În aceste zile trăite amestecat, cu iluzii, speranțe, convulsii sufletești, frânturi de regrete, tratamente pentru amăgiri și pesimism, am avut totuși timp să mă aplec asupra unei cărți ilustre, de la concepție, grafică și prezentare la ce este mai important: conținut și mesaj. Este vorba despre „Jurnalul sinelui despre sine”, o carte tare din toate punctele de vedere. Un gen de biblie a sufletului care își caută în continuare rostul în această lume, disecând existența, cercetând-o în amănunt, fir cu fir, folosindu-se, nu de sisteme filozofice, nu de teorii alambicate, ci de propriile experiențe, de ceea ce degajă pur, în infinit, sufletul, conștiința unui om care știe că totul pe lumea asta, și poate în Universul încă nedescoperit, se mișcă, se transformă, gravitând în jurul iubirii nemuritoare.

Cartea lui Vali Nițu „Jurnalul sinelui despre sine” poate fi purtată în buzunar, la piept, în geanta de călătorie, ținută sub pernă, în permanentă rezonanță cu inima. Este o lucrare de suflet, nu are început și nici sfârșit. Totul începe de oriunde. În fiecare pagină, ca într-o carte sfântă, găsești sfaturi, poezie, iubire, mărturisiri, taine, înțelepciune, toate brodate curat, cursiv, ca și cum Vali Nițu ar fi pus pe hârtie nu gândurile sale, ci o revelație, ceva dictat de Infinit. El este creator și scrib. Sincer, nu poți crea dacă nu ești pătruns, izbit de valul inspirației. Și de unde vine ea, dacă nu transmisă, prin nevăzute unde sufletului nostru, din miezul Universului?

Uite, am luat cartea lui Vali Nițu în mână. O deschid. Întâmplător. La pagina 33. Citesc. Calm. Absorbit de mesaj:

– Care-i secretul falnicului copac?
– Credința în Creator, puterea lui asupra destinului. În seva creației se află harul și cunoașterea, puterea de a înțelege tainele lumii și forța divină.

Mă opresc la o altă pagină. 139:

Doamne, unde sunt jocurile copilăriei? Lapte gros și Bambalau, o namilă de coleg, când, sărea pe spatele nostru eram una cu pământul! Oftez și mă retrag în redacția timpului meu, scriu și retrăiesc amintirile Eului rebel.

Mă duc mai departe. Discret, deschid la 217. Primul paragraf. Profunzimea gândului iscat din destin, conceput sublim, nechinuit de sincopele creației, te copleșește:

Pe îndelete parcurg viața-mi trăită și, încet-încet, îi înțeleg rostul. Dragostea-i rost, iubirea îi e sens. Eu sunt destinatarul, umilul Ei adept, norocosul prezentului, răsfățatul clipelor, iubit de Dumnezeu, de Sfântul cel Mare din Sinele unui sincer Eu.

Ce poți să mai spui? Să faci critică? Să comentezi aiurea în tramvai, așa, de dragul de a arăta că ești doxă de știință și poți să franjurezi cum vrei o carte, folosind bisturiul filozofiei inerte? Nu! Trebuie doar să îți ungi mintea și sufletul cu aceste sintagme izvorâte din prea plinul unui destin.

„Jurnalul sinelui despre sine” nu are nevoie de a fi introdusă în șabloane reci, pigulit de docți. Cartea lui Vali Nițu, jurnalul său, este el însuși filozofie, una simplă, iscată din har, nu studiind istoria, cronologia și spiritul umanității, ci coborâtă din propria experiență. Sunt valurile vieții sale, pe care nu le pune în conexiune, deloc în carte, cu nici un mare gânditor, cu nici un autor de filozofie, cu nici o poveste de împrumut. Nu are nevoie. Este acolo, doar el, Creatorul, iubirile, libertatea și trăirile sale. Jurnalul său este unul sincer, simplu, limpede, ușor de decodificat.

Cartea nu poate fi catalogată a fi nici din categoria jurnalelor filozofice sau a celor de factură existențială. Vorbim de un jurnal al trăirilor și experiențelor interioare ale unui om simplu, sensibil, uneori zbuciumat, dar lucid, nealterat de structuri dogmatice…

Urmărește Incomod Media și pe Google News