Sfințirea picturii Catedralei naționale din București în Anul Centenar al Patriarhiei Române reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale acestui prim sfert de secol, de la începutul mileniului al treilea creștin, pentru toți românii!

Iată, că ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să ne bucurăm de finalizarea acestui magnific proiect eclezial național, simbol al importanței, profunzimii și efervescenței credinței la români, astăzi, când nori negri au umbrit, din nou, albastrul cerului speranței lumii noastre!

Catedrala națională este simbolul cel mai important al unității, demnității și speranței neamului românesc care arată, o dată în plus, că, pentru noi, românii, credința este fundamentul cel mai puternic al vieții, cu ajutorul căreia biruim potrivniciile istoriei și străbatem, cu eroism, drumurile vieții!

Într-o epocă în care multe simboluri se prăbușesc și speranța pare că apune, Biserica se constituie în cea mai puternică redută a umanității și a curajului care ajută, susține, oferă și mai ales inspiră. Cine privește cu onestitate, mai cu seamă, la ultimele trei decenii, la noi, la români, poate constata cu lejeritate că singurul mare proiect național dus până la capăt este Catedrala națională.

Realizată cu mult bun gust, cu echilibru și cu eficiență, fără risipă și mai ales cu acel simț al răspunderii istorice, ea reprezintă gloria istorică a acestui neam. La judecata istoriei, Catedrala națională va fi acel mare și folositor dar pe care noi, cei de astăzi, l-am oferit generațiilor viitoare și care arată că, în pofida tuturor greutăților, adversităților și încercărilor, el reprezintă frumusețea sufletului acestui neam, biruitor în istorie prin sfinții și eroii săi.

Catedrala națională marchează un adevărat acel ”pe aici nu se trece” în fața culturii negaționiste a ateismului, secularizării și woke-ismului, ca și a tuturor ismelor ideologice! Este răspunsul acestui popor frumos și blajin contra tuturor nedreptăților istorice! Este strigătul de credință care despică secolele și care vorbește despre tăria și speranța unui neam care refuză să moară la porunca nemernicilor lumii și care stă drept înaintea întunericului acestui veac.

Într-o epocă parcă a marilor demolări de istorie, de conștiință și de frumos, Catedrala națională de la București este semnul că acest neam de biruitori, de fii și fiice ale Învierii, refuză să piară și merge înainte cu demnitate și curaj!

În acest București schingiuit în acele decenii de teroare roșie a nebuniei distrugerii istoriei (un adevărat și necruțător ”cancel culture” avant la lettre), dar și de furtuna secularistă postdecembristă, Catedrala națională este semnul echilibrului și al înțelepciunii frumoase și cuminți a acestui splendid neam, care încă o dată mărturisește că poate pierde orice, dar niciodată credința!

Silueta majestuoasă și fascinantă a Catedralei naționale este semnul speranței și al credinței care arată voința neamului românesc de a merge mai departe în istorie cu Dumnezeu, oricât s-ar strădui unii să-L alunge din spațiul vieții noastre, publice sau private.

Detractorilor acestui minunat simbol al demnității românești le-aș spune doar atât:
– fiecare neam creștin, mai ales din Europa, are câte o catedrală națională, simbol al credinței sale, iar acestea nu au fost, de regulă, ridicate în epoci de mare prosperitate;
– costurile ridicării Catedralei sunt infime față de orice alt proiect de interes național sau regional și nu vreau să dau exemple, pentru a nu deschide alte polemici;
– Catedrala națională este deja una dintre centrele de interes religios, cultural și turistic ale capitalei țării noastre;
– dacă spuneți că se puteau face cu banii aceștia spitale sau școli, sau orice altceva, vă spun că nimeni nu oprește pe nimeni să le facă, dar nu uitați că aici este mai ales contribuția credincioșilor din acești ultimi ani, care și-au dorit un astfel de simbol al credinței! Biserica are mai ales datoria să construiască biserici, să propovăduiască Evanghelia și să înnoiască din temelii, prin credință, acest popor! Nu este datoria Bisericii de a construi școli și nici spitale și, totuși, Biserica face și acest lucru, iar dacă nu știți, vă spun eu, există multe așezăminte educaționale și medicale, școli și spitale construite de Biserică, deci nu vă faceți că nu le vedeți! Cercetați și veți găsi!

Și…, mă opresc aici, pentru că astăzi este o zi de bucurie și trebuie să fie o sărbătoare a recunoștinței și bunei înțelegeri!

Am pășit, cu încredere, cu smerenie și bucurie în interiorul acestui sfânt și glorios locaș-simbol al neamului românesc, împreună cu pelerinii din Arhiepiscopia Târgoviștei, clerici și credincioși, oficialități județene și locale, toată fruntea județului Dâmbovița, pentru a participa la acest moment istoric! Închizând ochii, în rugăciune, parcă îmi vine în minte acel moment al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, așa cum îl știu din cărți și documentare, fiindcă, da, este un moment cu aceiași covârșitoare importanță și intensitate!

Astăzi, la București, s-a scris istorie sfântă, mare și frumoasă, de care ne vom aminti peste ani, iar generațiile care vor urma se vor lăuda cu el! Urmașii noștri se vor gândi, cu emoție și evlavie, la acest moment, spunându-și ”și tatăl meu a fost acolo !”, ori ”Și mama mea a fost!”

Îmi stăruie în minte prezența Părintelui Mitropolit Nifon și istoricul rol pe care l-a avut în aceste zile, însoțindu-l pe Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului și care din nou a scris o pagină de splendidă istorie, așa cum, de altfel a mai făcut-o, în decembrie 1989, dar și la venirea în țara noastră a Papei Ioan Paul al II-lea (1999) și a Papei Francisc (2019).

Slujirea Părintelui Mitropolit este darul pe care Arhiepiscopia Târgoviștei îl face neamului și Bisericii noastre!

Mă voi întoarce la Târgoviște recunoscător Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să particip la acest eveniment istoric și tuturor celor care citiți aceste rânduri vă spun, îndemnându-vă cu multă bucurie: veniți și voi aici ca să vedeți măreția credinței neamului românesc! La acest Ierusalim al neamului românesc! Ca oarecând acel magnific Simeon, care L-a primit în brațele Sale pe Pruncul Iisus Hristos, spun și eu: ”acum eliberează pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta!”

Astăzi, la București, a renăscut cu multă putere speranța! Vom merge înainte cu Dumnezeu!

Pr. Ionuț Ghibanu – vicar eparhial Arhiepiscopia Târgoviștei

Urmărește Incomod Media și pe Google News