Connect with us

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. In memoriam: profesorul Lazăr Vlăsceanu

Publicat

pe

Nu au fost mulți oameni care să fi făcut reforme în educație pentru alții, nu pentru ei înșiși. Ca profesor, a fost adorat chiar și de către cei cu care nu a lucrat direct. Ca autor, a avut curajul să scrie despre modernitatea străină nouă și modernizarea provizorie. Ca prieten, a fost întotdeauna un interlocutor cu umor și blândețe. Lazăr Vlăsceanu a acordat ultimul său interviu amplu podcastului Avangarda, cu puțin timp înainte de tragica sa dispariție.

Fost secretar de stat pentru învățământul superior, fost prorector și cadru didactic al Universității din București, Director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învăţământul Superior (UNESCO-CEPES) timp de 15 ani, profesorul Lazăr Vlăsceanu este un nume canonic în domeniul sociologiei educaţiei, consacrând studiile dedicate analizei inegalităţilor şi stratificării sociale. Alături de profesorul Mircea Miclea și de alte nume importante ale învățământului românesc, sociologul Lazăr Vlăsceanu este autorul Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza și Elaborarea Politicilor Educației, „România educației, România Cercetării”, din 2007. De-a lungul carierei, a publicat articole şi volume care au adus în atenția publicului fundamentele modernităţii românești, asociate cu viziunile, lacunele și performanţele sistemelor de învăţămînt superior şi de cercetare, dar și cu proiectele succesive de reformă educațională.

În dialogul cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, în cadrul proiectului Avangarda, singurul podcast produs de un om politic român după pandemie, pe teme de educație și cultură, profesorul Lazăr Vlăsceanu a explicat în exclusivitate carențele României rămasă în urma ei înseși în domeniul cel mai abuzat de reforme și maculaturi ideologice. Un episod dureros pentru cei care l-au iubit pe profesorul Vlăsceanu; un dialog iluminator pentru toți cei care vor să mai audă o dată una dintre puținele voci lucide pe care domeniul educației le-a avut; un testament veritabil, din aprilie 2022, care rămâne universal valabil pentru toți cei care se întreabă România, încotro?

Dialogul integral dintre profesorul Lazăr Vlăsceanu și fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, poate fi ascultat integral accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=NaCsNza12_k

De ce și-a pierdut școala prestigiul?

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua! O bucurie astăzi la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Invitatul meu este sociologul și profesorul Lazăr Vlăsceanu. Lazăr, mulțumesc foarte mult că ai acceptat invitația mea de a purta această discuție!
Lazăr Vlăsceanu: – De fapt, o consider o continuare a unor discuții pe care noi le avem de câteva decenii bune. Nu cred că ne-a scăpat vreo temă pe care să nu o analizăm din perspectiva științelor sociale, având ca ancoră filosofia. Mai puțin teologia! Probabil că ignoranța mea e atât de mare în domeniul acesta, menținându-se la un nivel strict de supraviețuire a cunoașterii, încât niciodată nu am îndrăznit să deschid subiectul.
I.V. – O să încerc să te surprind astăzi. Tu te-ai născut într-o zi de 24 ianuarie, în Dâmbovița, la Dobra – o comună pe care o cunosc și eu binișor… Cred că, dacă aș glumi puțin legat de 24 ianuarie, nu e o coincidență, pentru că tu ți-ai dedicat viața, de-a lungul mai multor decenii, modernității și educației, două domenii fundamentale, care au legătură cu acea generație pașoptistă extraordinară, cea mai sincronizată generație pe care am avut-o noi. Ce se întâmpla în România era în sincron cu ce se întâmpla în Europa. Eu mă străduiesc să consacrăm o zi Revoluției de la 1848. Avem tot felul de zile naționale: pentru apicultori, pentru grefieri, cred că și pentru greieri, dar nu avem una dedicată Revoluției de la 1848. Tu te-ai dedicat chestiunilor care țin de educație și de modernitate. Cum ai ajuns la cele două teme?
L.V. – Nici nu știu dacă există varianta asta stereotipă în privința alegerilor. Nu știu dacă ele m-au ales pe mine sau eu le-am ales pe ele. Pur și simplu, m-a purtat viața în așa fel încât să ajung să mă identific cu ele. În ceea ce privește educația, tatăl meu a avut o contribuție foarte importantă, pentru că, într-o perioadă în care eu ajunsesem la vârsta la care trebuia să merg la liceu, sfătuindu-se cu directorul de atunci al școlii, care insista că trebuie să merg undeva mai departe – eram încă în generația în care a merge mai departe la liceu nu era deschisă tuturor, ci era destul de selectivă – s-a ajuns la ideea că trebuie să urmez un liceu pedagogic, pentru că asta m-ar consacra unei meserii care a avut un prestigiu remarcabil în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Și era vorba să ajung învățător, după Liceul Pedagogic de la Buzău, care era foarte prestigios în epocă. De atunci, apetitul meu pentru a reflecta asupra educației, de a mă identifica cu practici care țin de educație s-a dezvoltat, a început să aibă rezonanțe teoretice și, în același timp, rezonanțe aplicative destul de extinse. Pentru că eu am ajuns să cunosc practica educației de la școala primară până la nivel doctoral și, mai recent, după 2000, în domeniul post-doctoral, care a devenit în multe universități europene forma de consacrare absolută a unor inovații teoretice.
I.V. – Ai folosit de două ori cuvântul „prestigiu”, asociat cu școala. Azi nu se mai folosește foarte des acest cuvânt și pare că școala și-a pierdut prestigiul. De ce s-a întâmplat asta?
L.V. – Școala și-a pierdut prestigiul în societatea noastră și l-a pierdut într-un mod copleșitor. Dă-mi voie să invoc o cifră, care să arate cât de mult a putut să coboare școala în societatea noastră. Un raport al OECD, în care noi am devenit membri anul acesta…
I.V. – Un succes important al României! Ultimul succes important în plan extern!
L.V. – Deși tatonările OECD au fost făcute la începutul anilor ʼ90, dar nu intrăm în această poveste. Cele mai prestigioase rapoarte despre educație se bazează pe un test pe care OECD îl aplică universal, în toată lumea, și care se numește PISA. Eu o să ofer câteva date. O primă serie de date se referă la un raport pe care guvernul României, prin Ministerul Educației, l-a solicitat OECD. Să elaboreze un raport despre starea educației din România. În raportul acesta, care a anticipat desfășurarea programului „România educată”, pe care l-a inițiat președintele României, șeful diviziei de educație al OECD, făcea o declarație surprinzătoare, spunând următorul lucru: „Este simptomatic să constați că, în România contemporană, profesorii se autoapreciază ca fiind excelenți, deci calificativele pe care și le-au acordat la o invitație de autoapreciere erau extrem de pozitive, majoritar superlative. Pe câtă vreme situația școlilor și performanțele elevilor erau universal proaste.” Și spune: „Sunteți singurul sistem din lume în care noi constatăm că între autoaprecierea profesorilor și performanțele elevilor pe care îi educă, există un decalaj atât de mare. Cum profesori excepționali pregătesc elevi mediocri?” Acesta este un prim paradox. Deși se iese din zona paradoxului, care are o doză de potențial în el, și se intră în realitatea cea mai crudă, anume că avem o întâlnire între două persoane, una educată, cealaltă care educă, dar între acestea nu există comunicare și nu se poate stabili niciun fel de echilibru. Celelalte cifre sunt și mai supărătoare. S-a atins nivelul de analfabetism care exista înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când România era țara din Europa cu cea mai mare proporție de analfabeți, luând în calcul și adulții și tinerii. Aici vorbesc de producția de analfabeți, prin școală. Adică producem diplome, producem elevi care sunt aduși până la nivelul clasei a VIII-a, deci gata să intre, cum se zicea mai demult, la examenul de capacitate din societatea noastră, și la examenul de capacitate nu intră pentru că ar proba că sunt analfabeți. Ce înseamnă „analfabet”? Nu înseamnă că nu recunoaște literele sau cifrele. Ci înseamnă că recunosc literele, pot să citească un text, dar nu înțeleg nimic din el. În testul PISA al OECD-ului, un elev de 15 ani are un paragraf de citit și i se spune să scoată ideile principale și să repovestească în propriile cuvinte textul pe care l-a citit. 60% dintre elevii noștri de 15 ani nu pot să comită un astfel de exercițiu. Nu pot să aplice calculul elementar pe care îl învață în ciclul primar pentru a face un calcul de rezolvare a unei probleme elementare, o problemă pe care o persoană care a absolvit opt clase ar putea să o rezolve.
I.V. – Tu spui că, de fapt, aceste rezultate ne întorc chiar înainte de acea campanie de alfabetizare de la începuturile comunismului?
L.V. – Venirea comunismului a coincis cu o campanie, care a durat vreo 8 ani, de alfabetizare. Persoanele care nu merseseră la școală înainte de începerea comunismului veneau la școală și învățau să scrie și să socotească. Ieșirea din analfabetism a fost una din marile realizări ale perioadei comuniste în domeniul educației. De atunci, s-a insistat foarte mult asupra calității educației. Nu vreau să caracterizez acum educația din perioada comunistă, dar este clar că diferența dintre școala actuală și școala din perioada comunistă este una de proporții, în favoarea școlii din perioada comunistă. Judecarea școlii comuniste se face numai în termeni strict ideologici, care sunt convertiți în formele cele mai simpliste ale modului în care operează ideologia. Adică ideologia are o parte ideatică și o parte de interpretare și concepere a lumii, care este cu totul altceva. Poți să ai idei dintr-o anumită ideologie și interpretări, analize dintr-o altă ideologie. Cum avem noi acum, de exemplu. Avem idei care sunt vânturate prin marile cicluri, fluxuri ale mediei sociale și avem interpretări care sunt tradiționaliste, frizând nu perioada dintre cele două războaie, ci perioade care țin de secolul al XIX-lea. Și este o ideologie recesivă. Noi suntem, ideologic, în recesiune și, ca atare, orice ideologie modernă – comunismul este o ideologie modernă – este privită cu o mefiență proastă.

Profesorul – prestator de servicii: maladia educației

I.V. – Generația ta e o generație de profesori de prestigiu, de autori. Sentimentul este, în ultimii ani, că profesorii sunt, mai degrabă, prestatori de servicii în domeniu educației. Desigur, nu generalizăm, dar mulți dintre ei sunt astfel. Cum s-a ajuns aici? Este totuși o degradare.
L.V. – Este o degradare și este trist ce spui. Considerarea unui cadru didactic ca fiind prestator de servicii este degradantă, în sensul că este eludat sensul cel mai profund al educației, care se bazează nu pe darea și preluarea unui bun, oricare ar fi acela, ci pe o comunicare foarte profundă în care mințile noastre comunică, nu vorbele noastre. Vorbele doar intermediază și ajută mințile să poată să intre într-o comunicare.
I.V. – Te-ai fi văzut făcând altceva, fiind altceva în afara vocației de profesor?
L.V. – Nu, nicicând. În cadrul Liceului Pedagogic sunt mai multe cicluri: ciclul de început coincidea integral cu liceul general, după care începea să devină un liceu vocațional. În momentul în care m-am întâlnit cu elemente care țineau de liceul vocațional, am intrat în școală nu de pe poziția elevului, ci de pe poziția celui care ar fi urmat să se afle în fața clasei de elevi, am zis că asta este vocația mea.

Școala românească de azi – un garbage can, coșul de gunoi în care poți introduce orice materie, la propunerea oricui

Lazăr Vlăsceanu, primind distincția de Doctor Honoris Causa

I.V. – Nu ai vrut niciodată să renunți la catedră?
L.V. – Nu aș vrea să spun acest lucru, că ar coincide cu o mare nesinceritate. În anii recenți, am dorit să părăsesc catedra, pentru că ajunsesem în stări de compromis, care mă constrângeau într-un hal fără hal, în sensul de a considera studenții care îmi spuneau că nu au putut să se pregătească pentru întâlnire, chiar la nivel înalt, de doctorand, întrucât au serviciu și trebuie să lucreze ca să poată să se întrețină. Eu știu foarte bine că studenții sunt selectați, în societatea românească, exclusiv din rândul clasei de mijloc și al clasei de sus, în niciun caz din rândul săracilor. Ponderea studenților care vin din clase sărace este de 1% sau 2%, adică excepții. Poate să fie din stratul de jos al clasei de mijloc, în sensul de sărăcie, de venit, nu în sensul de cunoaștere. Știu sigur că în tradiția clasei mijlocii din țara noastră, în toată perioada modernă, s-au făcut investiții în educație. După 1859, după înfăptuirea Micii Uniri, clasa de mijloc a început să investească masiv în educație, iar statul avea programe speciale de selectare a talentelor, care erau trimise să studieze în Occidentul european.
I.V. – Acea lege a educației a lui Cuza și Kogălniceanu a fost o bornă, o cotitură.
L.V. – Sigur că da. A fost una dintre cele mai moderne legi pe care le-au avut Principatele după Unire.
I.V. – Tu ai scris mult despre această temă și ai un studiu major despre inegalități. Ai vorbit și mai devreme despre procentul infim al celor care fac o facultate și provin din mediul rural. Acesta este un aspect fundamental pentru România. Noi vorbim de schimbarea Constituției înainte de a vorbi despre schimbarea vieții oamenilor și pentru a oferi șanse egale unor oameni. Amândoi ne-am născut în mediul rural. Cum putem face ca aceste disparități între urban și rural, între orașele mari și orașele mici, să fie eludate, să fie depășite, din perspectiva educației? Așa cum se întâmplă în Occident.
L.V. – Este necesar un program special. Școala noastră funcționează acum ca și când nu ar exista un astfel de proces, în ciuda unor sisteme asistențiale, pe care le găsesc precare, adesea politicianiste, în sensul că sunt prezentate ca fiind protecționiste, dar ele nu fac decât să mențină copiii în starea de mizerie în care se nasc. Nu au niciun fel de șansă, cu toate aceste sisteme asistențiale să evadeze din starea respectivă. Nici în perioada de dinainte de al Doilea Război Mondial nu s-au pierdut atât de multe talente, cât s-au pierdut în România de după 1990. Nu există niciun program de selectare a talentelor, de cultivare a lor, oricare ar fi acestea, în orice domeniu ar fi, de la talentele științifice, de performanță în știință, la cele din domeniul artelor sau al muncilor obișnuite. Avem pierderi masive de talente și, din această cauză, avem o țară care este săracă în talente, care nu sunt valorificate în niciun fel. Iar o țară care nu își valorifică talentele, nu este sortită decât să fie condamnată la sărăcie. Noi suntem producători, culegători de legume-fructe sau păzitori de animale, ciobani. În niciun caz nu suntem producători de tehnicieni sau meseriași, pentru cele mai elementare cerințe ale unei vieți gospodărești din societatea noastră. Du-te și adu-mi un croitor ca să îmi fac ceva nu după gustul celor de la Zara, ci după gustul meu, că vreau să îmi stea într-un anumit fel. Societatea noastră are numai pentru cei foarte bogați câteva croitorii în care nu îți vine nici să deschizi ușa, pentru că ți se cer niște prețuri exorbitante. Dacă vorbim despre educație, ignorarea talentelor este proporțională cu ignorarea conținutului educației. Aș vrea, dacă îmi este permis, să fac o referință extrem de importantă, pe cale de introducere. Este remarcabil faptul că atomizarea societății noastre, fragmentarea ei, în sensul că devenim izolați unul de altul, își are originea în modul în care se dezvoltă, este propusă și asimilată cunoașterea din școala noastră. Nu există o unitate a cunoașterii transmise prin educație, de la nivelul grădiniței și până la nivelul universitar. De ce de la nivelul grădiniței? Pentru că acum este stabilit că, dacă nu se începe o instruire cognitivă de la vârsta de 3 ani, pierderile sunt imense. Nu înseamnă că încep să fac aritmetică de la 3 ani. La noi nu există nimic de felul acesta. Sunt câteva grădinițe în care ar fi prinși, să zicem, 1000 de copii din toată țara. Dar este posibil să trăiești într-o societate în care numai la 1000 de copiii, de 3 ani, li se deschide această oportunitate, datorită investiției părinților în educație, să se ajungă la performanțe mai înalte? Sau hai să luăm liceul! De câte ori nu am auzit pe cine vrei, fie întreprinderea de gospodărire a Bucureștiului, fie întreprinderea de transport, fie poliția rutieră, fie responsabilii de la meteorologie, că trebuie să fie introdusă o disciplină în școală? Ca atare, școala a devenit un fel de garbage can, un fel de coș de gunoi în care se poate băga orice. Trebuie să faci în școală ce reguli de circulație să repeți, ce tramvaie să poți să iei și cum să călătorești în București, cum să anticipezi vremea, orice.
I.V. – O diluare a actului de educație.
L.V. – Bun. Dar ce mai devine important? Dacă totul se face prin educație, cum considerăm noi că ar trebui făcută educația? Aș vrea să mai spun de ce se produce atomizarea populației noastre. Din cauză că modul în care ne raportăm la cunoaștere a început să devină o experiență strict individuală. Nu mai există niciun fel de îndrumare. Nu mai există un îndrumător. Intrați pe Facebook și citiți diferite fluxuri. Și veți vedea că există două tipuri de diferențieri. Există diferențierile celor care se cred deosebiți de toți ceilalți și își cultivă identități artificiale, construite ad hoc. De exemplu, admiratorii doamnei Șoșoacă și-au construit o identitate proprie și sunt șoșoiști. Pot să dau și alte exemple.
I.V. – Într-adevăr, e concludent.

Ne jucăm cu termenii: ce mai înseamnă „neomarxist” și „globalist” astăzi?

L.V. – Aș vrea să adaug un lucru important. Care sunt mesajele europene, al căror centru de iradiere este Bruxelles, care sunt interpretate cât de cât unitar? În anul de grație 2007, România, prin Constituția care certifică acest lucru și prin Acordul de Aderare la Uniunea Europeană, și-a cedat din suveranitate. Ca atare, o parte a suveranității statului român este legal acordată unei alte entități, care se află la Bruxelles. Desigur, în Consiliul European președintele nostru este membru cu drepturi depline. Poate să ridice mână: „Veto! Mă opun ca Uniunea Europeană să aibă steag!” Și se ia steagul, se șterge. De ce? Pentru că președintele român – Doamne, ferește! – nu vrea ca Uniunea Europeană să aibă un steag care să îi dea identitate. De aceea, noi vorbim despre Uniunea Europeană în termenii cei mai diverși. Cutare televiziuni îi numesc pe cei care vorbesc de idei europene „globaliști” sau „neomarxiști” sau „și neomarxiști”. Ce o fi însemnând „neomarxist” astăzi, ce o fi însemnând „globalist” când deja globalizarea are cu totul alte orientări decât ideologiile globalizării din urmă cu circa 10 ani, nu înțeleg… Ca atare, noi nu avem baza de cunoaștere care să ne ajute să interpretăm idei europene. Intervine aici și limba. Incapacitatea de a avea acces la o alte limbi europene ne face să vorbim limba română, care traduce cunoașterea europeană în termenii limbii române denaturante, pentru că nu știe exact cuvintele respective.
I.V. – Noi am tradus aquis-ul comunitar, dar nu am tradus și mentalitatea. Uneori părem că suntem mai în afara Uniunii Europene decât înainte de aderare. Ceea ce este un alt paradox românesc.
L.V. – Dar asta își are originea în modul în cum este organizată cunoașterea din educație. De exemplu, noi facem istoria României din clasa a IV-a, din ciclul primar, până terminăm liceul. Și mai avem o materie care se numește „Istorie universală”, dar nu avem o istorie a Europei. Ca atare, mă trezesc că, dacă mă întâlnesc cu un absolvent de liceu actual și cu un absolvent din vremea liceului meu, ne aflăm în aceeași situație. Noi nu știm despre vecinii noștri europeni mai nimic. Nu avem un „canon” al cunoașterii și sunt foarte ferm aderent la acest cuvânt, care este constrângător, care ar trebui să fie exhaustiv și fundamental pentru cultura oricărui absolvent de liceu, care își trage cunoașterea din acest canon, care trebuie să fie științific, european și deschis către lumea reală, efectivă a vremii noastre.

„Și eu am iubit România cu o ură grea”

Lazăr Vlăsceanu în compania fostului cancelar german Helmut Kohl

I.V. – Cum te-ai simțit, ca român, când ai mers la Londra, în anii 70, din perspectiva asta?
L.V. – M-am simțit ca un autohtonist parașutat într-o lume despre care nu știam nimic. De ce? Pentru o rațiune simplă. Pentru că din istoria universală în cadrul căreia învățasem despre Imperiul Britanic – eram în centrul Imperiului Britanic, student la Londra – nu știam nimic de Londra, așa cum am descoperit-o când am ajuns acolo. Aveam niște cunoștințe atât de precare și atât de denaturante… Dar tot acolo, la Londra, au început să mă întrebe de unde vin. Vin din România. „– Țara ta este vecină cu Bulgaria, nu? Este vecină cu Uniunea Sovietică, nu? Dar ce relație este între limba română și limba rusă?” La care eu reacționam, natural: „– Nu există absolut nicio legătură.”, „– Cum să nu existe nicio legătură? Nu aveți cuvinte slave în limba română?”, „– Dar eu nu sunt lingvist, nu pot să vă spun.”, „– Dar când comunicați, nu recunoașteți?” Iar unul care era mai răsărit îmi spune: „– Dar cum faceți voi afirmația pozitivă? Care este cuvântul pe care îl folosiți?” Și eu zic: „„– Da!”, „– Păi și în limba rusă este tot da. În limbile latine care e?”, „– Oui, si etc.” Deci nicio legătură cu „da”-ul meu slavon. Întrebările celelalte erau și mai grave. Mi se spunea: „– Păi tu ești balcanic, nu-i așa?” Pentru mine, termenul de „balcanic”, așa cum are pentru orice român, are niște sensuri derogatorii. Noi nu suntem balcanici. „Balcanic” înseamnă un anumit mod de a gândi, o anumită instabilitate – caracteristici recuzate european. Și începea bâlbâitul. Așa că a trebuit să încep să învăț despre Balcani. Nu aveam nimic la istorie despre Balcani. Nici nu erau menționați vecinii noștri, în afară de turci. Iar față de turci aveam o atitudine pe care istoria mi-o cultivase destul de bine. Dar nu era vorba despre turci, ci despre otomani, cum nu era vorba nici despre ruși, ci era vorba despre sovietici, și altele de acest fel. Eram într-o confuzie totală.
I.V. – În Modernitatea românească te-ai apropiat de istoria noastră și ai făcut această întâlnire între sociologie și istorie, și politică, văzută ca segment al dezvoltării. Acolo spui că noi pendulăm între teza lui Ralea, aceea a scepticismului minimalist, și a ideii lui Cioran: „Iubesc istoria României cu o ură grea”. Cum ești tu între acestea două? Ai iubit vreodată România cu o ură grea?
L.V. – Da. Regret să o spun, pentru că nu poți să iubești românismul decât confruntându-te cu o ură profundă, că s-a oprit de fiecare dată în pragul unei mari realizări pe care o inițiase. Și atunci ți se varsă un sentiment negativ profund. De ce s-a întâmplat să fie așa și nu altfel? De ce am perseverat așa? Aș vrea să dau câteva exemple, dar înainte de asta aș vrea să reiau o remarcă pe care ai făcut-o. Da, Modernitatea românească își are izvorul în experiențele mele de doctorand la Londra și apoi de membru al personalului ONU, în cadrul UNESCO. În cadrul ONU, trebuia să mă eliberez de românism și să fiu un cetățean internațional, pe cât posibil. Nu poți să lucrezi în UNESCO sau în orice organizație internațională afirmându-ți etnia, pentru că nu faci altceva decât să intri în război cu ceilalți. Intri în Babilon, în harababură și în războaie de genul celui inițiat recent. Deci cartea aceasta este un răspuns la marile probleme cu care m-am confruntat, din perioada în care, ca doctorand român, originea mea etnică trebuia să răspundă la cosmopolitismului londonez. Londra este un centru perfect al cosmopolitismului. Când ajungeam la București, aveam impresia că sunt într-o stațiune de odihnă, izolată complet, din toate punctele de vedere. Când mă întorceam acolo, eram într-o lume foarte diversă, la care trebuia să răspund, să reacționez într-un anume fel, dar dând seama de etnia mea și, în același timp, respectând etnia celuilalt. Dar cât de pregătit eram eu să dau seama de etnia mea? Am plecat din România fără să am vreo pregătire cognitivă, culturală. Nu aveam niciun fel de pregătire. Eram într-o uimire totală. Mergeam cu ochii larg deschiși și când mă întorceam, eram epuizat de necunoaștere. Trebuia să recuperez, să încep să citesc acolo despre vecini. Nu îmi închipuiam vreodată că o ajung să citesc despre cultura bulgară. Când am ajuns în Franța, erau atât de mulți bulgari în lumea culturală, literară, mă întâlneam cu ei și trebuia să vorbesc într-un anumit fel cu ei, sau în lumea filosofilor de acolo. Sau erau sârbi, sau ruși, veniți de pretutindeni și care erau vecinii mei, cu care trebuia să vorbesc altfel decât aș fi discutat cu francezul sau cu englezul care se află la câteva sute de km de țara mea și care aveau o altă tradiție. Eram pregătit să vorbesc cu imperialiștii, dar nu eram pregătit să vorbesc cu supușii imperialiștilor… Nu aveam niciun fel de pregătire. Și atunci, am început să mă întreb pentru ce mă pregătesc eu. Mă întorceam în țară și voiam să înțeleg de ce s-a întâmplat acest lucru. Pe de altă parte, lucrând într-o organizație internațională atât de mult, trebuia să fiu pregătit să cunosc foarte multe popoare europene, e adevărat, că am fost circumscris european. Deci Modernitatea românească este o încercare prin care modernitatea românească este prinsă în modernitatea europeană, în modernitățile multiple din lume, și comparată în permanență. Nu mai vorbesc despre modernitatea românească ca fiind unică, ci ca fiind una în comunicare cu toate celelalte modernități. Receptivitatea pe care a manifestat-o modernitatea românească a fost extraordinară, de-a lungul întregii sale istorii.

“România educată” – un proiect pentru secolul XIX

I.V. – Una din explicațiile nedezvoltării sau ratării unor momente esențiale din istoria noastră vine și din provizoratul instituțional și întotdeauna din vina predecesorilor. Ceea ce e adevărat, am constatat și eu în exercițiul meu public. Asta vine dintr-o confruntare rău înțeleasă, de multe ori. Jocul acesta în alb și negru, dacă ești PSD-ist sau liberal, dacă ești în opoziție sau ești la putere – e o ecuație pe care o tot luăm de la capăt. Un fel de legendă a meșterului Manole, pe care trebuie să o punem în Constituție, căci ce facem ziua la noapte trebuie să se dărâme, că trebuie să tăiem panglica poimâine la ceea ce am îngropat ieri. Suntem specialiști în începuturi și sfârșituri. Ce facem cu drumul dintre ele? Și să ne întoarcem la educație. După Revoluție, ai fost prorector al Universității din București, ai reprezentat Universitatea la primul Parlament post-revoluționar, în CPUN, ai fost secretar de stat pentru învățământul superior, cred că un an de zile, apoi ai lucrat multă vreme la Centrul European de Învățământ Superior la UNESCO și ești un autor canonic pe temele educației învățământului superior. Ești asociat cu ideea de reformă în sistemul universitar, mai cu seamă, dar, în general, în sistemul de educație din România, asta într-o perioadă în care – iată un alt paradox, tu ești asociat cu ideea de reformă, de schimbare și de conectare a ceea ce se întâmplă în România cu spațiul european. Ai și scris nu numai despre învățământul din România, ci și despre cel din Franța sau alte țări europene. N-ai zice că a fost mai bine în aceste decenii. Tu spui undeva că sunt generații noi în școli vechi. Și nu am sentimentul că te referi doar la clădiri. Prin „școli vechi” te referi la mentalitatea învechită.

Un exemplu: în anii 2000, ai coordonat împreună cu profesorul Mircea Miclea și alți specialiști un raport despre starea învățământului românesc. Se numea „România educației, România cercetării”, dacă îmi amintesc bine. Acum vorbim de „România educată”. Au trecut 12-13 ani de atunci. De ce o luăm de la capăt? Adică ce a fost rău atunci și acum ar fi neapărat bine? Că, până la urmă, eu nu am sentimentul că există o mare diferență între „România educației, România cercetării” și „România educată”. Mă rog, aici e și o gestație mai lungă, e totuși mult prea lungă. Vorbim de 7-8 ani despre “România educată”, în condițiile în care cifrele sunt tot mai proaste. Unde este România educată? Tu ai și lansat o serie de critici la adresa acestui proiect. Voiam să te întreb cum vezi aceste două momente și cum crezi că este „România educată”, acest proiect din ultimii ani?
L.V. – Aș vrea să fiu destul de onest și radical. Proiectul inițiat de profesorul Mircea Miclea și pe care l-am secondat a fost, din perspectiva mea, un eșec. Pe de-o parte, este clar că s-au schimbat foarte multe, cel puțin în învățământul superior, dacă nu în celelalte niveluri ale educației. Dar ele, dacă sunt aglutinate, nu formează un tot unitar, ci sunt fragmente. Este ca și cum ai vedea într-o mare insulițe răspândite, dar care nu formează deloc un arhipelag. Ca să călătorești de la una la alta, îți trebuie neapărat un mijloc de transport naval. Se simte lipsa unui arhipelag, ca să nu mai vorbesc despre un continent al educației noastre, care să ia forma reformei inițiate atunci. Există o distanță foarte mare. Probabil că Daniel Funeriu, care a acceptat să fie ministru al Educației pentru aplicarea acelei legi la care am lucrat, are mai multe de menționat ca fiind realizări. Eu găsesc asta ca fiind o atitudine defensivă, pe care o recunosc din partea unui om politic ca fiind binevenită, însă din examinarea lucidă a acelei perioade, eu zic că a fost un eșec. Dar nu este singurul eșec. Spiru Haret s-a confruntat cu un eșec de proporții. El a fost cel mai mare reformator al educației tradiționale din România, proiect inițiat la începutul secolului al XX-lea. Clădirile sale școlare le recunosc de câte ori călătoresc prin țară și sunt uimit, și mândru să le revăd, fiindcă ele dau o simbolistică a unei reforme de amploare. Însă n-a reușit să înlăture analfabetismul, așa cum și-a dorit. N-a reușit să formeze învățătorii ca dascăli ai neamului, împreună cu preoții, în societatea noastră, mai ales după intrarea acestora în politică și în marile zvârcoliri ideologice din societatea românească, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. „România educată” de acum este un proiect generos în intenții și sărac în idei. Este atât de îndepărtat de proiectele actuale, de performanțele actuale din sistemele de educație performante din lume, încât este copleșitor. Nu îl înțeleg. Nu este adaptat cu nimic societății noastre. Nu răspunde la probleme de bază ale școlii românești de astăzi. De exemplu, personalul didactic. Vă aduceți aminte exemplu pe care vi l-am enunțat mai devreme, ce zicea OECD-ul. Avem cadre didactice excepționale și elevi cu performanțe foarte slabe. Dar dacă suntem într-un excepționalism didactic, de ce se întâmplă să nu avem elevi cât de cât competitivi? Este trist!
I.V. – Deci e o formă fără fond.
L.V. – Suntem într-un deficit uriaș.
I.V. – Nu crezi că este un proiect care să ducă la ceva, să schimbe, să transforme?
L.V. – Îmi pare teribil de rău să spun că este un proiect care se aseamănă foarte bine sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezonează perfect cu epoca respectivă și cred că ar fi fost o izbucnire în modernitatea românească, cu totul neașteptată! Nu are nicio legătură cu epoca de astăzi.

În România, trăim într-un provizorat continuu

I.V. – În 2009, partidele și-au asumat un pact pe educație, cu 6% din PIB și alte chestiuni care nu s-au respectat. Oare lucrul acesta s-a mai întâmplat în istorie și în alte rânduri? Adică recursul la educație este recurent, însă pași concreți s-au făcut puțini. Am rămas în zona lozincilor, ca și atitudinea față de cultură, în general. Ne amintim de cultură de Ziua Culturii Naționale, ziua nașterii lui Eminescu. Ce facem cu celelalte 364 de zile? Aici este, de fapt, întrebarea. Dincolo de lozinci și de propagandă, există ceva?
L.V. – Avem o istorie a întreruperilor periodice și a provizoratului continuu. Din 1859 și până în prezent, la fiecare 30 de ani, în medie, noi am avut un început radical. În 1865, aveam deja Constituțiune tradusă din limba franceză, aveam Cod Penal preluat de la elvețieni, tot pe filieră franceză, aveam toate instituțiunile juridice, politice. Intrasem în plină democrație. A fost o discuție întreagă despre vot. În timp de 40 de ani, numărul votanților a crescut spectaculos. S-a trecut de la votul funciar, treptat, către votul universal, universalizat fiind mai ales după război, după al Doilea Război Mondial. Dar numărul votanților crescuse spectaculos după Primul Război Mondial. Aveam toate instituțiile democrației, dar democrație nu aveam, deloc. Dacă te uiți la toate datele statistice, și în Modernitatea românească prezint date statistice seriate, comparativ cu alte țări, am început democratic și am intrat în dictatură, și am perseverat în dictatură până în 1990.
I.V. – Nu poți să faci din „România educată” mai mult decât o sintagmă sau un concept, dacă nu ai oameni educați. Crezi că oamenii politici, clasa politică, în istorie, au omis educația din agenda lor imediată în mod premeditat sau a fost, pur și simplu, o chestiune care ține de incompetență?
L.V. – Oscilez între aceste răspunsuri. Răspunsul meu, strict teoretic, dacă este să intru pe filieră teoretică și să explic de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu educația, este clar legat de faptul că elita, în mod deliberat, nu a fost interesată să investească în educație, să educe cetățeanul român la un nivel care să îl facă participant conștient, autonom, în cadrul democrației. Că nu ai democrație fără autonomie personală. Este un nonsens. Am să dau un exemplu. Țara noastră, deja după Unire, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a legiferat educația primară universală. Asta însemna că toți copiii țară urmau să fie absolvenți de învățământ primar. Nu s-au alocat fonduri, nu s-au construit clădiri, nu s-au pregătit cadre didactice. Unde să se realizeze aceasta universalizare? Eram una din primele țări care proclama învățământul universal de bază și pe care nu l-a realizat în niciun fel. Încă un exemplu: legea din 1864, privind împroprietărirea țăranilor, acorda pământ țăranilor și după adoptarea Codului Civil, relația dintre boieri, deținătorii de pământ și țărani era o relație contractuală. Juridic vorbind, relația contractuală este o relație care recunoaște egalitatea părților. Ca urmare, țăranul devenind proprietar, ca să intre în relație cu boierul pentru lucratul pământului, trebuia să stabilească un contract. Din 1864 și până la sfârșitul secolului, până în 1899, au fost legi repetate ale învoielilor. De ce? Pentru că ceea ce dominase în Principatele Române, înainte de Unire, au fost obiceiurile pământului, care erau tradiții orale și care recunoșteau părțile în funcție de statutul social cu care erau investiți cultural în societate sau pe baza proprietății pe care o dețineai. Învoiala era că eu, boier, mă învoiesc cu tine, țăran, care ești sărac, să îți dau boii să ari pământul, dar ne învoim. Dreptul bogatului în raport cu săracul era recunoscut prin învoială. În momentul în care s-a pus problema egalității drepturilor, boierii au reacționat vehement și au spus: „Cum să fie el egal cu mine, pentru că el nu știe carte, nu știe ce este un avocat, pe care să îl angajeze ca să poată să stabilească contractul cu mine. Trebuie să ne întoarcem la tradițiile noastre, la învoieli.” Și de aici a venit marea idee a lui Maiorescu că între formă și fond nu există nicio legătură. Noi aveam fondul modern al societății democratice, în care se democratizaseră proprietatea, raporturile politice, însă fondul nostru era legat de obiceiurile pământului, care nu aveau nicio legătură cu modernitatea. Jocul acesta l-a condus pe Maiorescu, de fapt, pe toți conservatorii – că și Maiorescu a fost un conservator – la susținerea ideii că toate acelea sunt forme, fantome, stafii fără trup și trebuie să dispară, iar noi să ne întoarcem la vechile noastre tradiții conservatoare. Și așa, o societate care a început spectaculos, cu cele mai moderne instituții juridice, politice, economice ale vremii să se întoarcă, iar modernitatea noastră, în loc să fie o modernitate progresivă, a devenit o modernitate recesivă, care s-a întors în trecut. După aceea, s-au repetat. Deci succesul nostru economic până în 1912-1913, până înainte de Primul Război Mondial, a fost remarcabil. Începusem să devenim una din țările care, economic, se dezvoltau destul de rapid. Din 1913, nu am mai recuperat acest decalaj. Adică suntem în același decalaj economic, ca să nu mai spun și de celelalte, politic, cultural, cum eram și înainte.

Reforma e imposibilă dacă nu ai un nucleu cultural comun cu celălalt

I.V. – Voiam să te întreb care crezi că e cea mai gravă inegalitate astăzi în România?
L.V. – Cea mai gravă inegalitate este economică. Inegalitățile economice sunt sfidătoare. Bucureștiul este o insulă, împreună cu insulițe de tipul Cluj, Timișoara, o insuliță de bunăstare economică într-o mare de sărăcie totală. Urcă-te în mașină și fă o călătorie prin sudul țării, prin sate, și vezi ce viață duc. Este Evul Mediu pur. Nu e niciun fel de deosebire. Nu mai trebuie să facă zile de clacă, conform îndoielilor, însă au dat pământul la diferiți arendași, antreprenori agricoli și primesc ce primesc.
I.V. – Ți s-a propus după Revoluție să fii ministrul Educației?
L.V. – Am avut de mai multe ori propunerea aceasta, dar am refuzat-o.
I.V. – De ce ai refuzat-o?
L.V. – Pentru că risc să devin dictator cu ideile pe care le am… Simt în mine acest risc… Am să îți dau un exemplu, care mi-a conștientizat acest lucru. Singapore este un stat despărțit artificial de Malaezia. Inițial a fost în cadrul Malaeziei. S-a despărțit de Malaezia și primul ministru este absolvent de universitate britanică, și s-a întors în locul lui, și a instaurat dictatura. A spus că oricine îl contrazice și nu are dreptate intră în pușcărie. Era mai aspru. Da, poți să mă contrazici, dar facem publică chestia asta. Când am auzit asta, eu m-am înspăimântat. Am zis că nu poți să impui ideile tale atât de tare și, dacă cineva nu argumentează în momentul acela la fel de coerent ca tine, să îl condamni la moarte. Probabil că nimeni nu poate să conteste starea de dezvoltare a Singaporelui astăzi. M-am dus la Banca Mondială și am rugat Banca Mondială să mă ajute să călătoresc prin Singapore. Și au zis: „– Lazăr, nu putem să îți facilităm asta, că nu avem nicio legătură cu Singapore.”, „– Da, dar vreau să îl cunosc pe primul ministru al Singaporelui.”, „– Când o să vină pe aici, o să îți facem cunoștință cu el și o să poți să vorbești.” Nu l-am întâlnit… Însă este un exemplu care arată că, pentru a realiza un proiect de schimbare, îți trebuie suficientă bază de resurse și de autoritate, ca să realizezi proiectul acela până la capăt. Societatea noastră, după 1990, a fost o societate care a evoluat constant către atomizare, fragmentare, incapacitate de comunicare din cauza lipsei culturale, de cultură comună. Noi nu avem niciun nucleu cultural comun ca să putem comunica unii cu ceilalți, ca să avem repere comune. Nu poți să dialoghezi cu cineva cu care nu ai nimic în comun. Vorbiți ca doi surzi.
I.V. – Deci crezi că ideile tale nu ar fi găsit aici ogorul cel mai bun.
L.V. – Nu, nu. În 1990, când am început proiectul cu Mircea Miclea, am lăsat dreptul politicienilor să numească între ei și propunerea care a venit era un catastrofală, din punctul nostru de vedere. Atunci Miclea a refuzat și căzuse pe mine. Și am spus: „Nu, pentru că n-am încredere în politicieni că se țin de cuvânt.” Aveam promisiunea fermă că acel 6%, de la politicieni, se alocă, că tot ceea ce am cerut se va realiza, așa cum dorim noi. Și ce s-a întâmplat a fost că a venit criza din 2008.
I.V. – Și o luăm de la capăt cu „România educată”.
L.V. – S-a luat de la capăt cu „România educată”, care este un eșec la fel de liniștit pe cât este acum. E liniște totală în legătură cu el.

Autonomia personală e singura idee care poate face reformă în educația românească

I.V. – Dacă ai fi azi ministrul Educației și ai face o lege a educației, că altfel cum poți să implementezi un proiect ca să nu rămână doar pe hârtie, care ar fi cele 2-3 elemente esențiale din legea pe care Lazăr Vlăsceanu ar promova-o, ca ministru al Educației, în 2022?
L.V. – Aș statua ca scop al educației dezvoltarea autonomiei personale. Orice persoană care a intrat în școală, în momentul în care a ajuns la ciclul terminal care acum este de 12 ani, trebuie să fie o persoană autonomă în sens economic, cultural și politic. Ea să poată să rezolve cu propriile puteri orice problemă cu care se confruntă în viață. Nu cred decât în autonomie personală. Orice alt regim politic mi se pare că este dincolo de ceea ce a pronunțat modernitatea. Vorbeam mai devreme despre Kant, care a pledat strălucitor pentru ideea de autonomie personală. A doua idee este că gradul maxim de concentrare în construirea reformei este legat de conținutul educației, de curriculum, care înseamnă materiale de învățare. Eu nu le zic „manuale”, le zic „materiale de învățare”, care trebuie să deschidă fiecărui elev, prin computer, un evantai care însă are un nucleu foarte bine stabilit pentru ce trebuie să învețe. Și are materialele pentru a trece prin toate, iar la sfârșit dă examen. Nu l-a trecut, o ia de la început. Iar acesta este canonul de conținut al educației, care este obligatoriu, neschimbabil, pe un ciclu dat de educație. Odată ce am construit asta, dar cu participare generală, pentru ca să îl realizăm, avem nevoie de un personal didactic adecvat. Ca atare, eu aș începe toată reforma cu un diagnostic al stării personalului didactic din țara noastră, printr-o testare a tuturor la nivelul de școlaritate la care se află. De exemplu, la nivelul grădiniței se dau testele cu itemi de nivelul grădiniței, la ciclul primar la fel, și așa mai departe până la nivelul clasei a 12-a, când predai matematicile superioare. De ce spun acest lucru? Pentru că atunci am ști dacă, într-adevăr, profesorii care predau limba română la nivelul gimnazial știu să scoată ideile principale dintr-un text la prima lectură, dacă știu să redea cu propriile cuvinte, plastic, un text literar sau un text științific cu sobrietatea și argumentația care există în textul respectiv, că trebuie să dai varietate de texte. Limba română s-a transformat în comunicare. O, Doamne! La asta se reduce limba română, doar la comunicare?! Limba română este limba care organizează mintea mea și mintea mea se organizează în limba română.
I.V. – Spunea profesorul Nicolae Manolescu, apropo de „România educată”, că în „România educată” nu există nicio referire la limba română.
L.V. – Pentru că s-a introdus ideea de comunicare. Să transformi limba strict în comunicare… Într-adevăr, limba este un mijloc de comunicare, dar înainte de a fi un mijloc de comunicare, trebuie să organizeze mintea, care să fie capabilă să comunice. Și dacă ar avea o cunoaștere a psihologiei minții, cât de cât elementară, și-ar da seama cât de importantă este limba. Toată educația din zonele performante în educație în lume, la ora asta, se bazează pe experimente din științele cognitive.

Educația, un sistem necompetitiv: criza salariilor personalului didactic

I.V. – Vorbeai de personalul din educație. Cât de competitiv poate fi?
L.V. – I-aș testa, dar, Doamne, ferește!, nu cu intenția ca pe cel care nu obține rezultate acceptabile să fie dat afară, ci vor fi introduși în cursuri speciale de formare, de doi ani, și dacă nu recuperează, sunt eliminați.
I.V. – Cât de competitiv poate fi sistemul câtă vreme încadrarea se face cu puțin peste salariul minim, iar în mediul universitar, unde sunt asistenții, lectorii, care fac foarte mult efort și au totuși salarii derizorii. Ei vin după un ciclu de cel puțin 12 ani de formare, de pregătire. Prestigiul în zona universitară se atinge cam atunci când ajungi profesor. E un drum foarte lung. Nu ar putea fi găsită o formulă pentru a îndrepta acest dezechilibru?
L.V. – Indiscutabil. De fapt, toată societatea noastră se întinde pe un evantai atât de mare de variație, încât nu îl poți compara cu nimic în lumea aceasta. Funcționari publici, care servesc în anumite instituții ale statului, au salarii net de peste 10.000 de euro pe lună. De ce au salariile astea? Pentru că ele se autofinanțează. În ce fel? Prin plata unor taxe care sunt luate de contributori. Și ajung până la salariile de mizerie, minime, care se află la un nivel minim care nu este justificat în niciun fel. Legea românească privind acordarea salariului minim se remarcă, între țările care au salarii minime în cadrul Uniunii Europene, prin faptul că nu există nicio bază pentru a defini acel minim. Care să fie salariul minim, dacă noi stăm de vorbă? Și parlamentarii au zis: „–Ăsta!”. „– De ce ăsta?”, „– Ăsta!” Și atunci, salariul minim este un fel de a zice ca să nu se dea ceva sub un nivel care nu e în niciun caz minim. Că salariul minim se înalță dincolo de ceea ce trece la noi drept salariu minim. Plus că s-a hotărât să se dea salarii minime variabile, în funcție de nivelul de școlaritate. Păi cum să dai salariul minim în funcție de școlaritate, când el se dă în funcție de condițiile de viață ? Aici sunt avuți în vedere indicatori economici pentru a stabili care sunt cele necesare unei vieți decente, într-o societate decentă. Iar salariul minim nu are nicio legătură viața decentă.
I.V. – Și cum vezi salarizarea în educație?
L.V. – În toată lumea, salariile din educație sunt mici. Nu sunt salarii competitive. Cu excepția câtorva țări, unde performanțele în educație sunt foarte înalte. De exemplu, în Finlanda. La Universitatea din Helsinki, cei mai avantajați studenți sunt cei care se pregătesc să devină profesori, pentru că salarizarea este foarte bună și jobul are stabilitate în viață, cu posibilități de creștere. Este foarte stimulativ și, de aceea, educația din Finlanda este una dintre cele mai prestigioase din lume. Finlanda a luat această hotărâre de a investi în educație după căderea Imperiului Sovietic. Când Uniunea Sovietică s-a destrămat, relațiile economice ale Finlandei nu mai erau privilegiate, așa cum erau înainte, și Finlanda a trebuit să stabilească ce vrem noi să fim. Și au spus: „Educație, educație, educație. Și după aceea restul!” Și așa a rămas de atunci. De aceea, o persoană din Finlanda este super educată. Vorbesc de la nivelul de bază. Și super performantă.

Visul târziu împlinit al lui George Soros

I.V. – Când ai vorbit ultima oară cu George Soros?
L.V. – A fost un partener frecvent al discuțiilor mele. Are o echipă întreagă cu care lucrează pentru a da seama de evenimentele de acum. De exemplu, ultimul lui articol este despre începutul celui de-al Treilea Război Mondial. Este un om extrem de imaginativ și care vrea să își afirme formația intelectuală, care i-a fost stopată de Karl Popper, în vremea studenției, când voia să facă un doctorat și acum el își realizează vocația de a termina doctoratul. Și ultima dată am vorbit prin intermediul acestui articol despre al Treilea Război Mondial, cu care nu avem nimic de împărțit. Iar ultima dată, am stat vreo oră și jumătate de vorbă după ce am renunțat la conducerea Fundației Soros, care se întâmpla prin anii ‘90.
I.V. – Ai condus o vreme Fundația Soros în România. Cum vezi tipul de învățământ finanțat de el, care pleacă, într-adevăr, de la o ideea a lui Karl Popper, potrivit căreia nicio filosofie sau nicio ideologie nu deține monopolul adevărului.
L.V. – Este un liberal care crede că orice persoană este capabilă de performanțe foarte înalte, dacă are condițiile adecvate de dezvoltare. Atunci începe să se ocupe de două lucruri și insistă foarte mult asupra acestora. Primul este acela că fiecare persoană trebuie să se considere ca fiind autonomă și creșterea să fie în autonomie. Iar asta este pe tradiția filosofiei kantiene, în tradiția lui Karl Popper, de societate deschisă. Și al doilea, dacă are condițiile necesare. Condițiile trebuie să fie asigurate de stat. Statul are responsabilitatea asigurării condițiilor de educație și educația trebuie să fie gratuită.
I.V. – De ce crezi că e diabolizat în România, inclusiv în Ungaria? Ce s-a întâmplat cu universitatea pe care el a fondat-o în Budapesta?
L.V. – Viktor Orbán a ieșit în străinătate în perioada comunistă datorită lui George Soros, care a intervenit inclusiv pentru acordarea vizei, ca să poată veni în Statele Unite, să aibă unde să stea. Cred că a stat 6 luni sau un an. După care, ca politician care a degustat puterea, a devenit constructor al iliberalismului – o doctrină care se deosebește de doctrina pe care o combate printr-o singură literă, „i”. A evoluat ca dictator datorită faptului că niciodată la putere, iar asta este o chestiune demonstrată de atâta timp, nicio persoană nu trebuie să stea mai mult de maximum 10 ani. Două mandate de câte 5 ani, preferabil de 4 sau chiar de 3 ani, și să nu rămână prea mult într-o poziție de putere. Sunt cercetări genetice intense la ora aceasta, ca să vadă ce schimbări se produc, dacă nu cumva în genomul nostru există o genă a puterii. Există cu certitudine și vreau să scriu într-o ediție nouă a Modernității românești, pe care nici nu o mai numesc astfel, ci probabil Cum să perseverezi în provizorat sau ceva de genul acesta, pentru că noi perseverăm în provizorat instituțional. Promovăm instituții noi, le atacăm, apoi vine altcineva. Suntem în opoziție și opunem totul, fără să ne gândim că unele lucruri ar putea să le dea și ceilalți și să fie bune, și să mergem împreună, ca bipartizanismul și partizanismul american. E clar că nu reușim să evadăm din această stare decât printr-un program care să aibă garanția unei anumite continuități, deși nu știu ce garanții am putea avea.

Despre talente, frumusețea inutilității și puterea bogăției

I.V. – Tu ai scris despre relația dintre educație și putere, despre educația pe care încă nu o avem. Acest „încă” este un semnal de optimism? Adică ești, mai degrabă, optimist sau pesimist în ceea ce înseamnă viitorul educației din România?
L.V. – Eu aștept noua generație acum. Nu că ar fi toate ideile despre educație bune, în cartea mea. Nu am asemenea aroganțe. Sunt un adept al judecării ideilor în grup, al discutării lor, al deschiderii unei piste de analiză și altele de acest fel. Dar în momentul în care am hotărât că ceva este, să fim consecvenți cu acea hotărâre. Nu să luăm o hotărâre ca să putem să o atacăm și să o erodăm până la a nu mai rămâne nimic.
I.V. – Are Teodor Mazilu o vorbă: „Eu am ridicat problema, eu o relativizez.”
L.V. – Exact. Relativismul este modul de a fi la noi în țară, la ora actuală, cultural vorbind. Aștept generația care să își ia avântul, să creadă că orice construcție are nevoie o bază. Repet acest lucru în mod obsedant: până când vom crea persoane autonome, care pot să fie capabile să construiască o economie puternică, o politică adecvată și o cultură creativă. Altfel, cu persoane subordonate, supuse, nu vom face nimic. Suntem condamnați la stagnare. Iar societatea noastră este într-un Ev al degradării continue.
I.V. – Nu te mai întreb dacă mai crezi în meritocrație, dar crezi că ea mai e posibilă în contextul de azi, al societății românești?
L.V. – Tu știi că meritocrația are ceva de dorit și ceva de respins în ea. Cel care a lansat-o, Michael Young, în Marea Britanie, a lansat-o cu sensul său negativ, în sensul că trebuie să fie recompensate toate persoanele care probează că au merite. Și meritocrația este o putere a meritului. Crația meritelor. Dar meritele sunt foarte diverse. Iar o societate în care este prețuit doar meritul, riscă să ignore o mulțime de persoane care au talente, dar care nu au făcut proba meritului, care să fie recunoscut din punct de vedere social. Ca atare, ca să vorbim despre meritocrație, trebuie să fii pândit, pe de-o parte, pe o cultură a meritului, exclusivistă, care elimină toate celelalte talente care încă nu și-au probat meritele sau nu au avut condițiile ca să își dovedească meritele. Orice persoană autonomă este capabilă de un merit, atâta vreme cât societatea este pregătită să recunoască diversitatea meritelor. Într-o societate în care există diversitatea meritelor, există și toleranță. Eu tolerez persoanele care își investesc talentul în construcții inutile, pentru că există o frumusețe a inutilității. Și trebuie să învățăm să o apreciem. Nu numai pe aceia care își folosesc talentele în investirea unor foloase meritoase și să îi recunoaștem meritul respectiv, pentru că produce lucruri utile pentru societate. Prin urmare, nu vreau o societate meritocratică, date fiind aceste polarități ale meritelor. Prefer o societate în care să am egalitate de șanse. Adică eu, născut țăran, fiu de țăran, să am aceleași șanse de a-mi realiza autonomia pe care le are unul care s-a născut într-o casă de miliardari. Să nu existe nicio deosebire. Dar societatea noastră cum evoluează? Dacă iei educația, ai școli pentru copii care provin din familii bogate, ai spitale, tratamente care vin din rândul bogaților și așa mai departe. Totul este bazat pe puterea bogăției. O astfel de societate nu are sustenabilitate. Este amenințată permanent de conflicte grave. Iar aceste inegalități sunt atât de ubicue în societatea noastră, încât șansele izbucnirii unor conflicte mari sunt maxime. Deocamdată zgomotul conflictelor inegalitate este acoperit de zgomotul războiului apropiat. Însă se va termina și asta și trebuie să ieșim din această stare a cultivării inegalităților.

Elita culturală, ruptă de problemele României contemporane

I.V. – S-a vorbit mult despre ceea ce a făcut clasa politică după Revoluție și despre lipsurile ei. Dar vedem cât de important este în aceste săptămâni că România este membru NATO, vedem cât de important este că suntem în Uniunea Europeană. Și a fost un consens al clasei politice în anii ’90, indiscutabil. S-a vorbit mai puțin despre meritele și lipsurile din spațiul public ale elitei intelectuale, culturale. Crezi că și-a făcut datoria după Revoluție, așa cum ar fi trebuit?
L.V. – Tu vorbești despre elita care ne-a orientat către intrarea în NATO?
I.V. – Nu. Vorbeam despre elita culturală. În general se vorbește despre clasa politică, vinovată de toate lucrurile sau, mă rog, cu merite. Crezi că zona culturală este mai bună sau mai rea decât clasa politică?
L.V. – Mi-e greu să spun dacă e mai bună sau mai rea. Este clar că este ruptă de societatea românească actuală. Lasă impresia că nu are niciun fel de legătură. Spun acest lucru uitându-mă la publicații, la problemele pe care le enunță și sunt discutate în arena publică. Deci publicații, dezbateri, analize, toate acestea lipsesc. Intelectualitatea românească este ruptă de marile probleme ale României contemporane. Au fost strategiile de aderare la NATO și la Uniunea Europeană, care s-au dovedit întru totul îndreptățite, dacă ne uităm la situația actuală. Dar intrarea în Uniunea Europeană a fost numai deschiderea ușii. Problema este dacă suntem sau nu membri ai Uniunii Europene și sunt copleșit să constat că propriile neajunsuri în a ne afirma ca europeni sunt transformate în vini ale europenilor.

Prin fiica mea am descoperit feminitatea

I.V. – Care e cea mai mare realizare a vieții tale?
L.V. – Cea mai mare realizare a vieții mele?! Vai de mine, ce întrebare pompoasă! M-ai făcut pulbere. Cea mai mare realizare a vieții mele este fiica mea, Anuc. Mi-am dorit-o foarte mult. Mi-am dorit să am neapărat o fiică și m-am străduit foarte tare să o fac, cum ziceam mai înainte, cât mai autonomă și cât mai independentă în gândire. Prin ea – e foarte ciudat ce am să spun – am descoperit feminitatea și psihologia feminității, care este mult mai complicată decât psihologia masculinității. Cred în această deosebire care le face să fie complementare, dacă sunt descoperite.
I.V. – Ce înseamnă Dobra pentru tine?
L.V. – Dobra este locul în care mă încarc energetic, de câte ori ajung acolo. Părinții mei s-au prăpădit în ultimii câțiva ani. Anuc și-a petrecut vacanțele în Dobra și am hotărât, împreună cu Anuc, întâi ea și apoi eu, că trebuie să păstrăm acel loc. Și îl transformăm acum într-un loc care să păstreze amintirea părinților mei și, în același timp, să creeze un spațiu în care, intelectual, eu, dacă apuc, să mă regăsesc și ea să aibă spațiu de dezvoltare mai departe, în strânsă legătură cu o vatră. Cuvântul românesc „vatră” mie îmi place foarte mult, pentru că te întoarce la cuibul din care ai zburat. Întotdeauna, de câte ori mă depărtam mai mult de vatră, mă loveam de nevoia de a mă-ntoarce la vatră. Acum am reconstruit vatra și ne întoarcem la ea, eu împreună cu Anuc.

Distincția „stânga-dreapta” la noi este una poluată profund

I.V. – Te consideri un om având convingeri de stânga sau de dreapta?
L.V. – Fără niciun dubiu, sunt un om eminamente de stânga. Să nu îmi iei în nume de rău faptul că am să mă detașez complet de stânga de la noi, pentru că toată agenda stângii românești este când desuetă, când de cauciuc – poți să o schimbi, să o aduci când într-o parte, când în cealaltă. Nu e doar inconsecventă, ci inadaptată la vremuri. Dacă mă gândesc la dialogul stângii românești cu stânga europeană, mi se pare că este inexistent. Nu au nimic în comun, de care eu să pot să mă leg, în afară de niște generalități care pot să fie susținute și de cineva care se declară a fi de dreapta. Apoi, distincția „stânga-dreapta” la noi este una poluată profund. Cei de dreapta, când se declară a fi liberali, sunt mai degrabă de stânga, iar când se declară a fi conservatori, nu au nimic de-a face cu conservatorismul propriu-zis. Ca atare, în conștiința mea interioară sunt un om de stânga. Nici nu aș putea să fiu de dreapta, de dreapta conservatoare, radicală, care nu face altceva decât să se întoarcă cu fața la trecut. Pentru mine, adevărata modernitate, în încheierea cărții Modernitatea românească, fac o distincție între modernitatea inițiată de către Revoluția franceză și modernitatea lansată de către Revoluția britanică. Una este radicală, revoluționară, iar cealaltă este progresistă, în sensul de a înainta în epocă în funcție de condițiile epocii respective, fără a te revolta și a te despărți de trecut în mod radical, prin revoluție. Modernitatea noastră a fost una recesivă, o modernitate cu întoarcere în trecut – un pas înainte, doi pași înainte, așa a fost. Iar cei doi pași înapoi au fost mai mult de ucidere, de anulare a primului pas.

Lazăr Vlăsceanu în dialog cu Ionuț Vulpescu

Importanța avangardei într-o societate

I.V. – Și în final, un gând, o urare, un îndemn, pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?
L.V. – Vreau să spun, înainte de toate, că îmi place foarte mult titlul podcast-ului. Este un termen ale cărui semnificații literare m-au fascinat întotdeauna. Pentru că avangarda a adus un nou mod de a concepe literatura, de a face literatură și de a fi înțeleasă literatură. Dar nu numai literatura. În pictură, în sculptură, în muzică, avangarda a schimbat lumea. Avangarda a deschis, de exemplu, în epoca modernității, perioada La Belle Epoque, care a fost întreruptă surprinzător de Primul Război Mondial, dar ale cărei frumuseți, al cărei farmec, ale cărei descoperiri au influențat în mod hotărâtor modernitatea. Apoi, perioada interbelică nu a făcut altceva decât să ducă avangarda mai departe. De fapt, avangarda a devenit modul nostru de a concepe viața în lumea modernă. Ne întrebăm ce este nou, de fiecare dată. Unii zic „ce este modern?”, dar nu mai are sens întrebarea „ce este modern?”, ci „ce este nou?”. Și căutăm noul, nu neapărat pentru că este nou, ci pentru că sperăm la o permanentă înfrumusețare, distincție care vine în continuu. Iarăși, ar trebui să spun despre societatea noastră că are o capacitate de a fi avangardistă cum puține societăți europene au. Dacă ne uităm la perioada interbelică și chiar antebelică, înainte de Primul Război Mondial, am fost unii din marii inițiatori ai avangardei. Dacă ne gândim la avangarda literară, de exemplu, dar și în sculptură, Parisul era plin de artiști români. Și în perioada interbelică, toată mișcarea artistică de la noi era una avangardistă. Eu sper că podcast-ul pe care l-ai inițiat tu va aduce acest spirit al avangardei în lumea artei, dar și în lumea ideilor din societatea noastră, pentru că potențial avem. Însă cred că am fost bulversați de noutatea europeană cu care ne-am confruntat după ce am devenit, cu certificat, europeni. Intrarea în Uniunea Europeană este, propriu-zis, intrarea într-o nouă lume, o lume pe care trebuie să o recunoaștem ca fiind foarte deosebită de cea pe care o moșteniserăm noi. Această lume este deosebită în limbă, în opțiuni, în modul de dezvoltare și în modul de afirmare. Dacă particip la întâlniri europene, în jurul mesei avem reprezentanți ai tuturor celor 27 de țări, vei observa că ești într-un fel de Babilon. Poți să vorbești în limba ta sau într-o limbă străină, dar este vorba de ce înțelegi prin ceea ce spui. Și diferențele sunt remarcabile, lingvistic. Ca atare, intrarea în Uniunea Europeană înseamnă asimilarea unor noi coduri culturale, expresive, a unor noi moduri de a înțelege lumea și de a promova dezvoltarea ei. Se pare că noi ne-am întrerupt la faza în care intram în dezvoltarea codurilor și utilizarea codurilor europene, pentru a genera o nouă lume, în continuarea celei europene, care este specifică Uniunii Europene. Sunt voci acum care strigă sus și tare noneuropenismul, ceea ce ține de același provizorat. Cum am atins un prag care afirmă creativitatea într-un domeniu, începem să îl contestăm. Ne întrerupem dezvoltarea. Ca atare, continuitatea încetează. Începem să devenim amatori de rusificare, de chinezificare, orice altceva, sau de a fi români verzi, concept pe care încă nu îl înțelegem. Care este România verde sau românul verde? Îl putem recunoaște? Ne putem întoarce în trecut să vedem cum a fost definit românul verde și să ne identificăm cu el? Sau vrem să definim un alt român verde? Deci începem iarăși un provizorat, în loc să intrăm într-o dezvoltare, prin care să vedem, într-adevăr, la ce rezultate va duce.
I.V. – Mulțumesc mult pentru acest dialog! Ai deschis pe final multe alte teritorii de discuție. Te aștept și altă dată cu mare bucurie.
L.V. – Eu îți doresc foarte mult să realizezi deschiderea avangardei în România de astăzi!
I.V. – Mulțumesc mult!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult
Reclamă
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ACTUALITATE

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat, scriitorul Vasile Ernu

Publicat

pe

De

Un podcast despre România din care toți, indiferent de clasa socială, vor să plece

Născut în URSS (Polirom 2006), povestea vieții lui, tradusă în  rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză şi georgiană, a făcut înconjurul lumii pe care o cunoaște și de care se simte profund legat. E un cetățean al lumii, cu origini și rădăcini în diferite culturi. E conștient de Ceea ce ne desparte (2010) și ar vrea ca prăpastia dintre maturi și tineri să fie cât mai mică. Se recomandă simplu, sub un titlu de noblețe, Sînt un om de stînga (Cartier, 2013), și a scris deseori de la marginea lumii, acolo unde sectanții, bandiții și izgoniții au impus cele mai bune personaje și caractere ale trilogiei și prozei lui.

Vasile Ernu, un om al timpurilor vechi, după spirit, dar care scrie avangarda literaturii noi, după stil, vine la microfonul Avangardei într-un dialog sincer cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre zidurile dintre sat și oraș, săraci și bogați, despre incomoditatea middle class-ului și imprudențele noastre în relație cu o Românie pe care toate clasele, din diferite motive, vor să o părăsească. Va fi România o țară în care toți își doresc să trăiască, în care nu se vor mai simți exilați, la ei acasă? Iată o temă de gândire care inspiră dialogul de duminică din cadrul acestui podcast.

Provocarea morală și socială va fi să răspundem alături de Vasile Ernu, la implicațiile unei teze simple: trebuie să luptăm cu sărăcia, nu cu oamenii săraci. Mai bine de un ceas, povești cu și fără nostalgii despre ce am putea scrie fiecare dintre noi într-un Jurnal la sfîrşitul lumii, după modelul lui Vasile Ernu, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=vsYssv6NgfM

De ce cărțile de astăzi au viața scurtă? Vasile Ernu, scriitorul Născut în URSS: „Din păcate, trăim într-o perioadă în care viața cărților a devenit foarte scurtă”

Ionuț Vulpescu : Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe publicistul și scriitorul Vasile Ernu. Îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația.
Vasile Ernu: Mulțumesc pentru invitație. Am venit cu mare plăcere. Te urmăresc, urmăresc ceea ce faci. Ai invitați unul și unul. Am văzut teme faine! Deci când avem seara, așa, timp, mai tragem cu ochiul la emisiune. E bine să mai auzim ce spun și alți colegi.
I.V.: Mulțumesc mult! Mai ales că tu ești un avangardist în ceea ce scrii și biografia ta este una a unui avangardist.
V.E.: Of!
I.V.: Te-ai născut la Odessa. Am aici câteva din cărțile tale. Născut în URSS, care e cartea ta de debut, cu mai multe ediții, cu traduceri.
V.E.: Da, eu acum fac a șaptea ediție.
I.V.: Ediția a șaptea.
V.E.: Îmi apare în toamna asta. Cred că vreau să-i mai pun niște poze, ceva, că m-am plictisit și eu de ea.
I.V.: Ce aduce în plus această ediție?
V.E.: Eu am ținut foarte mult la această idee de ediții noi, nu tiraje, pentru că pentru mine e cumva un pariu să văd viața unei cărți. Din păcate, trăim într-o perioadă în care viața cărților a devenit foarte scurtă. Așa e cultura în care trăim. Și pentru un scriitor e un pariu foarte mare în ce măsură cartea poate… De exemplu, se spune că acum cartea trăiește cam 3-4 luni, și moare repede.
I.V.: Dar de ce spui asta?
V.E.: Ciclul de viață al unei cărți. Asta nu înseamnă că ea dispare. 3-4 luni înseamnă momentul în care a apărut…

Consumerismul face viața scurtă pentru cultură

I.V.: Lansarea, intră în librării.
V.E.: Eu mai exagerez puțin, dar în sensul ca să trag un semnal de alarmă. Evident că are o viață ceva mai lungă. Cărțile au viața lor. Ea undeva poate să zacă într-o bibliotecă. Până într-o zi când un copil o să ia și o să îi ajute cu ceva. O idee, un gând, o poveste. Dar din dinamica vieții de astăzi, stilul de consum, felul de a ne trăi viața, totul devine foarte rapid. Și atunci noi suntem stresați ca scriitori și piața e stresată. Toți suntem stresați, dar noi tot trebuie să ne facem datoria. Și atunci viața începe să devină destul de scurtă. Și a filmelor, și a culturii în general, intră în această mașinărie consumeristă, a pieței. Asta este o realitate, nu ne putem lupta cu ea, putem să schimbăm ceva. Și atunci când un scriitor are, de exemplu cărțile mele, majoritatea au multe ediții, ceea ce pe mine mă bucură.

Dilema lui Vasile Ernu: tânăr sau bătrân? „Nici nu știu să mă bucur sau să plâng. De asta mă face să mă zic foarte bătrân. Și eu vreau încă să fiu tânăr”

I.V.: Aceasta are cel mai mult.
V.E.: Da, este cea mai veche. E prima, adică cartea mea de debut. Cât are? Vreo 16 ani.
La 36 de ani am debutat.
I.V.: 2007, cred că este.
V.E.: 2006. 2006. Am debutat în 2007, știu că am luat premiul pentru debut. Și atunci pe mine mă bucură. Cumva are șansa să se clasicizeze. Nici nu știu dacă să mă bucur sau să plâng. De asta mă face să mă zic foarte bătrân. Și eu vreau încă să fiu tânăr. Dar sunt cărți în care nu noi putem controla procesul. Adică unele, de exemplu, ne plac mai mult, dar ele trec mai puțin observate.

Vasile Ernu: „Nu am vrut să fiu scriitor. M-am profesionalizat!”

I.V.: La ce timp crezi că ar trebui să vină, după aceste 3-4 luni când cartea începe să-și aibă viața ei, următorul titlu?
V.E.: Dacă aș lua media, cred că un titlu la un an jumate. Eu încerc să scriu. Adică eu m-am profesionalizat. Pentru că, inițial, când am început să scriu, în primul rând nu am vrut să fiu scriitor. Nici prin cap, nici nu mi-am dorit, n-am vrut. Cu prima carte s-a întâmplat să fie așa. Adică am scris-o cumva dintr-un stres, nevoie, supărare, nu mai știu ce. Au fost, s-au adunat multe. Și am trântit-o mai degrabă așa, pentru mine. Și pe urmă m-am trezit. Eu căutam de lucru să mă angajez. De la Cluj la București. Și m-am mutat. Eu lucrasem într-o editură, Idea. Și făceam și o revistă, făceam Idea. O revistă, o editură foarte spectaculoasă. Arată foarte bine.
I.V.: Foarte elegantă.
V.E.: Sociologică, de științe sociale. M-am mutat la București și căutam de lucru. Și m-am dus la domnul Lupescu, pentru că-l cunoșteam. Și am zis că-i o editură mai mare, poate mă angajează ceva. Și el a zis „da, că am nevoie.” Am fost un soi de consilier al domnului Lupescu.
I.V.: Și așa ai devenit scriitor?
V.E.: Nu. Și când m-am dus, omul vrea să mă angajeze. Și eu i-am zis că eu am și o carte, și când a auzit de carte… Cred că numai eu îi lipseam din portofoliu.
I.V.: Funia din casă…
V.E.: El a zis, bun, dă-mi-o, o să văd. Eu o dau băieților acolo să citească. Și a nimerit pe mâinile lui Lucian Teodorovici. Și am avut noroc. De la predare la apariție, cred că a durat o lună jumătate. Ceea ce este extraordinar. Eu știu cum lucrează editurile. Deoarece e nevoie de mult timp. Dar a fost o coincidență. Lui Lucian i-a plăcut foarte mult. Și mi-a spus, „omul meu, ce am râs aseară!”. Am zis, „bine”, i-am dat și eu capitolul care credeam că-i mai bun. Și am avut noroc cu ea. Și așa am apărut cu această carte. A doua a fost la întâmplare.

Vasile Ernu, convins că tot ce scriem pe internet va dispărea definitiv într-o zi

I.V.: Am aici câteva din titluri, Sălbaticii copii dingo. Cred că e ultima.
V.E.: Ultima din cărți, să zicem, în afară de jurnale.
I.V.: Am și jurnalul La sfârșitul lumii. Volumul 2, a apărut anul trecut.
V.E.: La trei ani scot un jurnal. Pentru că sunt textele mele care se adună. Eu Facebook-ul îl folosesc foarte mult ca jurnal. Idei de reflecție și așa mai departe. Notițe însemnă pentru mine romanele. Și atunci, cele mai bune… Multă lume mi-a zis că să nu se piardă. Și oricum s-ar putea ca tot ce punem noi pe internet într-o perioadă foarte scurtă să dispară total.
I.V.: La propriu.
V.E.: Sunt tot mai convins că așa se va întâmpla. Și atunci, culmea e că ceea ce pare tot mai fragil, hârtia care arde…
I.V.: E cel mai bun backup.
V.E.: E cel mai bun backup. Asta este.

Fenomenul Radu Cosașu: citirea celor tineri și susținerea lor. Scriitorul Vasile Ernu: „Dacă ne citește Radu Cosașu, merită să facem această carieră.”

I.V.: Și acest volum de dialoguri cu Bogdan Alexandru Stănescu, Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte.
V.E.: E o carte continuare. E și prima parte aici. Ceea ce ne desparte. Lui Radu Cosașu i-au plăcut scrisurile noastre.
I.V.: E un text al lui.
V.E.: E un text. Dar chiar face introducerea. Ne-a scris. Ne-a scris prefața. Da. Chestia asta când zici că te citește Radu Cosașu, pentru mine a fost … Wow. Că noi credeam că ne scriem doar noi, între noi. Dacă ne citește Radu Cosașu, atât merită, să facem această carieră.
I.V.: Dintre cititorii cei mai avizați pe care îi aveam, și avea acest altruism. Fiind un mare scriitor, citea literatură română, îi citea pe autorii români, îi promova, le scria. Asta e un lucru rar. Altruismul ăsta e un lucru destul de atipic pentru noi.
V.E.: Întotdeauna am spus că am învățat de la el acest lucru extraordinar. Să fiu foarte atent, nu doar la, să zicem, cei din generația mea, ci și la cei foarte tineri, care vin din urmă. Avea o curiozitate foarte mare. Se interesa. Adică este lucrul ăsta care, la un moment dat, și noi facem, dar nu mai avem timp, ne plictisim, vârsta deja așa are alte priorități. El era curios. La 80 de ani întreba. Dar cine scrie? Am citit un text. Cine e ăla?
I.V.: Absolut. Până la 90 de ani chiar.
V.E.: Până la 90. Chiar a fost harnic.
I.V.: Până pe final.
V.E.: Și dacă îi plăcea ceva, punea mâna pe telefon, felicita. Lucru pe care noi acum trebuie să îl înțelegem, pentru că ajungem la o vârstă în care sunt oameni, avem un anumit tip de autoritate în anumite domenii, să zicem. Și atunci e foarte important când ne place ceva, să apreciem, și acesta e un lucru extraordinar pe care l-am învățat de la el. Generozitatea asta, de a susține.

Ionuț Vulpescu, îndurerat: „Primul turneu final pe care nu îl vede Radu Cosașu.”

I.V.: Suntem în plin turneu al campionatului european de fotbal și e primul turneu final pe care nu îl vede Radu Cosașu. M-am gândit zilele trecute la asta și am revăzut una din cărțile lui, Fotbal plus ai mei și ai noștri, o antologie a unor texte care se referă la turnee finale la care România a fost parte. E primul turneu final fără Radu Cosașu.
V.E.: Da. A fost un cronicar de fotbal extraordinar. Felul de a scrie era pasional. Da! Pe mine m-a măgulit când cineva dintre criticii noștri m-a comparat cu Radu Cosașu, ceea ce pentru mine e enorm de mare onoare, pentru că îl apreciez foarte mult și prin ce a făcut, ce a scris extraordinar. Cred că e unul dintre marii noștri scriitori.

Rădicini multiculturale, într-o societate pluriculturală: Vasile Ernu, „copil de Bugeac”

I.V.: Fără îndoială. Am aceeași părere. Te-ai născut la Odessa?
V.E.: M-am născut în sudul Basarabiei. Am locuit puțin în zona aia, dar spune mitologia și sună bine să te naști la Odessa, pe malul mării.
I.V.: Deci e mitologie asta.
V.E.: Da…
I.V.: Nu trebuie să demitizăm tot…
V.E.: Da, să nu demitizăm. Mă consider copil de Bugeac. Bugeacul este un soi de Bărăgan, Bărăganul Basarabiei, care cuprinde partea de sud, tot așa e Pusta, Ciulinii, dă în Deltă, Lacuri și așa mai departe, arată foarte bine și este foarte amestecat etnic, adică ai un sat românesc, cum zic ei, moldovenesc, adică un sat ucrainean, un sat bulgar, bulgari sunt foarte mulți, au și orașul lor, Bolgrad se cheamă, pe urmă ai un sat care acum o parte e în Ucraina și o parte e în Republica Moldova, Bugeacul, pe urmă ai un sat nemțesc, ai un sat elvețian, sunt găgăuzii, care sunt turci creștinați și acolo ai toate aceste etnii, sat de la sat, la fiecare sat e altă etnie și asta e o chestiune extraordinară.

Vasile Ernu, fanul găgăuzilor: „Dacă mă duc la nunțile lor sau la chefuri sau la nu știu ce, dacă nu i-aș auzi vorbind, i-aș auzi numai cântând și dansând și mâncând, aș zice că sunt moldoveni”

I.V.: Ce-ai învățat din asta? E o experiență extraordinară. Cum te-a ajutat? Cum te-a influențat?
V.E.: Chiar aseară vorbeam cu un prieten al meu, cel mai bun de copilărie, râdeam că el… este mama moldoveancă, româncă, tata găgăuz, el moldovean, găgăuzii fiind creștini acolo, turci creștinați: și noi râdeam că tot timpul îl auzeam pe tatăl lui, pentru că atunci când creșteam, părinții noștri, mamele noastră au lucrat împreună la farmacie și noi am fost copii în aceeași clasă, toată copilăria noastră a fost împreună. Era foarte straniu că nimeni în satul nostru nu vorbea găgăuza, în afară de el și încă cineva. Dar pe prietenii lui tot timpul îi auzeam la telefon acasă, când mergeam, vorbind găgăuza. Chestia asta a devenit atât de familiară, s-a auzit permanent turcește, dar felul de comportament al lor seamănă foarte mult cu cel al moldovenilor. Eu întotdeauna spun că dacă mă duc la nunțile lor sau la chefuri sau la nu știu ce, dacă nu i-aș auzi vorbind, i-aș auzi numai cântând și dansând și mâncând, aș zice că sunt moldoveni doar că tenul e mai închis…

De ce familia extinsă a lui Vasile Ernu a ales germana, în loc de engleză, ca limbă extinsă?

I.V.: Tu ce limbi vorbești?
V.E.: Păi astea, slavele, puțin idiș și bulgară, astea, ucraineană, rusă, astea sunt, în familie avem și ucraineni. Și e foarte interesant că s-au schimbat foarte multe în ultimii ani, pentru că germana la noi e una dintre limbile de bază, pentru că foarte mulți suntem de felul… erau Germania și Austria, dintre familii extinse. Copiii, înainte, aveam limba a doua, limba rusă. Din ultimii 20 de ani, fiindcă migrația a fost atât de mare spre partea occidentală, nu se mai merge spre est, ci spre vest, ne uităm că, acum, când se strâng copiii, noi suntem familii foarte mari. Familii mari, când ne strângem, sunt 40-50. E obișnuit să fim toți cu soții, copii, și așa mai departe. Și observ că acum copiii folosesc engleză, ca intermediară. Și atunci, noi am spus, stop, hai să folosim germana ca intermediară, să fim oleacă diferiți, pentru că engleza e prea comodă.

Vasile Ernu nu a mai călcat prin Odessa, după promisiunea făcută copilului lui, speriat de război. Vasile Ernu: „E ca un război în curte, cum ar avea loc în grădinile bunicilor, sau așa ceva. O percep ca ceva foarte intim. E teribil ce se întâmplă, este incredibil”

I.V.: Când ai fost ultima oară la Odessa?
V.E. : Ultima oară am fost înainte de pandemie, înainte de război.
I.V. : Înainte de război, da.
V.E. : Am vrut acum să merg, n-am mai putut.
I.V.: Ai de gând să mergi? Cum privești ultimii ani? E teribil ce se întâmplă.
V.E. : Ăsta, întotdeauna am spus, e ca un război în curte, cum ar avea loc în grădinile bunicilor, sau așa ceva. O percep ca ceva foarte intim. E teribil ce se întâmplă, este incredibil. Adică, dacă acum câțiva ani mi-ar fi spus cineva, eu credeam, adică, întotdeauna spun, mi-ar fi mai ușor să accept că vin extratereștri pe Pământ, decât că rușii au invadat Ucraina, pentru că e ceva foarte, o tragedie imensă și de neacceptat acest lucru. Anul trecut am vrut să merg, dar eram cu copilul și el s-a speriat de ideea că voi merge și atunci am făcut o concesie să nu merg, pentru că mergem, el a fost în tabără undeva în Republica Moldova, îl mai duc acolo în tabere, îi plac foarte mult taberele din Republica Moldova, pentru că sunt amestecate, copii diferiți și îi dă și sentimentul ăsta de diferit, acolo fiind malul Nistrului, mergem la o tabără, mai așa, mai proletară, cu copiii de la țară, frumos, e foarte interesant. Și n-am mers dar probabil poate ajung în toamna asta. Adică, vreau neapărat să ajung.

Ce fel de stânga vizează Vasile Ernu când spune: „Sunt un om de stânga”? „O social-democrație clasică, care crede, are convingerea, că drepturile politice sunt insuficiente”

I.V. : În 2013, cred, ai publicat o carte, Sunt un om de stânga.
V.E. : Da, e o carte de eseuri.
I.V. : O carte de eseuri. Care e stânga lui Vasile Ernu?
V.E. : Stânga mea este destul de, să zicem, o social-democrație clasică, care crede, are convingerea, că drepturile politice sunt insuficiente, pardon, adică, sunt fundamentale, esențiale, drepturile politice. Dar ele trebuie să fie dublate de drepturi sociale și drepturi economice. Adică, drepturile trebuie să fie extinse, ca să poți să ai libertate mai mare, ai nevoie de, nu doar de dreptul de a-ți spune părerea, ceea ce e foarte important, esențial, nu doar dreptul de a vota, ceea ce e foarte important, de a alege, ceea ce e foarte important, dar trebuie să existe o mulțime de drepturi politice și sociale. Dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la sănătate. Gratuite, universale, pentru că întotdeauna spun că dacă eu nu aș fi avut acest acces la o educație decentă și așa mai departe, șansa mea de a ajunge de a mă dezvolta și mai departe ar fost redusă. De asta eu spun întotdeauna, de asta am probleme foarte mari, sunt legate, criticile mele foarte dure sunt legate mai ales de probleme cum sunt sărăcia, inechitatea, inegalitatea, degradarea sistemului de învățământ universal, mai ales ne uităm în… umblu prin țara asta. Eu am obsesia asta și umblu foarte mult prin țara.

Scriitorul Vasile Ernu, omul care bate România în lung și în lat

I.V. : Ai călătorit foarte mult în țară.
V.E. : Pe an îmi iau timp pentru aceste lucruri. Circul și, de exemplu, anul trecut, în fiecare an îmi schimb orașul. Ultima oară am stat mult, anul trecut am stat la Timișoara, că așa s-a întâmplat, a fost capitala culturală și mi-au dat multe invitații, burse, am avut două, una de cercetare. Am lucrat cu piețele de vechituri, cu oamenii din piețele astea.
I.V. : Da, ai scris și despre piețele piețe. Ai un proiect foarte interesant.
V.E. : Dar am stat de exemplu, acum două toamne, nu toamna trecută, cealaltă, la Vaslui, pentru că m-am dus incognito puțin să cercetez zona Moldovei, zona Vasluiului, pentru că mie mi se părea foarte nedrept ce se întâmplă cu imaginea acestui județ și acestui oraș.

Vasile Ernu, „basarabeanul care a venit să salveze imaginea Vasluiului”

I.V. : La limita anecdotei.
V.E. : Da, a devenit tot ce e rău să se întâmple la Vaslui. Și am stat acolo. Evident că am început să scriu pe Facebook și lumea vede, citește. N-am știut că sunt chiar atât de urmărit de o populație, hai să zicem, nu neapărat oameni de cultură sau de jurnaliști și altceva. Sunt și oameni simpli care urmăresc, citesc, și le plac anumite lucruri și te urmăresc. Și am scris ceva despre cât de frumos, câte lucruri mi-au plăcut la Vaslui. Și evident că peste două zile m-am trezit cu un titlu mare în presa locală, unde „un basarabean a venit să salveze imaginea Vasluiului, să reabiliteze.”
I.V. : Poate o să fii și cetățean de onoare într-o zi.
V.E. : Și am zis, bun, și pe urmă am început să fiu, să umblu, să vorbesc cu oamenii.
I.V. : Știi că e teza celor două Românii. Tu câte românii ai descoperit? Cam câte românii sunt pe harta ta?
V.E. : În primul rând, la mine lucrurile sunt împărțite așa. Eu simt foarte puternic Româniile, trei Românii, care istoric păstrează amprenta fostelor imperii. Urmele. Partea de Est, Moldova și mai departe. Se simte aerul Imperiului Țarist. În partea de Sud, urmele Imperiului Otoman. Și partea de dincolo de munți, Imperiul Habsburgic. Sunt niște tradiții.
I.V. : Se văd.
V.E. : Îți dai seama mai greu. Dar când începi să studiezi și cercetezi puțin, atunci începi să vezi cum e Oltenia, cum e Moldova. De asta eu în Moldova mă simt probabil cel mai apropiat dintre toate regiunile.

Româniile lui Vasile Ernu: a moldovenilor, cu povești lungi și mese interminabile, a ardelenilor, imposibil de crezut că așa ceva se întâmplă

I.V. : Ești acasă.
V.E.: Da. Moldovenii sunt rușii noștri. Românii noștri care au această influență, sunt mai meditativi, mai alt tip de gând, de reflecție. Glumele lor sunt altfel. Poveștile lor sunt lungi. Mesele lor sunt interminabile. Și cu multă lume. Ceea ce în Ardeal nici nu-și imaginează că așa ceva se poate întâmpla. Dar astea sunt tradiții diferite. Eu nu spun că asta e mai bine sau asta e mai rău. Sunt lucruri diferite și trebuie să ne bucurăm de chestia asta. Întotdeauna spun. Astea sunt moștenirile, chiar și cu rele.

Scriitorul Vasile Ernu, chimie zero față de Cluj. „Ultima mea găselniță este din România profundă”

I.V. : Diversitatea asta e extraordinară.
V.E. : Așa cum am cea mai mică chimie cu partea de dincolo de munți. Cu tot respectul. Am respect foarte mult. Am stat în Cluj. Doamne! Zece o viață. Zece ani.
I.V.: Ai și studiat.
V.E.: Am învățat. Am făcut master și doctorat, pe care nu l-am mai terminat. Dar am studiat acolo. Am lucrat mult timp. Am lucrat și cu comunitatea maghiară foarte mult timp. Am condus un Centru de artă contemporan, Casa Tranzit, fosta sinagogă. Ideea. Revistă și editură. Am făcut multe lucruri acolo. M-am simțit foarte bine. Dar nu am o chimie ca să zic așa cum e cu Iașiul, de exemplu. Am stat și acolo șase ani de zile. Dar am stat în ultima perioadă. Mult am lucrat cu zona Banatului. Care e altă poveste destul de interesantă. Și eu cum scriu și analizez și spun și lucruri mai bune și lucruri mai puțin bune… Dar asta e treaba mea și se mai supără unii pe astea. Dar zic că asta înseamnă că dacă vă supărați, asta e de bine. E ca o chestie profilactorie. Ultima mea găselniță este din România profundă. Este partea Olteniei. Pentru mine e o descoperire recentă. Nu știu cum s-a întâmplat istoric. Viața nu m-a dus. M-a dus acum. Cunosc, am prieteni foarte mulți din zona Olteniei. Dar nu am stat. Pentru mine, eu de asta când spun, oamenii se duc pe două zile și ziceam, am fost, stați, vă spun cum e la Cluj. Se duc pe două zile și se întorc cu o poveste. Nu, din punctul meu de vedere, trebuie să stai mult timp.

Scriitorul care își documentează romanele, autor de docuficțiune. Vasile Ernu: „Pe mine, nu mă minți ușor. Adică, de asta, eu nu o să mă duc să mă întâlnesc cu primarul, cu secretarul, cu nu știu ce.”

I.V. : Cât timp îți trebuie ca să înțelege o lume, o realitate?
V.E.: De obicei, e bine să stai măcar o perioadă lungă, în sensul luni întregi, mult, mult, sau de mai multe ori. Evident, cu vârsta, cu timpul, ai o experiență mult mai mare și poți să accelerezi procesele. Adică, de exemplu, eu știu deja cum pot ajunge la, să zicem, la fibra locului, prin ce tip de oameni. Adică, mie mi-e ușor, pentru că am această experiență imensă. Adică, pe mine, nu mă minți ușor. Adică, de asta, eu nu o să mă duc să mă întâlnesc cu primarul, cu secretarul, cu nu știu ce.
I.V. : Ai și un talent de jurnalist, așa, ai un instinct.
V.E. : Da, e bine să ieși cu oamenii locului să povestești. E altfel.
I.V. : Tu însuți, faci interviuri, nu o dată.
V.E. : Absolut. Te duci în piețe, crâșmele lor, preoți, profesori, oamenii locului, care știu o mulțime de lucruri și pot să facă aceste sinteze mult mai ușor, pentru că viața noastră nu ne mai permite. E scurtă, ca să zicem așa. Ideal ar fi să stau câțiva ani la Craiova. Nu pot să mă duc două zile și „Cum e la Craiova?” Stați, fraților, că abia de două ori am fost, că ăștia îți iau un plus, că acolo totul e intens.

Vasile Ernu, cercetare de senzație: „De ce Punkul și Haiducia s-au născut în Oltenia?”

I.V.: Cum e la Craiova? Poți să dai răspunsul lui Marin Sorescu, „văzut din Carul Mare, Craiova e cel mai frumos oraș din lume”!
V.E.: Așa e, eu am fost anul acesta de mai multe ori. M-au și invitat, am fost la Shakespeare!
I.V.: Da, e impresionant ce s-a construit acolo, absolut impresionant, Festivalul!
V.E.: Sunt foarte des invitat la Craiova, probabil le place și lor de mine. Am și scris câteva texte faine despre Craiova, despre de ce Punkul și Haiducia s-au născut în Oltenia? Eu am legat Punkul că am scris acum, am vorbit despre rock în perioada comunistă. Fac acum acolo un grup de cercetare, băieții, studenții de la Universitate, și cel mai puternic grup punk a fost la Craiova. Sunt foarte încântat de zona asta acum și o cercetez puțin, pentru că îmi scapă o mulțime de lucruri și vreau să înțeleg.

Verdictul lui Vasile Ernu despre România viitorului: „Satul moare!”

I.V.: Mergând în țară, în toate regiunile, ți se pare că tema inegalităților rămâne tema majoră, fundamentală, cu privire la care ar trebui să reflectăm și să schimbăm ceva.
V.E.: E o problemă foarte mare. Mai avem așa, rural-urban, o problemă destul de mare, ruralul este într-o degringoladă, niciodată nu am trăit o descompunere atât de mare. Deci el moare, satul moare. Satul se transformă enorm de tare, satul nu mai produce resursa umană care se producea înainte. Ce era țărănimea la noi? Cum era covorul nostru moldovenesc, de avea țesătura aia care ține totul. Avea țara nevoie de ostași? Hârș, mai lua o coasă, creștea iarba la loc. Avea țara nevoie de muncitori? Hârț, încă o dată, regimul, mai lua. Aveai nevoie de orice? Satul, țara, ofereau această energie colosală.

Cine produce energia unei societăți? Pariul lui Vasile Ernu: „Acești oameni produceau o energie colosală în societate. Această energie o pierdem acum.”

I.V.: Acum nu mai e.
V.E.: Moare. Asta se observă mai ales pentru noi, generația care am prins. Îmi aduc aminte în anii ’90, colegii mei, eu întotdeauna spun, voi observați când veneau copiii ăia de la țară? Aveau o energie, aveau de recuperat. Nu aveau, noi eram băieți de oraș, aveam casă, era middle class, rețeaua funcționează. Noi nu ne dăm seama, dar această clasă socială funcționează, noi nu ne dăm seama, dacă pun mâna pe telefon: „tată, am rămas fără bani!” „Stai că îți trimit!” Acei copii nu aveau așa ceva. Părinții nu își permiteau, nu aveau nicio plasă socială. Pentru a se impune, eu întotdeauna spun, copiii aceia puteau să are tot Magheru, atâta energie aveau, cu mâinile goale! Acești oameni produceau o energie colosală în societate. Această energie o pierdem acum. Dacă ne uităm numai la studii superioare…. evident, nu toată lumea trebuie să facă….

România pentru care mediul politic nu are un proiect în privința satelor și orașelor mici. „Eu vin de acolo, știu ce înseamnă să ai un ascensor social. Ca trenul care trece pe la tine, prin fața porții. Când nu trece niciun ascensor social, șansa ta e zero”

I.V.: Asta voiam să zic, nu mai merg la școală.
V.E.: Statistica spune că la studii superioare din mediul rural mai ajung 2-3%. O pierdere colosală. Copiii veneau, aveau o energie imensă, făceau eforturi, asta se simțea. Acum mulți dintre ei pleacă forță de muncă necalificată, care e o altă tragedie. Pentru că necalificată înseamnă șanse mici să mai ieși din sărăcie. Trebuie să ai o meserie, de ce, pentru că o meserie îți dă stabilitate și șansa la un câștig mai bun. Și la o poziție socială mai bună. E o întreagă bătălie pe asta. Eu vin de acolo, știu ce înseamnă să ai un ascensor social. Ca trenul care trece pe la tine, prin fața porții. Când nu trece niciun ascensor social, șansa ta e zero. Și atunci, bătăliile, și eu tot timpul spun, oameni buni, trebuie să avem un proiect pentru această lume. Apoi orașele mici… în rural avem probleme foarte mari, dar orașele mici, nici ele nu sunt prea vesele. Nimic nu îi mai ține, pentru că e o problemă legată de forța de muncă. Sunt prea puține locuri de muncă, cât de cât plătite, ca ei să poată rămâne. Și atunci iarăși ai o plecare. Și apoi ai sărăcia din orașele mari, chiar dacă în orașele mari, să zicem, ofertele sunt mult mai mari, mai multe, și legate de accesul la muncă, la educație, sunt mai ofertante.

Sărăcia nu e o alegere sau o fatalitate, avertismentul lui Vasile Ernu. Ce a descoperit scriitorul în urma anchetelor sale sociale? „Indiferent de categorie socială, tendința, dorința de a pleca, este imensă a tinerilor.” Scenariul României din care toți vor să plece, bogați sau săraci, fericiți sau nefericiți

I.V.: Tu ai spus un lucru care mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să ne batem cu sărăcia, nu cu săracii.
V.E.: Absolut. Pentru că e prost înțeleasă. De multe ori la noi se explică sărăcia ca și când ar fi o alegere.
I.V.: Sau o fatalitate.
V.E.: Sau o fatalitate! Nu, fraților, asta nu e o alegere. Eu întotdeauna spun, din sărăcie se iese. În general, sărăciile sunt chestiuni structurale. Imaginați-vă că șansa voastră este să lucrați. Vii dintr-o familie în care tata lucrează salariul mediu, minim, mama pe salariul minim. Asta e o pătură mare socială în care România se încadrează. Gândiți-vă cât câștigă acești oameni. Lor nu le ajunge nici măcar să își întrețină familiile. Lucrurile sunt oleacă mai complicate. Adică sărăcia nu este o alegere. De multe ori, a munci câte 12-13 ori pe zi, nu îți asigură ieșirea din sărăcie. Și noi trebuie să punem problema asta, pentru că problemele sunt foarte serioase. Copiii acolo care se nasc, fug cu primul… Pentru că, de exemplu, pe mine m-a șocat în ultima perioadă, când mi-am dat seama, cu toate că parcă aveam conștiința acestui lucru, când mi-am dat seama că, indiferent de categorie socială, tendința, dorința de a pleca, este imensă a tinerilor. Am fost în școală de copii din cei mai bogați copii, o școală privată, și pe mine m-a șocat că toți voiau să plece. Eu îi întrebam, „vouă, ce vă lipsește? Voi, practic, prin natura păturii din care faceți parte….”, părinții lor toți sunt milionari.

Și bogații pleacă. Vasile Ernu, despre copiii care părăsesc România: „E libertatea omului să se miște. Dar motivația lor mi s-a părut foarte puerilă într-un sens în care ei priveau România ca pe o țară nedemnă de ei.”

I.V.: Și de ce voiau să plece?
V.E.: Este foarte interesant. Fiecare clasă vrea din alt motiv. Asta pentru mine a fost o descoperire, când am făcut acest research, cercetare pentru mine, ca să înțeleg fenomenul. Ei toți au zis, s-au uitat la mine, „cum adică? Clar că plecăm!” Deci imaginează-ți că acești copii sunt duși cu mașinile. Aduși cu mașinile. Stau în vile de milioane cu banii făcuți aici de părinții lor. Eu nu judec copiii, nu au nicio vină. Părinții lor sunt oameni care sunt potenți financiari. Foarte bine pentru ei, mă bucur. În același timp, mă gândesc că ar trebui să existe și responsabilitate. Și nu în sensul că să nu plece, Doamne ferește! E libertatea omului să se miște. Dar motivația lor mi s-a părut foarte puerilă într-un sens în care ei priveau România ca pe o țară nedemnă de ei. Adică ca o boierie parvenită. Adică locul. Noi suntem de Londra, Paris, New York. Chestia asta mi s-a părut puțin…
I.V.: Sunt în exil la ei acasă.
V.E.: Nu sunt ei de vină. Adică e o chestie de educație. Eu nu-i învinuiesc.
I.V.: E o mentalitate.
V.E.: E o mentalitate care trebuie lucrată. Trebuie discutate lucrurile astea. Poate copiii nici nu își dau seama. Și de asta eu discut cu ei.

România, și criticată, și neiubită. Vasile Ernu: „Tot timpul România nu ne place. Nu ne convine ceva. Pentru că trebuie să criticăm, dar trebuie să fim demni de țara noastră”

I.V.: Și ai înțeles de ce România nu e demnă de ei?
V.E.: Aici e de vină și media. Suntem de vină și noi cei maturi, în primul rând. Pentru că transmitem niște mesaje. Tot timpul România nu ne place. Nu ne convine ceva. Pentru că trebuie să criticăm, dar trebuie să fim demni de țara noastră. Noi trebuie să ne iubim. Nu e obligație. Dar trebuie să o asumăm.
I.V.: Trebuie să o criticăm ca să o facem mai bună.
V.E.: Absolut. Adică noi trebuie să ne asumăm. Aici m-am născut, dar am niște obligații. Adică eu am crescut. E ca humusul din care crește copacul. Și copacului trebuie să îi mulțumesc. Dă frunzele jos, crește humusul, devine mai bogat și mai departe. M-am dus în clasa de mijloc. Clasa de mijloc din România este foarte interesantă pentru că ea s-a construit în ultimii 30 de ani, 20 și ceva de ani. Acolo avem cei mai bine pregătiți copii ai țării. În liceele noastre de top, acolo pur și simplu rămâi surprins. De ce sunt cei mai bine pregătiți? Pentru că sunt pompați puțin. Adică, pe lângă școala care e bună, de exemplu Vianu, școlile astea care sunt cunoscute în București, dar în fiecare oraș există așa ceva. Iașiul are trei, patru.

Spaima middle-classului și motivul emigrației, după scriitorul Vasile Ernu: „Clasa de mijloc românească se teme foarte tare de un lucru: de sărăcie. Deci, ea când aude de sărăcie, se sperie ca de mai ceva de cancer.”

I.V.: Câteva Colegii Naționale foarte bune.
V.E.: De super top. Și toți părinții în clasa de mijloc românească vin de jos. Adică au cunoscut foamea. Mulți dintre noi venim din sărăcie. Avem o temere. Clasa de mijloc românească se teme foarte tare de un lucru: de sărăcie. Deci, ea când aude de sărăcie, se sperie ca de mai ceva de cancer.

România în care copiii din middle class pleacă pentru că jocurile par făcute de alții și nu au nicio șansă, și în care copiii săraci iau calea străinătății pentru că frigiderul e gol. Vasile Ernu: „ Adică ei percep ca un soi de țară sub ocupație. De alții. Avem o problemă cu prestigiul de țară”

I.V.: Știe de unde a plecat.
V.E.: Și atunci, să fie siguri, copiii lor nu o să guste din pâinea neagră, pompează în ei foarte multă educație. E dreptul lor. Nu știu ce o să iasă, dar într-adevăr copiii sunt foarte bine. Cei mai pregătiți copii ai țării sunt acolo. Sunt și în alte părți, dar acolo e aproape 9-9.90-10. Discuți cu ei, copiii foarte pregătiți. Ei știu. Sunt destul de deștepți la liceu. Își dau seama când îi întreb. Ei cam știu ce vrei. Adică sunt băieți isteți și fete istețe. Și zic „copii, ce facem? Terminăm liceul. Unde? Rămânem? Ridicăm țara?” Ei zic: „mai târziu, noi trebuie să plecăm”. Zic: „bun, am înțeles, dar motivați-mi.” Eu întotdeauna întreb. Să-mi motiveze și să-mi explice de ce fac ceea ce fac. Ei sunt foarte inteligenți și spun așa. Zic: „noi înțelegem că trebuie să rădicăm țara asta și noi suntem de acord. Adică înțelegem ce vrei, dar noi vrem să învățăm. Unde sunt cele mai bune universități? Afară.” Corect. Nu pot să nu zic. Adică avem de lucru aici ca să ridicăm universitățile noastre. Să vrea să rămână copiii aici. Bun. Sunt argumente solide, solide. Zic: „dar după ce terminați, veniți că avem de lucru aici, în țara asta”. Ei zic: „noi am vrea să venim, dar posturile, noi vrem cariera și posturile”, de exemplu, medici, mulți dintre ei vor, se fac meserii din astea serioase, adică cu cariera lungă. Și zic: „noi am veni, dar aici deja sunt cam luate lucrurile.” Adică ei percep ca un soi de țară sub ocupație. De alții. Ok. Logica lor este corectă. Adică eu o înțeleg, atunci trebuie să facem o țară în care ei să se simtă că sunt apreciați pentru ceea ce vor să ofere. Ceea ce e logic. Și atunci zic: „măi, copii, dacă nici voi nu o să stați”, și atunci zic, „mă duc eu la săracii mei să vedem, poate cu ei ne salvăm țara.” Și atunci te duci în liceele hard-core, școlile hard-core moldovenești. Românești, de peste tot. Acolo copiii flămânzi, pregătiți, stau ca avioanele pe pistă, cu motoarele încinse. Și zic copii, zic, „lasă-ne, moșule, că noi plecăm. Gata. Acum suntem pe pista de decolare.” Zic: „dar voi de ce? Pe voi mă bazăm în țara asta să o ridicăm”. Zic: „hai să facem o treabă”. Ei zic: „frigiderul e gol. Noi trebuie să mergem să facem.” Și atunci toate aceste argumente sunt foarte diferite de motivele, cauzele, dar toți au intenția să plece. Și atunci teoria mea e în felul următor. Aveam câteva probleme, chiar și am scris un text, și acum o să public în perioada alegerilor pentru că pe mine, mie mi se pare că asta e o chestiune de strategie națională. Avem o problemă cu prestigiul de țară. Noi trebuie să-l construim pentru noi. Eu nu sunt naționalist, știi că eu sunt mai de stânga, nu am treabă cu naționalismul și mai departe, dar eu cred că trebuie să construim o imagine de demnitate. E ca într-o familie, trebuie să ai o chestiune de demnitate. Chiar dacă ești mai sărac, să știi să-ți faci haina, să arate bine și așa mai departe. Să fii demn, să-ți asumi. Suntem cine suntem, dar noi ne asumăm chestia asta. Și aici trebuie lucrat și la nivel de educație, și la nivel de mass media, și la nivel de, să zicem, întreg. Pentru că trebuie să ne simțim comod în interior. Mai ales că în România trăiești interesant și bine. România e o țară foarte interesantă. România, la nivel de bază, este chiar foarte, foarte atractivă. Pentru că oamenii sunt foarte deschiși. Oamenii încă nu s-au prea îmburghezit așa tare. Și încă e foarte interesant de făcut. Al doilea lucru care trebuie să-l construim este să readucem cumva educația la un nivel în care să fim mulțumiți cu ea. Noi am avut acest lucru. Noi nu trebuie să uităm lucrul ăsta. Noi am avut o educație de medie. Cu școala românească de anii ’60, ’70, ’80, puteai să te prezinți oriunde în lume. Demn. Noi chestia asta trebuie să o refacem. Și noi avem încă potențial de a reface acest lucru. Adică nu o să avem niciodată Oxford, Cambridge și mai departe, dar o să avem un nivel de medicină, de inginerie și mai departe. Demn în care poată să vină și să facă și ai noștri. Și al treilea lucru este acest tip de societate în care oamenii care sunt buni pe meseriile lor să-și poată găsi job-uri decente. În România deja încep să apară aceste posibilități. Adică ceea ce spun eu, că noi trebuie să lucrăm la acest parametru, pentru că în momentul în care atingem aceste câteva puncte centrale, lumea nu va mai pleca așa. Și eu nu sunt, iarăși repet, eu nu sunt împotriva ideii de plecare, ci numărul celor care pleacă e puțin prea mare. Și creează un deficit destul de mare și mie mi se pare și o chestie până la urmă de… adică de ce nu ne-am simțit bine la noi în țară? Mie mi se pare, umblând prin țară, că lumea începe să fie ceva mai mulțumită față de propria condiție. Evident că sunt zone de sărăcie foarte mare. Trebuie lucrat acolo. Evident că ne lipsește un anumit tip de strategie de echilibru. Evident că ne enervează, de exemplu, infrastructura tip CFR, care este, eu întotdeauna o consider venele acestei țări. Adică e un corp și aceasta… Deci dacă noi o abandonăm, mai ales că de ea are nevoie o largă pătură socială, oamenii acestei țări, dacă noi am reparat toate chestiile astea, lucrurile ar arăta mult mai bine.

România unor oameni și meserii pe cale de dispariție

I.V.: Tu ai scris o carte despre oameni și meserii pe cale de dispariție.
V.E.: Da.
I.V.: Meserii înțeleg, dar oamenii? Care sunt oamenii pe cale de dispariție?
V.E.: De exemplu, avem probleme în zona rurală. Noi nu știm ce să facem cu ea. Mi se pare că aici trebuie o chestiune de un anumit tip. Adică trebuie să existe câteva proiecte mari, care trebuie să fie unificatorii pentru toate partidele. Cum sunt educația, sănătatea, problema rurală. Acolo trebuie să existe un soi de convenție, de uniunea națională, în care în mare să cădem de acord, dar asupra unor politici, a face lucruri pentru această țară…. infrastructură indiscutabil. Și indiferent cine se schimbă, pentru că la noi problema cea mare, când se schimbă foarte repede guvernările și partidele, fiecare vine cu un nou proiect și atunci nimic nu se mai leagă.
I.V.: O luăm mereu de la capăt.
V.E.: Absolut. Și asta nu merge în genul de infrastructură, în politicile de educație, în politica pe sănătate și așa mai departe.
I.V.: Fragmentarea o blochează.
V.E.: Da, uneori zic că dacă nu s-ar fi făcut nici o reformă în educație, era mai bine.
I.V.: Care sunt câteva meserii pe cale de dispariție în România?
V.E.: Nu numai în România, ele peste tot se schimbă, anumite meserii. Cu toate că ele apar în alte forme… Da, de exemplu, uite, o mulțime de lucruri pe care le făceau bunicile noastre. Țesătură, cusut, tors. Eu acum când uneori mi-aduc aminte de unele lucruri, așa când zic… Aoleo! Și practic lumea nu mai știe. Cu toate că acum ele vin în modă în anumite grupuri, care încep să învețe aceste lucruri din nou. M-am cunoscut cu o moașă, care venea, o sunau la două noapte peste munte, mergea prin zăpadă și trebuia să ajute să nască. Undeva prin Maramureș. Și nu erau pe atunci posibilitățile să vină de la spital să te ia. Și era moașa satului, a regiunii. Sunt meserii care dispar într-un fel, dar asta este. Apar altele noi.

Marginalii cu inimă mare: sectanții care construiau o casă celor nevoiași din comunitate

I.V.: Instinctul ăsta social pe care îl ai, sensibilitatea de stânga, te-a împins, te-a determinat să scrii Mica trilogia a marginalilor? Sectanții, Bandiții și Izgoniții.
V.E.: Partea asta de sensibilității sociale, politici, la mine sunt combinate dintr-un anumit tip de tradiție. Plus că din familie, de exemplu, mie îmi se pare că există și un element creștin în toată povestea asta, pentru că ai mei sunt într-o comunitate foarte angajată religios, asumat. Și atunci, de exemplu, am povestit mai multe experiențe cu sectanții. Comunitatea era foarte bine organizată pe tot soiuri de întrajutorare. De exemplu, maica mea se ocupa de bătrâni. Adică asta ar fi o asistență socială astăzi. În sensul în care, o dată pe săptămână, ea se ducea, i-a ajutat, le făcea mâncare, le făcea curățenie în casă. Evident că ei se împărțeau. Oamenii care nu puteau să-și facă anumite lucruri, că erau în vârstă, singuri și mai departe. Existau tot soiuri de forme, de exemplu, dacă era o familie mai puțin, care nu putea să se întrețină singură, din diverse cauze. Boală, etc. Comunitatea, de exemplu, construia casă, le construia casă, se făcea la comun. Toată lumea punea cât punea, și făcea o casă pentru cei care nu aveau o casă. Lucrul ăsta mi s-a părut o chestiune extraordinară, pentru că am văzut, și maica mea mi-a povestit, a prins marea foamete, aia din 46-47, în care s-a murit pe rupte. Chiar familia ei a murit 30%.

Cum se explică obsesia lui Vasile Ernu pentru sectanți, bandiți și izgoniți? „Lumea văzută prin ochii marginalilor se vede puțin diferit”

I.V.: Când asta?
V.E.: Cea mai mare foamete după război. Foametea din 1946. Și ea mi-a explicat atunci că rezistau mult mai ușor cei care se organizau, pentru că știau să își împartă, și își raționalizau mâncarea și mai departe. Cei care pe cont propriu și nu știu ce, nu rezistau, pentru că nu puteau. În general, omul știe că ființa umană, cu cât e mai bine organizată, și cu cât știm să împărțim între noi, este mai rezistent. Când o luăm pe cont propriu, ne întâlnim în depresie și atunci dăm de alte boli. Pentru mine, cumva, este partea asta socială, atenția către sărăcie, către întrajutorare, și vine cumva și pe linie de familie. Și am ținut foarte mult, m-a interesat foarte mult să găsesc niște exemple de comunități, care să fie foarte diferite. Izgoniții sunt o comunitate de evrei, din Chișinău, Bandiții e partea asta și de educație, pentru că mă interesează cum se construiește legea, de ce educația negativă e mai puternică decât educația pozitivă. E o întreagă filosofie de viață. Și partea religioasă. M-a interesat o comunitate religioasă. Povestesc de-a lungul a 100 de ani. Cum rezistă și în Imperiul Țarist, și în România Mare, și în Uniunea Sovietică, fără să părăsească hotarul. Noi așa am trăit în multe regimuri, fără să ieșim din sat. Am schimbat 5 țări, fără să părăsim satul. Așa s-a întâmplat istoric. Nu am ales noi. Și atunci, pentru că mi se pare că lumea văzută prin ochii marginalilor se vede puțin diferit. Și are o altă perspectivă. Așa cum eu spun, dau exemplul acesta cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Vânătorul se duce la vânat și povestește cum a tras, cum a împușcat, cum a luat cerbul. Și uitați-vă, cerbul, ce frumos. Dar aceeași poveste pune să ți-o povestească cerbul. Arată foarte diferit. Și de aici e bine să avem perspectiva celuilalt, mai ales a celuilalt care n-are privilegiul să fie majoritar, n-are aceleași drepturi, n-are aceleași posibilități, n-are aceleași instrumente. Și atunci e bine să privim și dinspre ea. Asta a fost cumva experiența mea și am vrut să o scriu și a ieșit această trilogie.
I.V.: De ce nu se mai susține centrul?
V.E.: Cred că trăim vremuri destul de, cum să spune, nu prea vesele.
I.V.: Că tot l-am pomenit pe Radu Cosașu, Din viața unui extremist de centru.
V.E.: Da, domnul Cosașu tot timpul a fost un om echilibrat, chiar dacă vine dinspre această sensibilitate de stânga, foarte mare. Era unul dintre puținii noștri oameni publici care își asumase o poziție.

Vasile Ernu despre degradarea politică globală: „Când am văzut dezbaterea celor doi din SUA m-am speriat și mai tare, de mult nu am văzut o degradare atât de mare.”

I.V.: El, Ion Ianoși.
V.E.: Absolut, erau și puțin evrei de-ai noștri. Am avut un mare respect și a fost o mare onoare să îi cunosc. Și pe Ion Ianoși, incredibil. El m-a contactat, nu mi-a fost profesor, pentru că eram Iași-Cluj, nu am avut treabă cu Bucureștiul, și când m-am întors la București, mi-a citit cartea, și m-a contactat, cred că tot prin Radu Cosașu sau ceva de genul acesta, că ei m-au contactat. Am avut onoarea să fiu agățat, nu eu să îi agăț. Am avut onoarea, pentru că apoi Ianoși îl vizitam foarte mult. Niște oameni deosebiți. Am avut onoarea să îi cunosc foarte bine. Centrul nu se mai susține. Aici încercăm să povestim. Pentru că uite ce se întâmplă. Avem război în partea astălaltă de lume, avem război, debandadă în partea ailaltă de lume, și acum ne uităm cu multă teamă spre alegeri în Europa, să vedem ce se întâmplă. Și nu se prevăd lucruri prea echilibrate. Deci nu arată deloc bine ce se întâmplă. Alegerile din Franța ne sperie și mai tare, când am văzut dezbaterea celor doi din SUA m-am speriat și mai tare, de mult nu am văzut o degradare atât de mare.
I.V.: Cuvântul dezbatere în sine…
V.E.: Era un șir de insulte unul la adresa altuia.
I.V.: Din rațiuni didactice, spunem dezbatere, dar nu prea seamănă.
V.E.: Nu seamănă. Nu urmăresc prea tare politica din SUA, chiar dacă am o parte din familie și pe acolo, mai povestesc cu prieteni, care îmi spun în mare, nu prea am timp de asta, dar SUA e un stat fanion al lumii democrate, al economiei mondiale, din păcate, ce se întâmplă acolo ne sperie. Dacă acolo se întâmplă așa, Doamne, ce să mai zicem?

Pesimismul optimist, mentalitatea lui Vasile Ernu: „Se poate și mai rău!”

I.V.: Ești pesimist sau ești optimist pentru viitorul apropiat?
V.E.: Eu sunt genul de pesimist în genul în care se poate și mai rău, știi cum, când cădem la pământ, putem să ne ridicăm. Eu cred că omenirea e capabilă să regândească, dar din păcate trebuie să aibă tragediile astea, peste care nu poate trece. Adică am avut o parte cam lungă, se pare, cu toate că istoric nu e foarte lungă, dar nu putem altfel, se pare, cu toate că am devenit mai înțelepți, dar se pare că nu am devenit mai înțelepți. Cu toate că avem cele mai scumpe telefoane, tehnologie de vârf, omul are aceleași metehne de la greci încoace.

Scriitorul care impune standardele propriului gen, docuficțiunea

I.V.: Cărțile tale de cine sunt influențate? Se poate identifica influența unui scriitor, sau e Vasile Ernu 100%?
V.E.: Da…
I.V.: Unde ai plasa, dacă ai fi criticul literar ideal al cărților tale, unde le-ai plasa, unde le-ai duce?
V.E.: A fost haios când am debutat. Eu nu m-am gândit la ce scriu, cum scriu și de ce scriu. Țin minte că atunci se fac la început de an topurile pentru cărți. Era modă cu topurile. În anul 2006-2007, am deschis listă întreagă cu topuri și am găsit așa. La debut eram, la docufiction eram, la nonficțiune eram, la eseu eram, la jurnal eram, memorii…. Singura rubrica care lipseam era poezie. Deci ceea ce știm despre mine e că nu scriu poezie, nu fac poezie. Cred că eu încadrez genul, eu pe parcurs, pe urmă, mi l-am definit, pentru că inițial am vrut să nu fie nici eseu-eseu pur, nici proză, ci să fie ceea ce numesc docuficțiune. Adică folosesc acest gen de documentaristică ficționalizată, care poate fi proză de idei sau în care ideile sunt principale, că poate că am și personaje. Și atunci eu mi-am cizelat pe parcurs acest gen, care la noi foarte puțin a fost scris și asta și oferă, adică alerg singur.
I.V.: Culoar.
V.E.: Culoar destul de mare și recunosc că asta e și un avantaj, în care poți să fie mai spre proză, să aibă multe idei și chestii de reflecție și așa mai departe. Mie îmi permite chestia asta. E adevărat că vin și dinspre filosofie, unde am speculat mult pe zona de eseu. Îmi dă o libertate destul de mare. Pot să iau viața unui personaj și să-l transform în eseu dacă vreau sau invers. Îmi permite un joc destul de mare. În spațiul occidental este mult mai des întâlnită. Plus că fuziunea genurilor deja în lumea literară s-a întâmplat de mult. Apreciez foarte mult oamenii care știu să scrie și să asume genul roman. Aici e mai degrabă acest amestec, care îmi permite foarte multe și m-am definit așa, așa o să o țin probabil. Poate că să scriu și ceva mai aproape de proză, dar deocamdată eu mă simt bine așa.

Fotbalul care a readus speranță. Vasile Ernu: „De acum câțiva ani nimeni nu mai reacționa la asta”

I.V.: Din când în când scrii și despre sport, despre fotbal, dar și despre alte sporturi. Ai scris recent despre prezența echipei naționale la turneul final din Germania. Care e lecția prezenței noastre la acest turneul final?
V.E.: Da, mie mi s-a părut interesant faptul că a trezit din nou un anumit tip de speranță. Euforia bucuriei, aceasta iarăși să discutăm, ne-a scos cumva… Dacă acum câțiva ani nimeni nu mai reacționa la… decât așa vag. Acum s-a simțit din nou.
I.V.: După foarte mult timp.
V.E.: După foarte mult timp. Mai ales cei care am prins generația de aur și majoritatea încă trăiesc. În mare parte suntem vii. Când eram adolescenți, când ne scotea pe străzi și când era această euforie națională. Când toată lumea era în stradă, în bucurie. Și am spus ok. Evident că eu toate lucrurile astea încerc să le trag pe spuza temelor care mă dor foarte mult. Și cred că sunt foarte importante pentru societatea noastră. Dacă noi trebuie să învățăm să ne bucurăm împreună. Și să suferim împreună. Sunt niște cauze mari. Și asta cumva trebuie să ne pună pe gânduri și un tip de reflecție. Noi mai vrem lucrul ăsta? Vrem. Pentru că o societate trebuie să aibă lucruri. Adică toată ziua fiecare pe căsulița lui. Muncă, job, nu știu ce. Dar sunt lucruri în care noi ca societate trăim împreună. Nu putem pe cont propriu.
I.V.: Să spargă rutina asta. Absolut.
V.E.: Și atunci trebuie să ne gândim. Noi vrem lucrurile astea. Da, dar atunci hai să vedem care sunt cauzalitățile. De ce nu mai putem face lucrurile astea. Și atunci dacă ne uităm atent, ce-au făcut țările astea? Dar unde este infrastructura noastră de fotbal? Infrastructura de fotbal nu înseamnă să ai Stadionul Național.
I.V.: Sportivă în general.
V.E.: Sportivă.

România sportivă? Vasile Ernu: „Școli de fotbal care trebuie să fie gratuite!”

I.V.: Că vine olimpiada și mă tem că nu vom lua foarte multe medalii. Acum e o anumită euforie a succesului cu Ucraina.
V.E.: Și dacă ne uităm, de exemplu, noi avem probleme. Copiii noștri nu mai au unde bate mingea. S-au închis terenuri. Terenurile s-au închis. Infrastructura asta e la îndemână, care trebuie să fie peste tot. În statele dezvoltate, această infrastructură publică este peste tot. Școli de fotbal care trebuie să fie gratuite. Copiii să se duc acolo. Mai ales că ele nu costă aproape nimic. Iar noi am ajuns la un nivel de bunăstare în care ne permitem să facem în orice două blocuri un mic teren. Eu mă uitam cum s-a schimbat în ultima perioadă, când parcurile au fost lăsate, abandonate, nimeni nu mai vrea să mai iasă din ele. Iar noi, acum, mai ales că tehnologia ne ține în casă, noi avem și mai mari nevoie de această infrastructură. Cum au renovat părculețele de lângă blocuri? Full. Mame, copii, părinți, bunici, toți ies acolo toată ziua. Pentru că au nevoie de această socializare. Bun. Am observat la un moment dat, copiii cresc, acum au perioada de adolescență, dar am avut și copii mici, și eu mergeam zi de zi cu ei în parc. Ceea ce observam este că până ajung pe la 12 ani, dispar copiii. Și eu mă întrebam, unde dispar copiii ăștia? Unde se duc? Ce fac? Copiii adolescenți nu se duc acolo unde sunt copiii mici și mamele. Ei deja se distanțează. Au nevoie de locul lor. Parcurile unde ne băteam noi toată ziua înainte, acum e plin de mașini. Terenurile toate sunt închise cu lacăt. N-au acces. Bat, joacă, mai vorbesc, mai pupă, ce mai fac. Sunt adolescenți. Asta e viața de adolescent. Și atunci nici măcar în scările blocului nu mai pot sta, pentru că sunt cu interfoane. Deci copiii ăștia noi îi gonim sau îi băgăm în casă. Automat. Și atunci am observat, de exemplu, la noi în cartier a făcut primăria un mic teren de baschet. Dacă nu stau și la trei noaptea acolo, în vacanță. Se duc, vin seara, joacă, stau acolo, povestesc, aruncă la minge, iarăși. Asta arată că dacă le pui la dispoziție toată această infrastructură, lucrurile se mișcă.

De ce e nevoie de mai multă investiție în sport în România? Vasile Ernu: „E bine fizic, e bine relațional!”

I.V.: Tipul ăsta de emoție care a venit din nou dinspre echipa națională, spre public, asta mi se pare într-adevăr lucrul câștigat după turneul final. Nu faptul că am trecut în optimi. Generația lui Hagi a trecut în sferturi, sigur.
V.E.: E foarte important acest lucru, pentru că sporturile de masă, în general, sunt lucruri formative, de asta e bine copiii noștri să le practice. Nu e neapărat pentru performanță, pentru că trebuie să ai o bază. Din momentul în care jumătate, câteva milioane de copii bat mingea, sigur de acolo pot ieși și pe urmă vin academiile, școlile de fotbal și mai departe. Trebuie să ai o bază de mișcare. În primul rând, e bine fizic. În al doilea rând, e bine relațional. Noi asta știm. Cei care fac sportul de echipă, și în general sportul, e o chestiune mult mai sănătoasă.

România sporturilor proletare. Vasile Ernu: „Toată România joacă tenis de masă în nebunie. Adică peste tot sunt cluburi. Ale primăriei. Nu plătești nici un ban, decât paleta, care e câțiva lei”

I.V.: Cu atât mai mult fotbalul, care spune ceva despre o națiune.
V.E.: De exemplu, întrebarea mea este de unde au apărut campionii noștri brusc, am devenit unii dintre cei mai importanți jucători de tenis de masă? Noi nu știm, dar este unul dintre sporturile în care noi facem foarte mare performanță la nivel mondial. Este jocul în care domină China. Europenii nu au ce căuta. Dar din când în când, noi suntem primii în Europa, mai ales la fete, unde stăm acolo și din când în când mai batem și chinezii. Ceea ce… întrebarea mea este de unde? E foarte simplu. Pentru că este un sport al săracilor. Tenisul de câmp e un sport scump. Avem în cartier, de exemplu, copilul meu se duce și face, acum văd că a luat și locul trei pe București, a început să-i placă. Și face de un an și ceva și deja are performanță, îi place și au zis foarte bine, să te miști. Asta e foarte important. Și din când am început să merg cu el să văd, mi-am dat seama că toată România joacă tenis de masă în nebunie. Adică peste tot sunt cluburi. Ale primăriei. Nu plătești nici un ban, decât paleta, care e câțiva lei. Sunt competiții naționale. Adică e întreagă mașinărie care e extraordinar de bine pentru copii. Pentru relațiile lor, și așa mai departe. Și atunci, a, deci, de aici vin campioni. Da, de aici. Pentru că sunt cluburi, mulți copii joacă, e o competiție imensă între ei. Și atunci, brusc am devenit, ne batem la locul întâi, doi, tot timpul luăm la europene. Puțin se vorbește și asta e păcat, că ar trebui să se vorbească mai mult. Mai ales în domeniile unde luăm, avem rezultate.
I.V.: Echipa națională a readus ceea ce tu numești cu un cuvânt la care te întorci mereu și mereu, solidaritate.
V.E.: Absolut.

„Bate mingea după colț!” un obicei care a dispărut din igiena mentală și fizică a copiilor noștri. Ce îi trebuie României ca să renască? „Dezvoltarea unei țări ține foarte mult, în primul rând, de calitatea spațiului public, serviciilor publice.”

I.V.: Asta e ideea, solidaritatea.
V.E.: E foarte important să știm să fim solidari unii cu alții și, pentru că suntem o societate, există acest patriotism, nu e nimic rău în asta, să fii patriot, să-ți iubești țara în care ești, să faci ceva pentru ea. Există societate, trebuie să avem ca societate niște lucruri care trebuie să ne unească. Adică, când vorbim de chestiuni de bază, vrem sport. Sportul, evident că avem nevoie de asta. Care e ordinea de zi? Vrem parcuri, vrem stadioane, terenuri și așa mai departe, nu Național-Arena. E bine să o avem și pe aia, evident. Dar astea de lângă mine, copilul s-a uitat la mine, tată, ce fac astăzi? Du-te și bate minge acolo. Să fie la colțul străzii, după colț. Nu să-l duci cu jeepul la nu știu unde, în afara orașului, ca să joace. Nu, trebuie să fie la îndemână, în cartier, cum era înainte, școlile de cartier, grădinițe de cartier. Școlile trebuie să fie prioritate, spitalele trebuie să fie prioritate. Adică, asupra acestor lucruri, trebuie să există solidaritate națională. Când vorbim despre asta, nu ne atingem de ele. Deci, sunt lucruri la care ținem, infrastructură și așa mai departe. Pentru că, uite, noi trebuie să ne obișnuim că trebuie să avem un bun comun, un bun public. Trebuie să luptăm pentru ele. Dezvoltarea unei țări ține foarte mult, în primul rând, de calitatea spațiului public, serviciilor publice. Asta că eu am bani și mă duc la Viena să mă lecuiesc, ok, dar asta e cât? 2%? 3% din țara asta? Dar ce fac restul? Eu întotdeauna spun, oameni buni, de ce există sănătate publică? Pentru că, dacă copilul meu se îmbolnăvește, se va îmbolnăvi și al tău. Poți tu să ai toți banii din lume. Pentru că, ce ne-a învățat povestea cu virusul și mai departe? Nu pui niciun zid, nicio… De asta trebuie noi să luptăm împreună să fie copilul meu sănătos, ca și al tău să fie sănătos, ca toți copiii să fie sănătoși. De asta e bun public, de asta lucrăm împreună, luptăm împreună pentru a întreține acest lucru. De asta când vin cu argumente, stai ce mă interesează, eu am bani, mă duc la Viena, nu te duci nicăieri, nici la Viena. Când o să vină virusul, o să radă tot. Și atunci trebuie să luptăm împreună asupra acestui tip de politici publice. Pentru că e interesul nostru al tuturor.

Mult individualism, puțină solidaritate

I.V.: Dar de ce pierdem noi atât de mult timp într-o bătălie? Nu doar fiecare pentru el, ci așa cum spui și tu, fiecare împotriva celuilalt. E multă pasiune la noi aici.
V.E.: Este. Cred că trebuie puțin mai mult să discutăm lucrurile astea. Cred că începem să obosim de prea mult individualism, pentru că venim după o epocă. Eu înțeleg de unde venim, noi înțelegem tragediile prin care am trecut și probleme prin care am trecut în același timp. Trebuie să ne maturizăm și să înțelegem că nu putem lupta unul împotriva altora. Și la educație iarăși, e foarte important în ce mediu crește copilul tău. Pentru că avem nevoie, ca și cel de lângă tine, să aibă și acces la educație și acces la ceva resurse. Lucrurile astea sunt lucruri normale într-o societate. Adică capacitatea noastră de a împărți aceste lucruri ne face mult mai umani. Și e mult mai interesant așa. Hai să fim serioși.

Alienați în muncă. Speranța lui Vasile Ernu: „Aș vrea să văd mai puțină sărăcie, să zicem așa. Eu nu vreau bogăție prea mare. N-aș vrea că România să fie prea bogată, sincer să fiu. Pentru că am văzut că când este prea multă bunăstare, ceva se întâmplă acolo straniu în țările cu prea multă bunăstare.”

I.V.: Care e spaima ta cea mai mare? De ce ți-e frică?
V.E.: Război. Cred că ar fi o tragedie foarte mare. În rest, cum spuneau bunicii noștri care au prins războiul cel mare, orice se poate rezolva, războiul să nu fie. Trebuie să fie pace. Când este în timp de pace, se pot rezolva aproape toate lucrurile.
I.V.: Dar speranța cea mai mare pe care o ai?
V.E.: Aș vrea să văd mai puțină sărăcie, să zicem așa. Eu nu vreau bogăție prea mare. N-aș vrea că România să fie prea bogată, sincer să fiu. Pentru că am văzut că atunci când este prea multă bunăstare, ceva se întâmplă acolo straniu în țările cu prea multă bunăstare. Mie îmi place, îmi plac țările meridionale, de exemplu. Unde au echilibru mai mare. Nu îmi plac țările unde se muncește prea mult. Trebuie un echilibru și în muncă. De asta Dumnezeu a dat cele 10 porunci. Nu scrie nicăieri acolo că e obligație de a munci, chiar dacă îți spune că trebuie să îți faci. Există ca o datorie, dar nu este lege pentru asta. În schimb există lege pentru odihnă. De ce? Pentru că omul are tendință să se autodistrugă. Și atunci Dumnezeu a zis și a șaptea zi omul să se odihnească. Odihna este o chestie obligatorie. De asta trebuie să fim echilibrați în tot locul. Adică să avem timp pentru noi. Pentru că noi venind după o sărăcie cumplită am vrut să recuperăm totul și atunci ne-am apucat și am muncit. Toată generația noastră a muncit foarte mult. Și n-am avut timp pentru noi fără prea mult. N-am avut timp pentru copiii noștri. Copiii noștri i-am îngropat în jucării că n-am avut timp. Și atunci lucrurile s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră. Copiii au nevoie de timpul nostru, de dragostea noastră, nu de banii noștri. Hai să fim serioși. Nici un copil nu are nevoie de bani. Are nevoie de noi. Și atunci trebuie să fim capabili să revenim la aceste lucruri. Și cred că încet, încet, sper să prindem la minte. Cu toate că România e destul de socială. Totuși când mergi prin orășele și sate…. eu sunt mai optimist. Chestia e foarte interesantă că mi se pare că elita noastră e mult în urma bazei sociale. Baza socială e mult mai sănătoasă. Adică oamenii sunt oleacă mai înțelepți. Oleacă mai așezați. Pentru că au trecut prin multe. Au văzut multe. Mi se pare că elita noastră e oleacă mai dezechilibrată. Cu ea trebuie să lucrăm un puțin. Eu, de exemplu, am stat o lună la Vaslui. Eu niciodată nu m-am întors atât de optimist ca de la Vaslui. Am întâlnit oamenii acolo atât de normali. Deci am făcut un sondaj la Vaslui. Am mers prin sate, oameni de toate categoriile sociale. Și statistic cred că am zis vreo 60 de vizite, am bifat. Nu am ieșit de nicio casă fără să primesc ceva. Un măr. O nucă. O băbuță mi-a zis stai, stai, acum nu pleci la mine cu mâna goală. Și-a scos o mână de nuci și mi le-a dat. Pe mine chestia asta m-a impresionat enorm de tare. Adică oamenii aia din nimic îți fac un cadou. Îți fac un dar. Și noi ne plângem pentru nu știu ce. Și asta mi-a spus mi-am dat seama că la bază oamenii sunt încă normali. Și asta este o mare speranță.
I.V.: Vasile, mulțumesc mult pentru cadoul acestui dialog.
V.E.: Mersi și eu.

Scriitorul Vasile Ernu către publicul Avangarda: „Fiți buni unii cu alții!”

I.V.: Și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
V.E.: Păi eu zic că întotdeauna să fim mai curioși. Pentru că trebuie să citim, trebuie să ne intereseze ce face celălalt, cum vede celălalt lumea. Curiozitatea e o chestiune foarte sănătoasă. Și cel mai important, în ultima perioadă am observat că bunătatea e o chestiune care ține tot mai mult. Adică să încercăm să fim buni unii cu alții. Știu că ne enervează o mulțime de lucruri la celălalt, dar a fi bun e o chestiune și inteligentă și sănătoasă și face bine și la ficat, și la rinichi, și la orice…. Pentru că trăim într-o țară totuși super interesantă, foarte frumoasă, pe care merită să o iubim.
I.V.: Mulțumesc mult!
V.E.: Mersi și eu!

Cititi mai mult

ACTUALITATE

CODUL ROȘU de CANICULĂ a fost prelungit și pentru luni și marți, 15 și 16 iulie 2024

Publicat

pe

Valul de căldură va continua să se intensifice în România. Meteorologii au prelungit codul roșu de caniculă și pentru zilele de luni și marți, 15 și 16 iulie 2024 – conform hărții de mai sus.

Se vor înregistra temperaturi maxime între 37 și 42 de grade. Disconfortul termic va fi deosebit de accentuat, iar indicele temperatură-umezeală (ITU) va depăși pragul critic de 80 de unități. Minimele termice nu vor coborî sub 22 de grade, astfel că vor caracteriza nopți tropicale.

Atenție! Valul de căldură va persista în toată țara și în zilele următoare.

Reamintim că este în vigoare un cod roșu de caniculă și pentru astăzi și mâine, 13 și 14 iulie, conform hărții de mai jos.

Vă rugăm să fiți precauți și să luați măsuri pentru a vă proteja sănătatea! – este mesajul transmis de ISU Dâmbovița.

✅️ Stați la umbră și evitați expunerea prelungită la soare!
✅️ Consumați suficientă apă pentru a vă hidrata corespunzător! Evitați consumul băuturilor alcoolice!
✅️ Purtați pălării de soare și haine lejere de culori deschise!
✅️ Consumați fructe și legume proaspete!
✅️ NU aprindeți focul în zone cu vegetație uscată sau împădurite! Vă reamintim că arderea vegetației uscate este interzisă!
✅️ Resturile de țigară pot genera incendii. NU le aruncați la întâmplare!

Consultați site-ul oficial al Administrației Naționale de Meteorologie și aflați mai multe despre codurile emise https://www.meteoromania.ro/avertizari/

Informații despre modul de comportare pe timp de caniculă pot fi obținute prin accesarea platformei naționale de pregătire pentru situații de urgență fiipregatit.ro

Centrul INFOTRAFIC din Inspectoratul General al Poliţiei Române recomandă conducătorilor auto adaptarea conduitei în trafic, în condițiile temperaturilor deosebit de ridicate, caniculă, disconfort termic ridicat prognozate de Administrația Națională de Meteorologie pentru această perioadă.

Recomandări pentru prevenirea implicării în evenimente rutiere:

– înainte de a porni la drum, asigurați-vă că presiunea din pneuri este cea recomandată pentru sezonul cald, iar sistemele de climatizare sunt funcționale;

– atenție la faptul că reflexiile date de razele solare foarte puternice pot crea dificultăți conducătorilor auto în perceperea obstacolelor și anticiparea conduitei celorlalți participanți la trafic;

– evitați pe cât posibil călătoriile în jurul după-amiezii, în special șoferii cu probleme de sănătate;

– în cazul călătoriilor pe distanțe mai lungi, efectuați opriri regulate, în spațiile de servicii sau în parcările amenajate, pentru odihnă și hidratare corespunzătoare, pentru a preveni instalarea stării de oboseală, cu consecințe negative asupra vigilenței la volan;

– păstrați o distanță adecvată față de autovehiculul din față, pentru a putea reacționa în siguranță în caz de nevoie; folosiți centura de siguranță și dispozitivele de fixare pentru protejarea pasagerilor;

– încercați să vă păstrați calmul pe toată durata deplasării și să manifestați respect în trafic, întrucât comportamentul agresiv va spori major riscul de a fi implicat într-un eveniment rutier cu urmări tragice!

Urmărește Incomod Media și pe Google News

Cititi mai mult

 

 

 

PUBLICITATE

Cele mai citite