o dată sau de două ori la Cannes când am apucat să le citesc și apoi am descoperit că era cu totul altfel. Avea un alt fel de profunzime, și prin acumulare, și prin alt tip de cultură șamd. Ți-am dat lista…

Relația glacială a Irinei Margareta Nistor cu Adina Darian. „Ei, mie dacă îmi zâmbești și nu răspunzi, sunt ranchiunoasă. Nu îmi trece. Nu mi-a trecut niciodată chestia asta.”

I.V.: Adina Darian, cu cărțile ei despre Oscar? Au fost recent Oscarurile. Mirajul statuetei de aur…
I.M.N.: Da, ceva mai puțin. Știi ce se întâmplă, vezi, oamenii nu se gândesc și cum reacționezi, și cum reacționează cei din jur. O știam, am văzut-o, a fost întotdeauna foarte rece, era o femeie foarte frumoasă, dar rece. Ei, mie dacă îmi zâmbești și nu răspunzi, sunt ranchiunoasă. Nu îmi trece. Nu mi-a trecut niciodată chestia asta. Deci nu! Trebuie să și funcționez cu persoana respectivă și să știi că mi-am dat seama, de-a lungul timpului, contează foarte mult și dacă te vede cineva. De exemplu, m-am întâlnit de curând, până în 1989, în afară de casete, de cinematecă, de nu știu ce…

Slăbiciunea Irinei Margareta Nistor: „Eu sunt înnebunită după avioane”

I.V.: O să ajungem și acolo…
I.M.N.: O să ajungem și acolo… între altele, mă chemau inclusiv la Casa Scânteii să traduc niște filme. Iar eu eram foarte fericită pentru că eram printre angajații lor și erau niște filme pe care altfel eu nu le puteam vedea. Și după 40 și de ani, mă întâlnesc cu un domn care lucra – eu sunt înnebunită după avioane – și tocmai venisem într-o zi când putea toată lumea să intre, să vadă avioane, și inclusiv avioane din astea, de război, și veneau de obicei cu familia. Eu nu făceam parte din familia aia dar probabil, cum zic eu, venind la ei în sufragerie de multe ori…

O personalitate puternică, încă din tinerețe. Irina Margareta Nistor: „Deci ăla a ținut minte 40 de ani că eu în loc să zâmbesc, să vorbesc frumos, am trântit o geantă pe masă”

I.V.: Deveneați.
I.M.N.: Deveneam din familie. Acolo a apărut un domn care mi-a zis: „Da, vă știu de când veneați și traduceați la noi, și ați venit o dată și erați foarte supărată, și ați venit cu o geantă – ai văzut că am o geantă din aia de zici că veșnic mă mut – și așa aveam întotdeauna, pe care am venit și am trântit-o pe masă”. Deci ăla a ținut minte 40 de ani că eu în loc să zâmbesc, să vorbesc frumos, am trântit o geantă pe masă și am zis uite, vezi, cât de importante sunt gesturile astea, că m-a durut sufletul că și-a amintit fix de chestia asta. Și ei au zis: după ce că dăm atâția bani ca să vină încoace să traducă, culmea este că mie ăia nu îmi dădeau niciun ban. Da? Pentru că voiam să văd filmele, asta voi nu înțelegeți, că nu aveai unde să le vezi, nu era încă video. Așa, mă duceam și la arhivă, de exemplu. Cu din ăștia de prin CC, mergând… Așa am văzut pentru prima dată „Nașul”, cu ei, mergând la Arhiva de filme și ducându-mă să mă duc să traduc pentru ei.

Timidă să îl cunoască pe Gheorghe Dinică, Irina Margareta Nistor a avut o relație excepțională cu actorul. „New York Times a zis că a murit Gheorghe Dinică, echivalentul lui De Niro în România.”

I.V.: Arhiva de filme.
I.M.N.: Arhiva de filme, era pur și simplu un fel de vizionare din asta, privată, sau îmi mai aduc aminte că am mai făcut un fel de vizionare privată pe care nu am s-o uit toată viața, la subsol acolo, la Cinema Studio, era o săliță, am tradus Vânătorul de Cerbi. Apropo de asta, știi că era aia că aș fi zis eu vreodată despre Vânătorul de Cerbi că aș fi tradus aiurea, o să îți explic imediat și asta cum era cu chestia cu Vânătorul de Cerbi. După aceea, întâmplător, am tradus-o și era în sală domnul Dinică, Gigi Dinică, pe care după aceea, ani mai târziu, l-am cunoscut și s-a purtat minunat cu mine. Dinică, eu nu am avut curaj să mă duc până la el și a venit el până la mine la un vernisaj. Știi ce înseamnă? Cum se comportă oamenii. Și îmi aduc aminte cum se uita la film și încerca să preia din gesturile lui De Niro. Între ei știi că atunci când a murit, New York Times a zis că a murit Gheorghe Dinică, echivalentul lui De Niro în România. Deci vezi, era ceva, erau din același… să ne înțelegem, nu îl copia. Erau, cum spunea mama mea, din aceeași sămânță. O chestiune extraordinară.

Nașul, un film la modă în CC?

I.V.: În ce context l-ați văzut?
I.M.N.: În Nașul l-am văzut că era, cine era, Ilie Rădulescu, erau mai mulți, dar Ilie Rădulescu era directorul televiziunii în momentul acela, și încă câțiva de la CC care au vrut să vadă Nașul. Drept care, nu se dădea nicăieri în altă parte și eu am zis „mersi”, că ai văzut, că și pe mine ai venit să mă iei cu mașina că eu nu am mașină, m-au dus cu mașina până la arhivă, am tradus filmul și apoi m-au adus înapoi acasă. Și la revedere. Dar ce fericită am fost că l-am văzut și tot așa, la prima vedere, și tradus, și tot. Știi?
I.V.: Revista Cinema avea sediul la Casa Presei?
I.M.N.: Da! Exact! Acolo avea!

Singurul articol al Irinei Margareta Nistor din Revista Cinema, „Offul vocii din off”

I.V.: Și biroul Ecaterinei Oproiu.
I.M.N.: Dar acolo să știi că o singură dată, un singur articol am publicat acolo, în rest, evident, o citeam, și mi se părea că este mult peste ce puteam eu să fac, am avut un singur articol, de care îmi amintesc și acum și care se numea „Offul vocii din off”, apropo de cinematecă, unde traduceam, și era un fel de colivie, așa, când te duci la cinema, la Eforie, sau dincolo, era și la Union, între timp au desființat cabina de la Union, există doar dincolo. Și tu stăteai acolo și cel mai adesea cei care mai întârziau, și le dădeau drumul, ei se opreau în dreptul cabinei tale. Și dacă era un film cu subtitrare, tu trebuia să urmezi și să traduci după subtitrare. Dacă era un film ceh, polonez sau un film mut și aveai inserturile, știi? Și invariabil se așeza unul în fața ta. Era, între altele, apropo de offul vocii din off…
I.V.: Pe Radu Cosașu l-ați cunoscut?
I.M.N.: Nu, a fost coleg de serie cu mama mea. Mama mea a făcut limbi străine, au fost aceeași serie, îmi plăcea să citesc despre el.

Irina Margareta Nistor despre relația cu Radu Cosașu: „Ar fi bine să își vadă de filmele ei și să nu facă așa ceva.”

I.V.: Un scriitor formidabil, mare cinefil.
I.M.N.: Da, formidabil. Mare cinefil, și apropo de ranchiună, când am scos o serie de documentare, care se chemau „Istoria se repetă?” și am scos un documentar despre anul 1957, an în care m-am născut, de altfel. Ce se întâmpla în 1957, ce spuneau jurnalele de actualități că se întâmpla, aveam voie să vedem sau dimpotrivă, era în 1996 ce îți spun eu, acest documentar, dacă vrei ți-l dau să-l vezi, și l-a dat Victor Ionescu la emisiunea lui. Și el a scris o cronică în care a spus: „Ar fi bine să își vadă de filmele ei și să nu facă așa ceva.” De ce? Pentru că trăgeam în comuniști de la un cap la altul iar el a fost de stânga o viață întreagă, asta este… Și nu am putut să îl iert, recunosc.
I.V.: Bun, are și un text, dramatic, despre Teoria adevărului integral. Absolvent al Școlii de Literatură Mihai Eminescu, un mare cinefil. De la el știu că în anii 1980 aveau loc niște vizionări la Sahia. Ați fost?
I.M.N.: La Sahia nu îmi amintesc. Am fost, știi unde mi-am mai amintit, tot așa, întâmplător…
I.V.: Apropo de semi-clandestin, o atmosferă la limita…
I.M.N.: Nu, nu, nu, stai să îți spun unde era una și mai clandestină, apropo de absurdul absurdului, unde m-a prins cutremurul.

Drumul Irinei Margareta Nistor către libertatea culturală, cu autobuzul 34: „Acolo se dădeau niște vizionări ilegale, a cărei prezentare o făcea D. I. Suchianu și apoi eu traduceam filmul.”

I.V.: Cu Laurențiu Damian am vorbit, că a fost și el la podcast. El lucra la Sahia în anii ’80.
I.M.N: Da, da, da, dar nu, la Sahia nu am fost, am fost, și nu știu dacă era al Sahiei sau al cui era, era un sediu care este chiar lângă unde e Marmoroschul acum, pe colțul acelei străzi. Acolo era un sediu și îmi amintesc că și acolo am tradus. Am tradus în foarte multe locuri. Am mai tradus într-un loc, care acela s-ar putea să fi fost al Sahia, pentru că era la Biserica Sf. Vineri, unde întorcea tramvaiul. Înainte să dărâme Nea Nicu biserica. Știi ce drame s-au întâmplat acolo? Au fost foarte multe lucruri, dar absurdul total, chiar alaltăieri, la Silvia, la aniversarea de 80 de ani de la COȘ, unde cineva i-a trimis o mașină și i-a spus: „Să o duci pe doamna Nistor la…”
I.V.: Silvia?
I.M.N.: Silvia Samuilă, care e o foarte mare doctoriță ORL-istă, drept care erau foarte multe voci pe acolo. Nu eu în mod special. Adică voci care au avut probleme cu ORL-ul. Eu eram acolo pentru că am lucrat cu Liviu Tudor Samuilă la emisiunea lui, cu Sfârșitul de săptămână. A venit la un moment dat o doamnă care a zis: „Știți, eu lucrez… nu știu unde acum, iar înainte eram directorul Muzeului Partidului.” Pentru că acolo unde este acum Muzeul Țăranului Român, și unde se dau filme și unde au fost alea, italienești, acum, și o grămadă de altele, acolo era Muzeul Partidului. Acolo se dădeau niște vizionări ilegale, a cărei prezentare o făcea D. I. Suchianu și apoi eu traduceam filmul. Așa… și îmi aduc aminte, în seara cutremurului, acolo eram, apucasem să mă urc în autobuzul 34.

Cutremurul din ’77, povestit de Irina Margareta Nistor. „Mama m-a căutat disperată că nu știa unde sunt”

I.V.: În ’77.
I.M.N.: Da, da, eram încă studentă. Am apucat să urc în autobuzul 34 și să ajung până cam unde e Casa Lipatti acum. 45 de ani mai târziu eram din nou în casa Lipatti, pe Ana Ipătescu, care între timp îi zice altfel.
I.V.: Lascăr Catargiu.
I.M.N.: Așa, și eu nu mi-am dat seama că autobuzul acela a oprit. Au oprit, dar continua să se miște. Numai că am văzut niște balcoane care au căzut. Deci acolo era. Ieșisem de acolo dar acolo nu tradusesem, pentru că fusese în seara aceea un film care se numea Ana și comandorul și era rusesc. Fusesem doar cu domnul Suchianu să își țină prezentarea, el a plecat acasă și eu am rămas. Mama m-a căutat disperată că nu știa unde sunt. Unde m-a prins cutremurul propriu-zis. Acolo se dădeau, așa, și unde se mai dădeau, la Casa Studenților… acolo am tradus Balul vampirilor, al lui Polanski, și îmi aduc aminte când strigă el acolo: „Ioane!” Și evident că toată lumea înțelegea că ăla spune „Ioane” și eu „Ioannnnee” că știam că o să amuz lumea, știți cum e, când ești hristionic, când faci meseria asta.
I.V.: V-a fost vreodată frică, a existat vreodată un moment de teamă la vreo vizionare din aceasta, când ați simțit că aerul clandestin e foarte rarefiat și tare?
I.M.N.: Frică nu, pentru că nu cunosc sentimentul, nu am acest sentiment. M-au crescut de așa natură să nu îmi fie frică pentru că în mintea părinților și bunicilor mei ideea e că frica e un sinonim al lașității și atât mi-ar fi trebuit, să zică vreodată bunică-miu, „Se poate, ce e asta?”

Irina Margareta Nistor, neînfricată. „Nu cunosc sentimentul. Nu am sentimentul acesta.”

I.V.: Mesajul când devine Cardinalul de Cracovia, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, primul mesaj adresat mulțimilor în Piața San Pietro e „Nu vă fie frică!”
I.M.N.: Exact! Ai văzut? Așa m-au crescut. Nu cunosc sentimentul. Nu am sentimentul acesta. Dar de exemplu, poate cel mai extraordinar, poate cel mai de temut, să zicem, a fost când la Casa Studenților, deci numai cu studenți acolo, organiza niște vizionări domnul Dumitrescu. Care domnul Dumitrescu era un domn mai ciudat, mai târziu am regretat amarnic că nu am apucat să îi spun ce aș fi vrut să îi spun, lucrurile foarte bune! Și domnul Dumitrescu aducea filme din acestea acolo, și între altele, ce crezi că aduce el în plini ani ’80? Trăia încă Suchianu, deci până în ’85 s-a întâmplat chestia asta. Un film cu, cum îi zice el, Drache. Știi că la generația lor, care era cam generația mamei mele, ei nu știau englezește, și Drache era Drake, evident, și era Ronald Reagan pe vremea când era actor. Și a adus un film cu Ronald Reagan și a întrebat: „V-a plăcut filmul cu Drache, nu-i așa?” Așa-i. Ca după aia…
I.V.: În plin Război Rece.
I.M.N.: Exact, în plin Război Rece. Ca după aceea domnul Suchianu să meargă înainte, cu studenți și așa… ani de zile mai târziu, am aflat din televiziune că de fapt domnul Dumitrescu stătuse la închisoare la Pitești și de aia nu îi mai era frică de absolut nimic și de aceea aveai tot timpul senzația că „Ei, e un pic dus.” Nu era dus. Și am regretat teribil că nu am apucat să îi spun. L-am iubit toți pentru că aducea niște filme formidabile, absolut formidabile. Nu știu cum reușea, și gândește-te că erau pe 35 de mm. Le aducea din arhivă, trebuia, mă rog, exista o chestiune de proiecție acolo, fiind Casa Studenților… Preoteasa!
I.V.: Grigore Preoteasa. Regretați deci că nu i-ați spus domnului Dumitrescu cât bine a făcut.
I.M.N.: Da, da!
I.V.: Și nu numai dvs.
I.M.N.: Asta că a făcut bine, am apucat să îi spun, dar că îl știu și îl admir infinit.
I.V.: Mai e ceva ce regretați? Din ce ați făcut?
I.M.N.: Nu cred, nu în mod special, nu îmi amintesc, că în general dacă regret ceva încerc să repar, dacă nu e cineva cu care să mă întâlnesc puțin mai încolo, nu…

Casetele interzise cu filmele anilor ’80. „Le-a dat voie Moscova, să ne înțelegem. Le-a dat lor voie Moscova.”

I.V.: Deci erau câteva…
I.M.N.: Erau câteva locuri unde se vedeau, până să apară casetele, să ne înțelegem. Astea toate se întâmplau până să apară casetele.
I.V.: Anii ’80.
I.M.N.: Anii ’85, noiembrie ’85. Am început să traduc. Chiar octombrie. Pentru că acum a apărut, adică urmează să apară cartea pe care o scrie Tofan împreună cu Stejărel Olaru, și atunci ne-am uitat din nou în agendele mele, unde eu eram ferm convinsă că era 5 noiembrie ziua în care am început. Se pare că era 20 și ceva octombrie. Îți dai seama, sunt câteva zile, în 1985.
I.V.: Am citit de curând un text al lor publicat în Matca Literară.
I.M.N.: Da, da, da, nici nu am știut că există Matca asta.
I.V.: Matca literară, o revistă foarte bună, lunară. Sunt câteva numere și salut orice publicație culturală.
I.M.N.: Absolut. E și pe hârtie?
I.V.: E și print…
I.M.N.: Cum zic eu pe hârtie… vezi, diferența de generație, da.
I.V.: Da, și în condiții grafice deosebite și au și o difuzare bună.
I.M.N.: Da, am văzut, că s-a umplut netul. Am văzut.
I.V.: Bun, în Matca literară, Liviu Tofan și Stejărel Olaru semnalează acest moment unic în ceea ce însemna România anilor ’80. Al casetelor video.
I.M.N.: Nu e unic, aici e neînțelegerea. El a existat în toate celelalte țări foste comuniste. Absolut în toate.
I.V.: Noi am replicat.
I.M.N: Le-a dat voie Moscova, să ne înțelegem. Le-a dat lor voie Moscova. Cam asta e. Atâta vreme cât asta era, exista inclusiv în Rusia și erau doi traducători. Din Rusia, că Rusia e mare, era în Țările Baltice, că pe unul din Țările Baltice l-am cunoscut, la un moment dat, în 1995, de exemplu, existau în Polonia, în Bulgaria, noi aveam impresia că ne uităm la bulgari și ei nu au așa ceva, de unde să știm noi…
I.V.: Ca la fotbal.
I.M.N.: Așa, exact, și ne uitam vineri la studiourile Hix. Hix îi ziceau ăștia, că era un film pe care ăștia îl dădeau non-stop cu Agatha Cristie, da, gata. Îmi amintesc și acum. Așa, că vorba aia, de ce am pus bulgarii, că doar nu știam bulgărește.
I.V.: Erau două filme consecutive. Nu era altceva. Dar erau două filme, unul după altul. Ceea ce era o nebunie să ai acces.
I.M.N.: Absolut, absolut.

Irina Margareta Nistor despre libertatea aparentă din timpul comunismului: „Da, tot timpul spun că eu nu mă socotesc că aș fi fost dizidentă sau ceva de felul acesta. Nici vorbă. E o prostie. Eu nu pot trăi fără filme. Era o șansă să le văd, să le traduc, la revedere. În rest nu, nu știam.”

I.V.: Cum ați explica fenomenul acesta? El începe în 1985 în România.
I.M.N.: În ceea ce ne privește dar el a mai fost așa, masiv, în 1985.
I.V.: Spunem că a fost cu voie. Adică a fost tot timpul o libertate aparentă.
I.M.N.: Da, tot timpul spun că eu nu mă socotesc că aș fi fost dizidentă sau ceva de felul acesta. Nici vorbă. E o prostie. Eu nu pot trăi fără filme. Era o șansă să le văd, să le traduc, la revedere. În rest nu, nu știam. Că aici e și confuzia, că cineva mi-a trimis dimineață, din textul acela – că recunosc, nu am avut răbdare să citesc – mi l-a trimis și Stejărel și așa, dar nu… Am dat niște interviuri, asta e. Cineva mi-a zis că vezi că zice acolo că toți participanții au avut de câștigat. Într-adevăr, și în ceea ce spun, și în Chuck Norris versus Comunismul, că dacă lumea ar vedea poate filmul acela ar pricepe mai bine niște lucruri, al Ilincăi Călugăreanu, care a fost la Sundance și acu aflu că a rulat mult și în America de Sud și peste tot…
I.V.: În 2015.
I.M.N.: E online deja, a fost pe HBO, pe tot ce vrei, în India, în America, în Japonia.

Irina Margareta Nistor, despre miliardele lui Zamfir: „Am zis eu 100 de lei, în marea mea bucurie, că luam 60 de lei la cinematecă impozabili, și el a zis vă dau 200. Și cu asta s-a încheiat. Eu nu am știut nici măcar că le vinde ăsta, ce face cu ele după aceea nu m-a interesat.”

I.V.: Și vorbiți de acel moment.
I.M.N.: Vorbesc de acel moment și inclusiv când am ajuns la Zamfir, care avea această afacere și când m-a întrebat cât vreau să iau. Și am zis eu 100 de lei, în marea mea bucurie, că luam 60 de lei la cinematecă impozabili, și el a zis vă dau 200. Și cu asta s-a încheiat. Dar din asta să spui că eu le-am făcut la ăia miliardele, că nu știu ce, mi se pare o exagerare, plus că, repet, eu nu am știut nici măcar că le vinde ăsta, ce face cu ele după aceea nu m-a interesat. Absolut nu m-a interesat.
I.V.: Se vorbea despre un miliard de lei, respectiv despre un milion de dolari lunar, care ar fi venit, ar fi însemnat încasările din vânzarea acestui mecanism pus în funcțiune de acest Zamfir.
I.M.N.: Care, săracul, e și dus și nu mai poate să răspundă, l-a stins COVID-ul în care nu a crezut. Deci cam pe acolo ne aflăm. Da.
I.V.: Când ați tradus primul film?
I.M.N.: La el? Da, asta spun, că am găsit agendele acum, în octombrie, 1985. Deci în curând se fac 40 de ani.

E Irina Margareta Nistor, traducătoarea a peste 3000 de filme, poliglotă?

I.V.: Ați tradus din engleză și franceză?
I.M.N.: Din engleză și franceză, italiană și spaniolă. La un moment dat au venit niște seriale. Pot traduce, dar nu pot vorbi în italiană și spaniolă.
I.V.: Cam câte filme ați tradus?
I.M.N.: Asta este ideea, sunt vrei trei mii, că le-am tot numărat. Da.
I.V.: Deci ați tradus peste 3000 de filme.
I.M.N.: Per total, da, că după m-au pus ăia, da, de la New York Times. Și atunci am agendele. Agendele mele sunt la dl. Tofan acum, unde el a avut răbdare să scoată titlu cu titlu. Nu întotdeauna a înțeles ce am scris eu acolo. Eu scriu așa, ca doctorii, dacă tot nu am putut să mă fac doctor. Da.

Declarație elitistă, Irina Margareta Nistor: „Legendele mă înconjoară.”

I.V.: Mergeați în acest loc, în această vilă din această casă, din strada locotenent aviator Sergiu Petrescu? Acolo era?
I.M.N.: Aviator Petrescu. Eu nu o să uit, că pe bunicul meu îl chema Petrescu iar eu sunt moartă să zbor, să pilotez, tot ce înseamnă. Nu am avion, am tot felul de… legendele mă înconjoară. Cred că mai mult decât ce aveți pe aici, cărți. Da, mergeam acolo când el primea aceste casete. Dar eu nu mergeam zi de zi sau… când veneau, zicea: „Acum veniți”. Mergeam la televiziune de la 8.30 la 15.30, la 15.30 o tăiam la el.

Falsa confiscare a casetelor de film ilegale în comunism. Irina Margareta Nistor: „Dar din când în când le confiscau și apoi tot la el ajungeau, că cine naiba să le facă? Adică din când în când se jucau că îl prindeau. Lumea nu înțelege lucrul acesta foarte bine și vine cu tot felul de idei.”

I.V.: Deci în fiecare zi.
I.M.N.: Când veneau casete. Nu în fiecare zi. Că poți să vezi în agendă. E și câte o săptămână, și două, când nu venea niciun pilot cu el. Sau i le confiscau ăștia. Că din când în când asta mi se pare amuzant, că ei zic că într-adevăr era cu voie, că altfel ar fi oprit a doua zi și ar fi zis: „Ia, potoliți-vă! Ce e în capul vostru? Unde vă aflați?” Dar din când în când le confiscau și apoi tot la el ajungeau, că cine naiba să le facă? Să le publice, să le traducă, adică ce făcea el după aceea. Adică din când în când se jucau că îl prindeau. Lumea nu înțelege lucrul acesta foarte bine și vine cu tot felul de idei.
I.V.: Eu eram mic, aveam câțiva ani, și mergeam cu mama la o mătușă în piața Iancului.
I.M.N.: Eh, vezi, pe lângă mine.
I.V.: Și ascultam…
I.M.N.: Da, da, da, da, da…
I.V.: Vocea dvs. la 7-8 ani îmi amintesc, „A fost odată în America”, un film din 1984.
I.M.N.: Exact, da!
I.V.: Al lui Sergio Leone.
I.M.N.: Minunat film!
I.V.: Un film minunat și vocea dvs.
I.M.N.: Da, da, da. Așa e. Din aia am dat un fragment și în Chuck Norris vs. Comunismul. Din ăsta, din Pretty Woman, din astea care sunt o altă lume.
I.V.: Deci îmi amintesc corect.
I.M.N.: Da, da, da. Așa e, da.

4 ani, 3000 de filme. Irina Margareta Nistor: „Și atunci am plecat la alții care mi-au dat mai mulți bani.”

I.V.: Aceste 3000 de filme cam în 4 ani?
I.M.N.: Da, 4-5 ani. În 1992 nu am mai tradus pentru el, că am încercat să modific suma. Nu mi-a dat. Și atunci am plecat la alții care mi-au dat mai mulți bani.

Dublare sau subtitrare? Irina Margareta Nistor: „Eu țin să se subtitreze. Eu știu să subtitrez că așa am început, subtitrând. Am făcut un rău necesar.”

I.V.: Nu i-a convenit că a venit Revoluția.
I.M.N.: Da, dar după aceea, în ’96 s-a dat legea dreptului de autor. Din 1996 nu am mai tradus. Știi că mă amuz tot timpul de chestia asta, că legea dreptului de autor în România a intrat în 1996 pe 26 martie de ziua mea. Era absurd, să ne înțelegem, era un parlamentar care a venit cu ideea ca filmul să fie dublat în românește, că săracii actori… mă rog, cunoaștem, despre morți numai de bine că e altul care s-a dus. Deci îi trimitea pe toți ziariștii la mine spunând: „Da, să se dubleze…” Nu. Eu țin să se subtitreze. Eu știu să subtitrez că așa am început, subtitrând. Am făcut un rău necesar. Că asta nu avea tehnic cum să facă subtitrare, pentru că de exemplu în Serbia, aceeași chestie ilegală se făcea subtitrată. Ca să înțelegem mai bine acest fenomen înainte să ne apucăm să scriem și mai ales să dăm cu piatra așa, aiurea, în principiu.
I.V.: Faptul că era cu voie, înțeleg foarte bine, era o aparență a libertății.
I.M.N.: Nu, era un aranjament.

Frica de turnătorie după o seară la film: „Fumau, mâncau semințe, căci nu erau floricele, bomboane agricole; și nu mai aveau timp să pună la cale o Revoluție.”

I.V.: Voia ce însemna? Unde începea libertatea și unde se oprea?
I.M.N.: Libertatea se oprea în felul următor. Libertatea se oprea în faptul că lumea se aduna în blocuri, și vedeau filmele. Și fiecare când ajungea acasă își zicea: deci erau mulți, se rupeau biletele, înțeleg că se vindeau biletele acelea, etc. În filmul cu pricina o să vezi toate aceste detalii pentru că sunt martori de pe vremea mea. Sunt diverși cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului și mi-au zis: „Îți mulțumim că așa ne-am început nu știu ce afacere.” Adunând nume… deci se duceau, se adunau 30-40, puneau niște băncuțe, stăteau așa, până dimineața, dar nici nu mai știau bine ce filme au văzut uitându-se o noapte întreagă la filmele alea, așa, și apoi fiecare ajungea acasă și începea, bănuiala, de care nu am scăpat nici până acum: „Bă, dar care dintre ăștia m-o trăda? M-o turna vreuna, vreunul? Oare ce o fi, din care film mi s-ar putea trag?” Și de aici, al doilea… adunându-se la filme și așa, stau, fumau, mâncau semințe, căci nu erau floricele, bomboane agricole; și nu mai aveau timp să pună la cale o Revoluție. Era mai ușor de supravegheat. Și de băgat cuiul: „mă, cine m-o turna?” Deci era o chestie foarte bine gândită până la capăt. Pe lângă faptul că se pare că prin provincie, cel puțin, făceau și vizite de genul acesta. Adică: tăiau curentul într-un bloc, caseta rămânea înăuntru, da? Se oprea! Dau drumul la curent, intra milițianul, și începea se uita pe caseta aia, să vadă la ce se uită ăștia. Conform legii, în momentul acela nu aveau voie filme porno. Da? Asta ca să mai terminăm și asta cu filme porno, nu s-au adus niciodată, pentru că oricum nu ai ce traduce la ele, și pentru că așa a fost înțelegerea cu Zamfir dintotdeauna. Că mai e unu: „Vai, dar am auzit eu!” Și încă nu era inteligența artificială. Că acum m-am trezit că făceam reclamă la nu știu ce…

Prostia comunistă. Irina Margareta Nistor despre controalele milițienești din casele de difuzare a peliculelor pe care le traducea: „Milițianul era ferm convins că o casetă video e la fel ca o casetă audio, are două părți.”

I.V.: Lipsa de inteligență umană…
I.M.N.: Bine, și asta… zic de mult. Tot ce e artificial, ca și floarea artificială, e un jeg. Așa! Deci venea ăsta, și îmi povesteau cei care erau adolescenți în perioada respectivă, „noi pe alea scriam film documentar, dacă vin ăștia și citesc numai pe cotor ce scrie, să nu așa…” Bun! Și ăla, milițianul, a băgat caseta înăuntru și a început să se uite din zece în zece minute. Ăștia nu știu la ce se uitau, știi? Că erau așa, erau două filme și dacă mai rămânea loc, Zamfir mai punea niște muzică. Ca să umple cele 3 sau 4 ore, cât avea o casetă. Ăștia, fericiți, au zis: „Vedeți, nu e nimic pe ăsta.” La care milițianul: „Ha! Aveți impresia că mă prostiți, nu e așa? Ia să o întoarcem și pe partea ailaltă!” Deci milițianul era ferm convins că o casetă video e la fel ca o casetă audio, are două părți. Deci acesta era nivelul celor care ne conduceau și ne verificau. Ca să pricepem mai bine niște lucruri și cum stau lucrurile. Deci asta era din punctul lor de vedere, tehnica de a-ți insufla frica, de care am discutat mai devreme. Și de a-ți găsi o preocupare de a te uita la televizor. Cine naiba se uita două ore la ce vorbește nea Nicu? Hai să fim serioși. Și la ce bine e prin fabrici și uzine și prin mine? Nu!
I.V.: Ultimii ani ai televiziunii publice…
I.M.N.: Erau două ore, știm foarte bine, dispăruse programul al doilea. Știm foarte bine. Știm exact.
I.V.: Nu mai era nimic live, competițiile sportive…
I.M.N.: Păi toate acelea costau, el voia să plătească datoriile, avea și el un fix.

Teodor Zamfir, omul care a adus filmul

I.V.: Care a fost rolul acestui inginer, înțeleg că nu e inginer, Teodor Zamfir, ce a fost el și de ce el și nu altcineva? Ce s-a întâmplat cu el?
I.M.N.: Pentru că… părerea mea este așa, cunoscându-l de-a lungul timpului. Este că avea un curaj nebun. Nu avea frică. Niciun fel de frică. Pe lângă asta, avea o soră în America. La el în casă era, avea grijă și venea și vedea filme și se îngrijea, că știi foarte bine că nu se găsea de mâncare, era frig, nu e nevoie să îți reamintesc cum era în perioada aceea, că am trăit-o cu toții și știm cum era. Era mama lui Dorin Tudoran, de care el se ocupa.

Cine a fost Teodor Zamfir? Irina Margareta Nistor: „Deci el nu știa nicio limbă. Și nici nu îi dădea nimeni nicio atenție. Aici totuși era socotit inginerul Zamfir. A făcut ceva pușcărie de-a lungul timpului, deci teoretic lumea știa că poate fi eventual șantajat”

I.V.: Rămăsese în țară după plecarea lui Dorin Tudoran, în 1985 pleacă în America.
I.M.N.: Ceva, nu știu să îți spun exact. Între anii 1985-1989, nu știu să îți spun exact. Era acolo, era o doamnă foarte drăguță și foarte bună și așa. Și care venea și vedea filme, și la pauză o mai vedeam și eu când urcam să îmi fac o cafea sau chestii, așa. Că eu tot ce traduceam, traduceam într-un subsol, cum bine zice, într-un demisol, am văzut că pe aia au preluat-o. Și care nu mai există demisolul acela, că am vrut să vizitez de curând casa și da… din nostalgie. Venise un grec care voia să scrie o piesă de teatru despre perioada respectivă. Da. Și mă rog, despre ce făceam în perioada respectivă. Și în concluzie, deci acea o soră în America, nu îi era atât de frică, și mai avea o chestie, el ceruse să plece din România, îi dăduseră drumul în Germania, împreună cu nevasta și cei doi copii. A stat foarte puțin în Germania, după care s-a întors, pentru că, stupoare, în Germania se vorbea nemțește. Deci el nu știa nicio limbă. Și nici nu îi dădea nimeni nicio atenție. Aici totuși era socotit inginerul Zamfir. A făcut ceva pușcărie de-a lungul timpului, deci teoretic lumea știa că poate fi eventual șantajat, dar nu au reușit, părerea mea niciodată să facă treaba asta, și avea chestia asta. Deci chestia aia care apare în film că vine ăla care e procuror general, nu știu cum se numea pe vremea aceea, și acela vine cu un video și zice: „V-am adus eu un video să îmi trageți niște filme, știi?” Și el zice „Ce, eu nu am video? Pleacă, domnule, de aici!” Și vine cu un video în față și îi trântește videoul care valorează cât o mașină și îl face praf. Totuși, ăla nu l-a arestat a doua zi. Și nici nu i-a dat alt video în schimb, bănuiesc, nu știu. Asta e doar din ce am văzut în film.

Cine vrea un aparat video la preț de o mașină? Irina Margareta Nistor: „Era totul pe sub mână”

I.V.: Deci un video era foarte scump, nu?
I.M.N.: Cât o mașină! Cât o mașină! Unii și-au vândut mașinile, unii apartamentele, era foarte scump, extrem de scump! Unii au mai primit din străinătate câte unul, dar numai că și aici era o problemă, că dacă îl prindeai îl primeai din America, era altceva, erai în TSC-ul acela față de SECAM în Franța, TSC era așa, noi aveam PALCA, sistem de funcționare al casetelor, era destul de complicată treaba. Plus că nu te duceai în magazin și îți cumpărai un video. Nu exista de vânzare. Era totul pe sub mână.
I.V.: De unde puteai să cumperi?
I.M.N.: Pe sub mână, de la „pachet”, ce se cheamă. Cum cumpărai și ciocolata, cum cumpărai și săpunul, și un șampon mai bun… și tot ce se poate.

Patru oameni pe o carte: familia Irinei Margareta Nistor, bătaie pe Soljenițîn în franceză

I.V.: Și cărțile.
I.M.N.: Nu mai spun de cărți… și nu, stai un pic. Cum făceai de exemplu copiile la xerox după cărți, și cum aveai de citit Soljenițîn, am avut de citit în casă, eram patru oameni, a venit un Soljenițîn în franceză și într-o săptămână trebuia să citim toți patru, și eu, și mama, și tata și bunica…
I.V.: Arhipelagul Gulag, probabil.
I.M.N.: Îți dai seama cum era, știi?

Shopping exclusiv, în comunism. Irina Margareta Nistor a achiziționat din prima vacanță de studenție o mașină de scris

I.M.N.: Apropo de asta, voiam să îți mai spun doar apropo de trasul la xerox, care era altă poveste, pentru că mama era profesor la Politehnică. Pentru cursuri aveau ceea ce se cheamă matrițele, se făceau niște copii și tot timpul erau verificate matrițele alea, ca nu cumva să facă copii la altceva decât la cursul ei – preda franceză – la Politehnică, la Transporturi. Sau mașina mea de scris, că din primii bani, din prima vacanță de studenție mi-am cumpărat o mașină de scris cu care în fiecare an, tata trebuia să se ducă…
I.V.: Să o declari.
I.M.N.: Nu numai să o declari, să bagi toate literele acolo, să nu le găsească Ceaușescu de vreun gard. Pe care nu îl punea mai nimeni că asta e, cu curajul nu am stat chiar bine. Nu mă refer la mine, ci mă refer per total.
I.V.: Puține momente de curaj.
I.M.N.: Absolut, știm foarte bine.
I.V.: Chiar față de cei din jur. Altă discuție serioasă care ar trebui purtată cumva.
I.M.N.: Și tristă, da.
I.V.: Și tristă.
I.M.N.: Da, foarte tristă.

Unii „și-au făcut filme” despre libertatea lor: „Tu aveai impresia că îi înșeli pe ăștia și le vezi filmele și uite ce i-am tras eu în piept pe comuniști, și de fapt era cu voie de la poliție”

I.V.: Dorin Tudoran e unul, dintre cei care erau în anii ’80….
I.M.N.: Înțeleg că are și el un capitol în cartea asta.
I.V.: Cartea, am văzut o declarație a lui, că am pomenit de Teodor Zamfir, și spune că este o capodoperă a diversiunii.
I.M.N.: Da, păi e o diversiune, exact ce ți-am spus până acum. Era o diversiune. Că tu aveai impresia că îi înșeli pe ăștia și le vezi filmele și uite ce i-am tras eu în piept pe comuniști, și de fapt era cu voie de la poliție. Că doar tot ei au inventat și expresia asta, „voie de la miliție”, mă rog… nu?
I.V.: Eh, de la mai multe…
I.M.N.: Eh, mă rog…
I.V.: Și el spune, asta mi s-a părut, Teodor Zamfir…
I.M.N.: Nu am citit…
I.V.: Am citit textul, materialul acesta, înțeleg că e o carte…
I.M.N.: E o carte, o să apară în două-trei săptămâni.
I.V.: E un citat…
I.M.N.: Da?
I.V.: Din Teodor Zamfir, zis Dorel…
I.M.N.: Dorel, Dorel, da.
I.V.: „Viața mea e o infracțiune”.
I.M.N.: Da, ți-am zis, el era un personaj de film, pe care nu l-au creionat foarte bine, față de… Pentru că eu tuturor le spuneam, e un personaj mai ciudat, ca să fiu amabilă, știi? Dar cred că asta a fost și carapacea lui, cu care foarte ușor s-a înconjurat, știi? Era un tip surprinzător, absolut surprinzător în tot ceea ce făcea.

0 nostalgie pentru comunism. Irina Margareta Nistor: „Anii aceia au fost oribili, oricum. Vorbesc strict de implicarea mea.”

I.V.: Cum priviți retrospectiv acei ani? Credeți că v-au ajutat în cariera dvs. sau v-au încurcat sau nu sunt elocvenți în tot ce ați făcut în biografia dvs.?
I.M.N.: Nu, cred că fără ei nu ar fi existat restul. Cred că a fost o șansă, care pornește dintr-o pasiune. Nu vorbesc de ani. Anii aceia au fost oribili, oricum. Vorbesc strict de implicarea mea.
I.V.: Nu, nu, de implicarea dvs.
I.M.N.: A fost o șansă și marea majoritate au o afecțiune din asta care pe mine mă înduioșează în continuare. Adică e o afecțiune pe care nu aș fi putut niciodată să mi-o construiesc altfel și pe care în mod bizar o datorez comunismului. Cam asta e, pentru că era singurul lucru un pic altfel decât restul. Și a rămas și vocea, care e o voce nu agreabilă, să ne înțelegem; eu sunt perfect conștientă de vocea aceasta. Dar e o voce cu multă pasiune și, mă rog, Caranfil spunea așa, că e o voce care colorează fiecare cuvânt, cam asta este, ce e tot din pasiune. Nu pot trăi fără asta.

Vocea critică a Oscarurilor, Irina Margareta Nistor? „Asta cu criticul nu îmi place deloc, că eu mereu zic că sunt doar un interpret de film”

I.V.: E o voce de critic de film.
I.M.N.: Nu, nu știu dacă am vrut să fiu neapărat.
I.V.: Sau de pasionat.
I.M.N.: Asta cu criticul nu îmi place deloc, că eu mereu zic că sunt doar un interpret de film. Pentru că l-am interpretat, încerc să îl interpretez și când comentez Oscarurile, am mai jucat și câte un film. Deci cred că din punctul acesta de vedere sunt interpret de film. Mi se pare cel mai corect spus. Critic e așa, e sever. Și nu îmi place să fiu neapărat severă. Pot să fiu afurisită, e adevărat, dar nu neapărat severă. Sunt două lucruri diferite în capul meu.

Suferința Irinei Margareta Nistor, în anul în care altcineva a tradus Oscarurile: „Sper să nu mai am aer niciodată și să nu mă mai trezesc din plânsul acesta”

I.V.: Câte ediții de Oscar ați relatat sau comentat în direct?
I.M.N.: Păi au fost astea trei, recente, la Pro, pe Voyo, a mai fost una cu ediția a 75-a, pe care am relatat-o cu Bogdan Stănescu și ne amintim că între timp se ocupă chiar de traducere de film, are chiar și un curs și și-a făcut și o lucrare de doctorat pe traducerea de film, la TVR. A mai făcut una, cred că nu știu dacă nu e a cincea, cum zic eu, eu nu am făcut cifrele, ci Literele, dar atât vreau să îți spun că mi-am amintit și mi se pare totuși bine așa, să povestesc. Îmi amintesc de un an, când a tradus altcineva. Știu că au fost două ediții, a fost o ediție pe care a tradus-o Andrea Raianu, o ediție cred că în TVR, una la care a lucrat Teo cu dragul, dragul nostru Andrei Gheorghe, una pe care a tradus-o Ada Rosetti. Nu îmi mai amintesc la care dintre ele, dar la una la care aveam treabă, deci comenta altcineva, și îmi aduc aminte că m-am dus la noi, unde e o baie foarte mare, așa, și am încuiat ușa și am stat acolo și am plâns atât de tare că nu mai aveam aer. Nu mai aveam aer! Nu puteam să respir! În așa hal. Și am zis: „Sper să nu mai am aer niciodată și să nu mă mai trezesc din plânsul acesta”. Și acum când am tradus-o acum două zile, am zis: „Vezi, mă, nu e bine niciodată să spui așa, că se întoarce roata.” Sigur, probabil sunt 20 și ceva de ani de atunci. Dar dintr-o dată mi-am amintit cât de tare am suferit, am suferit îngrozitor. Sunt pasională în tot ceea ce fac și de aia, așa funcționează lucrurile. Deci da, nu am numărat. Și la Zamfir cred că mi-a dat o dată dar nu în direct, a avut de undeva înregistrarea și a circulat o seară din aceasta de Oscaruri.
I.V.: Înainte de Revoluție, da?
I.M.N.: Da, înainte de Revoluție.
I.V.: În anii ’80?
I.M.N.: Da, da, îi trimisese probabil soră-sa din America și, da.
I.V.: Și care a fost atunci, dacă vă amintiți?
I.M.N.: Nu, nu îmi amintesc. Nu.
I.V.: Anul acesta, Oppenheimer a câștigat 7 statuete din aur. 7 e cifra perfecțiunii. A fost cel mai bun film?
I.M.N.: Da, categoric! Și de când îl așteptam să vină, și după ce l-am văzut, și că l-am văzut de două ori, chiar cu mintea mea. Știi, că eu zic, și probabil e politically incorrect, dar probabil că există minți de bărbați și minți de femeie. Deci cu mintea mea de femeie, a trebuit să îl văd de două ori pentru că era mult prea complex pentru mine, și l-am mai văzut o dată la Timișoara, unde au un IMEX extraordinar. Dar aș fi vrut să îl văd, unde au la Paris de curând, chiar când a luat el Cesarul, el povestea că la Paris, la Grand Rex, i-au pus un proiector de 70mm, deci nu de 35, ci de 70 de mm pe care l-au adus din Normandia special pentru Oppenheimer ăsta, ca să îl poată proiecta așa. De fapt, el era gândit pentru 70 mm cum se făcea pe vremuri. Deci… da, aș fi vrut să îl văd și așa.

Filmul Casablanca, favoritul Irinei Margareta Nistor

I.V.: Care e cel mai bun film pe care l-ați tradus, respectiv cel mai bun film pe care l-ați văzut?
I.M.N.: E unul și același, Casablanca orice aș face.
I.V.: Casablanca este.
I.M.N.: Casablanca, acolo am… dar mama zice: „De ce zici Casablanca, e Cazablanca” Într-adevăr, e un s între două vocale, ca Guiseppe, se aude z, stă între două vocale. Piza, nu Pisa. Deci Casablanca, întotdeauna, orice aș face, dar m-am bucurat că sunt mulți care spun același lucru cu mult înaintea mea. Deci Sir Michael Caine spune tot așa, deci sunt pe drumul cel bun.
I.V.: Tot Bogart și Ingrid Bergman.
I.M.N.: Ăăh… Ingrid Bergman, da, Humphrey Bogart nu. Pentru că îmi place mai mult celălalt. Și da…Victor Laszlo care e o trișerie în film, este ceh, dar e un nume de ungur, ca și regizorul.
I.V.: Michael Curtis.
I.M.N.: Da! Da, da, și care primul film l-a făcut la noi, prin Transilvania se pare. Tot promite Tudor Giurgiu că o să îl aducă. Deci, da, mie îmi place mult mai mult celălalt, eu voiam să rămână cu ălălalt, asta este, nu e cum vreau eu, e cum au… dar știi că ei până în ultimul moment… ea, săraca, nici nu știa ce să joace. Cu care dintre ei o să plece sau nu.
I.V.: Asta e…
I.M.N.: Așa că asta e, a plecat cu cine trebuie, cu avionul… da. Era ideea că ăla este mai, pe lângă faptul că arăta mai bine, era ideea că ăla era un erou adevărat, pe când acesta, mă rog, așa, mai cu mica lipeală, mai cu ginoteca, să zic așa…
I.V.: Trenciurile alea perfecte…
I.M.N.: El a ținut foarte tare să nu fie un simplu bar ci un gin-join că îi plăcea lui ginul. Îi plăcea și șahul.

Destinul care contează pentru Irina Margareta Nistor: „Nu acela de cronicar de cinema, cum spui tu, ci acela de viață”

I.V.: Ați fost, ați văzut barul lui Rick?
I.M.N.: Nu am fost, am văzut unul contra-făcut, făcut de o doamnă. Am primit o carte însă despre bar și așa, și a și stat acolo. Au fost Alice Barb și George Ivașcu acolo și mi-au adus cartea. Am o dedicație din partea doamnei care a construit acolo că oricând mă duc, dar nu am ajuns la Casablanca. Oricum… dar, dar, am văzut decorurile alea adevărate! Și Parisul! O să avem întotdeauna Parisul, care sunt toate la studiourile Warner Bros. Unde Warner Bros a fost unul dintre producători la Chuck Norris vs. Comunismul. Deci tot prin pasiunea asta pentru film, traducere, și așa, mă rog, ce socotesc ei că am făcut sau nu în România, practic destinul meu, aici, contează foarte tare. Nu acela de cronicar de cinema, cum spui tu, ci acela de viață, adică faptul că am ajuns la decorurile din Casablanca, că am văzut toate acolo, mai puțin pianul pe care l-a cumpărat un dentist. Dar în rest, da. Cred că asta a fost.

Cinemaurile favorite ale Irinei Margareta Nistor

I.V.: Mai sunt locuri pe care le-ați văzut din pasiune după ce ați văzut filmele? Ați vrut să mergeți neapărat acolo, pe urmele eroilor din filme?
I.M.N.: Da, în mod surprinzător mi-am dorit în Pretty Woman să ajung acolo.
I.V.: Și ați reușit.
I.M.N.: La Los Angeles, tot cu filmul, am fost în destul de multe locuri cu Chuck Norris vs. Comunismul. Și acolo am fost. Da.
I.V.: Locul favorit?
I.M.N.: Noua Zeelandă. Ieșea cine nu trebuie, vindeam casa și mergeam în Noua Zeelandă.
I.V.: New Zeeland, acolo.
I.M.N.: Acolo, e minunat, au cele mai grozave cinematografe, cel mai mare ecran dintr-un parc.
I.V.: În ultimele decenii.
I.M.N.: Da, da, da, în 2007 am fost acolo și nu am mai ajuns de atunci. Dar acolo m-aș duce.
I.V.: Cel mai bun loc cinematografic din Roma?
I.M.N.: Să știi că…
I.V.: Fellini sau de Sica…
I.M.N.: Uite, vezi, vrea să mă ducă la alea, să mă facă mai intelectuală. Am înțeles… Cel mai bun loc cinematograf e din Vacanță la Roma și Billie Wilder. Am pus și eu mâna acolo și nu m-a mușcat. Chiar dimineață am primit de la niște prieteni care fac Festivalul de Psihanaliză de la Iași, de la Corina și de la Andrei, și ei sunt acum la Roma și văd Cine Citta. Acolo aș fi vrut să ajung, într-adevăr nu am ajuns. Am doar un album foarte frumos de la Cine Citta.
I.V.: Dar din Paris?
I.M.N.: Din Paris, acum, abia acum, după atâta vreme, mi-am dorit foarte tare să ajung la Ritz. Și de fiecare dată.
I.V.: Place Vendome.
I.M.N.: Da, bine, voi știți pe străzi, eu mai încet cu străzile, mă încurc de nu mă văd.

De ce urăște Irina Margareta Nistor comunismul? „Deci faptul că mi-a tăiat călătoriile, pentru nimic nu îl urăsc mai tare decât pentru asta.”

I.M.N.: Vreau să spun că mi-a fost frică. Asta este, când înveți să călătorești la seral, cum zic eu, sau la fără frecvență, de la 32 de ani, și nu de 3 ani cum ar fi normal, asta e, nu știi să îți organizezi o vizită, chiar dacă între timp au trecut 30 și ceva de ani. Habar nu ai, și pentru asta nu l-aș ierta pe Ceaușescu. Cum zicea mama, l-aș învia în fiecare zi și l-aș mai împușca o dată. Deci faptul că mi-a tăiat călătoriile, pentru nimic nu îl urăsc mai tare decât pentru asta. Pentru că nu ai același, nu ai cum să le vezi la fel ca atunci când erai mai tânăr și nu învățai limbi străine fără să vezi țările astea. Bun! Și ca să ajungi, a fost o singură bursă la noi în an la 120, ca să o iei, trebuia să fii membru de Partid, nu am fost, așa, și trebuia să ai cel puțin 9 la socialismul științific, am avut 5, cu chiu, cu vai, am trecut de el. deci nu m-aș fi calificat, oricum. Și iarăși ceva important, nu puteai să îți dai doctoratul dacă nu erai membru de partid. Ca să o scurtăm așa, un pic, apropo. Asta nu înseamnă că toți ăia care au fost membrii de partid, să ne înțelegem, intră în aceeași găleată. Să ne înțelegem. Era totuși o chestie de reținut. Și pentru că unii, de exemplu, nu puteau să fie – nu e cazul meu – nu puteau să fie pentru că aveau un fost deținut politic în familie sau fiindcă erau o grămadă de altă motive, sau le fugise un frate în străinătate, sau așa. Deci la Ritz a fost așa. Prima dată am fost cu o prietenă foarte bună și care tare mult ți-ar fi plăcut și cu ea aș fi putut să mă sfătuiesc înainte să vin la emisiunea asta și care s-a stins anul trecut, o chema Laura Guțanu, era din Iași, era un foarte fin cercetător. Bună prietenă cu doamna Filitti, de altfel. A scos o carte despre Cantacuzino din păcate, a apărut la o lună după ce s-a stins, avea 62 de ani. Și cu ea am fost prima dată la Paris și am vrut să intrăm la Ritz. Nu aveam rezervare, ne-a hușuit ăla de nu ne-am văzut. Bine. A doua oară am ajuns iar la Paris, cu o cu totul altă ocazie și am ajuns la Ritz. Tocmai se refăcea Ritzul, era închis. A treia oară, în sfârșit, aveam rezervare, aveam de toate, a fost un incendiu. Și nu am putut să ajung. Acum, o săptămână și ceva, am fost și la Grand Rex, și la Ritz, pentru că era săptămâna modei la Paris, și erau ai noștri acolo, la avion m-am întâlnit cu un tânăr actor, care e și cântăreț, care mergea să cânte pentru săptămâna modei, zice: „Mă duc la Ritz, doamnă”. Zic: „Aoleu, și filmul ăla pe care îl prezint eu la Grand Rex e fix la aceeași oră.” Și după care ne-au scris, mi-au scris Clara Rotescu și Botezatu și mi-au zis: „Dar nu luăm și noi un mic dejun la Ritz?” Și m-am dus și am luat micul dejun la Ritz. Și am văzut tot Ritzul. Și mi-am cumpărat o carte cu cocktailuri de la Ritz care sunt și pe zodii.
I.V.: Deci nu breakfast la Tiffany, ci breakfast la Ritz.
I.M.N.: Da, da, da… am fost și la Tiffany, tot pentru același motiv, pentru breakfast la Tiffany, apropo, de am vrut să văd Tiffany când am fost.

Pisicuța Irinei Margareta Nistor, denumită după Mic dejun la Tiffany

I.V.: New York? Care este locul? Woody Allen? Kubrick? Sau din cine?
I.M.N.: New York, eu îți repet, ți-am zis, femei, bărbați. Știu că acum e ceva așa, fluid. Deci Mic dejun la Tiffany, de aia și pe pisicuța mea o cheamă Tiffany, dar Fanny, are trei silabe, mereu vă învăț, nu puneți nume cu trei silabe, nu e voie, și atunci o cheamă Miss T, de la Miss și T de la Tiffany. Acolo mi-a plăcut. Mi-am dorit foarte tare să ajung, dar sigur, am ajuns la muzee, am ajuns foarte târziu, am ajuns, în 2010, am ajuns, dar a fost o vizită la care atât am primit și după aceea am fost cu filmul, am fost la universități, am prezentat filmul, după aceea s-a deschis și cu America. Tot nu reușeam să ajung deloc în America și când am ajuns am reușit să ajung de două ori în același an, știi cum e.
I.V.: Din marele festivaluri, ați fost la Cannes, la Berlin, recent. La Veneția!
I.M.N.: Da, la Veneția o singură dată.

Cannesul Irinei Marageta Nistor: „Îmi place mult la Cannes, și chiar mi-a venit acreditarea. Că acum știi, în fiecare an o iei de la capăt, e Sisiful total.”

I.V.: Care e festivalul care vă e apropiat și cu care țineți o legătură sentimentală?
I.M.N.: Țin mult dar nu știu dacă mai ales sentimental, țin mult și am ținut mult la Berlin pentru că aveau mai multe filme retro decât cei de la Cannes. Acum, anul acesta au avut foarte puține retro, deci m-am cam supărat pe ei, dar mă rog, se schimbă iar conducerea, poate își revin. Pentru că tot alea de altă dată, pe alea le pândesc în mod special, pe care nu le-am văzut vreodată, pe astea recente, sigur, le văd pe toate, pentru că în zece zile văd 47 de filme. Dar știi cum e, vrei să vezi și din astea, să fie și pe sufletul tău, nu doar să scrii despre ele sau să te dai mare că le-ai văzut. Nu, nu te dai mare. Te bucuri că le-ai văzut, în sfârșit. Îmi place mult la Cannes, și chiar mi-a venit acreditarea. Că acum știi, în fiecare an o iei de la capăt, e Sisiful total. E ca și cum te-ai duce pentru prima dată. Știu că o dată i-am spus lui Caranfil, care mergea de mult mai mulți ani înainte. „Dragă, nu te mai supăra, că și pe mine, să știi, în fiecare an o luăm de la capăt.” Te înscrii, ca și cum e prima dată când te duci. Dar e, cum să spun, știi, pentru mine e foarte important, apropo de, că am vorbit de Catrinel Oproiu, când ea mergea pe vremuri la Cannes, și ne povestea despre filme pe care cel mai adesea nu apucam să le vedem. Am același sentiment pe care îl avea și ea la vremea respectivă, până când ajunge filmul acela să îl vadă și ceilalți aici. Sau de exemplu acum, la Oscaruri, a fost Holdovers. Știi? Și a fost Holdovers și din păcate nu îl aduce nimeni în oraș, deci e un film extraordinar, cu profesori, cu elevi, așa, și cei care îl aduc doar pentru câteva proiecții, distribuitorii la care țin enorm, pentru că fără ei nu am vedea nimic și nu ar vedea toată lumea, că de aia, degeaba te duci tu și vezi tu cu tine acolo; nu, trebuie să îl vadă și ceilalți, tot să poți să comunici cu oamenii, cu ceilalți, indiferent dacă le place sau nu și celorlalți. Și am sunat-o pe Oana și am zis: „Mă, dar nu aduceți și voi Holdovers în oraș?” Și zice: „Nu, a avut două vizionări, o să îl dăm la Cluj că există o vizionare apropo de Oscaruri” și zic: „Nu mi-l dai și mie la Psihanaliză și Film?” Zice: „Bine, contra unui fee, așa…” Zic: „Îți dau oricât dar vreau să îl vadă lumea acolo! Știi?” Și mă uitam așa că a umflat-o râsul de entuziasm dar realmente voiam să îl vadă lumea acolo și a zis: „Cum să îl aduc în oraș? Păi mi-aduci tu publicul de la Team building?” „Păi nu pot să ți-l aduc, că nu îi conving să vină. Orice aș face”.

De unde i-a venit ideea unui Festival de Psihanaliză și Film Irinei Margareta Nistor? „Am făcut vreo zece ani la București, după care li s-a părut bizar că sună „Psihanaliză și Film”, nu mi-au mai dat bani la București să îl fac”

I.V.: De ce ați făcut acest Festival de Psihanaliză și Film?
I.M.N.: De Psihanaliză și Film? Pentru că Psihanaliza, din același motiv anticomunist, pentru că a fost interzisă 50 de ani, lumea nu știe ce e, și când ești într-un moment de cumpănă, ceea ce tocmai am trecut de doi ani de cumpănă, așa, marea majoritate dintre noi, nu știi să te adresezi la timp și atunci alegi fie băutura, fie drogurile, fie sinuciderea. Și atunci trebuie să știi că mai există și această soluție. Există psihanaliști și nu, dacă ajungi la psihanaliză, „ah, înseamnă că ești nebun! Dacă te duci… vai, dar dacă îți scrie în CV”. Știi? Adică am încercat…
I.V.: E o prejudecată…
I.M.N.: Îți dai seama, e o prostie. Așa. Artificială, o prostie artificială. Și am încercat să fac. O fac de 12 ani. Și am încercat să fac legătura asta între oameni și psihanaliști, am văzut că ea funcționează, am făcut vreo zece ani la București, după care li s-a părut bizar că sună „Psihanaliză și Film”, nu mi-au mai dat bani la București să îl fac. Și îl fac la Iași și la Cluj unde lumea evident că vine și așa. Și unde în anii în care încă făceam la București, mi-aduc aminte, și la Muzeul Țăranului Român, și am făcut și pe la francezi, și pe la cinema studio, care încă exista, și mai ales sâmbăta, când dau filmul pentru copii, mă uitam cum lumea se ducea la psihanalistul care venea și era specializat pe copii, pentru că știi, mai ales la noi, unde e o țară cu atât de multe divorțuri, întotdeauna e povestea cu copilul care eventual trebuie să meargă să treacă prin așa ceva, o ajută și așa aveau curajul măcar să pună niște întrebări. Deci pentru asta. Pentru că îți deschide altfel mintea. Am descoperit chestia asta și la Londra, la Festivalul de „Psihanaliză și Film”, de unde l-am translat aici, dar acolo se face din alte considerente, nu din aceleași, pentru că aici a fost interzis, ci pentru a face o legătură între cinema și film și unde Bertolucci era nașul festivalului, că așa l-am și cunoscut, și unde el zicea așa: nu am trecut printr-o cumpănă, ci pur și simplu am vrut să mă descopăr mai bine, și pur și simplu, și asta e alt detaliu pe care lumea aș vrea să îl cunoască.
I.V.: Care ar fi un film de recomandat pentru tipul acesta de tematică?
I.M.N.: În primul rând sunt filmele lui Hitchcock, pentru că el la rândul lui a lucrat, adică avea o slăbiciune pentru Freud, și sunt filmele lui care funcționează; a lui Ingmar Bergman, am dat Fragii sălbatici, de exemplu, și care a funcționat foarte bine, apropo de faptul că dau întotdeauna și un film retro iar acum dau filmul preferat al lui Scorsese, A Matter of Life and Death, cu David Niven, când l-au văzut pe David Niven cu ăla gol în spate, deci aveau să știe lumea cine e David Niven.

Între Scorsese și Woody Allen

I.V.: Nu a fost cam neîndreptățit Scorsese la ultimul lui film?
I.M.N.: Ba da, ba da, pentru că era foarte bun filmul acela, dar era lung și lumea nu are răbdare, și era prea exact ca la Holdovers, că și acolo e absolut neîndreptățit, pentru că e un film remarcabil, pentru că și acolo a luat doar Divine, actrița de culoare, pe care dacă o vezi, nu îți dai seama cât de bună actriță e, dacă nu vezi filmul. Nu o aduci pe scenă, unde nu fizicul e punctul ei tare. O lași să o vezi în film. Și dacă o vezi în film atunci înțelegi de ce a luat Oscarul. Dar tot așa, este un film mult prea rafinat, sofisticat, e cu greacă veche, cu latină, cu referiri, cu nu știu ce, te împinge, să te duci colo, să te duci dincolo, să mai citești, să mai așa, or cei 11000 din votanți probabil că nu neapărat fac parte din această…
I.V.: Din punct de vedere intelectual, gânditorul din film, să zicem, care vă place, care ar fi un regizor al cărui creier vă pasionează?
I.M.N.: Woody Allen, da, da, da, adică toată discuția aia împotriva lui mi se pare o prostie.
I.V.: Cel mai bun film istoric pe care l-ați văzut?
I.M.N.: Cel mai bun film istoric? Păi Griffith, ăla, de e interzis în America și la noi nu era, la festival, la Nașterea unei națiuni. L-am dat la festival la Râșnov, la festivalul de Film și Istorie.

Cine i-a promis Irinei Margareta Nistor că o joacă pe mama lui Higgins în My Fair Lady?

I.V.: Cel mai romantic film din istoria cinematografiei?
I.M.N.: Să mă gândesc. My Fair Lady. Mi-a plăcut și piesa de teatru, că inițial a fost ecranizată și piesa de teatru, dar My Fair Lady, da, categoric, pentru că e și un profesor de limbi străine, știi cum e, tot timpul, alt personaj, și știu că la un moment dat mi-ar fi plăcut foarte tare și îmi promisese Alice, dar nu s-a ținut și de cuvânt, dar mă rog, se mai întâmplă, montau My Fair Lady la Constanța, și aș fi vrut tare mult să fiu mama lui Higgins. Pentru că mi se pare că e personajul cel mai ironic și cel mai… am și vârsta, deci e perfect.

Filmul românesc, competitiv, european

I.V.: Credeți că filmul românesc va continua să obțină premii importante la festivaluri mari, așa cum a făcut în aceste două decenii?
I.M.N.: Da, categoric, pentru că e tocmai… este și, pe lângă faptul că ne-a ajutat să avem un loc, cinematografic vorbind, să nu mai ia veșnic că știi cum era, erau liste care începeau așa, Polonia, Rusia, Polonia, Rusia, știi, pe listele alea, România nu era. Acuma e. În al doilea rând este chestia asta, că pe mine asta mă bucură foarte tare, să îi avem pentru că fiecare zice: „Iii, a luat ăla? Pfa, dar era unul și mai grozav.” Și asta e foarte bine. Concurența asta să știi că funcționează și cred că funcționează în continuare și e o concurență benefică pentru noi și da, sunt absolut convinsă, și cred foarte mult în Corneliu Porumboiu. Cred enorm în el, mai ales că el a plecat din România, după cum bine cunoaștem. Ne-am străduit, ne-a ieșit.

Drama lui Corneliu Porumboiu, în viziunea Irinei Margareta Nistor: „Să ne amintim știrile de dimineață, cu mascații, care au venit să îl ridice pentru ceva ce nu făcuse? La 6 dimineața? Având două fete adolescente?”

I.V.: De ce a plecat?
I.M.N.: Să ne amintim știrile de dimineață, cu mascații, care au venit să îl ridice pentru ceva ce nu făcuse? La 6 dimineața? Având două fete adolescente? Și toate știrile care începeau cu el? și el pe covorul roșu? Și eu care mă uitam și zic: „Ah, mamă, ai luat un premiu!” Și eu când colo am aflat despre ce e vorba… Sigur, a venit imediat, în pandemie.
I.V.: În pandemie.
I.M.N.: Păi da, da. Și erau 150-200 de oameni, numai despre el și despre Ada Solomon s-a dat știrea.
I.V.: Deci credeți că succesele acestea vor fi reeditate.
I.M.N.: Categoric, și cred în el. Și așa o să ajungem la Oscaruri, pentru că dacă nu au înnebunit toți: „Dar noi când? Dar noi când?”
I.V.: Nu v-am întrebat asta.
I.M.N.: Păi da, păi normal, că doar nu o să îmi pui aceleași o sută de întrebări, că te-ai mai uitat pe câte interviuri am mai dat.
I.V.: Sper că v-am surprins.
I.M.N.: Mi-a zis doamna Filitti, „Lasă că o să îți placă!”

De ce crede Irina Margareta Nistor că filmul ne câștigă viață?

I.V.: Ce pierde cineva care nu se uită la filme, nu e cinefil?
I.M.N.: Trăiește mult mai puțin pentru că e o trișerie și asta, te uiți la filme, trăiești mai multe vieți, pentru că o trăiești pe a fiecărui personaj pe care ți-l alegi din fiecare film. Și atunci trăiești încă o dată, și încă o dată, pe lângă faptul că nu îți trăiești viața ta, pentru că important este ca anul acesta să vezi Oppenheimerul, și să zici: „Deci ce am făcut eu în 2023? A, da, am văzut Oppenheimer. Ce am văzut în anul cutare, am văzut cutare”. Deci el îți marchează anul. Așa cum îți marchează că s-a născut un copil, că s-a căsătorit nu știu cine. Că știi? E o modalitate de a-ți împărți anii în funcție de asta mai ales că aproape întotdeauna un film sau o parte din filmele respective au ceva de a face. Eu am încercat chiar la un moment dat să îmi dau lucrarea de doctorat pe subiectul acesta, nu am perseverența necesară. Dar apar în vreo nouă, deci nu contează… deci în fiecare an titlurile de acolo au ceva comun cu ceea ce se întâmplă în anul respectiv. Și pot să îți dau exemple de la începutul Oscarurilor până în zilele noastre, pentru că acolo am listele cu filmele care ajung în final. Sigur că foarte mulți mi-au zis: „Nu credeți că Oppenheimer a luat că e cu război?” În primul rând că el a început cu mult înainte să înceapă războiul, că nu a început nimeni, nu se face așa, ca o omletă. Durează. Și chiar și aia, trebuie să spargi ouăle, să scoți partea aia albă scârboasă, adică, durează destul de mult să faci chiar și o omletă, nu e așa de simplu.

Latina filmelor la modă, de la Holdovers la Harry Potter

I.V.: A fost producția puțin complicată.
I.M.N.: Exact, așa, așa, și efectele speciale… deci nu. Dar sunt niște idei, asta mă gândeam, era un canadian pe care mereu îl citesc, care spune: „Oamenii nu fură unii de la alții, pur și simplu sunt niște idei în același timp”, deci sincronicitățile lui Jung, ideile acelea plutesc și tu te prinzi, știi? Și se poate întâmpla așa ceva, cum se întâmplă că au fost două filme despre Truman Capote în același an. Ăia până să afle unul de altul, asta e, au ieșit cu amândouă. Sunt coincidențe. Nu refer la discuția de dinainte cu Sorentino, unde e clar că a furat de la Fellini, dar pe principiul nu mai știe nimeni cine e Fellini, sau, mă rog, generația care îl interesează pe el. Nu îl sperie ideea aceasta. Dar cred că ideile acestea, dacă aș putea să materializez ideile acestea, mi s-a părut o idee foarte bună de film, pentru că el există și anul acesta a fost… de exemplu, era Holdovers, care era și cu latină și așa, în același timp au scos și francezii un film despre un concurs de limba latină. Cine naiba și-a mai amintit de latină? La Harry Potter au mai încercat, săraca, un pic de latină, acoloșa, dar îți transformă gândirea latina asta.

Despre distanță, în film și literatură, cu Irina Margareta Nistor

I.V.: E vreo carte care ne-ar putea să înțelegem filmul, esența filmului?
I.M.N.: Nu cred că pot să pornești de la cărți. Eu, sigur, că o să trag tot la D.I. Suchianu că eu pe acolo am învățat, și asta e, dar are un fel fermecător, și cărțile lui Caranfil, tot așa, sau cele ale lui Buji, care pornesc și se referă doar la filmul românesc, dar e foarte important, pentru că practic despre filmul românesc nu avem foarte multe cărți care să aibă și distanță, adică nu acea generație care îl urăște pe cutare pentru că nu știu ce nu i-a făcut sau nu i-a plăcut. Trebuie să ai și o anumită distanță.

Somn de trei ore pe noapte, varianta Irina Margareta Nistor

I.V.: E vreun film pe care ați fi dorit să îl vedeți și nu l-ați văzut încă?
I.M.N.: Oh, sunt zeci de filme pe care nu le-am văzut și aș fi vrut să le văd și nu e foarte complicat să ajung la ele. Din când în când, mai am așa, câte o surpriză, mă mai aude câte cineva și îmi mai aduce câte un film pe care nu am apucat. Uite, ăsta, cu latina, nu am apucat, era un concurs de latină în Franța și îi învață pe niște copii, am văzut doar trailerul. Am văzut niște prezentări de filme la începutul anului, dar unde merg doar distribuitorii. Și l-am întrebat pe unul dintre distribuitori: „Pe ăla cu latina l-ai luat?” „Nici nu m-am dus să văd.” Și am zis: „Dacă eram acolo le-aș fi văzut pe toate, asta e diferența.”
I.V.: Deci chiar dacă dormi doar două-trei ore pe noapte, sunt insuficiente…
I.M.N.: Absolut insuficient.
I.V.: Ca să vezi toate filmele care apar.
I.M.N.: Absolut insuficient, nu… Dar mai intri și reușești să vezi relativ multe, da…

Irina Margareta Nistor: „Eu am vertij Meniere, eu și cu Van Gogh. Nu mi-am tăiat încă urechea.”

I.V.: Dar cum, asta cu două-trei ore, nu trișați, asta cum de vă iese?
I.M.N.: Habar nu am, cred că e o chestie biologică, nu are nicio legătură. Beau cafea, e adevărat, între altele beau nu neapărat ca să stau trează, ci pentru că fac migrene dacă nu beau cafea. Și m-am și amuzat că eu am vertij Meniere, eu și cu Van Gogh. Nu mi-am tăiat încă urechea. Dar așa… dar m-am distrat că acum festivalul de film așa se cheamă, Vertij. Zic: „Mamă, ați nimerit, asta e”
I.V.: Și puțin Hitchcock, pe acolo…
I.M.N.: Așa, un pic.

Irina Margareta Nistor, florăreasă dacă nu intra la facultate. De ce îi plac florile și nunțile?

I.V.: În afara filmului, mai aveți o mare pasiune?
I.M.N.: Da, muzica clasică, merg mult la Ateneu și la concerte, îmi place foarte tare. Îmi place foarte tare să merg la concerte, îmi plac florile, acum de curând am învățat să fac niște buchete, dacă nu intram la facultate, m-aș fi făcut florăreasă, îmi plac pisicile, prieteniile, petrecerile, să organizez petreceri. Nu neapărat să merg la petreceri, prefer să se întâmple totul la mine acasă sau la mine în curte, în grădină, nu neapărat să mă duc, îmi plac nunțile, dar numai la biserică, și acum, de curând, am fost sâmbăta asta, la Mănăstirea Mărțișor, pe care nu o știam. Îmi plac miresele, așa… am diverse pasiuni din astea așa…
I.V.: Mulțumesc mult pentru A fost o dată în America, atunci când aveam opt ani.
I.M.N.: Da, așa, așa. Și eu!
I.V.: Mulțumesc mult. Trebuie să vă mai întreb ceva, pentru că azi plouă.
I.M.N.: Te rog, te rog.
I.V.: Cel mai frumos film despre ploaie?
I.M.N.: Cântând în ploaie, l-am văzut cu masteranzii mei și m-am bucurat că au descoperit o grămadă de momente de acolo pe care nu le știau. Asta cum spuneam și deunăzi, filmul ăsta, al lui Sorentino, ăsta de acum 20 de ani, joacă nepoata de bunică a lui Anna Magnani. Și tocmai le spuneam celor de la Institutul Italian că poate la anul aduc și Bellissima, cu Anna Magnani. Hai să nu zicem Trandafirul tatuat, să nu mergem la cariera ei americană. Dar să nu uităm cine a fost Anna Magnani. O am pe terasă cu o pisică albă în brațe.
I.V.: Mulțumesc mult.
I.M.N.: Și eu.
I.V.: Și aș vrea aproape de final…
I.M.N.: Așa.

Secretul Irinei Margareta Nistor: „Sunt din ceea ce se cheamă copii întorși, adică toată lumea nu i-a dat nicio șansă, și m-am întors. Și bunică-miu a zis: s-a întors să facă ceva pe lumea asta”

I.V.: Să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
I.M.N.: Avangardă? Hmmm. Cred că e complicat să fii în avangardă, dar cum despre mine se spune că văd lucrurile cu 5 minute înaintea celorlalți, deci pot să îți spun cine o să ia un premiu sau nu, mi s-a întâmplat de câteva ori la Cannes, și am aflat acum, de curând, după 60 și de ani, că se întâmplă asta pentru că sunt din ceea ce se cheamă copii întorși, adică toată lumea nu i-a dat nicio șansă, și m-am întors. Și bunică-miu a zis: „s-a întors să facă ceva pe lumea asta”. Nu știu dacă să traducă sau ce oi fi făcut. Dar pe de altă parte de asta, probabil, există acest dar. Pot cu cinci minute înainte să văd sau cu 5 minute care pot fi transformate în timp. Fiind Avangardă, e clar că ceva avangardă e aici, dar poziție, că și în Avangardă există en garde!
I.V.: Mulțumesc mult!
I.M.N.: Și eu!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult
Reclamă
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Spectacol de teatru, gratuit la Casa de Cultură din Titu-Târg

Publicat

pe

Duminică – 26 mai 2024, locuitorii orașului Titu sunt invitați din nou la un spectacol de teatru oferit gratuit de Primărie, de la ora 17:30, la Casa de Cultură Titu-Târg. Reamintim faptul că administrația publică locală organizează periodic, de mai mulți ani, astfel de evenimente, cu scopul de dezvolta publicului din oraș gustul pentru arta dramatică.

De această dată, vine la Titu trupa de teatru AGIR-IMPACT ART, care prezintă spectacolul IUBIRE… ÎN ARMATĂ, compus din trei comedii scurte, trecerea de la o piesă la alta, făcându-se aproape natural, sub coordonarea scenică a lui Daniel Neguț.

“Garoafele lui Trandafir”, adaptare după Tudor Mușatescu, este o comedie în care se prezintă povestea unui colonel care, fiind bolnav, nu mai poate onora invitaţia la cină din partea mamei iubitei lui. De aceea, ofiţerul îşi trimite ordonanţa să cumpere un buchet de flori, pe care să-l ducă iubitei sale, plus un bilet în care se scuză că nu poate veni la masă. Ordonanţa, însă, îşi depăşeşte atribuţiunile şi ia decizii de capul său, provocând situaţii și dialoguri hazlii.

„Ce blestem”, adaptare după Marin Voican-Ghioroiu, prezintă povestea plină de umor a unui colonel nevoit să plece în delegație, timp în care ordonanța acestuia – un tip foarte spiritual – se… “ocupă” de soția lui, mult mai tânără.

”Reabilitarea faţadei”, adaptare după Jean-Michel Besson (traducerea din limba franceză – Virginia Udatu) este o comedie într-un act, în care un cuplu de pensionari (el fiind general în rezervă) vine la un medic estetician, colonel, pentru a o „întineri” pe doamna. Generalul este fascinat de frumuseţea asistentei doctorului, aşa că decide să schimbe totul la soţia lui, pentru a o aduce la nivelul de frumusețe al asistentei. Este exact ceea ce dorește și doctorul, care adaugă operații după operații, într-un dialog hazliu cu cei doi, pentru a crește cât mai mult costul intervenției estetice. În final, când află care este prețul, generalul dă din colț, în colț…

Cele trei piese, împreună, generează o comedie spumoasă, atât de situație, cât și de limbaj, comedie care are titlul generic: IUBIRE… ÎN ARMATĂ.

Interpretează: Mariana Anghel, Daniela Bădescu, Viki Chiorpec, Viorel Speteanu, George Vlaicu şi Daniel Neguţ, care asigură și regia spectacolului.

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

ACTUALITATE

PERPLEX. Ochelari gratis pentru bugetari. Să-i vadă cu ochi buni pe șefi?!

Publicat

pe

Am mai aflat una bună. Tot de astea din lumea bugetară. Că doar aici se întâmplă minuni pe bune! După atâtea ghișefturi, facilități de tot soiul, minivacanțe prelungite, înnădite, ocolite și sulemenite, sporuri pentru tot ce se poate, mai apărură una. Slujbașul la stat va primi câte 500 de lei pentru efectuarea unui control oftalmologic. Vederea contează la tot muritorul, nu numai la bugetari! Dar, în România, se pare că numai ei au noroc. Poate, în curând, guvernanții, și ei tot bugetari, dar din aia care adună vârful spicelor, o să se gândească să le ofere gratis prezervative, ciorapi, batiste de unică folosință, umbrele, periuțe de dinți și, eventual, gumă de mestecat.

Ar fi, cică, asta cu ochelarii, o cerință europeană. Bă, da voi, hoarda care ne conduceți spre înalte culmi ale prosperității voastre, vă gândiți numai la bugetari? Păi, ce, mă, românul care trudește în privat este considerat cetățean inferior, pleavă, el nu face parte din Europa asta care, cică, ne obligă? Nu vă pute totul a discriminare?

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite