Acest episod al podcastului Avangarda propune o incursiune fascinantă în istoria muzicii și a presei românești, alături de cel care a devenit vocea și imaginea simbol a festivalului de la Mamaia, Octavian Ursulescu. Dialogul cu Ionuț Vulpescu, fostul ministru al Culturii, dezvăluie parcursul atipic al unui fost olimpic la matematică, premiat de Grigore Moisil, care a părăsit rigoarea cifrelor pentru magia scenei.

De la lecțiile de gazetărie primite de la George Ivașcu, până la prietenia cu legendarul Cornel Chiriac, Ursulescu reconstituie atmosfera anilor în care muzica occidentală se strecura cu greu printre rigorile cenzurii. Discuția atinge momente de cumpănă, precum interdicția profesională cauzată de un „complot” mediatic, dar și momente de glorie internațională, marcate de întâlnirile cu monștri sacri ca Julio Iglesias sau Amália Rodrigues.

O confesiune despre „Generația de Aur”, despre eleganța care nu are nevoie de botox și despre destinul unui om care, deși considerat un conservator al muzicii ușoare, a fost, în fapt, unul dintre primii avangardiști ai rock-ului românesc. Este o lecție de istorie culturală trăită la intensitate maximă, între microfonul radioului și luminile rampei de la malul mării.

Interviul integral poate fi audiat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=S54S4DDRBaE

Octavian Ursulescu și Ionuț Vulpescu: „Noi suntem stăpânii pădurii”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să-l am invitat pe jurnalistul, scriitorul, omul de televiziune, Octavian Ursulescu. Domnule Ursulescu, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Octavian Ursulescu: Cum să nu răspundă Ursulescu la Vulpescu? Mi se pare normal, noi suntem stăpânii pădurii. Noi suntem prieteni vechi, dragi ascultători, de când era ministrul culturii Ionuț și venea la evenimentele noastre și ne-a ajutat foarte mult. Și zic: ia să vedem cum se descurcă și la un podcast, că la radio nu știam cât de bun e. Ascultând câteva emisiuni mi-am dat seama, îmi calcă pe urme…
Ionuț Vulpescu: Mulțumesc. Avem aici și câteva — că ați vorbit de colaborarea noastră mai veche — e aici Actualitatea Muzicală, sunt câteva numere din Actualitatea Muzicală. Mă bucur că am reușit atunci să scoatem de la sertar legea de susținere a revistelor culturale; datorită acestei legi apar și astăzi.
Octavian Ursulescu: Exact, datorită acestei legi, într-adevăr și pe adevărat, primele numere întârzie puțin până bugetul se stabilizează, dar iată, pe hârtie velină, condiții excepționale. Iată, mulțumesc încă o dată, Ionuț, pentru că noi, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, putem edita lunar această revistă extraordinară, unde sunt redactor din 1990. Deci imediat după Revoluție. Am dat concurs.
Ionuț Vulpescu: Ați dat concurs?
Octavian Ursulescu: Am dat concurs, da.
Ionuț Vulpescu: Am înțeles. Și l-ați și câștigat.
Octavian Ursulescu: Păi eram doi, cu o tânără compozitoare, Claudia Daniela Nacu, care a cântat și în Expres puțin, și ea nu era… Dar noi am dat concurs. Așa a fost. Luminița Vartolomei, vecina, colega mea de la Contemporanul, era redactor-șef, iar Mihai Cosma, care acum e profesor universitar doctor, a fost cu mine. Deci noi am rămas, la ora actuală, fondatorii revistei.

Debutul în presă: Un elev „fruntaș” de la Cantemir remarcat de familia Lustig

Ionuț Vulpescu: Dar la Contemporanul cum ați ajuns?
Octavian Ursulescu: Păi eu, încă de pe băncile liceului, am scris la Scânteia Tineretului. Am fost selectat și chemat la redacție de Lucreția Lustig, mama lui Adrian Lustig, dramaturg și scenarist.
Ionuț Vulpescu: Și fiul lui Oliver Lustig.
Octavian Ursulescu: Și ea era acolo, a venit la Cantemir, la Dimitrie Cantemir.
Ionuț Vulpescu: Unde ați absolvit și dumneavoastră.
Octavian Ursulescu: Pe lângă el. Și doar suntem vecini, Sectorul 2. Acolo, sectorul nostru. Și a venit să facă un reportaj. S-a dus la direcțiune: „Recomandați-ne un elev fruntaș”. M-au recomandat pe mine. Eram olimpic la matematică, la fizică, la limba română. Venise și Tia Peltz, graficiana.
Ionuț Vulpescu: Fiica lui Isac Peltz, scriitorul cu Calea Văcărești.
Octavian Ursulescu: Și așa mai departe. Că mi-a făcut și un portret. Și am recuperat portretul și îl am pe acasă. L-am înrămat. M-am dus la redacție peste o zi, două; așa era pe vremea aceea. Tot ce se trimitea la tipar se întorcea la secretariat și erau acolo fotografii. Și l-am găsit puțin cu tuș pe el. Și am făcut acest interviu. A apărut în ziar și mi-a zis: „Dar nu vrei să colaborezi la noi?” Și am colaborat. Și așa am început să scriu mult, mult, mult timp. Câțiva ani. La un moment dat, George Ivașcu… Eram la Sânziana Pop, la Luceafărul. La redacție eram amici. Și vine un băiat, Eugen Simion — nu criticul. Eugen Simion. Scria la Contemporanul. Se părea că era psiholog sau sociolog. Nu știu ce era. Zice: „Maestrul Ivașcu îl vrea pe Octavian Ursulescu pentru rubrica de muzică ușoară”. Avea pe cineva, dar nu era mulțumit. M-am dus. Am fost foarte mulțumit și o viață am fost onorat să fiu cu Geo Bogza pe prima pagină…
Ionuț Vulpescu: Ce rubrici avea revista!
Octavian Ursulescu: Ecaterina Oproiu era pe spate. Rubrica era pe o coloană așa, pe lung. Pe spate era Cronica TV, Ecaterina Oproiu. Dar ce rubrici, ce semnatari, ce prieteni am avut acolo! Era o revistă de înaltă ținută.
Ionuț Vulpescu: Un făcător de gazetă foarte bun, George Ivașcu. Poate cel mai bun.
Octavian Ursulescu: Și eu zic la fel. Poate cel mai bun.

Primul pahar de whisky în vila din Bulevardul Aviatorilor

Ionuț Vulpescu: Cum era, ați interacționat cu el? Cum era ca om Ivașcu?
Octavian Ursulescu: Am fost și la el acasă, stătea la Aviatorilor acolo pe bulevard, într-o vilă frumoasă. Eram puști, m-a invitat: „Bei un whisky?”. Eu nu băusem whisky în viața mea atunci. Am zis că beau, el era un amator mare de whisky. Doamne! Și cu fata lui am mai ținut legătura. După Revoluție m-a căutat, a venit de la Paris, trăia în Franța. Nu mai știu ce mai face. El nu intervenea direct în revistă. Niciodată n-am auzit. Erau doi adjuncți: C. N. Constantiniu și Mihăileanu erau adjuncți. Și era Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție. Era un om extraordinar și cu care am fost și la pescuit, ne-am împrietenit. Și la Contemporanul am editat niște almanahuri, Realitatea Ilustrată, păstrând numele vechii publicații interbelice.
Ionuț Vulpescu: După aia el s-a dus și a făcut România Literară și a luat o parte din numele pe care le-ați pomenit. Inclusiv pe Roger Câmpeanu l-a luat la România Literară. Pe Nicolae Manolescu, pe care îl publicase, îl debutase cu Cronica Literară la Contemporanul. Deci a făcut și din România Literară după aceea o gazetă excepțională. Excepțională, vândută, citită.
Octavian Ursulescu: Am publicat și eu și sunt foarte mândru și în România Literară câteva articole.

Interzis timp de doi ani: „A fost un complot contra mea”

Ionuț Vulpescu: La care dintre aceste colaborări scrise țineți cel mai mult? Perioada asta de la Contemporanul, că a fost începutul?
Octavian Ursulescu: Contemporanul, pentru că e o înaltă ținută. Am publicat nu numai rubricuțe. Rubricuța a fost la început. Anchete pe două pagini, cu muzica ușoară, cu festivalurile de la Mamaia, de la Cerbul de Aur. Deci a fost o colaborare foarte, foarte vastă. Nu era doar rubricuța. Am fost foarte legat de Contemporanul. Și mai e un episod care m-a făcut să nu uit Contemporanul. Eu, la sfârșitul anilor șaptezeci, am fost atacat într-un articol din revista Flacăra a lui Adrian Păunescu de un cântăreț la muzicuță, Cornel Ionescu. A fost o întreagă… a fost un complot contra mea și am fost interzis total: radio, televiziune, presă… doi ani.
Ionuț Vulpescu: În anii șaptezeci?
Octavian Ursulescu: În anii șaptezeci; ’77, ’78, ’79.

Bătălia pentru „Pop Club”: Când muzica occidentală trebuia „împănată”

Ionuț Vulpescu: Dar ce ați greșit așa tare? De ce v-au…
Octavian Ursulescu: Nu, nu… O cântăreață de muzică ușoară, Dida Drăgan pe numele ei, s-a împrietenit cu un ziarist în Polonia. Eu mă duceam la festivalul de la Sopot în fiecare an, neavând viză pentru… Acolo, la Grand Hotel, la Marea Baltică. Acolo am fost cazat. Eu, neavând viză pentru Occident, am bătut țările socialiste, toate festivalurile. La Praga de jazz, de rock, de… așa. S-a împrietenit cu ziaristul respectiv, căruia… „Păi îl cunosc eu”. Și mi-a povestit el pe urmă asta, că l-am revăzut. Îi mărturisisem, îi dezvăluisem câteva din neajunsurile activității. Aveam un Pop Club la Politehnică, la 303, și aveam probleme mari. De multe ori nu ne-au lăsat să-i mai spunem Pop Club, i-am spus „Oop Club”. Era prea occidental „Pop Club”, suna… că nu putem da muzică occidentală multă la… I-am povestit mai multe la o bere. Știți cum era, eram tânăr, nu m-am gândit niciodată.
Ionuț Vulpescu: Jazzul era cam interzis, oricum nu prea aveai voie să…
Octavian Ursulescu: Nu, nu, nu. Și atacul a fost politic. Deci în articolul acela: Ursulescu ce-a făcut, ce-a dres… De aici și această interdicție cumplită pentru mine, pentru că… asta e. Și m-a ajutat foarte mult Constantin Mitea, care era redactor-șef la Contemporanul atunci și era și consilier al lui Ceaușescu. Fusese pe la Scânteia, parcă, sau ceva. Și… am făcut un memoriu, i-am spus și… a rezolvat. Până la urmă, în câteva luni, cu memoriul acela am demonstrat că n-am făcut nimic… Bine, în intervalul ăsta, săptămânal eram ba la Secția de Presă a CC al PCR, ba la Securitate. Și mă tot întrebam, până când unul dintre ei, l-a, întâlnit după Revoluție, la Azi, Podoabă se chema, mi-a dezvăluit că nu eram înregistrat vocal. Ăsta a fost norocul meu. Deci s-a relatat — păi o relatare putea să spună orice.
Ionuț Vulpescu: Deci v-a atacat Flacăra și v-a apărat Contemporanul.
Octavian Ursulescu: Asta-i amintirea, da. Și în perioada aia am început să scriu și la revista Femeia, la Magazin, scriam foarte mult.

Olimpic la matematică, premiat de Academicianul Grigore Moisil

Ionuț Vulpescu: Dar cum a fost, că m-am uitat, am văzut și diploma: ați luat locul doi la faza națională la matematică. Și v-a dat-o chiar academicianul Moisil, înțeleg, într-o ceremonie, cum se face. Cum ați virat-o? De la matematică, după aceea ați făcut Cantemir, ați făcut Politehnică, dar marea pasiune a vieții rămâne muzica. Cum a fost drumul ăsta? Că undeva a fost o intersecție.
Octavian Ursulescu: Și muzica e știință și chiar are legături bune cu matematica, mai ales în ziua de azi cu muzica contemporană, cu genurile acestea. Matematica, după părerea mea, este cel mai minunat lucru. E bine că nu m-am băgat în politică, poate eram președinte acum, Doamne ferește.
Ionuț Vulpescu: Avem un olimpic. Era dificil să mai avem încă unul. Nici cu unul nu e simplu, dar dacă erau mai mulți…
Octavian Ursulescu: Și nu numai la matematică, dar asta a fost într-adevăr mândria mea: locul 2 pe țară la faza republicană. Un singur punct mi-a lipsit. Un singur punct! 20 de puncte era maximul. Am subiectele acasă, le-am regăsit.
Ionuț Vulpescu: Ați vorbit cu profesorul Moisil atunci? Vă amintiți?
Octavian Ursulescu: Așa, formal: „Felicitări”. Premiul a constat în niște cărți. Un pachet cu cărți. Olimpiada de matematică… erau literatură, probabil. Și la Palatul Copiilor, la Cotroceni; acolo am fost la premiere. Am vorbit, sigur că da. Mereu când trec pe strada Armenească, văd plăcuța: aici a locuit… Îmi aduc aminte cu mândrie. Am diploma semnată de el, normal.
Ionuț Vulpescu: Deci cum s-a făcut trecerea?
Octavian Ursulescu: Trecerea este greu de spus. S-a făcut treptat, nu brusc, de la științele exacte, că eram olimpic și la fizică. Matematica a fost pentru mine și pentru fratele meu, Florin-Silviu, o pasiune într-adevăr. Noi rezolvam probleme la Gazeta Matematică. Eu am și publicat acolo probleme proprii. Am revistele, uite, puteam să-ți aduc. Dar muzica ne-a atras pe amândoi. Încet, încet noi ascultam foarte multă muzică. Am început cu Beatles, eram cu posturile străine și în 1968, la prima ediție a festivalului de la Brașov, Cerbul de Aur, fiind la Scânteia Tineretului, am început să scriu. Am făcut o pagină, se chema o pagină dedicată festivalului.

Amintiri de la „Cerbul de Aur” ’68: Mercedes-uri negre și interviuri la ARO

Ionuț Vulpescu: Cum era?
Octavian Ursulescu: Veneau la festival cântăreții, invitații străini la aeroportul Băneasa, că nu era Otopeni. Acolo erau preluați cu niște Mercedes-uri negre ale ONT-ului, ONT Carpați, îi duceau la Brașov. Eu îi așteptam acolo în sala aceea, făceam mici interviuri.
Ionuț Vulpescu: La Aro, probabil, unde stăteau?
Octavian Ursulescu: La Aro stăteau, toți stăteau la Aro. Și se făcuse și aripa nouă. Și acolo am cunoscut foarte mulți și am rămas prieten bun cu mulți dintre ei. Am colaborat cu Caterina Caselli, m-am revăzut după ani la festivalul de la San Remo. Nu mă așteptam — corespondam cu ea — dar nu mă așteptam să mă… când m-a văzut: „Ottaviano!”. Eu nu știu ce zic, a ținut minte.
Ionuț Vulpescu: Dar am văzut că și atunci erau unii care vă acuzau tocmai că intrați în dialog direct și foarte personal cu mulți dintre artiștii invitați. Și nu era foarte bine. Adică trebuia totul să fie controlat, nu?
Octavian Ursulescu: A mai fost ceva care a deranjat. M-a chemat tovarășul Călinoiu — da, îl știam de la festivalul de la Mamaia — de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Și eu corespondam la revista Billboard, cea mai importantă, Biblia muzicii mondiale, la Music Week în Marea Britanie, la Jazz Journal. Eram la Jazz Forum, la oficiosul Federației Internaționale de Jazz. M-a chemat: „Da, ce faci, ce scrii?” „Păi,” zic, „tovarășe Călinoiu, scriu despre muzica românească, despre artiștii români. Eu fac reclamă”. „Da, bine, dar să ai grijă ce scrii,” nu știu ce. Deci nu eram bine privit. Dovadă că n-am avut nici viză. Dar nu-mi contează.
Ionuț Vulpescu: Vă amintiți cine a fost primul mare artist pe care l-ați prezentat? Și ce amintiri aveți de atunci?
Octavian Ursulescu: Români sau străini?
Ionuț Vulpescu: Români.
Octavian Ursulescu: Am prezentat mulți la începutul colaborării cu Titus Munteanu, la televiziune vorbesc.

Titus Munteanu: Un lord al micului ecran și partener de scenă

Ionuț Vulpescu: Ați colaborat foarte mult cu el la Televiziunea Română. Avem și această carte superbă: Titus Munteanu, un lord al micului ecran.
Octavian Ursulescu: Da, i-am și scris această carte, mi s-a părut normal. Am început-o în timpul vieții lui, s-a prăpădit, am terminat-o, pentru că împreună am făcut Steaua fără nume, Șlagăre-n devenire, Meridianele cântecului. De multe ori mă întâlnesc cu oameni pe stradă, mai ales cu Meridianele cântecului. Erau două ore de program pe seară, joi seara, și din aceste două ore, un sfert, jumătate de oră eram noi cu Meridianele cântecului, în care dădeam și filmări străine. Aveam prieteni.
Ionuț Vulpescu: Succes mare, da.
Octavian Ursulescu: Luam filmări. Nu erau drepturi de autor pe vremea aceea, puteam să băgăm, dar am strecurat foarte multe filmări străine. Deci mi s-a părut normal să fac un omagiu acestui om extraordinar. Și acum am mai scris despre compozitorii români câteva cărți pe care ți le-am dedicat, dragă Ionuț, pentru că într-adevăr știu că iubești muzica și ai făcut atât de mult pentru noi. Temistocle Popa este unul dintre ei, Paul Urmuzescu, de asemenea. Da, sunt compozitori. Astea două le-am făcut mai subțirele. Le-am tipărit la Biblioteca Metropolitană. Era un director, Florin Rotaru, foarte inimos. El a avut această inițiativă. Și am mai făcut încă un volum despre Marina Voica, iarăși, Un drum spre legendă, ceva frumos așa, tot la editura aceasta. Și una despre Festivalul de la Amara. Când a împlinit 50 de ani Festivalul de la Amara de muzică ușoară, un festival foarte, foarte serios. Nu știu cât cunoști despre festivalul acesta.
Ionuț Vulpescu: Știu, știu. Lumea vă știe, inclusiv eu, că eram mic și vedeam Mamaia. Ați prezentat, dacă nu mă înșel, 13 ani, în fiecare an.
Octavian Ursulescu: 13 ediții. Prima ediție, 1983.
Ionuț Vulpescu: Cum ați devenit prezentator în 1983?
Octavian Ursulescu: Atunci a început… În 1976, că tot vorbeam de Flacăra, festivalul de la Mamaia a fost interzis. Adrian Păunescu a avut niște articole foarte agresive la adresa textelor de muzică ușoară. În primul rând spunând că ele nu reprezintă, sigur, munca și realizările partidului. Era politic făcut. Plus că el avea ceva cu Flacăra, el favoriza folkul, favoriza muzica tânără, cum îi spunea el. Și a fost desființat în anul acela până în 1983. Șapte ani… La Consiliul Culturii era un secretar de stat, Ladislau Hegeduș, foarte interesant. Etnic maghiar, care a făcut cel mai mult pentru muzica românească. Prin 1979-1980, el a înființat la București festivalul Melodii, la Polivalentă. Era o nebunie. Un festival extraordinar. Șase mii de spectatori, cinci-șase zile pe săptămână. În ’82 s-a gândit el să testeze reacția organelor ca să reînvie festivalul de la Mamaia. Și pe scena Teatrului de Vară din Mamaia a organizat festivalul intitulat Zbor de porumbei. Cu o tematică de pace. Valabil atunci ca și azi. Nu era nimic rău. Au fost și cântece de dragoste și de pace. Nimeni n-a zis nimic. Așa că în ’83 a dat drumul din nou la festival.
Ionuț Vulpescu: Cu Octavian Ursulescu prezentator.
Octavian Ursulescu: Mă testase la Melodii câțiva ani la rând. Eu prezentasem de prin ’80 festivalul Melodii.

„Tatăl” Generației de Aur: De la Loredana la Monica Anghel

Ionuț Vulpescu: Cred că aveați un rating, cum se zice azi, o audiență enormă. Era perioada… era TVR, un singur post de televiziune. Nu erau podcasturi. Când ați avut sentimentul, în acei ani prezentând festivalul de la Mamaia, că pe scenă prezentați o stea? Că se naște o stea sub ochii dumneavoastră?
Octavian Ursulescu: Am avut de câteva ori… chiar Loredana Groza. Monica Anghel — nu mă așteptam, dar vocea m-a cucerit. Nu mă așteptam să devină atât de mare vedetă Cătălin Crișan, de exemplu, care are voce ușurică, micuță, dar era atât de cald, tandru, și a luat premiul întâi de interpretare. Dar mi-am dat seama, avea farmec, era drăguț, era șarmant; trebuie și acest gen de cântăreț. Nu știam că va deveni și un bun compozitor, va lansa șlagărul Dacă pleci. Au fost câțiva și am prezentat foarte mulți tineri care au devenit, pe urmă, vedete. Foarte, foarte mulți. De fapt, cam toată generația de aur, de argint, sau cum să-i spunem, au trecut pe la Mamaia toți.
Ionuț Vulpescu: Sunteți prezentatorul, sunteți…
Octavian Ursulescu: Da, tatăl lor.
Ionuț Vulpescu: Ca și vocea lui Cristian Țopescu pentru generațiile, pentru sportul românesc în acei ani, vocea dumneavoastră a însoțit evoluția multora dintre artiștii noștri.
Octavian Ursulescu: Am avut această șansă, nu că am fost eu cel mai bun sau nu știu, dar a fost o șansă de a fi acolo. Eu am fost pe această felie.

Misterul prezentatorului: „Nu există o școală de prezentatori”

Ionuț Vulpescu: Vă considerați un cronicar al culturii sau un intermediar, un mijlocitor între public și artiști în ceea ce ați făcut la Mamaia și nu numai la Mamaia în acei ani?
Octavian Ursulescu: Foarte bună întrebarea, pentru că de multe ori am fost chestionat pe această temă: „Cum devii prezentator? Ce trebuie să faci să devii prezentator?” Chiar la un moment dat m-au întrebat câțiva de ce nu fac o școală de prezentatori. Părerea mea este că nu există așa ceva. Prezentatorul nu iese pe băncile școlii. S-au făcut tot felul de școli de acestea de televiziune și n-au lansat pe nimeni. Ăsta-i adevărul. Dar devenirea firească e asta: cum am spus, jurnalist — deci presă scrisă — să scrii, să ai cultură, să acoperi toate domeniile de activitate. Pe urmă radio; am făcut radio 25 de ani, am debutat la Cornel Chiriac, la Metronom.
Ionuț Vulpescu: O legendă a radioului în acei ani.
Octavian Ursulescu: Exact, alt punct istoric. Am fost la festivalul de la Cerbul de Aur împreună în ’69, în martie, unde, cum era el așa foarte agitat, băuse puțin ca să-și facă curaj, s-a certat cu Tudor Vornicu. Tudor Vornicu i-a luat buletinul, l-am dus la alt hotel, l-am culcat, dar în sfârșit, în aprilie-mai știam că o să plece; mi-a lăsat pick-up-ul lui minunat amintire, Bel Canto. În ’69 a plecat, da. Eu am debutat la el în ’66. Deci aproape 3 ani am colaborat.

Geamantanul plin de discuri: Cum intra muzica străină în România

Ionuț Vulpescu: Ani de ceva deschidere.
Octavian Ursulescu: O, sigur că da. Au fost câțiva ani, prea puțini ca să… Am dat, da, și pe banda aceea am dat — făceam emisiuni de la 3 la 7, de la 1 la 5, Radio-recordul din sâmbăta după-amiază. Am strecurat foarte multă muzică occidentală. Am dat Pink Floyd, am dat, hai, Blind Faith, am dat muzică de nu-și închipuie lumea, deci necomercială. Și se putea. Dar tehnica era să împănezi programul cu muzică românească. Dădeam multe piese noi, le luam de la Titus de la televiziune și așa mai departe. Aveam o rubrică „Șlagărul emisiunii”, o melodie românească. Era un fel de powerplay pe care îl dădeam de 3-4 ori să se impună. Mai dădeam muzică din țările socialiste, foarte mult. Or eu, umblând pe la toate festivalurile, mă întorceam cu geamantanul plin de discuri.
Ionuț Vulpescu: Dintre străini, care v-a marcat? Când ați avut… poate e mult spus emoții, dar vă amintiți și astăzi cu mare bucurie o prezentare a unui artist străin prezent la Brașov sau la București?
Octavian Ursulescu: La Brașov n-am prezentat festivalul niciodată.
Ionuț Vulpescu: Ați fost doar cronicar, doar participați.
Octavian Ursulescu: Doar cronicar și, în ’90 și ceva, am fost în Club Sentimental după-amiaza pe TVR2. Seara era festivalul în Piața Sfatului și Ioana Bogdan, pe TVR2, la Teatrul Dramatic, care era locul legendar unde se desfășurase inițial festivalul, a făcut un Club Sentimental în care au fost invitați și Valeriu Lazarov, și George Sbârcea, și compozitori mai noi, și Therese Steinmetz și Jacques Hustin, doi dintre câștigători, și am prezentat acolo, dar festivalul mare nu. În schimb am prezentat pe scene, mai ales la Polivalentă și în țară, mari artiști. Cred că am prezentat peste 30 de mari vedete. Astăzi nu prea se mai folosesc prezentatori. Dar, de exemplu, i-am prezentat pe Bob Geldof și Tom Jones, i-am prezentat la Polivalentă. Nu mai spun de cei pe care îi prezentam de mult, cu Boney M. în formula originală — nu ce umblă acum prin țară, tot felul de „Boney M.-uri” care n-au nicio legătură, poate mai e câte o solistă… E vorba de vechile nume care astăzi… pe Suzi Quatro, pe José Feliciano… m-a legat o prietenie și mă leg în continuare de Julio Iglesias, pe care văd că îl atacă tot felul de domnișoare care au lucrat la el și așa mai departe. Gigliola Cinquetti, Caterina Caselli, Amália Rodrigues; am colaborat și am corespondat cu ei. Am multe scrisori în facsimil.

Prietenia cu Julio Iglesias și modestia Amaliei Rodrigues

Ionuț Vulpescu: Cine dintre ei v-a impresionat prin modestie și prin discreție?
Octavian Ursulescu: Amália Rodrigues. Chiar că era o femeie atât de discretă și la locul ei. Ea vorbea foarte bine franceză, că eu portugheză n-aș spune că vorbesc foarte bine. Și e o femeie extraordinară și am ținut legătura, ne-am scris. Am suferit; ea trebuia să vină la acel Club Sentimental care a fost în ’94 sau ’95 când se împlineau niște ani de la prima ediție și i s-a prăpădit soțul și n-a mai venit.

Diferența de clasă: „Generația de aur nu se botoxează”

Ionuț Vulpescu: Dintre ai noștri, dintre români, cine s-a impus așa prin modestie, prin discreție, printr-o viață care v-a impresionat?
Octavian Ursulescu: Păi uite, Stela Enache, care e discretă, la locul ei, cântă melodiile lui Florin Bogardo, fostul ei soț. Foarte frumos. Da, o interpretă foarte discretă și care într-adevăr nu apare în lumea asta mondenă. De fapt, generația de aur, cei care au acum peste 70 de ani, nici nu mai sunt chemați în aceste evenimente mondene. Sunt alții, cei mai tineri, care divorțează, se ceartă, se botoxează. Asta e, sunt niște oameni. Uite, Margareta Pâslaru a fost la noi, apare… își vede de treaba ei, editează cărți cu compozițiile ei și face CD-uri. E la București, lumea nu știe.
Ionuț Vulpescu: Când ziceți „generația de aur”, care sunt exponenții majori, cele mai reprezentative nume ale generației?
Octavian Ursulescu: Păi astea sunt, care sunt la vârsta asta, care se îndreaptă spre 80-90. Marina Voica, Margareta Pâslaru, sigur, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, cam pe aici. Băieți nu prea mai sunt: s-au prăpădit și Aurelian Andreescu, și Dan Spătaru; Cornel Constantiniu ar fi, dar e foarte bolnav; Mihai Constantinescu s-a prăpădit. Deci mai mult soliste avem în generația de aur, și Stela Enache, de care am amintit. Deci cam pe aici sunt, peste 75 de ani deja cam toate.
Ionuț Vulpescu: De care sunteți mai apropiat dintre ei, fără a defavoriza pe alții?
Octavian Ursulescu: Da, da, da, am legătură, vorbesc, le trimit fotografii, ne felicităm de Anul Nou; de ziua mea mai puțin, eu le felicit mai mult pe ele. Când mă întreba cineva odată: „Vă caută cei pe care i-ați lansat?” Fără supărare, mă caută, dar nici nu am nevoie, nu cer recunoștință nimănui, nu de aceea am făcut meseria asta.

Momentul de grație: Prima emisiune cu urechea lipită de radio

Ionuț Vulpescu: Că suntem la un podcast care se cheamă Avangarda: care a fost ziua în care ați fost în avangardă totală, a lui Octavian Ursulescu, când ați simțit că stați pe culmi, că e momentul de grație al dumneavoastră profesional?
Octavian Ursulescu: În primul rând, prima emisiune la Cornel Chiriac, la radio. Eram puști. Dacă aveam 10 aparate de radio în casă, cred că le puneam pe toate, cu urechea lipită și vocea de atunci. Am rugat să mă înregistreze cineva în prima emisiune. Am prezentat — m-a rugat Cornel: „Am nevoie și de rock din țările socialiste”. Și aveam un coleg la Politehnică, ungur, și zic: „Bela, dă-mi niște discuri”. Și mi-a dat formația Metro, formația Illés și acolo aveam prezentări. Am avut niște emoții și o bucurie. M-am simțit extraordinar. Și altădată m-am simțit pe culmile fericirii când mi-au apărut niște poezii în revista Amfiteatru. Cred că am cumpărat tot tirajul la chioșcul de la Lizeanu acolo. Sunt niște lucruri pe care nu poți să le uiți niciodată.

Anii ’80: Deceniul în care s-au născut 80% din marile șlagăre

Ionuț Vulpescu: Care era impactul în societate al acestor festivaluri? De la Mamaia sau Cerbul de Aur pe care îl cunoașteți? Dincolo de sălile de spectacole, reverberația în afară, mediată de televiziune, de presă, cum se raportau oamenii la aceste momente artistice?
Octavian Ursulescu: Mai ales până în ’89 ele erau totul. Oamenii își făceau ținute pentru festivalul de la Mamaia cu un an înainte, mai ales doamnele, bineînțeles. Era un Sanremo al nostru unde, de asemenea, la Sanremo ați văzut la televiziune cum vin îmbrăcați cu papion, cu smoking spectatorii. E o gală. E, Mamaia și Melodii și tot ce s-a întâmplat înainte erau evenimente unice pentru publicul nostru. Mai ales că s-au lansat cântece extraordinare. Dacă am face un top al șlagărelor mari ale muzicii ușoare, cred că 80% s-au lansat, de exemplu, în anii ’80. Sunt anii cei mai prolifici. Anii ’80 au fost cei mai fructuoși.
Ionuț Vulpescu: Ați făcut în acei ani un compromis, să zicem, pe care îl regretați astăzi?
Octavian Ursulescu: Dacă îl făceam, aveam și o viză pentru Occident. A venit securistul… Eu am lucrat și ca inginer tot doi ani. Pentru că, neavând viză, mi-a zis cineva: „N-ai viză pentru că nu lucrezi”. M-am angajat. Aveam diplomă, m-am angajat. Tot n-am avut viză. Și îmi zice cineva: „Dar de ce nu ești membru de partid?”. Mă duceam la pescuit cu secretarul de partid, fost fotbalist pe la Rapid, și îmi zicea: „Băi, Tavi, te bag eu în partid, o să vii la ședințe, nu știu ce”. Am intrat. Tot n-am avut viză.
Ionuț Vulpescu: Păi erați cu Progresul, țineați cu Progresul, nu țineați cu Rapidul. Ca și Radu Cosașu…
Octavian Ursulescu: O, ce prietenie! Și Mircea Vintilă. Și Mircea Vintilă e progresist. M-am luat de misiuni, am devenit liber profesionist și mă pomenesc într-o zi cu securistul fabricii acasă. Într-o scurtă de piele, că deci vedeau și ei filmele. Îl știam pentru că aveau un birou la Fabrica de Elemente de Automatizare aici, în Floreasca, unde am lucrat. Și m-a luat că „aveți cunoștințe, Cornel Chiriac, Andrei Voiculescu, dacă e să mergeți, să discutați, să aflați…”. Și, bineînțeles, că la mătrășire nu s-a văzut. Gata, mulțumesc, am plecat. Așa că tot am rămas fără viză.

Octavian Ursulescu: „nu m-au invitat niciodată să prezint Cerbul de Aur. Dar absolut niciodată.”

Ionuț Vulpescu: Ați avut, după Revoluție, dezamăgiri legate de anumiți prieteni, amici? Ați enumerat câteva nume mai devreme, cu siguranță sunt și alții, oameni cu care ați lucrat sau ați colaborat în televiziunea publică, la radio, în jurul acestor festivaluri majore, Mamaia sau Cerbul de Aur. Lucruri pe care le-ați aflat după Revoluție și la care nu vă gândeați și v-au dezamăgit?
Octavian Ursulescu: Sigur că ar cam fi. Uitați-vă, apropo de momentul de fericire de care vorbeam mai devreme. A fost prima mea ieșire în Occident, care a fost la Festivalul de la Sanremo în 1990. Visam să ajung acolo. Era și ediția 40, a fost o ediție extraordinară, cu zeci de vedete străine. Dezamăgit, de exemplu, ar fi faptul că, să zicem, Dumitru Moroșanu — Dumnezeu să-l ierte — am fost buni prieteni, sau Mariana Șoitu, cu care am făcut de asemenea multe emisiuni, nu m-au invitat niciodată să prezint Cerbul de Aur. Dar absolut niciodată. Și nu că ar fi avut cine știe ce prezentatori. Niște actori de care n-a auzit nimeni nici atunci, nici acum. Manechine. Au folosit și niște redactori de la Știri Politice de la TVR. Adică nu au avut niște prezentatori. Nu mi-au explicat niciodată de ce, dar nu e o neîmplinire, ca să zic așa. Dacă vreți, un mic regret. Poate că un an, dacă prezentam, arătam cam cum ar trebui prezentat un festival internațional. Mai cu șarm, mai cu umor, nu cu cinci prezentatori care stau cu caietul în față să-și citească niște chestii. Pentru că ei nu erau cunoscători în domeniu. Niște oameni, fără să-i rodezi măcar, îi arunci direct la cel mai mare festival internațional. Asta nu se face. Ca și cum într-o echipă de fotbal, Real Madrid ia un jucător de la Unirea Slobozia și-l aruncă direct într-un meci. Nu se poate asta.
Ionuț Vulpescu: Artiștii aveau curaj mai mult atunci sau acum?
Octavian Ursulescu: Culmea este, lumea își închipuie că noi am avut o cenzură cumplită. Eu, cel puțin, la Festivalul de la Mamaia, nu m-am confruntat cu așa ceva. Niciodată. Dovadă că nimeni nu mi-a cerut niciodată textul la vizat.

Gafe memorabile? „Tavi, mă nenorocești!”

Ionuț Vulpescu: V-a scăpat vreun „porumbel”, cum se zice — al păcii, desigur — dar ceva…?
Octavian Ursulescu: Mi-au scăpat glume. De exemplu, la Corina Chiriac. Pe vremea aceea, fiind transmis în direct la TVR și la Radio, nu era voie să se urce pe scenă cu flori. Normal, dar mi se pare oricum o chestie în neregulă asta. Și lumea arunca din sală florile pe scenă. Și s-adunau multe buchete, flori, și după ce a terminat de cântat — nu știu dacă era „Strada Speranței” sau alt șlagăr — fiind în direct la Radio, trebuia să spun ceva, că omul la Radio nu poți să-l lași așa pe o pauză. Și Corina, foarte meticuloasă, s-a apucat să strângă flori de pe scenă. Asta era în anii ’80, când elevii, studenții, militarii erau scoși la ogoare. Și mi-a venit mie: „Corina Chiriac la strânsul recoltei!”. Un delir în sală! La ieșirea din scenă, Dumitru Moroșanu — de care am amintit, un băiat foarte bun, era redactor-șef la Televiziune — zice: „Tavi, mă nenorocești! N-o să uit niciodată asta, Ionuț. Am șapte mii de lei pe lună, de ce a trebuit să-mi spui mie asta? Am familie, am șapte mii…”. „Bravo, ține minte că ai salariu mare!”. Dar nu, n-am avut repercusiuni grave. Au fost altele, cum a fost „Meridianele Cântecului”, care a fost interzisă în direct de Cabinetul 2.
Ionuț Vulpescu: Deci emisiunea de care vorbeam, și cu muzică străină, și cu premiere românești…
Octavian Ursulescu: Acolo l-am lansat pe Laurențiu Cazan și așa mai departe, Natalia Guberna. Ei, n-am crezut că Tovarășa se uită la această emisiune. A fost o melodie în care erau niște dansatoare, gen Lambada așa, care își ridicau fustițele. Băi, asta era vremea! Și emisiunea era înregistrată. Deodată, buf! Se taie și apare un taraf de muzică populară. Pe urmă am aflat că se chema „mapă de rezervă”. Asta era o filmare pentru vizite, pentru ceva, ca să aibă…
Ionuț Vulpescu: Deci, când e o bîlbă, vine taraful.
Octavian Ursulescu: Da, exact. Mi-am dat seama că e ceva foarte grav. Eu eram colaborator, ce să fac? Titus Munteanu însă, cu care făceam emisiunea, era disperat, că era angajat. L-am sunat: „Titus, măi…”. „Nu știu, măi Tavi, o să sun la ofițerul de serviciu”. A sunat la ofițerul de serviciu la Televiziune, care i-a spus: „Da, la Cabinetul 2 s-a primit telefon că emisiunea s-a întrerupt și s-a desființat”. N-am avut repercusiuni de alt gen, dar…

Festivalul de la Mamaia, broadcasting Ceaușescu?

Ionuț Vulpescu: Dar vreo gafă în direct ați făcut?
Octavian Ursulescu: Nu. M-a ferit Dumnezeu de gafa în direct. În schimb, la Festivalul de la Mamaia, odată… Ceaușescu era la Neptun, ținea conferințele alea lui… Festivalul se transmitea la București prin relee succesive, nu se dădea direct, mai ales când vorbea el. Era el în direct pe TVR, festivalul se dădea a doua zi, nu știu cum. Și mi s-a relatat că eram pe scenă și, la un moment dat, în timp ce vorbea Nea Nicu, am apărut eu.
Ionuț Vulpescu: Zece secunde?
Octavian Ursulescu: O secundă. Aoleu! Din fericire, se pare că a fost doar în zona Dobrogei. Și au mai fost și niște tovarăși care n-au amplificat treaba. Așa am fost în locul lui Nea Nicu.
Ionuț Vulpescu: Asta, uite, ați anticipat următoarea mea întrebare. Ați avut vreodată sentimentul că prezentați istorie în direct?
Octavian Ursulescu: Acum îmi dau seama. Cel mai mult îmi dau seama acum. Că atunci eram în conștiința tinereții, mi se părea un lucru firesc. Prezint toate festivalurile, toți cântăreții… Am fost foarte workaholic când eram tânăr. Toți plecau în vacanțe la mare, eu stăteam la Radio, copiam discuri. Veneau piloții, stewardesele cu care aveam legături. Trebuia să copiez discurile în câteva ore, ca să treacă la alți colecționari. Era o rețea de discuri americane. Eu, fiind la Billboard, luam din topul Billboard lista, îi dădeam stewardului o listă: „Îmi aduci cutare, cutare discuri”. Strângeam banii și apoi le luam la Radio. De multe ori copiam noaptea discurile astea americane. Era o nebunie.
Ionuț Vulpescu: Deci vă pregăteați, nu intrați așa spontan, cum se zice astăzi, „improvizăm”.
Octavian Ursulescu: Păi și la Radio, emisiunile erau cu text scris și se plăteau la Fondul Literar, care era la Editura Cartea Românească. Marin Preda era director și era casieria la parter. Șeful de la Fondul Literar, ăla era tare! Ăla conta, ăla dădea împrumuturi, tot. Traian Iancu.
Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să alegeți un singur moment care să vă definească cariera, momentul de vârf, care ar fi acela?
Octavian Ursulescu: Foarte greu de spus. Ar trebui să fie ceva luminos, ceva despre care să spună lumea: „Mi-aduc aminte de Octavian Ursulescu când a apărut acolo”. Mi-e foarte greu să spun asta. Cred că momentele sunt mai multe și țin toate de festivalurile importante. De Mamaia, în primul rând, pe care toată lumea îl urmărea.
Ionuț Vulpescu: Cam câți oameni se uitau atunci live la TVR?
Octavian Ursulescu: Milioane de oameni urmăreau. Pe stradă nu mai era nimeni. Pentru că asta era… nu aveau de ce să se bucure altfel. Era bucuria lor: cântecul de muzică ușoară, șlagăre, vedete… Fotbalul sau sportul când mai erau.

Artistul român care a umplut stadioane!

Ionuț Vulpescu: Ce v-a învățat scena despre oameni, nu despre artiști?
Octavian Ursulescu: Publicul este foarte special și destul de critic la un moment dat. Pentru că noi avem impresia că, apărând pe o scenă, spectatorul aplaudă orice. Nu e chiar așa. Am simțit de-a lungul timpului acest lucru. Există și momente când publicul e destul de concesiv, dar și momente când trebuie să vină la un spectacol, să cumpere bilete. Erau cântăreți foarte buni care „n-aduceau la casă”, cum spuneau impresarii. Dan Spătaru umplea stadioane. Te duci în cluburi astăzi și se aude muzica lui Dan Spătaru. Puneai singur un bilețel pe o poartă: „Azi, Dan Spătaru la stadion”, tot orășelul era acolo.
Ionuț Vulpescu: Box office, cum s-ar zice.
Octavian Ursulescu: Exact. Alți cântăreți buni, foarte buni în show, trebuiau ajutați. Când făceam turnee — că am organizat multe turnee pentru filarmonici, de exemplu Filarmonica din Botoșani, în perioada în care instituțiile trebuiau să se autofinanțeze — mă rugau: „Fă un colectiv să mergem în turneu”. Și ce făceam? Luam un cântăreț sau doi care aduceau la casă: Cătălin Crișan, Cotabiță, Dorobanțu. Și luam și unul foarte bun pe scenă, dar mai „rocker”, de exemplu Ricky Dandel. Dacă îl puneam singur pe afiș, nu venea lumea, dar era o prezență scenică extraordinară, un dansator bun.

Concertul de dinaintea morții lui Aurelian Andreescu

Ionuț Vulpescu: Aurelian Andreescu cum era?
Octavian Ursulescu: Aurelian Andreescu a fost cea mai mare voce a muzicii ușoare românești. I-am făcut primul și ultimul disc în timpul vieții. Am lucrat mult la el, câteva luni, cu piese străine în limba engleză. Un băiat absolut minunat. S-a stins devreme, din păcate, o ciroză agresivă. În ’86 s-a prăpădit. Povestea Petre Geambașu în cartea lui: ultima apariție a lui Aurelian a fost la „Vraja Mării”, la Eforie. S-a pomenit că intră pe ușă Aurelian Andreescu, sprijinit de un alt bărbat. Petre l-a văzut și l-a invitat: „Hai să cânți ceva!”. S-a așezat pe trepte, nu putea să urce pe scenă, și a cântat… un „Unforgettable”, ceva minunat. A mai stat puțin și a plecat. Și noaptea aceea a aflat că a murit.
Ionuț Vulpescu: Deci a cântat chiar ultima piesă, ultima suflare muzicală. Ce voce ar merita redescoperită de publicul de azi?
Octavian Ursulescu: Andreescu este, totuși, mai prezent. Dar cei care fac playlist-urile la radio merg pe două-trei melodii: „Merităm”, „Oameni”… Dar are multe melodii foarte frumoase. La posturile de radio, playlist-urile sunt făcute de oameni tineri care nu cunosc istoria muzicii ușoare. Mi se pare absolut aberant să ți se impună un playlist, inclusiv la Radio România.
Ionuț Vulpescu: Cine vă place din cei mai tineri?
Octavian Ursulescu: Andra, în primul rând, care e o fată foarte bună. Este Delia, care e foarte talentată. Brenciu e bun. Loredana — nu mai pot să spun că e „Noul Val”, este deasupra valurilor. Ea are o capacitate fantastică de a se reinventa.
Ionuț Vulpescu: Cine era cel mai inteligent? Cineva care v-a frapat prin minte, nu numai prin voce?
Octavian Ursulescu: Cotabiță a fost un băiat citit, vorbea limbi străine, discuta mult despre filme, citea. Ne-a apropiat și faptul că terminase și el Electrotehnica, ca și mine. L-am ajutat să-și găsească o casă în București. Era la Polivalenta un spectacol și au venit fetele tovarășului Roșca de la Spațiul Locativ, care erau „topite” după Cotabiță. Mi s-a aprins un beculeț: „Ăla-i momentul!”. Le-am adus în culise, le-am dat autografe, iar a doua zi am fost la tovarășul Roșca. Și-a ales o casă pe strada Hristo Botev, lângă Piața Rosetti. Acolo ne-a prins și Revoluția.
Ionuț Vulpescu: Se duc oamenii, unul câte unul…
Octavian Ursulescu: Mă bucur că am reușit să facem un monument al muzicii românești la Inspectoratul General al Muzicilor Militare, pe Bulevardul Iuliu Maniu. Am făcut un perete de marmură cu numele tuturor muzicienilor dispăruți.

Muzica ușoară, muzică grea

Ionuț Vulpescu: Cât de „ușoară” e, de fapt, muzica ușoară?
Octavian Ursulescu: Își închipuie că e ușoară cei care folosesc doar computerul. Profesioniștii dispar. Marius Țeicu are 80 de ani… pentru cine să mai compui? Concursuri nu mai sunt, interpreții nu mai lansează melodii noi.
Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să facem un podium al marilor compozitori?
Octavian Ursulescu: Temistocle Popa — numai pentru Dan Spătaru a scris șaptezeci de șlagăre! „Trecea fanfara militară”, „Măicuța mea”… Marius Țeicu, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Horia Moculescu. Din păcate, dintre ei, doar Marius Țeicu mai traiește.
Ionuț Vulpescu: Aveți vreun regret?
Octavian Ursulescu: O mare durere a mea a fost lipsa vizei pentru Occident. Una e să iubești la 20 de ani, alta la 60. Lumea probabil credea că eram vreun favorizat al regimului, dar nu eram. Au apărut și turnătorii, că aș fi vrut să fug de la Mamaia cu barca în Turcia… niște prostii publicate ulterior. Alt regret a fost cu Cerbul de Aur. Aș fi vrut să-l prezint măcar o dată. Și o dorință mai veche: să devin un foarte bun pianist. Nu s-a întâmplat. Am făcut pian și acordeon, dar nu la nivelul acela. În rest, mi-am îndeplinit bucuriile. Prezint Festivalul „George Grigoriu” de la Brăila și „Crizantema de Aur” de la Târgoviște.
Ionuț Vulpescu: Romanța e un gen identitar. Ați cântat vreodată, de amuzament?
Octavian Ursulescu: Nu vreau să-i umilesc pe artiști cu vocea mea frumoasă… Dar am fredonat muzică populară. Am costum popular de la mine, din Mureș. La „Balul Însuraților”, unde sunt sute de oameni în costume, am prezentat îmbrăcat așa.
Ionuț Vulpescu: La ce țineți cel mai mult în viață?
Octavian Ursulescu: Pescuitul este o pasiune mistuitoare. Mă duc în Deltă, la Dunăre. Nu sunt cu „catch and release” la crap, eu mă duc la știucă.
Ionuț Vulpescu: În 2008, când am candidat în Sectorul 2, dumneavoastră m-ați prezentat la o grădină de vară, la parcul Mihai Eminescu. M-ați prezentat atât de frumos încât n-a mai contat că am pierdut atunci. Vă mulțumesc pentru asta.
Octavian Ursulescu: Păi, înseamnă că am prezentat prost dacă ai pierdut… Glumesc, așa e în viață.
Ionuț Vulpescu: Ați avut vreun eșec care v-a deschis poarta spre succes?
Octavian Ursulescu: Nu prea am avut mari eșecuri în carieră. N-am plâns niciodată după premii, am casa plină de diplome, cupe… inclusiv la baschet. Am fost căpitanul echipei liceului Dimitrie Cantemir, am jucat la I.C.P.F. în Divizia B. Am medalii de la Olimpiadele Mass-Media din Canada, Tunis, Grecia.
Ionuț Vulpescu: Vă uitați la NBA?
Octavian Ursulescu: Mă duc la meciuri în America! Am fost la Madison Square Garden, la New York Knicks. Impresionant! Am fost acolo și la concert la Rod Stewart. Să vezi 20.000 de oameni cântând cuvânt cu cuvânt… ți se face pielea de găină. Cea mai amuzantă treabă e cu festivalul de jazz de la Haga. Îmi trimiteau invitații an de an, dar eu nu aveam viză. Le spuneam că sunt ocupat, că mă duc în Australia… În ’90, când m-am dus, mi-au dat hotel de lux, crezând că sunt cine știe ce pretențios.

Ursulescu, avangardistul: „Eu am fost cu Phoenix, cu rock-ul, cu folk-ul”

Ionuț Vulpescu: Domnule Ursulescu, vă mulțumesc pentru această oră. În final, un gând pentru cei care urmăresc Avangarda.
Octavian Ursulescu: Nu știu în ce măsură sunt eu avangardist, dar am fost. În 1971 am organizat primul festival național de muzică folk, unde s-au lansat Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc. Deci, lumea mă consideră conservator, dar eu am fost cu Phoenix, cu rock-ul, cu folk-ul. Apreciez acest podcast și vă rog să vă uitați la el, că vin numai oameni de valoare! Mulțumesc mult!

Urmărește Incomod Media și pe Google News