Şi a fost, aseară, la Târgovişte, pe scena Teatrului Tony Bulandra, un regal cultural de excepţie, care ne-a bucurat sufletul şi ne-a hrănit mintea cu un buchet de filosofie existenţială servită prin har şi artă regizorală, prin talent actoricesc dus la limite…

O premieră, un spectacol complex, plin de semnificaţii, mesaje, coduri, pus în scenă de regizorul MC Ranin. O transpunerere scenică cum puţine se întâmplă în România. „Sonata Kreutzer”, după celebra nuvelă cu acelaşi nume de Lev Tolstoi, a îmbrăcat pe scena târgovişteană de trei ori haina profunzimii extreme.

Prima, a fost dată de scriitura marelui geniu al literaturii ruse, a doua – de concepţia regizorală unică a lui MC Ranin şi a treia – de jocul actorilor, care s-au consumat precis, cu exactitate de ceasornic, în universul creat de decor şi de efectele de sunet şi lumină, pentru a traduce trăiri, pentru a exprima, prin gest, mimică, cuvânt şi coregrafie, personajele plămădite de Tolstoi.

Spectatorii, de cum au păşit în sală, au intrat în atmosfera dramei care urma să se deruleze sub ochii lor. Pe scenă, era deja proiectată o furtună, cu valuri uriaşe, tunete, fulgere, zbuciumul apelor aidoma zbuciumului sufletesc, chinurile născute din prea multe întrebări, din prea multe obsesii, din prea multe regrete.

Decorul simplu, dar sugestiv, ca să nu înghită prea mult din spaţiul vital al actorului ce trebuia să exprime reviziunea regizorală, dar care să cuprindă elementele necesare: scaune, canapeaua de tren, măsuţa pe care tronează o sticlă de votcă şi, nu în ultimul rând, instrumentele muzicale – pianul şi violoncelul, de fapt, un fel de unelte care creează sensibilitate, arme care nasc iubire şi contopesc acest sentiment, dar, totodată, animă ura, dorinţă de răzbunare.

Reclama

În piesa „Sonata Kreutzer”, muzica aduce linişte, iubire, tristeţe, nostalgie, dă naştere la patimi, dar şi la zvârcoliri generate de gelozia patologică a personajului Pozdnîşev. În final, acesta, îmbătat de muzică dar şi de gânduri negre, foloseşte arcuşul (frumoasă şi crudă alcătuire!) să cânte pe trupul soţiei, pe care o iubeşte în modul său ciudat, apăsat, dur, malcom, graţios, ritmic, să îşi trăiască parcă o sumedenie de amintri frumoase, de stări clare sau confuze, dar, în cele din urmă, răpus de gelozie, o ucide…

Viaţa, destinul ca o partitură! Arcuşul, devine arma letală! Tragică, dar superbă această scenă de final, prin valoarea ei artistică. Un tablou excepţional realizat prin tonurile umane folosite de regizor.

„Sonata Kreutzer” expusă de Mc Ranin este povestea unui bărbat care, deşi în tinereţea sa a fost prins în focul desfrânărilor, a vieţii trăite doar pentru plăceri, acum, dezavuează aceste stări, nu le acceptă, sedat fiind de conservatorismul său, de gelozia sa extremă, alimentată şi de băutură, de dorinţa de a-şi ţine soţia lângă el, sechestrată în casă, lângă copii, ruptă de tot ceea ce se întâmplă în jur, de anturaje, de prieteni, de viaţa socială. Îi este teamă ca ea să nu ajungă în braţele altcuiva.

Natalia este o femeie care vrea să iasă din rutina zilnică, care vrea să trăiască altfel, care iubeşte muzica. Din păcate, dorinţele ei nasc întrebări negre…

Podinîşev este ros pe dinăuntru de temerile sale, de neîncredere, vorbeşte cu propria-i conştiinţă, cu autorul, pare a fi însăşi Tolstoi, se explică, pune întrebări, caută răspunsuri, sfaturi, îşi alimentează ura, dorinţa de răzbunare, încearcă să afle mai multe, forţează destinul, deznodământul. Pare un fel de Othello.

Reclama

Crează chiar el ambianţa, scena menită să o surprindă pe soţia sa, Natalia, în braţele mai tânărului vecin, Truhacevscki. Aceste zvârcoliri ale minţii şi sufletului lui Pozdnîşev sunt bine reliefate de regizor prin proiecţiile unor adâncuri marine, coşmaruri, gânduri negre, nuanţe ale consumului său interior dat de apariţia unor vieţuitoare tenebroase, fiinţe care trăiesc în zone necunoscute. Personajul Vibrează prin muzică gravă şi, totuşi, suavă, caldă, dar plină de neprevăzut.

Actorul Ilie Iordan s-a consumat pe scenă. S-a chinuit pe bune! A expus, prin cuvânt, prin gest şi printr-o excelentă coregrafie, suferinţele unui om, zbuciumul său, căutările sale, îndoiala. Un rol greu, prin multitudinea de aspecte emoţionale, dar dus excelent până la capăt. Artistul a vibrat continuu, neînşelând concepţia regizorului, a demonstrat o vitalitate actoricească de invidiat.

Mihai Verbiţchi, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, l-a întruchipat excelent pe titanul literaturii ruse. Parcă însuşi Tolstoi coborâse pe scenă, prins în acest joc dramatic, pe undeva, al coşmarurilor şi trăirilor sale.

Actriţa Iulia Verdeş a ştiut să se muleze, trup, minte şi inimă, pe personajul Natalia, variind neobosit între candoare, gingăşie, poezie şi tensiunea şi conflictul create de soţul său, dar şi de dorinţele ei.

Natalia a vrut să iasă din obişnuitul cotidian, să depăşească statutul de mamă şi soţie de casă, să experimenteze, să încerce altceva, să-şi reanime sentimentele, simţurile, folsindu-l ca mobil al acestui plan pe tânărul violonist Truhacevski.

Reclama

Gândul său, materializat în cele din urmă, de a vibra împreună cu tânărul vecin, de a se contopi muzical cu acesta, l-a înnebunit pe Pozdnîşev. Aceste stări şi trăiri extreme au fost scheletul pe care a brodat, cu multă sensibilitate dar, totodată, dur, regizorul MC Ranin, transpunând scenic o adevărată operă existenţială…