Nu sunt cronicar sportiv, fiindcă nu am timpul fizic necesar să mă dedic acestei activităţi deosebite şi să învăţ chiţubuşurile domeniului, nu că nu mi-ar fi plăcut. Dar, constat şi eu, ca tot muritorul de rând, iubitor ponderat al domeniului, că fotbalul românesc a intrat într-o gaură neagră, de unde, de foarte mulţi ani, nu mai iese nimic spectaculos. Totul are iz de afacere, de miros de parale multe, de jocuri de culise şi orgoliu. Asta, spre disperarea microbiştilor care nu prea se mai înghesuie pe stadioane, dar şi, atunci când o fac, sunt dezamăgiţi, nervoşi, scandează reproşuri cu garnitura de înjurături aferente şi blesteamă ca într-un act reflex condiţionat, arbitrii, antrenorii şi jucătorii.

Ieri, am asistat şi eu, ca cetăţeanul umil, curios şi mai puţin încrezător (Am şi eu scepticismul meu şi am auzit multe!), la meciul de baraj dintre Chindia Târgovişte şi FC Voluntari. Public mult, cum nu am mai văzut de prin anii ’90. Toţi pe o parte a stadionului! Tribunele dinspre Ialomiţa erau goale şi acoperite, să nu zic moarte clinic şi fizic!

Din spatele stadionului, acolo unde se afla odată un alt teren al clubului, răzbăteau trufaşe acoperişurile vilelor de sute de mii de euro ale unor potenţaţi care au vrut musai case la umbra parcului…

Oamenii erau încântaţi că, după atâta amar de timp, văd şi ei un spectacol fotbalistic nou, ce-i drept, cu actori mai necunoscuţi, comuni, neimpresionaţi încă de statutul de vedetă, nestilizaţi sportiv, nepersonalizaţi şi alte superlative ale celebrităţii fotbalistice.

Băieţi tineri. Parcă prea copii pentru gusturile celor care au prins fotbalul anilor 80-90, asta ca să nu mă duc mai în istorie. Jocul, unul obişnuit, normal. Fără suspans, fără driblinguri de senzaţie, fără mingi fermecate, fără pase fantastice. Ba se mai trăgea şi de timp. Ăsta ar fi factorul politic al sportului rege!

Multe căzături, faulturi, cartonaşe galbene… Spectatorii blânzi, joviali, chiar timizi uneori, priveau jocul, nu neapărat nemulţumiţi (Deja sunt imunizaţi la rău de când echipa fanion a municipiului Târgovişte zace în ligile inferioare!), ci cu suspiciuni, cu umbre de îndoială.

Se închegau dialoguri speculative între două căzături ale jucătorilor şi acordarea primului ajutor. „Bă, ăştia, după cum joacă, au vândut meciul, nu vezi, molîi, parcă ţin cu ilfovenii”… Răspunsul, mai candid, optimist. „Taci, bă. Joacă corect, dar atât pot ei, sunt mici, în formare, de unde experienţă”? Şi tot aşa…

După golul lui Ciobotariu, minunat şi emoţionant, a mai crescut încrederea, dar nu prea mult. Lentoarea tribunelor, obişnuite cu nimic, s-a simţit. Noroc cu crainicul stadionului, care, din timp în timp, dădea deşteptarea, încercând să retrezească spiritul de altă dată al galeriei de sub Chindie. Şi iar a pornit jocul, uşor, domol, după acelaşi tipic al rutinei şi obişnuitului…

Am ajuns în prelungiri, consumate mai vulcanic. Mulţi susţineau în continuare că meciul a fost dat de ai noştri. Au împins în faţă şi motive administrative. De unde bani, să aduci jucători, politicieni noştri nu au treabă cu fotbalul, ăştia se gândesc numai la punga lor, unde o să joace dacă intră în Liga 1, se schimbă echipa de antrenori, probleme, aşa că mai bine lasă FC Voluntari, că ăştia au bani, pe Pandele, pe Firea, au stadion ca lumea şi toată ştăbimea din jurul Capitalei.

Eu, unul, nu cred şi nu am crezut într-un asemenea film, deşi sunt un tip care pun botul la teoria conspiraţiei. Aici, am pus doar urechea, ca nepriceputul. Am urmărit atmosfera, suspansul, gesturile, anumite mişcări de trupe din susul tribunei, fotografii…

Şi, hop, am ajuns la loviturile de la 11 metri, unde bobul s-a ales de neghină, simplu şi frumos. Pentru FC Voluntari au marcat, fulgerător, fără ca bravul portar al Chindiei să miroase balonul, Marinescu, Leasă şi Cernat. Ai noştri, emoţionaţi, tremurând, poate speriaţi de portarul de doi metri şi un pic al celor de la Voluntari, au ratat. Doi jucători au trimis mingea, ca vrăjită, direct în braţele gigantului portar ilfovean, uşurându-i efortul de a se mai întinde ca şarpele spre o anume direcţie, iar ultimul jucător a încercat ceva de valoare, spre vinclu, dar nu i-a ieşit.

Şi iar stupoare în tribune! „E clar, au dat meciul. Să se bucure Mutu”. Asculţi şi taci. Aşa este pe stadion. Un pic ca în politică, dar mai cu patimă dezinvoltă şi, de cele mai multe ori, curgând în valuri, metafore vulgare. Spectatorii, peste 5.000, au plecat spăşiţi, unii dintre ei, bătrâni, spunând, vesel, trist şi ironic, „nu o să mai prind următoarea şansă. Nu mai am timp”.

Şi, uite aşa, s-a lăsat din nou cortina peste o speranţă. Stadionul Chindiei, chinuit de paragină, acum, agonizeză, cu siguranţă, de necaz. Poate, cândva, undeva, va fi răzbunat! Între zidurile sale, a rămas ecoul nesigur: „or fi vândul meciul”?