A fost Adela în Liliacul, vocea Aidei care răsună „O noapte la Veneția”, Maria din „Povestea din Carterul de Vest” și cea care a adus în musicalul „Rebecca” povestea lui Edyth van Hopper mai aproape de public. De 42 de ani este una dintre inimile care bate pentru Teatrul de Operetă din București.

Invitată la podcastul Avangarda, Bianca Ionescu, prim solistă a Teatrului Național de Operetă, absolventă a Conservatorului de Muzica din București la clasa de Canto a Artei Florescu și Doctor în muzică, în domeniul Operetei românești, destăinuie cele mai frumoase experiențe din cariera pe care publicul o adoră și care a făcut ca musicalul și opereta să aibă un loc de cinste în lumea culturii românești.

În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, artista Bianca Ionescu-Ballo explică provocările mandatului de Manager al Teatrului Național de Operetă și Muzical „Ion Dacian” din București, dar și provocările carierei didactice, comparând lumea Conservatorului de odinioară cu societatea academică de acum. Un podcast despre creația din libertate, dragostea pentru muzică, frumusețea de a fi alături de ceilalți și inepuizabila energie de a crea lumi posibile pe o scenă pe care adevărul și fantezia trebuie să se pronunțe în egală măsură.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=SwJyrgIM86c

42 de ani pe scena Teatrului de Operetă

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie, să o am invitată pe doamna Bianca Ionescu Ballo. Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea.
Bianca Ionescu-Ballo: Mulțumesc foarte mult de invitație și sunt sigură că vom avea de povestit lucruri minunate.
I.V.: Lucruri minunate. De dinainte și de după Revoluție, aveți peste 40 de ani, 42 de ani pe scena Operetei Naționale.
B.I.B: Da, da.
I.V.: Ați fost angajată la Operetă chiar înainte de a termina Conservatorul, corect?
B.I.B: Așa a fost, în penultimul an. Am dat audiția, examenul și ce se mai cerea pe atunci în Teatrul de Stat de Operetă. Doar atât avea titulatura în 1982.

Ce a prețuit Bianca Ionescu-Ballo cel mai mult din cariera ei? „Pot să spun că aceia au fost anii mei de aur”

I.V.: Este perioada în care sunteți probabil vocea cea mai cunoscută, cea care s-a impus cel mai mult după epoca Ion Dacian în Teatrul de Stat de Operetă.
B.I.B: Știu că atunci veneam într-o mare familie de cântăreți de mare valoare, și mă refer acum la Cleopatra Melidoneanu, la Constanța Câmpeanu, la Vali Niculescu, la Dorin Teodorescu, mai tânărul, față de numele amintite. Și pentru mine a fost nu neapărat o onoare, căci era și nu se pune problema. Dar este așa un soi de mirare, că în afară de faptul că îți dorești foarte mult, se poate întâmpla să și reușești. Și când mi-am dat seama cât de bine primită sunt și câte roluri mi s-au oferit încă de la început, pot să spun că aceia au fost anii mei de aur. Și mi-i amintesc cu mare plăcere, pentru că efectiv și repertoriul era unul deosebit, în care se juca, practic, de luni cam toată săptămâna. Deci erau foarte puține momente în care, zile, în care îmi amintesc să nu fi jucat în toate zilele. Foarte puține.

Detalii în premieră din culisele primului musical românesc

I.V.: Ați făcut multe roluri pe scenă teatrului de operetă. Care vă e mai aproape dintre ele?
B.I.B: Probabil Liliacul de Strauss, în rolul Adela. Dar nu pot să nu mă gândesc și la rolul Mitsouti din Marco Polo, de Francis Lopez. Și dacă mă gândesc bine, a fost un prim, să-i zicem așa, musical românesc. Este vorba de Examene, Examene după Buletin de București și subiectul pe măsură, care, sigur, coincidea unei realități de atunci.
I.V.: Se obținea greu un buletin de București.
B.I.B: Se obținea greu și, bineînțeles, așa cum arată și filmul, cu niște compromisuri care dau naștere în orice situații foarte speciale, din care compozitorul Marius Țeicu a știut să țeasă niște șlagăre pentru cam fiecare personaj principal cheie al spectacolului. Mare bucurie să-l reaud în fragmente și acum. Și chiar pot să spun că atunci când l-am reluat la sfârșitul anului 2023, când am sărbătorit 40 de ani de carieră pe scenă a Teatrului de Operetă, am reluat unul din numere și parcă l-aș fi cântat cu o zi înainte. Atât mi-e tot atât de viu în minte tot și muzică și versuri și starea efectiv pe care o aveam atunci.

Bianca Ionescu-Ballo despre emoțiile pe care încă le trăiește pe scenă

I.V.: Puteți avea aceeași emoție ca la debut, de fiecare dată, când urci pe scenă?
B.I.B.: Pot să vă spun că de foarte multe ori, după ani de zile, mi se înfundă încă urechile, ceea ce înseamnă că e o presiune care ține de o stare de emoție. Nu știu dacă fiecare are lucrul ăsta, dar eu am avut-o în câteva rânduri și mi-am pus aceiași problemă. Oare de ce am aceste emoții? Se pare că, iată, există. Repet, nu știu câtă lume le are, dar mulți spun că, într-adevăr, emoția nu a dispărut total niciodată.

Cine i-a insuflat Biancăi Ionescu-Ballo teama de Arta Florescu? „E în stare ca într-o secundă să schimbe starea și să te arunce poate din cele mai dulci reverii vis-a-vis de faptul că este un om care admiră cum cânți, într-un soi de dispreț total, care de cele mai multe ori se referea la modul la care ești îmbrăcat, sau ești pieptănat, sau nu ești destul de rujată.”

I.V.: Ați făcut canto la Conservatorul din București, la clasa doamnei Arta Florescu. Este ea profesorul absolut? Este cea de la care ați învățat cele mai multe lucruri?
B.I.B.: Este și pot să spun că am avut un moment de teamă insuflat, adică eu l-am preluat, insuflat fiind de starea pe care le-o dădea celorlalți studenți, care spuneau că este exigentă, este dură și este o persoană de care poți foarte bine să te temi, pentru că e în stare ca într-o secundă să schimbe starea și să te arunce poate din cele mai dulci reverii vis-a-vis de faptul că este un om care admiră cum cânți, într-un soi de dispreț total, care de cele mai multe ori se referea la modul la care ești îmbrăcat, sau ești pieptănat, sau nu ești destul de rujată. Totuși, se pare că a fost nu numai dorința mea de a ajunge la clasa dumneaei așa, în secret, pentru că mă gândeam, degeaba, îmi doresc, dacă e un om atât de greu, abordabil, ci și pentru faptul că această legătură s-a păstrat și pentru că mi-am dat seama că ea m-a dorit foarte mult. Eram la anul întâi, la clasa la Ion Stoian, tenorul care preda la noi, un om extraordinar și ca profesor și ca artist, dar faptul că a venit și a spus „de la anul, de la anul, dragă, vii și când stai cu mine la clasă, o să facem treaba bună împreună”. Și m-a bucurat, m-a și speriat și chiar nu știam cum să reacționez, mai ales că întotdeauna am avut acest sentiment de loialitate față de profesorul cu care încep, dintr-o dată să-i spui, „știi că plec în altă parte”. Cum fac destul de mulți studenți în ziua de astăzi, pur și simplu consideră că trebuie să treacă de la un profesor la celălalt, ca în cei trei ani de facultate sau patru și încă doi de master. Trebuie să învețe de la cât mai mulți profesori, cât mai multe tehnici și să-și găsească un drum.

Cum interpretează Bianca Ionescu-Ballo migrația studenților de la un profesor la altul?

I.V.: Și cum e mai bine? Să ai această loialitate sau această adaptare pe care o au?
B.I.B.: Doar în condițiile în care tu, ca student, te simți oarecum inconfortabil la clasă. Cred că e cazul să faci lucrul ăsta. Probabil că celor mai mulți studenți le este oarecum jenă să spună că nu se simt bine și atunci așteaptă sfârșitul anului și te trezești că nu mai e la tine la clasă, e la altcineva. Dar cei care fac asta de cele mai multe ori trec cam prin… Mă rog, în anii în care erau, că sunt mult mai mulți profesori decât ani sunt de parcurs, te trezești că se duc în fiecare an în altă parte. Sunt și astfel de situații.

Muzică pe fugă. Ce critică artista Bianca Ionescu-Ballo la educația muzicală din Conservator? „La un moment dat timpul fizic nu este necesar și nu este deloc o stare bună să fii cu ochii pe ceas și mereu într-un soi de stres”

I.V.: Peste ani, nu de la anul, ci peste ani, ați devenit și profesoară acolo unde ați făcut studiile. Dacă facem o paralelă între anii când erați studentă și anii în care ați devenit profesoară, ce era mai bine și ce era mai rău în aceste două epoci?
B.I.B.: Zic eu că atât cât am putut să stau printre ei și am avut onoarea și plăcerea să stăm împreună și la jurizări și din câte aud, profesorii sunt extraordinar de bine pregătiți și au studenți minunați. Dacă pot să spun că era mai bine ceva, era faptul că nu exista această aglomerare de ore și de materii, care îi determină pe cei mai mulți să fugă destul de derutați de la clasă către o altă materie, către o altă oră, către un alt moment în care trebuie să arate niște, eu știu, abilități ce au de făcut la pian sau la clasa de operă. E adevărat, sunt de acord, astea trebuie să fie, dar la un moment dat timpul fizic nu este necesar și nu este deloc o stare bună să fii cu ochii pe ceas și mereu într-un soi de stres. Cam aglomerarea asta de orar mi se pare un punct în minus pentru ce se întâmplă acum în facultate.

Simplul fapt că o să cânți pe o mare scenă nu e suficient. „Muzica bună, ea trebuie respectată, și dacă te simți în stare să o faci, să te achiți foarte bine de ea.”

I.V.: Care e locul din București, scena de pildă pe care ați interpretat, care vă stârnește cea mai mare emoție? Că tot am vorbit de emoții mai devreme. Care e locul de care sunteți sentimental legată pe viață?
B.I.B.: Sunt legată sentimental de Teatrul de Operetă, cu toate că noi am schimbat scena, dar când vorbim acum de locurile de care sunt legată, mă refer și la faptul că mă simt cu siguranță foarte bine în zona muzicii de operetă, cu toate că am cântat și în spectacole de operă, chiar la opera noastră din București și pe alte scene de operă din țară, după cum am cântat în filarmonici. Și acolo pot să spun că pentru segmentul cerut și pentru repertoriul respectiv, m-am dus așa, ca un soi de evlavie, pentru că muzica, până la urmă, muzica bună, ea trebuie respectată și dacă te simți în stare să o faci, să te achiți foarte bine de ea. Altfel, doar gândul că e o scenă care este, eu știu, deosebită, cum ar fi scena Ateneului, filarmonicile din țară, doar gândul că ești acolo, dar nu te simți foarte bine pregătit, nu cred că în ani îți dă sentimentul acela de bine. Totdeauna trebuie să fii legat, în primul rând, de ceea ce știi că poți să cânți foarte bine și unde te simți foarte bine.

O carieră dorită dintotdeauna. De ce Operetă și nu Operă? Bianca Ionescu-Ballo despre musicalurile de astăzi: „intră destul de multă mișcare”

I.V.: Când ați avut conștiința că acesta este drumul, asta-i menirea dvs., ăsta-i destinul dvs.?
B.I.B.: De la început, de la început. Totdeauna mi-am dorit să cânt pe scena teatrului de operetă și mi-a plăcut.
I.V.: De la început înseamnă din timpul facultății sau chiar înainte de a intra la conservator?
B.I.B.: Înainte de a intra la conservator, mergeam oarecum frecvent la spectacolele în care cânta inclusiv Ion Dacian, dar și alții cântăreți și mai ales rolurile feminine m-au atras și actrițele, cântărețele, interpretele care chiar erau niște nume și fiecare avea distinct patina ei vocală și…
I.V.: Unde mergeați? La vechiul sediu, unde era la Principatele Unite, nu? La vechiul sediu al operetei.
B.I.B.: Vechiul sediu este în zona unde acum este o bancă, dacă nu mă înșel Exim Bank, la intrarea pe calea Victoriei. Acum nu mai este acel sediu, l-au demolat în 1987. Acolo am înțeles că a fost și sediul operei pe timpuri.
I.V.: Și mergeați acolo, urmăreați pe interpretele favorite, în liceu, dacă înțeleg.
B.I.B.: În liceu, da, și chiar mai devreme. Mă rog, elevă de școală generală, când mamei mele plăcându-i foarte mult să meargă, mergeam, bineînțeles, împreună cu ea. Niciodată n-am avut sentimentul că, așa cum există această preconcepție, dar categoric fondată pe un soi de neștiință, și anume faptul că opereta e un soi de soră mai mică, vitregă și mai puțin dotată decât sora ei mai mare, opera. Sunt genuri total diferite, în sensul că un cântăreț care știe să aibă și un joc de scenă extraordinar și datele unui actor foarte bun, este poate mai valoros decât un cântăreț de operă care, efectiv, este static. De aceea, în ceea ce se întâmplă astăzi cu regiile pe care le propun diverși regizori de operă, intră destul de multă mișcare și li se impune cântăreților care au roluri chiar dificile. Am văzut de curând pe o Lucia di Lammermoor în care actrița, cântăreața principală și care are o partitură foarte deosebită, efectiv, face un rol de atlet în paralel cu cântatul, cu cățărat, cu lăsat pe vine, cu târât, cu atârnat, ceea ce este o provocare pentru cântărețul de operă și pentru cântăreț în general și pentru actul artistic profesionist cântați în ideea a ceea ce fac și artiștii care interpretează arii de musical, de a deveni o triplă amenințare, cum se spune, și anume să știi să faci bine actorie, dans, mișcare, cântat, recitat.

Cum supraviețuiești ca artist în lumea dinamică a Operetei? Bianca Ionescu-Ballo: „S-a pus problema că artistul îmbătrânește și că va trebui în permanență schimbat cu oameni tineri.”

I.V.: Cum vi se pare trecerea asta de la stilul, așa zicând, clasic, în operă și în operetă și la cel contemporan? A fost ușor să vă adaptați? Credeți în această modificare sau sunteți mai degrabă adapta stilului clasic, în operă și în operetă?
B.I.B.: Nu, nu, țin foarte mult la tot ceea ce este provocator și asta e o provocare pentru toți cei care sunt în operetă și o să vă spun că, acum vrând nevrând vorbesc mai mult de operetă, dar tocmai pentru că s-a pus problema că artistul îmbătrânește și că va trebui în permanență schimbat cu oameni tineri. Eu pot să vă spun că, în situația în care eu am avut un mandat de 5 ani în Teatrul de Operetă, am fost pusă în situația să dau oamenilor, cum se spune, de lucru. Având în vedere că ei au dreptul de muncă până la un anumit număr de ani și, nu de puține ori, se știe că nu toți au această posibilitate de a se adapta, dar este foarte adevărat că, în momentul în care au fost, li s-au pus aceste provocări în față, tocmai din dorința de a demonstra că pot, poate au trecut peste acel prag de confort și au demonstrat că pot foarte bine să se adapteze noilor cerințe și trecerea asta către musical, care se știe că, pentru musicalul cel puțin contemporan, în care sunt și partituri mai rapide, inclusiv de dansat, inclusiv de spus o proză mai rapidă, au demonstrat că se pot adapta și am cazuri foarte concrete. E adevărat că, acum, în cazul în care am adus și foarte mulți tineri, care, prin natura faptului că sunt tineri și prin disponibilitățile lor naturale, sunt pe scenă, au putut să vină în contact cu cei mai experimentați și să ia, practic, unii de la ceilalți ceea ce aveau nevoie, cei mai tineri, experiența celor mai în vârstă, iar cei mai în vârstă să se poată adapta, eu știu, unor mișcări, unor ritmuri, unor situații, așa cum v-am mai spus, care nu lasă loc comodității și sunt, practic, de acord cu aceste provocări.

Provocările unui mandat dificil de manager al Teatrului de Operetă. Bianca Ionescu-Ballo: „Atunci când am preluat mandatul, teatrul nu mai avea atunci niciun spectacol pe care îl putea da decât în condițiile în care ar fi fost reluat și repetat, în condiții în care nu era sediu și trebuia să repetăm în sedii închiriate.”

I.V.: Prin prisma experienței enorme pe care o aveți, există un public de operetă la București, în România, care e comun cu melomanii care sunt pasionați de operă? Sau este un public particular pentru operetă, care a însoțit operetă în peregrinările ei? Pentru că aici o să vorbim puțin. Probabil că este cea mai vitregită instituție din România în ce înseamnă sediul pe care l-a avut în timp.
B.I.B.: E adevărat. Aș putea să vă spun că sunt, pentru că îi cunosc și personal pe foarte mulți dintre ei, sunt oameni care vin din mai toate categoriile sociale, care vin atât la operetă cât și la operă, tocmai pentru că înțeleg că sunt lucruri deosebite fiecare din ele și nu le consideră, așa cum v-am spus inițial, eu știu, ca pe un soi de ierarhic mai bună este sau mai valoroasă opera față de operetă. Și atunci descoperă lucruri și vor să le descopere lucrurile pe care opera nu le poate oferi, după cum partiturile abordate în operetă nu vor avea anvergura celor de operă. Și deci sunt, cu siguranță că există și public care merge numai la operă. Desigur, am făcut și noi tot ce am putut pentru a atrage diverse segmente de public și a le chema spre genul de operetă. Pentru asta a trebuit să și punem spectacole care, în ciuda faptului că atunci când am preluat mandatul, că vorbesc despre asta ca despre un fapt foarte evident, teatrul nu mai avea atunci niciun spectacol pe care îl putea da decât în condițiile în care ar fi fost reluat și repetat, în condiții în care nu era sediu și trebuia să repetăm în sedii închiriate. Și atunci, pentru că este un spectacol care se face în afară de soliști, nu poți cânta pe bandă negativ și atunci trebuie să repeți și cu orchestră, și cu balet. Ei, lucrul ăsta ia timp. Deci, ca să pui un repertoriu de la zero, toată treaba asta presupunea ca pe lângă spectacolele grele de operetă, montările ori reluate, ori în premieră, să poți să pui alături de ele în momentul, sau cum să spun, pe parcursul pregătirii lor, să fii pus și concerte și concertele trebuiau să aibă o anumită anvergură, nu puteai să prezinți un concert în care să nu ai ce admira. Ce puteai admira? Voci de tenori foarte bune, arii foarte deosebite, dificile și așa mai departe. Deci, este greu să pui un repertoriu. Ca să chem publicul, trebuie să ai ce să-i oferi. Asta a fost partea destul de grea și este și în continuare, zic eu, pentru că un repertoriu trebuie în permanență îmbogățit. Lumea e curioasă, vor să știe, deja le-au văzut și le văd acum, în condițiile în care internetul îți oferă toate aceste posibilități de a vedea la diverse teatre filmări cu spectacolele lor preferate și cu siguranță se întreabă pe când și la noi. Ai această obligație de a le oferi mai multe spectacole.

Operetă în lumea 2.0. Plăcerea reală pentru spectacol în lumea virtuală a internetului

I.V.: Cum poate rezista opereta ca gen în epoca internetului? Cum poate rezista asaltului tehnologiei?
B.I.B.: N-aș putea să spun că este cea mai promovată. Depinde acum și de cât de mult s-a impus o operetă, vorbesc ca teatru în primul rând și ca performanțe. Într-o țară și trebuie să recunoaștem că atât Ungaria cât și Austria au o experiență extraordinară în acest domeniu, căutăm să le egalăm. Într-adevăr, cu totul alte genuri sunt mai promovate, opereta mai puțin. Opereta, în general, este cântată mai mult în limba țării unde se reprezintă spectacolul. Mai puțin, dacă nu mă înșel, nu știu dacă la noi, cred că s-au făcut pe vremea când s-a jucat spectacolul Frumoasa Elena. S-a făcut și în germană, dar asta pentru că pregăteam un turneu în Germania. În general, se cântă în limba țării în care se joacă și vă spun și de ce. Câtă vreme opera, în general, are text mai puțin și mai mult muzica este cea care vorbește, în operetă sunt foarte multe părți vorbite. Acest dialog, în general, este problema pe care trebuie să o iei în considerare și anume faptul că publicul, în general, trebuie să înțeleagă ceea ce se reprezintă pe scenă. Categoric, există și varianta de a pune bandă pe frontispiciu, deasupra scenei.
I.V.: Se face și afară în multe locuri.
B.I.B.: Se face, uite că, practic, la noi acest lucru nu s-a făcut la operetă. Nu știu dacă celelalte teatre din țară practică acest lucru. La București nu se fac lucrurile astea.

Ce viitor au musicalurile în România? „Nu există niciun fel de reticență.”

I.V.: E o mare atracție, e un interes atunci când avem muzică, când avem două, trei exemple, nu mai multe. E un public în creștere pentru tipul acesta de muzică? Cum vedeți viitorul musicalului în România?
B.I.B.: Musicalul s-a dezvoltat foarte mult în țara noastră și este din ce în ce mai bine primit de public. Așa cum spuneam, sunt foarte mulți dintre iubitorii genului care urmăresc spectacole și acum le este ușor să se ieși și ducă în țările în care se reprezintă astfel de spectacole, cum ar fi Londra, cum ar fi Viena. Așadar, vor să le vadă și la noi și nu există niciun fel de reticență. Există chiar o dorință de a se monta și mai multe spectacole de muzică la noi. Le-au pus și în țară alte teatre, deci ele nu sunt reprezentate numai la București. Publicul le dorește, așa cum atunci când s-a montat, în afară de faptul că a fost montat acum vreo 14 ani, musicalul Rebecca și a avut mare succes. Evident, și acum, când l-am repus, a avut același mare succes. Între timp s-au mai pus niște musicaluri, fie recente, cum a fost cazul spectacolului Jack, între dragoste și nebunie, care este creația a doi italieni, muzică și balet, dansuri, care a avut destul de mulți adepți, și spectacolul în sine are o muzică deosebită, mai pe rock puțin, deci musicalul după mine are un viitor extraordinar. Îi văd un viitor strălucit, pot să spun, sigur că se pun tot felul de probleme, așa cum am mai spus, e important să găsești actorii, cântăreții principali, să-i găsești a fi foarte bun din toate punctele de vedere și coregrafiile sunt deosebite și sunt foarte apreciate de cei care apreciază musicalul, nu numai vocal, admiră foarte mult și aceste coregrafii deosebite care s-au făcut. Musicalul Kiss Me, Kate, iarăși este după mine un spectacol grandios, care indică foarte, foarte multă lume pe scenă și o mișcare care te ține fascinat de la început până la sfârșit, care după mine ar trebui să se repună, pentru că deocamdată se pare că el a fost puțin lăsat deoparte, dar tot, dacă mă gândesc bine, tot ceea ce s-a montat și ce mai văd prin țară că se pune, are succes. Nu am auzit să fie public în scădere sau spectacolele sau să se considere că au rulat destul și că acum pot fi scoase. Dacă se scot, se scot din alte rațiuni sau din faptul că pui altceva la fel de bun și la fel de valoros.

Ce a găsit Bianca Ionescu la Teatrul de Operetă? „Să ne gândim că acest teatru a fost practic lăsat deoparte, în condițiile în care nu mai avea nici repertoriu, nu mai avea nici buget, îi se luase titulatura, statutul de național și era ca un soi de compartiment sub egida Operei”

I.V.: Pentru artista Bianca Ionescu vorbesc rolurile pe care le-a interpretat pe scenă, dar pentru manager, care credeți e lucrul cel mai bun, care rămâne după mandatul dumneavoastră?
B.I.B.: Sunt foarte multe lucruri bune. În primul rând, deci și nu că o spun eu, eu sunt în general un om obiectiv și dacă am ceva să vreau…
I.V.: Cât poate fi un artist.
B.I.B.: Să vă spun sincer, sunt poate prima care-s foarte dură cu mine și primul meu critic, ceea ce mă ține pe linia de plutire. Să ne gândim că acest teatru a fost practic lăsat deoparte, în condițiile în care nu mai avea nici repertoriu, nu mai avea nici buget, i se luase titulatura, statutul de național și era ca un soi de compartiment sub egida operei. Și așa cum spuneam, de cel mai important, nu mai aveam nici sediu pentru faptul că de la problema cu episodul trist, Colectiv, nu s-a mai putut intra pentru o perioadă atunci, în mai multe teatre care nu aveau ISU, așa cum se spune. Da, deși se știa foarte bine că sunt foarte multe clădiri care nu au ISU, probabil au rămas și până acum la fel. Deci toate aceste lucruri trebuind a fi făcute odată, sau mai bine zis, toate erau necesare. Ele s-au făcut în primul rând pentru că am știut ce trebuie și asta e foarte important, că atunci când pleci la drum sau să cumperi ceva, nu te poți duce doar cu ideea că vrei. Trebuie să știi și dacă poți și dacă ai sumele de bani, ajutorul și alte condiții care sunt necesare ca să obții ceea ce vrei, știind că de toate este nevoie. Astfel că de la a repeta în săli închiriate până a intra în sediul teatrului, lucru care s-a făcut prin faptul că mi-am asumat pe proprie răspundere, știind că este un teatru relativ nou, dacă nu chiar foarte nou, care avea toate datele tehnice să se intre acolo. Era și o zonă centrală, cu toată problema pe care a ridicat-o.
I.V.: Lângă Ministerul Culturii.
B.I.B.: Lângă Ministerul Culturi, vorba aceea. Dar faptul că era aproape de Piața Unirii, mă refer și ca acces al publicului, acolo era foarte ușor. Capacitatea proprie de producție, deci noi ne-am creat și decorurile, și costumele, acolo doream să le facem. Lucru care încet, încet s-a putut face, chiar de la început, nu s-a putut face lucrul ăsta, dar oamenii au intrat în sediu. Au putut să repete. Au putut să facă repetiții și baletul, și corul, și orchestra, soliștii, toți au putut să repete și să nu mai fie în situația de a cânta, și de a repeta, și a dansa în condiții inadecvate, în săli închiriate, bani pierduți, și așa mai departe. Apoi, repertoriul care a fost pus încet, încet, a trebuit, având în vedere că noi avem titulatura, atunci o înființasem, Teatrul Național, ne-am reluat titulatura de Național, de Operetă și Musical, Ion Dacian. Asta este o obligație din partea noastră, o răspundere, aceea de a asigura publicului și Operetă, și Musical. Deci trebuie să o faci, nu trebuie doar să te numești. Până acum, această obligație pe care o are managerul și oamenii care alcătuiesc și servesc această instituție, este faptul de a da Musical și Operetă. Obligatoriu, obligația este în titulatură, că sunt spectacole de balet câteva, de sine stătătoare, că sunt și spectacole de copii, de sine stătătoare. Eu nu vorbesc acum de ce închiriază teatrul pentru a veni și alții și de a face niște venituri proprii. Eu vorbesc de ce furnizează teatrul de Operetă, care are titulatura de Operetă și Musical. Și aceste lucruri nu se pot face în jumătate de an, într-un an.

Ce a vrut Bianca Ionescu pentru Teatrul de Operetă? „Eu am ales să aibă cât mai multă lume de lucru, am ales această variantă. Și corul, și orchestra, și baletul, și soliștii, să fie toți puși în valoare.”

I.V.: Evident. Care credeți că e cea mai mare nedreptate care s-a făcut Operetei la un moment dat?
B.I.B.: În ce perioadă?
I.V.: În istoria recentă sau mai îndepărtată. Pot fi mai multe momente, dacă aveți.
B.I.B.: Da. Nedreptatea constă în faptul că nu sunt încurajate niște situații în care teatrului să-i fie recunoscute aceste lucruri de care v-am spus și anume. Faptul că aceste spectacole, până la urmă, e necesar să fie susținute și de Ministerul Culturii și inclusiv prin prezența dumnealor la spectacolele noastre. Inclusiv la dorința de a menține în tot ceea ce se transmite pentru manager de făcut. Adică, la un moment dat, eu vă spun inclusiv din rapoartele de activitate în care au fost persoane care au pus întrebarea asta. „Dar de ce și spectacole de balet? Dar de ce numai atâtea spectacole de Operetă?” Adică, în condițiile în care tu, ca manager, vii și spui că ai pornit de unde ai pornit și chiar aduci în discuție faptul că, inclusiv pe perioada pandemiei, ai făcut tot ce ai putut ca spectacolele să nu se oprească, să nu bagi oameni în șomaj tehnic, ci să ții activitatea vie, în măsura în care respecți ordinele și tot ceea ce s-a dat pentru distanțare socială și așa mai departe. Deci, în condițiile astea, oamenii au venit la lucru, au dat spectacole chiar în fața teatrului, au cântat spectacole care au atras public și publicul ne-a dat un feedback extraordinar. După mine, este ca și cum ai pune piedici unui manager între toate eforturile lui de a face ceva pentru public, pentru oamenii cărora le dai de lucru. Trebuie să le dai, pentru că oamenii sunt plătiți din bugetul statului și ei trebuie să demonstreze că au spectacole. Nu poți să-i ții acasă și să-i favorizezi numai pe unii și pe unii nu. Am ținut întotdeauna cont ca toți să aibă de lucru, toți să fie, chiar în condițiile în care nu s-a putut cânta, să-i ții ocupați, să le dai de studiat, să faci cu ei niște activități care să-i aducă în momentul revenirii la normal pe calea pe care ei să nu spună „ noi am avut pauză și sigur nu suntem pregătiți și deja ne-am anchilozat”, ceea ce se întâmplase înainte de a prelua eu mandatul, ani de zile. Mie mi s-a părut că această susținere a ministerului nu a fost suficient de, cum să spun, prezentă, și nu zice nimeni să i se ridice osanale unui manager, dar măcar să fie apreciate eforturile lui în condițiile în care omul demonstrează și prin ceea ce știe, și prin ceea ce face, și prin demonstrația că faci de toate ca să acoperi niște segmente, așa cum am spus, și-anume genul de muzică, inclusiv faptul că atunci când alegi un musical, eu nu l-am ales pentru două persoane, să fie, eu știu, două personaje și un spectacol mic. Eu am ales să aibă cât mai multă lume de lucru, am ales această variantă. Și corul, și orchestra, și baletul, și soliștii, să fie toți puși în valoare. Toate aceste eforturi ar trebui apreciate, susținute, și nu, eu știu, sancționate dintr-un punct de vedere, adică vezi, cum se spune, firul de păr din ochiul celuilalt, că nu vezi bârna din ochiul tău, o chestie de genul ăsta.

Cum a făcut bani Teatrul de Operetă după criza post-pandemică? Bianca Ionescu-Ballo: „vreau să vă spun că veniturile proprii, în anul în care am ieșit eu, la sfârșit, mă rog, mi s-a terminat mandatul, depășiseră, la mijlocul anului, de două ori suma pe care eu o aveam de obținut din spectacole.”

I.V.: Asta cu aprecierea la noi e o poveste lungă.
B.I.B.: Dar nu e vorba de apreciere cât de situații în care omul trebuie să fie susținut să-și facă treaba. L-ai ales pentru cinci ani, ți-a demonstrat ce vrea să facă, a trecut peste pandemie, a făcut spectacole în care, vreau să vă spun că veniturile proprii, în anul în care am ieșit eu la sfârșit, mă rog, mi s-a terminat mandatul, depășiseră, la mijlocul anului, de două ori suma pe care eu o aveam de obținut din spectacole. Veniturile proprii.

Emoțiile Biancăi Ionescu în spectacolul de la aniversarea a 40 de ani pe scena Teatrului de Operetă. „Am zis, acum trebuie să iasă bine acest spectacol, cu toată această desfășurare de forță a colegilor în fața unui public care așteaptă să vadă ce dacă ai făcut 40 de ani? Poate te prind cu vreo greșeală.”

I.V.: Că vorbim de apreciere, acum de aprecierea publicului, care, până la urmă, în timp e cea mai importantă, în 2023, cred că ați fost sărbătorită pe scenă, au părete când s-au împlinit 40 de ani de carieră artistică.
B.I.B.: Da, de activitate pe scenă.
I.V.: Și atunci a fost și Stephan Poen, unul dintre invitați, știu că mi-a povestit la vremea aceea. A fost o zi în care ați avut emoții mai mari decât în alte zile din carieră?
B.I.B.: Cred că nu pot să spun că n-aș fi avut mai mari emoții. Eu nu mai știu acum că stau și mă gândesc cum de totuși am rezistat la un spectacol care a durat ceva, în condițiile în care o sală întreagă era venită pentru mine, și în condițiile în care vezi o atmosferă electrizantă, care ar putea la un moment dat să te și paralizeze. Este o vârstă, o sumă sau cum se spune, o cifră, aceea de 40 de ani. Cu siguranță că am avut emoții mari, nu pot să vă spun că am intrat acolo ca o floricică. Dar am reușit, așa cum spun eu, să am starea de bine, să mă duc înainte și cum se mai zic uneori, poate e puțin vulgar, dar eu spun, dacă mă împungeai așa cu un vârf de cuțit, poate nu curgea sânge. Adică am zis, acum trebuie să iasă bine acest spectacol, cu toată această desfășurare de forță a colegilor în fața unui public care așteaptă să vadă ce dacă ai făcut 40 de ani? Poate te prind cu vreo greșeală.

Bianca Ionescu-Ballo despre experiența Song

I.V.: În trupa Song, ați cântat înainte de a fi la operetă, în timpul facultății?
B.I.B.: Am cântat până în anul 4 de facultate.
I.V.: Deci în timpul facultății.
B.I.B.: În timpul facultății, după care probabil am mai fost de vreo două ori, în sensul că în vreo două proiecte. Dar în același timp, așa cum ați amintit, eram studenta Artei Florescu și ea nu era de acord deloc cu cântatul în cor. Pentru că spunea ea că strică vocea. Orice cor acum, în principiu, nu știu dacă e vorba de corul Song, care totuși aborda și piese clasice.
I.V.: Avea un mare succes în epocă. Era foarte cunoscut în perioada aceea.
B.I.B.: Singurul pe care lumea îl urmărea, mă rog, sigur că erau și alte coruri. Dar era acel suflu de tinerețe pe care l-a abordat Mihalea atunci când a dorit. Și un soi de suflu de libertate vizavi de faptul că se cânta în limbi străine, lucru care era de la o vreme interzis.
I.V.: Erați în trupă atunci când el a fost omorât?
B.I.B.: Da, eram. Sau mai bine zis, nu știu dacă mai mergeam decât când avea el nevoie și mai chema soliști și avea nevoie de întăriri. Nu știu dacă mai mergeam regulat cum se făceau repetițiile la ei și cărora foarte mulți dintre colegii mei le-au rămas fideli ani de zile.
I.V.: Cum era el? Cum a fost colaborarea pe care ați avut-o în anii aceia de facultate cu trupa?
B.I.B.: Era un om deosebit, un om care avea o imaginație debordantă, un om veșnic, o efervescență, pe care reușea să o transmită și să ne molipsească. Era un om foarte vesel, se amuza extrem de tare la glume și de foarte multe ori le provoca. Îi admira pe oamenii care erau foarte deosebiți, fiecare că nu eram cântăreți toți, câțiva dintre noi eram, dar majoritatea de fapt au și început de la limbi străine cu aglutinarea lor, încet, încet, de acolo a pornit. Și oamenii în general, pentru el, a însemnat fiecare, adică nu am însemnat așa, am avut senzație, niciodată o masă amorfă de persoane care cântă, ci fiecare dintre noi pentru el avea personalitatea lui pe care el o respecta. Și nu se sfia să ne spună lucrul ăsta sau să atragă atenția. Erau foarte mulți care își aveau poreclele lor, cu care toată lumea era încântată să și le asume, și l-au adorat foarte mulți pentru felul ăsta a lui extraordinar de a fi și pentru curiozitatea lui permanentă, pentru muzică, pentru tot ce era frumos, nu părea niciodată obosit.

Havana și ispita Occidentului. De ce nu a vrut Bianca Ionescu-Ballo să rămână în afara țării?

I.V.: Știu că ați fost în turneu la Havana, la un moment dat, cu trupa.
B.I.B.: Da, aveam 18 ani.
I.V.: Cum era la 18 ani să vezi Havana și cum era Havana comunistă față de Bucureștiul comunist?
B.I.B.: Era cu totul altceva. Gândiți-vă că erau oameni care stăteau cu buick-urile lor de 100 de metri în fața casei care deveniseră epave, ei făcându-și, practic, vânt ca niște negrișori pe plantație fără să facă nimic. Dar era o atmosferă boemă, un aer dulce de flori și de fructe, care, sigur, erau ale zonei, și o atmosferă din asta care n-avea nicio legătură cu comunismul românesc. Era altceva. Ne-am bucurat, pentru că două săptămâni a fost practic, gândiți-vă, că era un festival al Tineretului. Erau atât de multe trupe venite din toată lumea și, până la urmă, eram un grup de, chiar dacă nu eram noi de proveniență, nu toți, artistică și formație artistică, totuși eram niște veniți pe post de artiști și exista această mândrie că facem parte din această delegație. O atmosferă superbă. Și apoi, ce să vă mai spun? Aveam 18 ani. Totul putea să mi separă așa din cauza vârstei.
I.V.: V-ați gândit vreodată să rămâneți în străinătate? În anii aceia?
B.I.B.: Nu m-am gândit niciodată să rămân, nici înainte, nici după. O singură dată țin minte că eram la un concurs de canto din Hertogenbosh, unde am și luat niște premii atunci.
I.V.: Unde e asta?
B.I.B.: În Olanda. Da, și țin minte că, înainte să vin, mama… Ce telefon de celulare… Nu era… Ea știa telefonul gazdelor unde stăteam, că așa era. Eram… cazați la niște gazde care, practic, mi-au spus trimite-le numărul de telefon alor tăi ca să știe, dacă vor să știe de tine. Le-am dat numărul și maica mea, înainte cu două zile înainte să plec, mi-a dat un telefon. Zice, uite ce vreau să te rog. Te rog foarte mult să nu rămâi în străinătate. Deci nici noi nu vorbisem chestia asta. A avut ea o teamă…
I.V.: Era speriată. Mirajul libertății că vă prinde.
B.I.B.: Dar știți cum e? Că exact atunci poate-ți vine vreo idee.
I.V.: Și nu v-a venit?
B.I.B.: Nu. Nu. Am zis eu trebuie să… să vin acasă.

Bianca Ionescu-Ballo: „Eu sunt o persoană pentru care călătoria înseamnă, eu știu, o plăcere extraordinară a vieții mele și chiar un scop”

I.V.: Regretați azi?
B.I.B.: Nu. Nu, nu. Chiar nu regret. Eu sunt o persoană pentru care călătoria înseamnă, eu știu, o plăcere extraordinară a vieții mele și chiar un scop pentru timpul meu liber, pe care am început să mi-l fac din ce în ce mai des și dacă poate să includă o călătorie de genul ăsta, eu știu să apreciez, mă pot detașa și să admir niște lucruri extraordinare. În special dacă țara respectivă are un specific pregnant și vreau să aflu cu mai multe. Așa s-a întâmplat întotdeauna. Și când am fost în China și în Japonia, peste tot m-am dus să cânt. Dar întotdeauna am vrut să văd și partea aceea, eu știu, curiozități de a descoperi, de a vedea. N-am avut acea temere că să ajung mai repede în țară că, nu știu, nu-mi place mâncarea sau nu-mi place atmosfera sau e prea cald sau e prea frig.
I.V.: Mâncare bună e peste tot, da.
B.I.B.: Foarte bine. Iar eu sunt un om adaptabil. Asta este un noroc pentru firea mea.

Bianca Ionescu-Ballo, fără regrete

I.V.: Dar e ceva ce regretați din ce ați făcut? Ceva ce astăzi ați face altfel?
B.I.B.: Întrebare. Nu știu ce să vă spun. Nu știu. Cunoscându-mi firea, mă gândesc că, la un moment dat, totuși trebuie să revin la întrebarea anterioară. Cu niște ani de zile în urmă, am putut, prin căsătorie, să ajung în Franța și, când spun cu ani de zile în urmă, e vorba de acum 25 de ani. Am stat ce am stat. Nu eram, cum se spune, nici cal, nici măgar. Deci nu eram nici la 25 de ani și nici la 60. Și atunci, cum să vă spun, ori eram foarte… aș fi fost foarte tânără și, dacă să zicem, ar fi fost așa o situație de stabilitate, dar, iarăși, nu pot face comparații pentru că eu, la 20 ceva de ani, eram deja angajată a Teatrului de Operetă și asta a fost, iarăși, un lucru care m-a ținut. Și am zis, eu am intrat, dacă am intrat la 21 de ani în teatru, cu siguranță că aveam ceea ce mi-a plăcut să fac. Deci eu nu am mers undeva unde să fiu angajată și atât.
I.V.: Ați intrat cu roluri din prima.
B.I.B.: Am intrat cu roluri din prima. Am fost un om care am fost băgată în seamă din prima. Am avut cei mai frumoși ani ai recunoașterii mele.
I.V.: Emisiuni de televiziune. Ceea ce conta foarte mult în epocă.
B.I.B.: Exact. Bineînțeles. Deci nu pot compara. Dar eram așa oarecum și acum, eu, oare cât trebuie să stau aici? Ceva la modul lucrurilor la care nu m-am gândit. Drept care, am zis, poate dacă n-am făcut-o până acum și nici nu am anii aceia în care să mă gândesc la senectute, ar fi mai bine să continui să fac ceea ce am făcut până acum. Și am făcut-o încă 25 de ani după aceea.
I.V.: Și v-ați întors.
B.I.B.: După aceea, plecasem și de la operetă.
I.V.: Un intermezzo franțuzesc.
B.I.B.: Un intermezzo franțuzesc care a rămas la stadiu de intermezzo și nimic permanent. Am rămas în continuare un veșnic turist încântat de a mă întoarce la un moment dat acasă. Eu neavând probleme nici de necunoașterea limbii sau altceva. Dar, am zis, oarecum, ce să vă spun? N-a fost să fie când a trebuit, după care, acum, sunt ok așa cu alegerile mele. Nu știu ce să vă spun.

Testul arbitrajului celor două vieți: profesia și universul intim. Bianca Ionescu-Ballo: „Am avut șansa de a putea să-mi fac din viața profesională un confort personal, care m-a ținut pe linia de plutire, dar nu m-a forțat nimic să fac asta.”

I.V.: Pentru un artist, dar nu numai pentru un artist, pentru om, în general, nu e simplu să împace cele două planuri. Planul personal cu planul profesional. Uneori vin în conflict. Ați reușit să faceți echilibrul ăsta?
B.I.B.: Nu-mi dau seama. În sensul că n-aș putea să vă spun că, pe plan personal, au mers lucrurile lapte și miere. Vai, ce minunat, le-am îmbinat. Deci, nu pot să spun decât că am avut șansa de a putea să-mi fac din viața profesională un confort personal, care m-a ținut pe linia de plutire, dar nu m-a forțat nimic să fac asta. Deci, cât am putut să le împac, le-am împăcat și n-aș putea să spun că, datorită faptului că am ținut foarte mult la viața mea profesională, s-a stricat ceva în planul celălalt. N-aș putea să spun asta. S-ar putea să se fi întâmplat, dar eu nu conștientizez faptul că, iată, eu am mai fost plecată și în turnee, dar niciodată turneele mele nu au fost de natura anilor. Să stau cu ani și să nu mă întorc și să… Normal că, la un moment dat, orice legătură mai devreme sau mai târziu se desface. Pesemne că, totuși, a contat mai mult ce am făcut profesional și, pesemne, acolo m-am regăsit eu foarte bine având, așa cum am spus și înainte, un soi de obiectivitate și în alegerea repertoriului și în lipsa asta de orgoliu. Am avut o limită de a mă aventura pe un teritoriu care nu m-a reprezentat. Și asta, cred că, m-a ținut sănătoasă. Nu că n-aș fi putut, poate, să fac, mi s-a mai pus întrebarea. Deci, ce n-ai putut să fi vrut să faci operă? Nu știu ce-a fost. Sau nu pot să vă spun de ce, pesemne, dacă a existat această chemare, eu, cu siguranță, aș fi făcut-o. Deși am atacat și am testat terenul, muzica de operetă și, inclusiv, probabil, această dorință de a mișca mai mult fizic în domeniul de operetă și care mi-era propriu, m-a ajutat sau m-a chemat mai mult pe zona asta.

Turneul de la inima Biancăi Ionescu. „Lucrurile au fost de natură să mă împlinească până la sfârșitul lor”

I.V.: Care-i turneul care v-a rămas, așa, în amintire?
B.I.B.: Turneul din Japonia, dar, iarăși, sunt niște ani de atunci, dar în care, sigur, erau, iarăși, pe lângă faptul că aveam diverse genuri de cântat, și clasic și piese japoneze, dar și un soi de pop american, pentru că ei își doresc și au această mare apreciere față de muzica americană. Deci, probabil, și faptul că n-a fost numai un gen și ăla monoton de a cânta. Plus că erau locații diferite în același loc, e adevărat, ca arie generală, dar erau pe scene diferite și destul de colorat totul. Asta m-a ajutat să rezist că au fost câteva luni bune de vreo 2 ani la rând. Asta mi-a plăcut. Nu aș putea, în schimb, să vă spun că, uite, un turneu pe care l-am făcut în Italia, în zona Siciliei, unde tot așa era repertoriu și de muzică napoletană, dar și muzică clasică, fragmente de musical-uri, iarăși, dintr-o zonă pe care eu o apreciez, mi-ar fi plăcut mai puțin. Deci, pe unde am fost, lucrurile au fost de natură să mă împlinească până la sfârșitul lor, să n-am… Mulți au spus vai, da, a fost plictisitor, e adevărat, dacă au stat mai mulți, se poate. Poate să intervină și dorul de familie, în sfârșit. Nu am stat pe perioade foarte lungi.

O serată muzicală, cu Iosif Sava și… Bianca Ionescu. „N-am trac să mă doboare”

I.V.: Vorbeam mai devreme de prezență la emisiuni TV. Știu că ați fost la mai multe ori, la emisiunea domnului Iosif Sava.
B.I.B.: Da.
I.V.: Vă amintiți ce ați cântat la un moment dat?
B.I.B.: Regina nopții.
I.V.: Asta ați cântat.
B.I.B.: Da. Regina nopții. Flautul fermecat. Grea. Eu nu știu, am avut mari emoții, pentru că în emisie știu că era invitată și Arta Florescu și ea a venit să practic cu studenta.În anii 80, da, sigur. Anii 80. În care ce mi-am propus și eu să cânt, mă, și gândeam, ți se usucă și gâtul cât aștept să-ți vină rândul, dar am dus-o la capăt și chiar pot să spun că așa m-am verificat cu niște lucruri. Eu nefiind o persoană chiar lipsită de emoții, așa cum am spus, bine, n-am trac să mă doboare. Dar emoții am și mi se înfundă urechile și totdeauna mă gândeam dacă se întâmplă ceva. Îi felicit și îi apreciez, chiar îmi invidiez pe oamenii care își pot ține în frâu emoțiile, chiar în condiții în care e greu să faci.

Bianca Ionescu-Ballo, despre inteligența cântului, sintagmă moștenită de la Arta Florescu. Amintirile unei femei pline de har, dar cu exigențe uriașe: „A speriat cu atitudinea ei pe cei din jur și părea că vrea să destindă, dar efectul era exact pe dos”

I.V.: Audiențele pe care le făceau emisiunile dumnealui erau uriașe pentru perioada aceea.
B.I.B.: Erau, erau. Și chiar el era un tip foarte exigent, așa, și probabil că Arta de aceea m-a și adus în emisiune pentru că venea cu niște, voia să demonstreze. Mă gândeam să întâmplă ceva, o mai fac de râs și pe doamna profesoara Arta Florescu. Da, mi-au rămas în cap cuvintele ei, ea, care nu se sfia să trântească, așa, de multe ori își doza foarte bine starea de nervi pe care o resimțea, pentru că avea la un moment dat niște izbucniri din astea treptate, așa, uneori, și după care chiar râdea, inclusiv de faptul că a speriat cu atitudinea ei pe cei din jur și părea că vrea să destindă, dar efectul era exact pe dos și cu toate astea, o dată țin minte, chiar când am absolvit, eu o mai imitam, că avea așa un stil de a vorbi pe sus și „bravo, dragă, bravo, foarte bine, dragă, dar mi-a plăcut, da”. Așa mai spunea după câte o audiție sau ceva. Și știu atunci că a spus și aici nu vreau să o mai imit că ar părea hilar să fac lucrul ăsta în continuare, dar lucrurile pe care mi le-a spus mi-au rămas la inimă și le-am păstrat acolo, chiar dacă nu pot să demonstrez că doar n-am înregistrat-o, dar pentru mine e suficient. „Dragă, îmi place cum ai cântat cu inteligența asta a cântului, pe care tu o stăpânești foarte bine.” Nu știu, cântasem o arie mai puțin cântată, pe care și acum ezit să o dau studentelor mele, pentru că e dificilă. Este vorba de aria Philinei din Mignon de Ambroise Thomas și care, într-adevăr, presupune mai multe planuri vocale și dificile. Eu am cântat-o și îmi plăcea chiar foarte mult, în ciudat faptului că era foarte dificilă și poate asta a fost o provocare. Și faptul că aprecia acest lucru, ea, care era, în general, pusă să facă observații, mi-a dat senzația că de acum, în general, această capacitate de a cânta cu inteligență, lucru pe care îl spun și studenților mei, este foarte importantă. În afară de faptul de a avea voce și de a fi, eu știu, tehnic perfect, e vorba de o inteligență a cântului prin care, într-adevăr, oamenii cu o inteligență a cântului pot să pot să aducă mult mai multă impresie asupra auditorului decât ceea ce am spus mai devreme. O tehnică bună, o voce puternică și așa mai departe. E important să ținem cont de treaba asta și mă străduiesc să o fac în continuare atunci când mai am de cântat în diverse ocazii, sper să mai fie și deocamdată voi pregăti să vedem în cât timp reușesc să fac un nou recital care o să înglobeze cu totul alte muzici, piese și genuri, decât am făcut-o la celebrarea acelor 40 de ani.

Pasiunea Biancăi Ionescu pentru Jazz. Despre repertoriul spectacolului aniversar de 40 de ani pe scena Teatrului de Operă: „Am căutat să aleg lucrurile care mi-au pus amprenta de-a lungul timpului și care m-au definit la un moment dat, așa, într-un context de muzici care m-au marcat bine.”

I.V.: Ați cântat și jazz, nu o dată.
B.I.B.: Da, am tentat norocul, cum se spune, cu ceea ce știu din jazz, eu neurmând o, cum să spun, o pregătire în carieră. Asta mai mult din instinct și din ceea ce vocea cu calitățile ei nu le oferă, eu având o formație clasică. Și atunci mergi pe un teren unde mai puțin mergi cu vocea pentru jazz, dar în măsura în care piesele pe care le abordez au o tentă de jazz, o fac foarte cu foarte mare plăcere. Cânt atunci când am ce și când nu deviez prea mult de la chestia asta și o repet, nu o fac când spune cineva că nu e. Simt și nu mă bag, cum se spune.
I.V.: Gershwin, Summertime, nu?
B.I.B.: Gershwin, Summertime, cu influențe de muzică de negri de pe plantație și cu inflexiunile alea speciale, care într-adevăr, alea chiar trebuie cântate într-un anumit fel.
I.V.: Puteți să cânteți un refren sau asta doar pe scenă cântați?
B.I.B.: Summertime and the living is easy. Fish are jumping and the cotton is high. Oh, your dad is rich and your mom is good looking. So hush little baby, don’t you cry.
I.V.: Foarte multe aplauze acum, care nu se aud, dar sunt ale celor care ne vor urmări în această duminică. Ați cântat și în acel concert aniversar, nu? Ați cântat jazz atunci?
B.I.B.: Am cântat vreo două piese și am avut și o invitată cu care am cântat în duet una din piese. Da, am făcut lucrul ăsta, am cântat și o bossa novă, o sambă, iarăși spun, am căutat să aleg lucrurile care mi-au pus amprenta de-a lungul timpului și care m-au definit la un moment dat, așa, într-un context de muzici care m-au marcat bine. Și asta am și făcut, să fie și o Operetă, să fie și un pic de muzică pop, să fie și o sambă sau un piesă de jazz și aceste bossa nove care sunt într-adevăr o esență și o parte foarte stilată și intelectuală a muzicii. Lucrurile astea le și ascult, le și cânt cu plăcere atunci când mi se oferă ocazia.
I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață?
B.I.B.: Țin la puterea de a fi bun în relațiile tale, de a fi aplicat către compasiune și către a înțelege pe cei din jurul tău, pentru că în cele din urmă, cam aici ai vrea și tu să fii abordat cu această stare de înțelegere, de bunătate, de bine, bună stare în cele din urmă care îți dă puterea să mergi mai departe.
I.V.: Mulțumesc mult pentru acest dialog și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
B.I.B.: Gândul meu este, așa cum am spus, de bine, de pace și de a face curat în jurul lor și de a-și aduna numai lucrurile pozitive, bune și plină de energie pozitivă, pentru că este cea care ne ține sănătoși. Așa că urmați acest podcast pentru că el aduce într-adevăr stări de bine și la care merită să ne gândim.
I.V.: Mulțumesc foarte mult!
B.I.B.: Cu mare plăcere!

Urmărește Incomod Media și pe Google News