Serbia e locul rădăcinilor ei, dar România e acasă. Tatăl său, Ioan Flora, a fost un important poet optzecist, care ar fi vrut-o arhitectă. I-a luat opt ani să îl facă să înțeleagă că a luat cea mai bună decizie pentru cariera ei mergând la teatru. Însă premiile și recunoașterea publicului au fost cel mai bun semn că viața pe scândură și dincolo de cameră sunt cele două lumi posibile din care poate crea artă. Cel mai greu i-a fost în pandemie: a trăi impredictibil, fără finanțare pentru proiecte, fără resurse pentru vocație, e un test existențial. Dar destinul a făcut ca foarte repede incertitudinea să treacă și Ioana Flora să redevină actrița premiată la Cannes, Berlin, San Sebastian și în alte locuri ale excelenței artistice.

Invitată la microfonul podcastului Avangarda, Ioana Flora destăinuie ce înseamnă viața de mamă cu doi copii gemeni, care e poezia pe care i-a dedicat-o Nichita Stănescu, dar și ce a însemnat succesul consacrării prin „Marfa și banii”. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, actrița Ioana Flora explică de ce AFCN-ul deține monopolul formelor de sprijin real pentru independenți și care sunt căile prin care iubirea pentru artă ar putea deveni o normalitate în România, și din perspectiva producției, dar și a consumului cultural. Episodul de față este filmat în ajunul premierii, la Veneția, a filmului „Anul Nou, care n-a fost”, în regia și scenariul lui Bogdan Mureșanu, și în care Ioana Flora joacă alături de Adrian Văncică, Nicoleta Hâncu, Iulian Postelnicu, Ada Galeș și alte nume importante, într-o distribuție de zile mari. Marele Premiu al secțiunii Orizzonti la Veneția, un film care are ceva „fermecos”, așa cum spune Ioana Flora, nu despre Revoluția Română, ci despre orice dictatură, o capodoperă a (a)normalității lumii sociale și schimbării unui regim, care avea să promită un An Nou și o viață nouă.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=1CXebLv7m5M

Fata poetului optzecist Ioan Flora, Ioana Flora: „Am avut un fel de plasă de siguranță prin faptul că a existat”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe actrița Ioana Flora. Ioana, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.
Ioana Flora: Și eu mulțumesc pentru invitație și pentru claritatea cu care ai zis Flora, pentru că se întâmplă uneori, se întâmplă, zic, Florea, și zic, ah, înseamnă că nu ați văzut niciun film. Da. Mulțumesc pentru invitație, e o bucurie.
I.V.: Ioana Flora, foarte sigur pe numele tău și așa cu dicție de actor amator, de diletant, pentru că Flora e un nume pe care îl știu de mic, e numele tatălui tău. L-am și întâlnit, cred, pe poetul Ioan Flora. El ți-a dat o zestre artistică și nu numai, și onomastica. A contat că el era Ioan.
I.F.: Da, da, da. Și cred că e frumos așa, că am preluat numele lui. Mi se pare foarte frumos că sunt Ioana după Ioan.
I.V.: Te-a ajutat numele acesta?
I.F.: M-a și ajutat, m-a și încurcat. Eu am tendința să zic că tot ce am făcut, am făcut cumva, mi-am construit pe propriile mele puteri. Foarte recent am făcut niște legături și mi-am dat seama că, de fapt, nu veneam de nicăieri și nu eram a nimănui sau așa, având o familie din care făcea parte și tata, dar și mama, bineînțeles, o familie care cumva era dintr-o zonă artistică, dar cumva, probabil că știi și tu, poeții și scriitorii de obicei sunt prieteni cu pictori, sculptori, nu neapărat, în lumea noastră de actori și regizori, e puțin mai separată, dar sunt legate între ele, într-adevăr. Și foarte târziu mi-am dat seama că pe tata îl știau oameni din branșa și zona mea. Deci aș putea să spun că am avut un fel de plasă de siguranță prin faptul că a existat tata și că îl știa lumea. Cred că a fost o plasă de siguranță.

Prietenii tatălui, în amintirea Ioanei Florea: Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Adam Puslojic, Nichita Stănescu. Ioana Flora: „Eu o adoram pe Dora!” Mărturie exclusivă despre poezia pe care Nichita i-a compus-o Ioanei Flora

I.V.: El aparține generației ’80, optzeciștii din literatura română contemporană, care erau prietenii lui cei mai buni? Tu erai mică, ți-i amintești?
I.F.: Gheorghe Crăciun și Mircea Nedelciu.
I.V.: Doi exponenți de prim plan, de raft întâi din literatura română. Ai amintiri din perioada aceea?
I.F.: Am amintiri, da, am amintiri. Bineînțeles, am și povestit la un moment dat. Dar am amintiri, pentru că noi am locuit în Serbia până în 1993.
I.V.: La graniță, la Pancevo?
I.F.: Oarecum la granița, adică la vreo două ore sau așa și ulterior la Novi Sad, care e capitala Voivodinei, puțin mai departe de graniță.
I.V.: Superb, a fost și capitala culturală europeană recent.
I.F.: Foarte frumos oraș, superb oraș. Și bineînțeles că am amintiri pentru că veneau poeți. Când veneau la Struga, la festivaluri de la Struga, sau când veneau în Belgrad sau așa, tata avea un foarte bun prieten, Adam Puslojic, în Serbia.
I.V.: A murit, din păcate, Adam. Acum doi ani. Prieten cu Nichita Stănescu. Ca și tatăl tău.
I.F.: Chiar asta voiam să povestesc, că am două amintiri așa, pregnante, când a venit Nichita Stănescu cu Dora. Eu o adoram pe Dora. Pentru că eram cu agrăfioare și o adoram pe Dora, era superbă. Și țin minte că stăteau așa nopțile, și au scris, și că la un moment dat Nichita Stănescu chiar a scris o poezie care se numește Oana. Mie mi se spunea Oana când eram mică.
I.V.: E o poezie dedicată ție.
I.F.: Da, scrisă de Nichita Stănescu, foarte frumos.
I.V.: Știi poezia?
I.F.: Nu o știu pe de rost, dar o am în volumul acela nou. A apărut Belgradul în cinci prieteni, care e chiar scrisă de mână. E scris de mână, care e printat cumva. E mare valoare, super mare valoare.

Ioana Flora despre Geo Bogza: „avea un trandafir galben pe masă și citea poeziile… și a mâncat trandafirul!”

I.V.: Absolut, emoționantă, așa este.
I.F.: Da, și asta țin minte. Asta țin minte când veneau poeții pe la noi în vizită. Și toate serile de poezie, bineînțeles. Și mai țin minte că eram tare mică și tare, cum să spun, chinuită, că mă țineau până la ore târzii, la tot felul de serate literare. Dar țin minte că la un moment dat era Geo Bogza invitat și că avea un trandafir galben pe masă și citea poeziile, și a mâncat trandafirul. Și știi cum e copilul? Observă lucrurile astea. Mi s-a părut așa, un statement absolut poetic.

Cine sunt clovnii care rezistă?

I.V.: În loc de o dulceață de trandafiri, a mâncat trandafirul la propriu. A mâncat un trandafir. Avangardist, cum se cheamă. Avangarda, cum se cheamă și podcastul meu.
I.F.: Așa, apoi tata, apropo de avangarda, dacă tot vrem să auzim lucruri noi, făcea parte dintr-o mișcare care se numea clocotrism.
I.V.: Da?
I.F.: Da, era în Serbia. Deci ei erau clovnoi cu oitraiu. Se numea, tradus așa, clovnii care rezistă. Care persistă, rezistă. Și aveau performance în stradă.
I.V.: Deci asta cu #rezist e mai vechi…
I.F.: Da, și-au persistat. Și clovni cu trai, care durează. Traiul nostru durează. Traiul, de fapt, vezi? Și în română înseamnă ceva. Așa, și participam. Adică eram acolo, spectator la toate aceste manifestări ale lor.

Nichita, în amintirea Ioanei Flora: „Cuvintele i se legau așa, ca și cum bem noi apă”

I.V.: În amintirile Ioana Flora de astăzi, când apărea Nichita Stănescu, cum era?
I.F.: Era foarte jovial. Țin minte că era foarte jovial. Normal, citindu-i și poeziile și așa, pur și simplu, cred că era… Cum vă imaginați, eu am făcut pian, 9 ani. Și Mozart e compozitorul meu preferat. Îmi imaginez că, pur și simplu, țâșnea din el poezia. El trăia, trăia poetic, trăia întru, pentru, prin poezie. Pur și simplu, cuvintele i se legau așa, ca și cum bem noi apă.
I.V.: Poezia, starea de poezie. Tatăl tău a luat premiul pe care l-a luat și Nichita Stănescu, la Struga. Era un premiu foarte important în epoca.
I.F.: În 1983 cred că a luat Nichita la Struga. Tata nu mai știu…

Viața între public și premii. Ioana Flora: „eu am o foarte mare preocupare pentru meseria mea!”

I.V.: Căuta premiile? Să fie răsfățat de critici sau îl interesa mai mult relația cu cititorii?
I.F.: Tata?
I.V.: Da.
I.F.: Cred că cea mai profundă preocupare a lui era cea cu poezia. Și cu, cum să spun, cu premisele și cu tot ce înseamnă… Adică, dacă te uiți așa puțin, „Medeea și mașinile de război” e un întreg studiu despre ce însemna… Cum însemnau războaiele medievale și toate mașinăriile de război, războaiele medievale sau Struțo-Cămila. Tot ce însemna, știi, dicționarul ieroglific. Cred că avea o foarte, foarte mare preocupare pentru poezie și pentru concept. Concept în sine. Ceea ce se repetă și la mine. Adică eu am o foarte mare preocupare pentru meseria mea. Cel mai mult mă interesează asta, descoperirile mele în meserie. Și după aia vin premiile și după aia vine publicul. De fapt, publicul și după aia premiile. Deci, descoperirile mele în meserie, cum le transmit publicului și după aia și premiile care cumva îmi dau siguranța că sunt pe drumul cel bun. Și cred că asta era și la el.

Actrița Ioana Flora, cât pe ce arhitectă

I.V.: Spuneai că ai făcut pian, dar ai făcut și balet și liceu de arhitectură. După balet, pian, arhitectură, ai ajuns să faci teatru și film. Care a fost ziua aceea în care ai descoperit că asta trebuie să faci?
I.F: Uite, nu am spus asta niciodată. Eram cu cel mai bun prieten al meu, venisem în România, și tata mă înscrisese la Arhitectură. Eram prin Cișmigiu. Și eu mă văicăream, vai, vai, vai, o să mă înscriu la Arhitectură, o să îmi distrug viața, pentru că eu făcusem liceul, verișorul meu era student la arhitectură și era fascinat, dar eu nu eram atrasă de asta. Nu găseam unde mai încape imaginația în toate regulile alea? Apucasem să văd care sunt regulile că noi aveam materii concrete, foarte concrete! Aveam proiectare, geometrie în spațiu, calcule, beton, statică, făceam proiectări în anul I în arhitectură. Și proiectările alea țin minte că erau coșmarul vieții mele. Stăteam nopțile și mai ales în ultimele nopți, știi cum e când lași pe ultima sută ceva, înseamnă că nu prea îți place. E ceva… nu prea te regăsești. Și ziceam bun, acum dau la arhitectură și ce mă fac? Și a zis: „dar tu ce ai vrea să fii?” Și am zis: „actriță”. Și el a zis: „Asta e, asta trebuie să faci” – „și eu sunt convinsă”, țin minte că așa făcea – „sunt convins că ai văzut cum cade fiecare frunză”. Mă uitam la ea: „Oare? Chiar am văzut cum cade fiecare frunză?” „Și acum te duci acasă și le spui părinților tăi că tu nu mai dai la arhitectură”. Și eu zic: „nu pot”. Țin minte și copacul din Cișmigiu, știu care e.

Cui i-a promis actrița Ioana Flora că se aruncă în apa din Herăstrău dacă intră la teatru?

I.V.: Te mai duci pe acolo?
I.F.: Mă mai duc să celebrez, acest om și prieten și nu știu cum să spun, există în mine o legătură atât de profundă față de el pentru că el mi-a deschis drumul ăsta. Nu știu cum să spun, el a crezut în mine mai mult decât am crezut eu în mine. A venit cu mine inclusiv la examen! I-am promis că dacă intru mă arunc în Herăstrău în apă și m-am dus, a trebuit să îmi țin promisiunea, eram cu vărul meu și cu el și am plonjat îmbrăcată, de fericire.
I.V.: Nu ai fost amendată?
I.F.: Absolut deloc. Și dacă eram amendată, se merita amenda. Asta a fost, acea după-amiază care a produs un declic, eu neștiind că dețin, cum să spun, un talent specific chestiei ăsteia. Dar practic, cumva, intuiția a funcționat, m-am dus acasă, și am zis le spun, ba nu, nu pot să le spun, ba da…. Nu s-a lăsat până nu mi-a spus: „acum te duci acasă”. Și la un moment dat am simțit în interiorul meu un „da”, și am zis „da, mă duc acasă”. Și așa am zis, nu m-am răzgândit până acasă, știi, să zic, aoleu, stai că prostie, e o nebunie, e cine știe ce o fi. Și acasă normal că a fost cu mare balamuc. Cum adică, nu se poate, nu văd, să n-aud…. În fine, a fost așa, dar după aia eu, sistematic, așa, împreună cu acest prieten al meu, ne pregăteam, el nu știa nici atâta despre asta, era cu totul în altă zonă, mult mai concretă și mult mai, cum să spun, mi-a sfătuit copiii să se ducă în acea direcție în momentul de față, cu toate că actoria e superbă, dar e o meserie foarte instabilă…
I.V.: Și dificilă.
I.F.: El e la facultatea de Drept. Și am luat-o așa, ușor, ușor, m-am pregătit și asta a fost.

Mai crede Ioana Flora că „actorul e acolo să reușească”?

I.V.: Tu spui undeva apropo de meseria asta, actorul e acolo să reușească, să aibă succes.
I.F.: Eu am spus asta?
I.V.: Da, Ioana Flora a spus. Și ce fac cei care nu au succes? Ce se întâmplă?
I.F.: Păi nu știu. Pot să spun, de exemplu, că eu, la balet, pot să mă raportez doar la mine.

Eșecul Ioanei Flora: „Mi-am dorit mult să mă fac balerină, punct. Dar nu aveam mobilitate. A fost foarte dureros”

I.V.: Asta și e greu.
I.F.: Pentru că lucrurile sunt atât de diferite de la un om. Știi? Poți să trăiești în iluzie și să crezi despre tine, dar totuși, seara în oglindă, trebuie să-ți recunoști pe undeva că n-ai talent, dacă e cazul ăsta. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la mine cu baletul clasic. Visul meu inițial a fost să mă fac balerină. Mi-am dorit mult să mă fac balerină, punct. Dar nu aveam mobilitate. Mobilitatea unei balerine. Aveam grații, aveam tot ce trebuia pe acolo, dar nu aveam mobilitatea necesară. Mobilitatea înseamnă să poți să faci peste, cum să zic, adică să ai mobilitate, punct. Și atunci, după șase ani, am renunțat. A fost foarte dureros. Știi?
I.V.: Șase ani, totuși. Nu-s chiar puțini.
I.F.: A fost dureros să renunți, spunându-ți că nu ai cum să ajungi acolo. Dar la un moment dat, trebuie să-ți recunoști că trebuie să-ți cauți altă direcție sau altă cale. Asta e o posibilă variantă.

Ioana Flora răspunde la dilema teatru vs. film: „Redescopăr de fapt plăcerea”

I.V.: Ai făcut teatru și ai făcut și film. Care e raportul dintre cele două? Dacă ai fi într-o situație absurdă, în care să alegi doar una din ele, să faci doar teatru sau doar film? Ce alegi?
I.F.: Mă pui într-o mică dificultate, pentru că îmi plac amândouă, dar eu am dus dorul teatrului. Nu că n-am făcut teatru, dar nu am făcut-o într-un mod instituționalizat, la modul la care să ai o constanță în asta. Am făcut proiecte independente, am făcut multe proiecte superbe, superbe, care mi-au plăcut foarte mult. Dar filmul a fost mult mai, cum să spun, coerent în viața mea profesională. Și, cumva, am ales să nu cred că undeva, inconștient, conștient, am ales, cumva, să nu încurc cu oamenii. Știi? Pentru că eu voiam libertate să pot să fac film și dacă aș fi fost, să zicem, într-un… sau cel puțin atunci, pe vremea… nu mai știu, acum cred că e mai ușor sau nu. Nu voiam să nu fiu lăsată să am libertatea asta, să fac film, să iau o lună pauză, să știu așa, sau așa. Și atunci, cumva, s-a cristalizat mai mult în direcția filmului și am adorat și ador, îmi place în continuare, filmul. Dar acum, în ultimii ani, de când am început să fac teatru mai mult, acum parcă descopăr așa un nou magazin din ăsta de dulciuri, știi cum e aia? O vitrină nouă cu niște prăjituri, total. Redescopăr de fapt plăcerea. Pentru că eu am început cu Vlad Mugur, așa cum am zis înainte de emisiune, adică eu am început prin a cunoaște un mare maestru al teatrului, prin a mă îndrăgosti de felul în care făcea teatru, în care gândea, de la cineva extrem de valoros. Și atunci am prins gustul ăsta, știi?

Ioana Flora despre Vlad Mugur: „Când se uita la tine pe scenă, te sorbea din priviri!”

I.V.: Cum a fost să lucrezi cu Vlad Mugur?
I.F.: Doamne, era fascinant. Adică… Era arta actorului. Era concept, era viziune, era gând în spate. Am făcut două spectacole, să ne înțelegem. Dar am făcut două spectacole, două stagiuni la rând. Și unul era așa, mai nonconformist. Acum văd că se joacă la Național. „Scandal cu publicul” era tradus. Peter Hanke. Și al doilea a fost un Labiche, o comedie bulevardieră care era transformată într-un musical, cumva o comedie neagră… Și cu lucruri din astea speciale, cu timingul în comedie… Știai exact unde se aplaudă. Deci am învățat așa un fel de abecedar extraordinar și avea o calitate destul de, cum să spun, rară. Am văzut la un moment dat o fotografie pe care o țineam așa ca un poster, știi? Când vorbea, când le dădea, era cum sunt unii dirijori extraordinari. Deci Vlad Mugur era efectiv… când se uita la tine pe scenă, te sorbea din priviri, se bucura împreună cu tine. Era acolo, 100%, nu era detașat și… Nu doar că era 100%, ce putea să regizeze, ce putea să gândească, lumea pe care o crea pe scenă. Deci a fost pentru mine fascinant.
I.V.: E una din experiențele esențiale pe care le-ai avut în meseria ta.
I.F.: Cred că astea primele sunt întotdeauna esențiale dacă sunt… Dacă sunt bune. Că eu am mai spus asta în nenumărate interviuri, dar am început să fac film cu Cristi Puiu și teatru cu Vlad Mugur.

Secretele Ioanei Flora din filmul de Cannes, „Marfa și banii”: „Privirea catatonică pe geam este un cum și cum-urile nu ajută în actorie”

I.V.: Da, e un început de sus, de pe culmi. Că tot se cheamă Avangarda și am vorbit de mai multe ori, am folosit de mai multe ori în discuția noastră acest termen. Tu ești o avangardistă în ideea în care primul film românesc care a marcat cumva startul acestui deceniu sau decenii de afirmare a noului val din filmul românesc contemporan, e „Marfa și banii”, 2001, mi-l amintesc ca ieri. Este și primul film care a fost selecționat la Cannes în anul următor.
I.F.: În…. 2001. Da, imediat în anul următor am mers la Cannes.
I.V.: Când ai jucat, realizai că e începutul unei frumoase prietenii?
I.F.: Când am jucat, când am văzut primele două pagini pentru casting, mi-am dat seama că e cu totul. Nu, nu că mi-am dat seama. Aveam senzația de ceva foarte frust, așa, dialogul, felul în care erau descrierile, știi, uneori mai citeam scenarii din astea cu privire catatonică pe geam și descrierile astea nu ajută pe actor. Privirea catatonică pe geam este un cum și cum-urile nu ajută în actorie. Că va avea această amploare n-aveam cum să-mi dau seama pentru că Cristi era creatorul alfa, Cristi a avut, Cristi a gândit asta și noi doar l-am urmat cumva în viziunea asta, știi? Și cred că mulți oameni nici nu și-au dat seama de asta. Adică aveam, de exemplu, un coleg care țin minte că la premiera a venit și a zis: „Băi, ce misto, mă, ce chestii mișto ați făcut! Ați făcut-o și așa într-o zi! E o improvizație!” Știi? Tot ce pare simplu și ușor, de fapt e o muncă titanică în spate pentru simplitatea, ca să ajungi la simplitatea și la frustețea aia, și la… e nevoie de foarte multă muncă.

Ioana Flora despre ce o convinge să preia un rol: situațiile credibile și necesare

I.V.: Ce trebuie să aibă un scenariu ca să te atragă ca să-ți spui „joc”? Ăsta e rolul pe care mi-l doresc!
I.F.: O situație coerentă. Toate lucrurile conțin mai mult sau mai puțin câteva măști și toteme universale, deci nu e nimeni care nu a inventat roata, ce înseamnă, nu știu drum inițiatic, să zicem apropo de „Marfa și banii, nu?” Sunt niște teme universale, dar să aibă o situație coerentă.
I.V.: Strada Negustori sau Agricultori?
I.F.: Agricultori. Agricultori. 16, parcă 16 era.
I.V.: Sectorul 2.
I.F.: Lângă facultate.
I.V.: Lângă facultate, da. Matei Voievod, acolo.
I.F.: Da, și să aibă personaje credibile. Adică eu mă țin de niște principii foarte clare. Pe care nu le-am inventat eu. Credibil și necesar. Că râd uneori oamenii cu care lucrez, că eu mai și mentorez, mai și regizez și mai fac așa, știi? „Cum e aia? Credibil și necesar. Trebuie să fie credibil și necesar, profa.” Da. Credibil și necesar. Adică să nu fie aberant. Să aibă o coerență. Și personaje foarte ofertante.

Ioana Flora, 20 de fețe și toate reale: „mi-ar plăcea să fiu ubicuă”

I.V.: Au urmat câteva zeci de personaje credibile și necesare pe care le-ai întrupat. Ai și primit premii pentru ele. Ai jucat într-un film la un moment dat și mi s-a părut foarte interesant. Cred că un critic, după ce a văzut filmul, ai jucat într-un film în Olanda, un film olandez, la un festival în Olanda.
I.F.: „A long story” se numea.
I.V.: „A long story” și a spus despre Ioana Flora. 20 de fețe și toate reale. Asta vrea să spună că ești expresivă, că ai expresivitate. Cum faci să ai 20 de fețe și toate reale?
I.F.: Păi ține de gând. Eu am o minte foarte… Eu am mai declarat asta, că mi-ar plăcea să fiu ubicuă. Adică să fiu peste tot, tot timpul.
I.V.: Ăsta e atribut divin. E mai greu.
I.F.: Nu am cum să obțin asta.

Ioana Flora: „Devin foarte ușor oglindă”

I.V.: Omniprezența…
I.F.: E un fel de ușurință de a mă imagina. La fel, nu e ceva nou pe care îl spun. De a mă imagina în viețile altora. Eu am pur și simplu o ușurință. Devin foarte ușor oglindă. Devin foarte ușor oglindă. Pot foarte ușor să percep emoționalul cuiva. Fără, nu știu, ce talente din astea. Adică să nu-mi țin chipul că sunt cu aure, cu din astea. Deci nu despre asta e vorba. E pur și simplu o ușurință de a intra în viață. De a intra în, cum să spun, lumea altor oameni. Lumea interioară. Apoi, a doua variantă este că, de fapt, tu dacă gândești lucruri diverse, trebuie să gândești. Că dacă gândul ăla se transmite chiar dacă nu faci nimic, fața ta se schimbă. Pentru că se schimbă privirea. Știi?

Slăbiciunea Ioanei Flora: „Pe Meryl Streep o vezi foarte volatilă, cumva”

I.V.: Ai avut vreun un actor pe care l-ai studiat? Sau care te-a inspirat în tehnica asta…
I.F.: Meryl Streep mi se pare că e cea mai, cum să spun, e cea mai versatilă într-un fel sau altul. Adică cea mai irecognoscibilă în rolurile pe care le face. Admir multe actrițe, pe Cate Blanchett, de exemplu. Prima care mi-a venit, e atât de clară ea acolo, peste tot ea, chiar dacă diversifică rolurile și așa. Pe Meryl Streep o vezi foarte volatilă, cumva. O vezi atât de transformată.
I.V.: Și foarte naturală.
I.F.: Am înțeles că are și mare talent așa pentru accente, pentru tot felul de transformări. E incredibilă, da.

Ioana Flora: „Sunt două tipologii de actori. Unii aduc spre ei și e un trademark pe care îl simți de la ei și ceilalți care se duc și nu vor să semene.”

I.V.: Jack Nicholson poate fi un exemplu de transformare din asta?
I.F.: El e mai degrabă, după părerea mea, umilă, mai degrabă aduce spre el. El e atât de puternic ca personalitate, încât cam toate vin spre el personajele. Meryl Streep se duce spre personaje. Sunt două tipologii de actori. Unii aduc spre ei și e un trademark pe care îl simți de la ei și ceilalți care se duc și nu vor să semene.

Ioana Flora despre carisma care face ecranele să vibreze: „Rolul este o rețea de subtexte”

I.V.: Era o regizoare din Croația, cred, care a spus despre tine: „Ioana Flora umple ecranul, îl face să vibreze.” E o rețetă care te ajută să faci să vibreze ecranul?
I.F.: Nu știu, nu cunosc dacă există. Se zice așa că te iubește camera sau că treci rampa. În teatru se zice „a trecut rampa” și în film se zice „îl iubește camera”.
I.V.: Și în lumea politică și publică sunt „oameni care trec ecranul” și oameni care nu trec ecranul.
I.F.: Da, cred că poate să fie acel element, dar nu vorbesc despre mine acum. Lucrurile pe care încercăm așa, să le desfacem cumva, în bucățele, la un moment dat zicea că trebuie, domnul Repan zicea că să ai panași. Adică să ai carismă, cumva. Nu știu dacă despre asta este vorba. Eu în continuare tind să cred că poate lucrurile astea, cumva, sunt un dat pentru care tu nu ai niciun merit. Ce construiești tu, mai departe, e meritul tău. Eu pot să fiu recunoscătoare dacă există astea și sunt datul meu, care sunt meritul neamului meu, locului în care m-am născut, conjuncturii în care am crescut, habar n-am, tatălui meu, nu știu, mamei, nu știu. Cele pe care le-am construit țin în continuare de fi foarte atent cum îți construiești personajul, gândește-l în fiecare secundă, în spatele fiecărei replici, de fapt, există un subtext. De fapt, rolul este o rețea de subtexte. Nu e ce spun ăia și cred și aia și zic și acolo și așa și fac, pentru că, uite, eu ți vorbesc aia acum și poate te gândești că ți-e dor să mănânci o budincă de vanilie, înțelegi? N-ai de unde să știi. Deci, asta este, de fapt, construcția asta matematică la care eu țin foarte tare și în teatru și în film la personaj. Ce-l face pe el să fie acolo? De ce e acolo? Ce-ar fi dacă el n-ar fi acolo, cu ce schimbă el totul? Dacă Betty nu era în „Marfa și Banii”? Era despre doi băieți? Nu știu ce s-au mai certat, s-au mai împăcat. Betty, ca element feminin, fragil, aduce o fragilitate mai mare poveștii și întâmplărilor? Da. Deci era necesară? Da.

Arta care are un singur drum posibil în redarea vieții, teatrul. Ioana Flora: „Mi-era foarte greu în anul întâi să înțeleg de ce nu se poate în o sută de feluri”

I.V.: Și credibilă.
I.F.: Era din Medgidia și era credibilă. Era tot, era, cumva, rotunjea lumea aia, a doi băieți șmecheri din Constanța, a venit o fată din Medgidia, ei sunt și mai șmecheri, ea e din „Megidia”, e din „Megidia”, cum zicea Bucur, știi? Deci, practic, era necesară, era necesară. Și de acolo pornește, ce reprezintă acolo? Elementul slab, firav, reprezintă faptul că ei sunt, cumva, responsabilizați și mai mult prin prezența ei, pentru ce li se întâmplă. Și tot așa, și o iei așa mai departe și zici, bun, deci n-are cum să fie una, să zică, „ce faceți băi, Papadopol”? N-are cum să fie așa, înțelegi? Și atunci, din aproape în aproape, te duci la necesarul ăla, de ce e el acolo și de ce e așa cum e. Mi-era foarte greu în anul întâi să înțeleg de ce nu se poate în o sută de feluri. Nu reușeam să găsesc specificul. Dar de atunci, de când cu Vlad Mugur, de când cu Cristi Puiu în film și așa, am învățat enorm de multe lucruri despre ce înseamnă actoria de film.

Ce a însemnat „Marfa și Banii” pentru Ioana Flora? „A fost de ajuns, din fericire pentru mine, să fac acest film ca restul să urmeze”

I.V.: Ai vorbit de Cristi Puiu și de Adrian Sitaru, de Pescuit sportiv, în ultimii ani ai avut o colaborare și o să vorbim despre acest film care o să aibă premiera în curând, cu Bogdan Mureșanu, cu scenaristul și regizorul Bogdan Mureșanu, în „Poveste de Crăciun”, un film premiat la rândul lui. Cum a fost întâlnirea asta? Cum ai ajuns să fii una din preferatele lui Bogdan Mureșanu în ultimii ani?
I.F.: Cum să spun asta? Mă rog, dincolo de faptul că asta l-aș întreba pe el, pentru că probabil a avut mai multe variante în minte, ce pot să spun e că știu că filmele pe care le-am făcut ulterior filmului „Marfa și Banii” a fost datorită filmului „Marfa și Banii”, adică lumea a devenit conștientă de prezența mea, pentru că înainte de „Marfa și Banii” nu era conștientă de prezența mea și dădeam sute de probe pe care nu le luam și aveam senzația că sunt în afară acestui cerc și că nu o să fac niciodată film. A fost de ajuns, din fericire pentru mine, să fac acest film ca restul să urmeze și probabil că și la Bogdan a fost la fel, adică a văzut niște filme și știa cam ce-mi poate pielea. Din punctul meu de vedere, ce aș putea să spun, este că la fel ca și, să zicem, și la Cristi Puiu, când am văzut scenariul, pentru că Bogdan e și scriitor și se vede asta, era o inteligență aparte incredibilă și un simț artistic incredibil, cumva din scenariul ăla era atât de evident că n-are cum să nu iasă. Acum deja eram conștientă ce înseamnă un produs bun și o premisă excepțională, știi? Văzând scenariul, mi-am dat seama că are premisa asta, care s-a și dovedit ulterior.

Ce a convins-o pe Ioana Flora să vrea rolul din „Anul Nou, care n-a fost”

I.V.: La „Anul Nou, care n-a fost”, ce te-a atras la scenariul ăsta? Ce ți-a spus el?
I.F.: Era cumva evident că el ne-a mai tot povestit de-a lungul timpului, pentru că toată povestea noastră a început în 2017 și gândește-te cât a durat să se rotunjească, să devină filmul acesta de lung-metraj și ne-a mai povestit bucăți din el, sub formă de scurtmetraje pe care chiar cumva le-a unit, adică le-a unit în acest film de lung-metraj. Povestea aceea de anul nou cu actrița sau povestea dintre mamă și fiu, cel mai bine ar fi să povestească el despre gândurile pe care le-a avut și cum voia, sub ce formă să le facă decât să traduc eu, pentru că poate nu sunt 100% cum să zic, justă. Dar știam cumva premisele, adică știam cumva restul de povești pe care le avea în minte și le tot pritocea și așa. Și ce m-a făcut, a fost evident faptul că scurtmetrajul în sine e parte din acest lung-metraj și atunci a mai trebuit să adauge niște scene de legătură în care personajele noastre se întâlnesc, se încrucișează cumva drumurile lor în filmul ăsta de lung-metraj. Deci munca mea, marea mea parte din muncă a fost la „Cadoul de Crăciun” și s-au adăugat niște scene pe care le am în „Anul Nou care n-a fost”.

Tragicomedia filmului lui Bogdan Mureșanu. Ioana Flora despre „Anul Nou, care n-a fost”: „nu e dramă, nu e nici comedie, are accente extraordinare de umor pentru că oamenii în situații depășite devin personaje comice”

I.V.: Și nu e făcut tezist, este foarte natural, destinul omului în raport cu jocul foarte bizar al istoriei.
I.F.: Exact și mai e ceva pentru că e foarte, cum să spun, măsura lucrurilor e foarte importantă în lucrurile astea. Revoluția a trecut de mult, toată perioada. Demult, demult, demult. Au fost multe produse.
I.V.: 35 de ani de atunci.
I.F.: E foarte importantă linia asta pe care el a abordat-o. Are cumva un umor atât de specific și în același timp un tragism. Și combinația celor două, asta e, cred că, rețeta aia bună, știi? De masterchef. Pentru că nu e dramă, nu e nici comedie, are accente extraordinare de umor pentru că oamenii în situații depășite devin personaje comice, așa ni s-a spus nouă la școală. Adică un om normal într-o situație care îl depășește. E de comedie, știi? Înțelegi? Așa e și cu ei. Adică niște oameni normali, care trăiau niște, cum să spun, cu premise și în termenele normalității de pe vremea aia, nu? Mariana și cu Gelu, care au și ei un apartament undeva la capătul orașului, au și un copil ca toată lumea, cumpără și un brad de Crăciun ca toată lumea, miros o portocală ca toată lumea. Că nu erau. Și când, iată. Și îi depășește situația. Bine, toți știm cadoul de Crăciun, nu? Copilul care zice că să moară nea Nicu, că asta își dorește tata. Și de acolo începe, de fapt, tragicomedia. Pentru că situația este reală, pentru că îți aduce aminte din, cum să spun, emoțional, tu ai o memorie emoțională și toți cei care au trecut prin perioada aia înțeleg ce înseamnă fiorul ăsta, că ce ți se poate întâmpla a doua zi, că ai fost auzit, ascultat și așa mai departe, și în același timp tratat într-o cheie semi-comică, semi-amară, astea mi se pare marele talent al lui Bogdan.

Un film nu doar despre Revoluția Română, ci despre orice dictatură: „Anul Nou, care n-a fost”

I.V.: Și tragicomedia asta face ca filmul să fie unul despre România, dar nu numai.
I.F.: Despre orice dictatură.

Premiile care au contat în cariera Ioanei Flora

I.V.: Ce ai vrea să aducă acest film în spațiul public românesc?
I.F.: Păi dacă e să mă iau după ce s-a întâmplat cu absolut toată lumea, toată lumea cu care am vorbit și din zona noastră profesională și din alte zone, absolut toată lumea care a văzut „Cadoul de Crăciun”, a zis că e un film formidabil. Și mă aștept la același lucru și de la lungmetraj.
I.V.: Tu ai experiență cu Cannes, o să ai și cu Veneția…
I.F.: La Veneția nu fusesem, uite, Berlinul îl aveam, Cannes…
I.V.: La Berlin cu ce ai fost?
I.F.: La Berlin am fost cu… La Berlin am fost la Talents, am fost selectată la Talent Campus. Asta era acum vreo 11 ani. Da! La Locarno am fost cu „Periferic”, al lui Bogdan George Apetri. La Salonic am mai fost. La San Sebastian am fost cu „Crai Nou”, al Alinei Grigore, când a luat Scoica de Aur.

Ioana Flora, fluentă în sârbă

I.V.: E vreun loc de care ești mai legată, care sentimental îți spune ceva…
I.F.: Serbia. Țara mea natală.
I.F.: Serbia copilăriei.
I.V.: În ce limbă vorbeați atunci în Serbia?
I.F.: Sârbă. Sârbo-croată.
I.V.: Mai vorbești?
I.F.: Da, da, da. Am și tradus foarte mult, adică am și jucat în limba sârbă anul trecut, nu, acum două ani. Am jucat într-un film al unui regizor cult, care a făcut niște filme culte ale generației sale, Slobodan Šijan, care a făcut două filme din astea, au rămas memorate forever în mințile noastre și am jucat în limba sârbă pentru prima dată. Dar, da, sunt, cum să spun, fluentă.
I.V.: E marea ta Dunărea?
I.F.: Și Adriatica e marea mea. E în mintea mea, normal, acolo mergeam în copilărie.
I.V.: V-ați mutat în România după Revoluție?
I.F.: După Revoluție? În 1993, da. Când a început războiul acolo, în Serbia. Începuse de vreun an. Nu în Serbia. Era deja, s-apropia. Adică aveam refugiați, copii…
I.V.: Deci ați plecat la timp, cumva. Asta a fost. Știați asta sau ați vrut să veniți în România?
I.F.: Păi, degeaba spui la plural, pentru că eu… Nu, eu nu eram un pion care să decidă. Eu am fost, pur și simplu, am urmat traseul părinților mei, care au decis asta și pentru mine.
I.V.: Tu ai decis să te faci actriță și aici n-a mai fost negociabil. Aici i-ai informat.
I.F.: Da, i-am informat.

Câți ani i-a luat Ioanei Flora să își convingă tatăl că a luat decizia corectă în carieră?

I.V.: S-au împăcat cu decizia ta, până la urmă?
I.F.: A fost un moment când a fost așa vizibil pentru mine că tata s-a împăcat și apropo de mari actori pe care mi-ai povestit că i-ai avut în emisiune. Am făcut un film după „Marfa și Banii”, se numea „Turnul din Pisa” și era cu Gheorghe Dinică, cu Valentin Uritescu și cu Vișan. Ei erau cele trei personaje masculine și eu eram personajul feminin, principal. Și tata a fost impresionat, se pare, de prezența marilor maeștri împreună cu mine în peliculă, și țin minte că eram înainte de premiera, era așa afișul mare, cu mine și cu cei trei mari actori și tata atunci s-a sensibilizat și a zis că avem și noi un copil… și am zis că mi-a luat șapte ani, opt ani să-ți dovedesc că totuși merit să fac meseria asta și că am ales bine. Deci atunci, da, s-a împăcat, dar după niște ani. Adică după șapte ani… Eu eram atât de fericită că sunt acolo că nu m-am gândit dacă părinții mei… cumva tatei m-am tot străduit să-i demonstrez că am ales bine.

Ioana Flora, dezamăgită de faptul că actorii sunt iubiți, dar nu respectați

I.V.: De ce crezi că actorii sunt cei mai iubiți din tot câmpul cultural?
I.F.: Chiar crezi că sunt?
I.V.: Eu așa cred, da.
I.F.: Serios?
I.V.: Chiar am această convingere.
I.F.: Uite, am putea să polemizăm puțin asupra chestiei ăsteia, pentru că eu nu știu, fiind din interior, așa mă întreb cam cum ne vedeți noi pe voi?
I.V.: Eu cred că sunt cei mai iubiți actorii.
I.F.: Respectați? Sau cumva râvniți, așa, că toată lumea zice că a vrut să se facă actor la un moment dat când era mic.
I.V.: Poate pentru o anumită generație e și un tip de nostalgie a unei lumi, a televizorului alb- negru. Filmul românesc, care cred că totuși a avut un public. Mă uitam și pe audiența canalului de filme românești.
I.F.: Are? Da?
I.V.: Da. Uite că lumea se uită. De ce există? E mai mult decât o nișă. Eu cred că actorii sunt mai iubiți. Nu știu dacă respectați. Aici e o discuție despre statutul artistului, creatorului în societate. Aici nu cred că polemizăm. N-am sentimentul că este în centru. Nu. Mai degrabă într-o periferie, la galerie, pentru că aici miza culturală pare să fie diminuată. Nu cred că e în centru cultura.
I.F.: Știi că respectul stă la baza iubirii, de fapt, știi? Și atunci avem răspunsul.
I.V.: Da.
I.F.: Cum suntem iubiți, dacă nu suntem respectați…
I.V.: E un tip de fascinație…
I.F.: Da, dar este ceva foarte superficial. Pe mine m-ar ajuta mai tare dacă aș fi respectat ca artist, ca și creator.
I.V.: Ți se pare că nu e.
I.F.: Chiar tu ai spus-o. Da. Adică nu se pune preț pe cât mi-aș dori eu, cât am avea noi nevoie. Dacă ne gândim doar la câte, să zicem, câte fonduri există.

AFCN, singurul sprijin real al independenților

I.V.: Tu ai lucrat și în sector independent, cum se zice, și în teatre, așa zicând, de stat.
I.F.: Există un AFCN. Mare și lat! Da?
I.V.: AFCN-ul risca să dispară. Acea decizie cu 2% din încasările Loteriei, care merg și alimentează de fapt fondul AFCN-ului, e decizie pe care o am luat-o în 2015 în februarie. Am promovat o Ordonanță de Urgență. Am zis destul de rar asta, pentru că dintr-un soi de naivitate am zis că lucrurile bune se cunosc. Nu. Și ele trebuie spuse, pentru că nu pică din cer. Cadouri de Crăciun.
I.F.: Da, desigur, da.
I.V.: Dar nu-i suficient!
I.F.: Nu!

Ioana Flora: „Respectă-mă prin faptul că îmi oferi niște condiții de muncă, condiții însemnând de la material până la tot, la nivelul artei pe care o produc”

I.V.: Cred că stăm destul de rău.
I.F.: Da. Deci de asta vorbim. E un exemplu… Nu mă interesează fascinația. Mă interesează respectul. Pentru că eu nu sunt aici un clovn, știi? Noi nu suntem niște clovni cu gluma aia celebră în care zice, „Ești actor? Da! Ia! Să zici un banc!”
I.V.: Mergem la teatru ca să râdem…
I.F.: Trebuie să zic un banc, pe bune? Da. Adică respectă-mă prin faptul că îmi oferi niște condiții de muncă, condiții însemnând de la material până la tot, la nivelul artei pe care o produc.

Ioana Flora: „Publicul din provincie, să zicem, e educat cu televiziunea”

I.V.: Crezi că și repertoriul sau teatrele s-au dus mai degrabă în a face concesii publicului?
I.F.: Nu cred asta. Eu îți spun că oameni care au ajuns să, cumva, să direcționeze niște teatre în ultima vreme, care sunt cumva colegi de generație și așa, discursul lor este că nu există un om care să servească… lucrurile să se întâlnesc la jumate. E viziunea mea, conceptul meu, trupa și ce se poate, în ce direcție se duce teatrul, în același timp cam ce cere publicul și cumva, după părerea mea, întotdeauna trebuie să fie la jumate. Nici nu pot să-i ofer ceva ce nu înțelege, că nu o să înțeleagă, trebuie să-i dau cu lingurița.
I.V.: Numai Strindberg…
I.F.: Și nici nu pot să-i ofer doar ce înțelege. Nu știu cum să zic. Uitându-se, să zicem, la publicul din provincie.
I.V.: Bulevardiere din astea.
I.F.: Nu, dar publicul din provincie, să zicem, e educat cu televiziunea, nu? Televiziunea este primordială când ajungi acasă.

„Fragile”, un proiect cu totul aparte, al Ioanei Flora

I.V.: Îmi spuneai mai devreme că ai proiecte și în teatru. Ești bucuroasă să joci, nu numai în film.
I.F.: Da, da, da. Dar rămăsesem, așa, cu o virgulă mică pe care voiam totuși să o adaug pentru că în pandemie am făcut un proiect. Am făcut un proiect minunat. A fost primul meu proiect cumva de implicare socială. Apropo de ce înseamnă un actor, că am niște întrebări acolo, niște interviuri. Ce reprezintă faptul că ești persoană publică? Reprezintă faptul că tu poți să susții niște cauze sociale în care crezi. Deci nu să fii doar actorul care își joacă rolul, ci pur și simplu să susții niște cauze. Și proiectul acela care se numește „Fragile” și care are o platformă a lui, fragile.live. E un proiect social extraordinar, dar care, ce să vezi, a primit de la Ambasada Statelor Unite ale Americii sponsorizare.

Ioana Flora, dezamăgită că americanii au finanțat un proiect care ar fi trebuit sprijinit de români

I.V.: Vorbești de documentarul acela din 10 episoade pe care l-ai făcut în pandemie. Și n-a primit niciun fel de suport?
I.F.: Păi care altul?
I.V.: Nu știu, te întreb. Au fost aplicații? Au fost respinse sau ignorate?
I.F.: Nu, întâmplarea face că a fost chiar prima aplicație, cred. Mai existau niște fonduri pentru românii de pretutindeni, nu mai știu exact… N-am luat niciodată. Adică am încercat să facem niște tabere cu Iulia Rugină și chiar le-am făcut, dar le-am făcut pe asociații, adică pe fonduri oferite de niște asociații concrete. Romanian American ARCS, mă rog. Nu-mi vine acum în minte, dar am făcut în Seattle două tabere, două ani la rând, cu niște copii și adolescenți de acolo, două tabere. Cu Iulia Rugină, de film și actorie, cumva film-making, script-writing și acting.
I.V.: Foarte frumos.
I.F.: Senzaționale, dar la fel doar prin sprijinul unor instituții private. Aplicând chiar și la fondurile astea pentru românii de pretutindeni, nu mai știu exact. Adică nu convingem, nene, noi nu convingem.
I.V.: Tu ai zis că AFCN-ul e singurul instrument de sprijinire în zone independente.
I.F.: Coerentă, constantă.

Rolul de mentor, o nouă etapă în viața Ioanei Flora

I.V.: Ideea nu-i comodă, cu experiențe traumatizante…
I.F.: Nu, nu e comodă, nu a fost comodă, dar a fost cumva atât de multă bucurie pentru mine, a fost atât de multă bucurie și inclus cu pandemia, cu momentele astea în care încerci să devii autentic și să zici stai puțin, ce ne mai facem noi că suntem bine, că nu suntem bine, hai să zicem care ne sunt problemele reale? Fără să ne văităm, pentru că femeile alea, de fapt, vedeai și forța lor. Nu vedeai doar vulnerabilitatea situației în care se aflau. Dar eu nu cred în văitătură, adică nu cred în astea, eu cred în soluții. Eu nu cred că, vai, vai, n-am luat proba aia, n-ai luat-o, mergi mai departe. Nu mai sunt în teatru, nu mai fac film. Începusem să fac mai puțin film, pentru că era și firesc, adică oamenii să zică, „băi, de 20 de ani ești numai tu, dă-te, mai dă-te puțin.” Și atunci mi-am căutat alte culoare, adică mi-am căutat, am găsit zona de mentorat, mi-am găsit zona de regie și nu vreau să pretind că sunt regizor. Și cât știu, atâta este al meu. Și cât pot să devin, asta este altceva, ca Ophelia, că zice știm ce suntem, nu știm ce putem deveni, știi? Dar niște rezultate acum care îmi apar, mi-au dat la fel de mare bucurie, să dau mai departe. Și atunci mi-am găsit alte culoare, implicarea asta în social. Am făcut și filmul ulterior, am făcut cu Sitaru, cu Adrian Sitaru am făcut anul trecut un film, „Blindsight”, care o să apară în curând probabil. Dar ca să revenim așa la tema noastră principală, deci asta vreau să spun, că e dureros puțin, nu puțin, chiar e dureros să nu fi respectat. Și mai mult de atât, cumva, când vezi că filmul a ajuns și a fost la festivaluri și a fost, nu știu, atât de apreciat, cu toate astea ai senzația uneori că, bă, dar parcă, dacă toată lumea a recunoscut valoarea unui film, recunoaște-o și tu, du-te la cinema, vezi-l. Măcar atât să zici că am venit din România. Adică lumea știe de cinematografia noastră, lumea, mapamondul, știi? Poate ține de cinematografe, cum e în Olanda, cum e în Europa de Vest. Există cinematografe de filme de artă. Noi nici asta n-avem. Înțelegi? Adică mai avem cinema.

Noul val al cinematografiei românești și proiectele viitoare ale Ioanei Flora, mărturii în exclusivitate

I.V.: Care e povestea foarte pe scurt a noului val din cinematografia românească? Ce spune? Ce leagă aceste premii, acești regizori?
I.F.: O să spun așa pe scurt și lucrurile normal că sunt discutabile și așa. A adus viața asta de acum. Adică n-a făcut film istoric sau n-a făcut comedie romantică sau n-a făcut, a adus o viață așa cum e ea, crudă așa și a pus-o pe masă. În același timp, folosindu-se de niște mijloace extrem de evident, cum să spun, prin care nu dorea să transforme realitatea și știi discuția, probabil, despre muzică. Pui o muzică tristă, eu mă întristez. Pui o muzică pe aceeași scenă, pui o muzică veselă, ha-ha, ce mă râd. Știi? Deci, practic, semănând un pic, nu vreau să spun asta că semănând cu Dogma, dar Dogma a avut un discurs asemănător în 1995, nu? Muzică doar că e la radio, nu o pui așa pe fundal ca să mă influențezi. Adică nicio influență emoțională, nicio, cum să spun, nicio pârghie emoțională, decât povestea în sine, aia care e acolo. Înțelegi? Adică, aia care se află acolo. Și imaginea, mișcarea camerei, poziționarea camerei, ca martor, ca asta, deci nu mai era plan-contraplan, deodată era plan-secvență, adică a adus niște, cum să zic, un dicționar. Un dicționar. A pus în față un dicționar. A instalat un dicționar și puterea valului a fost prin faptul că regizorii au preluat, cumva, entuziast asta și de-aia a avut această putere. Cum e orice, nu știu, în pictură, dacă zici da Vinci, zici el a avut foarte mulți urmași. Cred că asta a creat această putere. Faptul că s-au multiplicat, au existat mulți și care fiecare a diversificat în felul lui. Acum două seri mă uitam la filmul lui Porumboiu, ăsta, „A fost sau n-a fost”. E impecabil, știi? Impecabil.
I.V.: Apropo de „Anul Nou care n-a fost.”
I.F.: Exact, Revoluția care n-a fost. Corect, corect.
I.V.: Anul nou care n-a fost. Se întâlnesc, cumva, măcar așa, în titlu.
I.F.: Dar ca să-ți răspund și la întrebarea cu ce fac cu teatrul, da, mă întrebai ce fac în toamna asta, ce premieră am în toamna asta. Am un spectacol cu doamna Maia Morgenstern, care se numește „Arta interviului”, care se joacă la Târgu Jiu, la „Elvira Godeanu” și care se va continua în stagiunea asta. Un spectacol care se numește „Ultimii” cu Claudiu Istodor și cu restul trupei de acolo. Am făcut un spectacol în vara asta, în regia lui Ștefan Lupu, un spectacol coregrafic, adică de dans, de teatru-dans dedicat lui Brâncuși care se numește „Zborul” și pentru care o să avem premiera în toamna asta. Și un proiect, un one woman show, acum lucrez un proiect AFCN la Teatrul Metropolis și un one woman show la Teatrul de Comedie.

Durerea trăită de Ioana Flora în pandemie: „Eu eram artist independent atunci, picaseră toate proiectele, stăteam în casă, eram închisă, nu mai aveam bani”

I.V.: Am vorbit despre fragilitate, mai devreme. Care a fost momentul tău de maximă fragilitate?
I.F.: Pandemia.
I.V.: Pandemia?
I.F.: Da, a fost pandemia, pentru că… Ce simți atunci? Că mi-am pierdut toate puterile posibile, toată super puterile, dar că mi-am pierdut cumva sensul. Adică nu sensul, nu. Eu eram artist independent atunci, picaseră toate proiectele, stăteam în casă, eram închisă, nu mai aveam bani, adică mai aveam bani pe care îi pusesem deoparte, dar nu era vorba că m-aș plânge că n-aveam bani, era vorba că nu știai. Eu nu mi-am imaginat… nu mai aveam proiecte, asta e în prim rând, nu mi-am imaginat că exista un moment când totul va redeveni normal și că vom face din nou teatru și film. Eu credeam că s-a terminat totul. Efectiv, mi-am pierdut cumva pământul de sub picioare și norocul meu a fost că a venit această minunată, bună prietenă a mea, Ruxandra Pop, care m-a luat, m-a scuturat în toate felurile posibile și cu care am acum asociația Fragile Society, cu care facem proiecte superbe, dincolo de Fragile și așa, și care mi-a spus, m-a reorientat cumva. Adică a fost acel coach de reorientare, eu nu credeam în asta, dar ea m-a luat două, trei luni, așa, a lucrat cu mine și de acolo a răsărit ideea cu Fragile. Tot sub același copac din Cișmigiu.
I.V.: Ăla e un copac, ăla e un clasic, ăla nu e un copac, e o metaforă.
I.F.: E un clasic, da. Ăla e un clasic, corect.
I.V.: La ce ții cel mai mult în viață? Care-i valoarea ta absolută, așa, supremă?
I.F.: La iubire.

Ioana Flora, mamă de gemeni: simțul umorului, trăsătură de familie

I.V.: Care e secvența cea mai frumoasă din viața ta, așa, dacă îi face un scenariu și ai spune…
I.F.: Nașterea copiilor mei. Când i-am pupat…
I.V.: Cum e să ai doi băieți ca actriță? Ai doi băieți?
I.F.: Gemeni, da, da, da.
I.V.: Gemeni? Cum e să ai doi gemeni?
I.F.: E foarte comic. Când sunt mici sunt ca oposumii aia care tot timpul fac niște ceva, ceva care te surprinde și râzi de nu mai pot. Bine, ai mei au și foarte mult umor, nu știu, sunt super și deștepti și așa, nu vreau să-i laud că sunt mamă lor, dar mă distrez cu ei foarte, foarte mult și când erau mici la fel, o luau tot timpul unul într-o parte, altul în alta. Deci atunci nu prea așa, doi ani n-am prea știut ce-i cu viața mea. Adică ce-i cu mine, nu știam cum mă cheamă, nu că ce-i cu viața mea. Știam ce-i cu viața mea, dar nu mai știam cum o cheamă. Așa e să ai doi deodată. Dar apropo de momentul ăsta, ei au 17 ani acum, de-abia de un an, am început să zic bun, pot să lipsesc o lună pentru un proiect. Până acum nu s-a putut. Adică nu s-a putut și nu mi-am dorit. M-am pliat mereu nevoilor lor.
I.V.: Ce-au învățat băieții tăi de la mama lor, putem să ne gândim, putem anticipa, dar ce-ai învățat tu de la ei?
I.F.: Nu am învățat, că nu mă învață. Doar mă, cum să spun, mă ghidează. Uneori cu înțelepciune, adică au niște chestii, uneori, cum să spun, de inteligență emoțională care te… după multe cărți și terapii și lucrul cu tine, ajungi la niște concluzii din astea. Citesc așa foarte bine tot ce înseamnă omul. Umorul? Da, umorul l-am regăsit, eu am umor. Adică și tata avea umor, noi suntem așa cu cumva, mie îmi place asta. Și râd cu ei.
I.V.: E mult mai greu fără, da.
I.F.: Cică e mult mai greu fără umor…. (n.a. râde).
I.V.: E cam greu să înțelegi realitatea.
I.F.: E grea viața fără umor.
I.V.: E foarte greu. Da, eu mă uit la filmele lui Woody Allen din când în când…
I.F.: Da, frații Cohen, îți plac?
I.V.: Da, absolut. Și ei sunt foarte interesanți.
I.F.: Da, și sunt și frați, adică sunt așa, forța.
I.V.: Mai rar, asta, da.
I.F.: Și Tarantino?
I.V.: „Pulp Fiction”, nu numai. Toate. Și filmele mai recente.
I.F.: Da, mi-a plăcut și asta, „Once Upon a Time in Hollywood”. Da, „Once Upon a Time in Hollywood.” Când îi omoară pe toții aia, adică îl răzbună cumva toată nedreptatea.
I.V.: Da, sigur, în creația unor mare regizori nu trebuie să fie toate capodopere. Ele fac parte din ecuația asta de constructori pe care are un mare regizor.
I.F.: Da, da.

„Anul Nou, care n-a fost”, filmul care are ceva „fermecos”

I.V.: Ioana Flora, mulțumesc mult pentru acest dialog. Mulțumesc. Mi-aș dori, e o speranță care cred că va fi în bună măsură împlinită că „Anul Nou, care n-a fost”, să aibă succes de public și de festivaluri, dar și de public, lucru foarte important. Asta e important pentru că ar fi într-adevăr un semnal, este o poveste extraordinară.
I.F.: Da, e extraordinar și aș completa la ce spui, are o distribuție extraordinară și actorii sunt de senzație, imaginea este la fel de bună, scenariul, povestea, felul în care o spune, felul în care narativul lui e unul de om extrem de talentat și inteligent și nu cred să nu placă publicului genul ăsta de, cum să spun, de combinație din asta de umor cu, cum să, adică îți dă cumva, îți servește lucrurile în așa fel încât să te și pună pe gânduri și în același timp să spui că are ceva foarte fermecos, e foarte cu mult farmec filmul ăsta făcut. Eu sunt convinsă că o să aibă spectatori. Îmi doresc să fie foarte, foarte mulți, dar uite, că sunt și oamenii pe care-i cunosc de la televizor, cum e Văncică sau așa, știi, și Văncică este…
I.V.: Celentano! Un om foarte talentat și un om foarte talentat și cu niște convingeri, de fapt, foarte puternice. Pentru cei care îl cunosc.
I.F.: Da!
I.V.: Te mai invit să polemizăm despre cultură și artă.
I.F.: Invită-mă că vin!
I.V.: Și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
I.F.: Păi, vă salut! Mă bucur că sunteți, că urmăriți emisiunea. Mi se pare că hostul este un om extrem de inteligent și cumva care își pune probleme și care are umor. Sunt convinsă!
I.V.: Râde de el însuși!
I.F.: Păi asta e culmea umorului să poți să râzi de tine, știi, și culmea inteligenței de fapt, așa… și vă invit la filmele românești în sălile de cinematograf și în special la „Anul Nou, care n-a fost.”
I.V.: Mulțumesc mult, Ioana!
I.F.: Și eu mulțumesc de invitație!

Urmărește Incomod Media și pe Google News