Klaus Iohannis sfidează orice regulă a democraţiei! După ce ani la rând nu a spus un cuvinţel de indignare, de revoltă, când oamenii erau luaţi din autobuz, din aeroport sau de pe stradă de mascaţii DNA, cu televiziunile după ei, iese acum la rampă cu o declaraţie halucinantă. Sare preşedintele statului în apărarea fostei şefe DNA, Laura Codruţa Kovesi. Se implică în actul de justiţie, intră cu bocancii în curtea altor puteri ale statului.

Îl deranjează faptul că Laura Codruţa Kovesi este cercetată de procurorii Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din Justiţie. Şi-a arătat înţelegerea despotică pentru statul paralel, pentru abuzurile care s-au săvârşit şi care încă se mai comit pe ici pe colea, chiar şi de alţii, mai mici, care au învăţat cum să timoreze şi să hărţuiască după metoda unor magistraţi DNA, folosindu-se de deleatori, interceptări şi de instituţia de tip stalinist „în urma unor informaţii apărute în spaţiul public, se fac verificări ori s-a deschis dosarul penal cu numărul x”.

Preşedintele ţării a ieşit din cuşca tăcerii pentru a atrage atenţia celor implicaţi în cazul Kovesi. Este un soi de avertisment, de timorare a celor care îşi fac până la urmă datoria. De ce acum ar fi abuz, ar fi ilegal, suspect, şi ieri, când erau urcaţi în dubă, deputaţi, senatori, miniştri, secretari de stat, primari, judecători, comisari de poliţie, nu? Este de-a dreptul incalificabilă intervenţia lui Klaus Iohannis şi măsurile pe care le foloseşte.

PSD-ul a săvârşit o greşeală enormă când nu a pornit procedurile de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis atunci când trebuia, atunci când a dat tonul la nerespectarea Constituţiei. Dar nu poţi să ştii ce calcule şi-a făcut Liviu Dragnea, pe ce carte a jucat de nu a vrut în ruptul capului să-l mişte din loc pe şeful statului, care a dovedit că nu prea are treabă cu democraţia şi că apără cu sârg sistemul represiv, statul paralel.

Acum e târziu. Să te apuci în an electoral şi cu atâtea epidemii interne, cu hemoragii cărora trebuie să le faci faţă, de demiterea lui Iohannis este tardiv, neproductiv. Dacă o făceau social-democraţii acum un an, doi, erau mai câştigaţi şi evitau şi fenomenul Olguţa Vasilescu şi cele patru refuzuri ale lui Iohannis.

Mulţi spun că Dragnea a mers pe mână cu Iohannis, i-a cântat în strună, ceea ce nu-i greu de crezut. O fi vrut Dragnea să o scoată din prima linie a partidului pe Olguţa Vasilescu, să o bage mai în umbră, că prea stătea cu creionul în mână pe lângă plaşeele cu grafice din studiourile TV… Poate.

Acum, se vorbeşte că Olguţa Vasilescu ar fi pe lista scurtă a lui Dragnea pentru alegerile europarlamentare. Pentru a-i mai atenua supărarea, să nu dea pe dinafară, că cine ştie ce mai iese. Ar fi în cărţi fosta primăriţă a Craiovei şi pentru funcţia de comisar european. E complicat şi aici. Pentru că, în această cursă, ar fi înscrişi şi alţii destul de buni, inclusiv ministra Fondurilor Europene, Rovana Plumb, oricum, mult mai pregătită şi mai aproape de problematica europeană decât Olguţa. Dar, după cum stau lucrurile acum în PSD, te poţi aştepta la orice.

Revenind la preşedintele Iohannis şi comunicatul cu nuanţă de ultimatum dat la adresa procurorilor care o cercetează pe Laura Codruţa Kovesi, este clar un motiv pentru demararea unei proceduri de suspendare, dar cine să o mai iniţieze? Dragnea şi PSD-ul au tot fost ocupaţi cu execuţia, după procese sumare, a propriilor membri. Şi încă le mai place!

Mi s-a cam luat de falsa democraţie şi respectul faţă de libertatea de expresie, pentru dreptul la opinie pe care îl afişează mai toate partidele politice. Iar la acest spectacol grotesc, absurd, manipulator, contribuie din plin şi presa, prin anumiţi reprezentanţi bine înţoliţi, parfumaţi fin, cu maşini de lux la scară şi salarii de mii de euro lunar. Pitiţi sub lumina reflectoarelor, ei şi invitaţii ne servesc, la porţie dublă, în fiecare zi, minciunele în ambalajele concretului.

Şi pe vremea lui Ceauşescu se vorbea de democraţie. Se întrunea partidul unic în Marea Adunare Naţională şi votau supuşii ce voia liderul suprem. Cine ar fi avut curajul să scoată o vorbuliţă, să intervină peste agenda conducătorului era scos din cărţi în aplauze frenetice, trecut pe linie moartă. Executat cu adeziune generală!

Acum, la aproape 30 de ani de la căderea regimului comunist, cam aceeaşi Mărie cântă pe scena politică, ce-i drept coafată mai european şi poate presta şi la bară dacă interesul o cere.

Se întrunesc comitetele executive naţionale. Vine floarea partidului din toate ungherele ţării pentru a-şi exprima ataşamentul faţă de şeful lor, ori de câtre ori este nevoie! Nu au de gând bieţii demnitari să intervină în povestea aleasă de lider, pentru a fi narată şi promovată, cu nicio virgulă, darămite cu vreun punct sau acoladă! I-ar costa oprobiul general. Excluderea. Debarcarea din funcţii. Şi lista cu bunătăţile în pericol e lungă… Aşa că, mai bine taci, ridici mâna, mai arunci o invectivă, ceva împotriva celui sau celor pe care şeful a ales să-i mazilească pentru diferite vine, chiar dacă nu înţelegi bine şi în mintea ta se schiţează pesimistul motto de viitor „şi mie poate să-mi vină mâine rândul”. Spiritul de solidaritate deşartă, de afecţiune cocoşată, dă bine şi te scapă de probleme.

Puterea, decizia, nu stă în CEX sau în cine ştie ce alte structuri pseudodemocratice, ci în cei care deţin cuţitul, în cei care îşi pun şorţuleţele să nu îşi păteze costumul, atunci când pregătesc meniul pentru gloată. Cam asta e democraţia de partid! Îţi pun pe masă, îţi place preparatul, nu-ţi place, îl haleşti. Că apoi se digeră greu şi provoacă crampe, greaţă, nu mai contează… Suspini în umbră. Te ţii de gură sau de burtă cu ce poţi, mâinile trebuie să fie pe sus. Simplu.

Puţini mai au timp să deducă sau nici nu mai vor să vadă că, sub mantia groasă a disciplinei de partid, a unităţii, a consensului vârât cu tulumba, se ascunde, de fapt, despotismul modern.