Suntem în Anul Centenarului Marii Uniri. Este moda ca toate documentele oficiale, comunicatele de presă, declaraţiile şi informaţiile de orice tip să poarte antetul „România 100”. Şi, uite aşa, ne-am trezit că ne vin ştiri dinspre diferite instituţii despre dezastre, inundaţii, incendii, violuri, crime, tâlhării etc., cu antetul „România 100”!

Nu mai ştim să facem o departajare între ce este bun şi ce este rău, între normal şi anormal. La noi funcţionează încă mecanismul comunist de tipul „dacă e ordin, cu plăcere” şi, aşa, am amestecat totul.

Am introdus în cazanul cu derizoriu un concept, un ideal, o sărbătoare sublimă. Am dat o latură funcţionărească, rece, unui eveniment grandios, unui moment care se întâmplă o singură dată în viaţa noastră.

Să mai vorbim de faptul că manifestările dedicate Marii Uniri, care ar trebui să aibă un caracter de unicitate, lipsesc cu desăvârşire?

Pentru a nu obosi prea mult în actul de creaţie, pentru a nu-şi chinui mintea cu programe adevărate, culturalnicii au pus doar altă rochiţă pe ceea ce făceau până acum. Au dedicat Centanarului cam tot ce se înjgheba cu chiu cu vai…

Aşa avem competiţii sportive obişnuite, târguri tradiţionale, concursuri de mâncat plăcinte, concerte, expoziţii de păsări şi reptile, lansări de carte, desene pe asfalt, festivalul cârnaţilor… Toate acestea obosite de rutină, care nu aduc nimic nou, se desfăşoară sub egida „România 100”.

Tot ce se poate intră sub stindardul Centenarului! Adică, scăpăm uşor de marea sărbătoare. Adaptăm doar ambalajul, restul rămâne la fel, malcom, trist, cenuşiu. Acţiuni bifate prin dosarele consilierilor de programe. Aşa o fi tot anul?

Acum, în pragul Sfintelor Sărbători de Paşte, în loc să cântăm profund, liniştit, nevinovat, „cu moartea pe moarte călcând”, stăm concentraţi pe protocoale, ne frecăm la ochi, ne tragem câte un pumn în cap, fiindcă nu ne vine să credem ce au putut să facă din societatea românească postdecembristă băieţii ăştia cu ochii albaştri, procurorii şi o bună parte din judecători. Au experimentat ca lege teroarea, manipularea, făcătura… Cine suflă, cine trânteşte uşa, cine se uită urât pe noi, jap în cap cu dosarul! La puşcărie! Deportaţi-l!

Vă aşteptaţi, stimaţi cititori, ca, după ce în decembrie 89 nişte bieţi români entuziaşti şi curajoşi şi-au dat viaţa pentru libertate, pentru democraţie, să se mai creeze un asemenea sistem oribil, un asemenea binom, trinom, care să te execute fără milă? Să te trezeşti luat de acasă sau de pe stradă de mascaţii Jandarmeriei sau ai Poliţiei şi să fii dus la bulău pentru simpla vină că ţi s-a înjghebat un dosar din câteva interceptări, câteva probe false, la care, dacă se mai adaugă câteva picături de denunţător, eşti ras?

Măi, fraţilor, chiar nu ne revenim? Am votat ca proştii politiceni care au tolerat şi udat la rădăcină statul represiv. Au jucat tenis cu ei prin proprietăţile secrete. Au băut şi chefuit prin vii, au pus la cale afaceri, au stabilit cine trebuie să cadă şi cine trebuie să rămână în picioare. Mai era un pic şi ne dădeau stingerea la 09:00! Ne confiscau telefoanele, casa şi nevasta şi ne spuneau cum trebuie să vorbim şi cum să ne îmbrăcăm.

Am început, după toate aceste „minuni” pur româneşti, să fac alergie când văd un om în uniformă, să mă uit suspicios la mahării din instituţiile de forţă (că le place să le zicem aşa?) şi care se afişează pe la anumite întâlniri protocolare, praf pe tobă, în costumele lor impecabile, cu gulere tari la cămăşile albe şi pantofii scoşi de la cutie.

Îi văd cum ne sfidează, cum ne privesc de sus, suspicios, cum ne scanează, de parcă noi am fi un soi de neghină, de rebuturi şi ei sunt Dumnezeii noştri. Abia acum pricep de ce ne tratau, în toţi aceşti ani, ca pe nişte nimeni. Ei erau sistemul, ei erau oculta, puterea. La ei erau pâinea şi cuţitul!

Să fim mai buni, că este Sfintele Paşte! Putem, când vedem ce s-a întâmplat, cum ne-au încălecat ăştia? Şi mă întreb dacă se va reveni la normalitate, la firesc, la tot ceea ce ţine de uman şi de democraţie.

Sincer, mă aşteptam ca tinerii care îşi fac treaba prin instituţiile de forţă să fie mai altfel decât bătrâneii pensionaţi, care au avut rădăcinile adânc înfipte în ceauşism. M-am înşelat! Parcă e mai rău. Gustul puterii, dorinţa de a arăta că eşti tătuc, că nimeni nu-ţi stă în faţă, paraditul la oameni, cum se exprima un vaşnic procuror, repezintă cancerul democraţiei şi al libertăţii.